CONCURENTA COMPETITION SURVEY - STUDIES, RESEARCHES CONSILIUL CONCURENÞEI - ROMÂNIA STUDII, CERCETÃRI ªI ANALIZE

Transkript

1 No COMPETITION COUNCIL - ROMANIA STUDIES, RESEARCHES AND ANALYSES RELATING TO ECONOMIC COMPETITION SURVEY COMPETITION COMPETITION SURVEY - STUDIES, RESEARCHES AND ANALYSES RELATING TO ECONOMIC COMPETITION CONCURENÞA - STUDII, CERCETÃRI ªI ANALIZE PRIVIND PROTECÞIA CONCURENÞEI ECONOMICE CONCURENTA STUDII, CERCETÃRI ªI ANALIZE PRIVIND PROTECÞIA CONCURENÞEI ECONOMICE CONSILIUL CONCURENÞEI - ROMÂNIA Nr

2 CONCURENŢA STUDII, CERCETĂRI ŞI ANALIZE PRIVIND PROTECŢIA CONCURENŢEI ECONOMICE CONSILIUL CONCURENŢEI ROMÂNIA Nr

3 CONCURENŢA Studii, cercetări şi analize privind protecţia concurenţei economice CONSILIUL CONCURENŢEI ROMÂNIA Apare sub egida Consiliului Concurenţei România Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, , Bucureşti, România Consiliul director Bogdan-Marius Ct. Chiriţoiu ministru, preşedinte Otilian B. Neagoe secretar de stat, vicepreşedinte Alexe Şt. Gavrilă secretar de stat, vicepreşedinte Mircea V. Valentin subsecretar de stat, consilier de concurenţă Dan N. Ionescu subsecretar de stat, consilier de concurenţă Iozsef-Nandor P. Nemenyi subsecretar de stat, consilier de concurenţă Vasile Şeclăman secretar general CONSILIUL CONCURENŢEI ROMÂNIA Coordonator ediţie Iozsef-Nandor P. Nemenyi subsecretar de stat, consilier de concurenţă CONSILIUL CONCURENŢEI ROMÂNIA Colegiul de redacţie Gheorghe Rădulescu director Ovidiu Felecan inspector superior de concurenţă Daniel Dumitru Stan inspector superior de concurenţă Olivia Dobrescu inspector superior de concurenţă Vasile Merişescu inspector superior de concurenţă Claudiu Mosessohn inspector de concurenţă CONSILIUL CONCURENTEI ROMÂNIA Ion Stegăroiu prorector Dan Ţop şef catedră Drept Privat, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE Redacţia Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, , Bucureşti, România Consiliul Concurenţei ISSN Copyright 2011 Editura Bibliotheca acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) cu avizul nr. 1142/ , reacreditată martie 2010; Opiniile exprimate în cuprinsul articolelor constituie păreri personale ale autorilor şi nu reprezintă în mod necesar punctele de vedere ale Consiliului Concurenţei.

4 În anul 2011, eforturile autorităţii de concurenţă vor fi axate pe îmbunătăţirea aplicării legislaţiei de concurenţă, în principal, prin concentrarea analizei asupra celor mai grave încălcări ale legii şi prin finalizarea investigaţiilor mai vechi de trei ani, pe intensificarea cooperării cu instituţiile implicate în domeniul ajutorului de stat, cât şi pe implementarea unor măsuri de ordin intern, menite să dezvolte capacitatea administrativă a instituţiei. Bogdan M. Chiriţoiu Preşedintele Consiliului Concurenţei România Lumea este pe cale de a ieşi din criza financiară şi economică, într-un mod care inspiră speranţă, iar aplicarea normelor de concurenţă va fi la fel de importantă pentru progresele sperate cum a fost şi în perioadele de recesiune. Comisia Europeană asigură cu consecvenţă, ca întotdeauna, pe consumatorii europeni, că linia de conduită cu privire la carteluri va fi păstrată, iar sancţiunile vor fi stabilite la niveluri care să le menţină rolul descurajator. Comisia Europeană nu poate permite să fie înşelaţi consumatorii de către carteliştii care se înţeleg în secret să menţină preţurile ridicate în mod artificial sau să împiedice inovarea. Ales Musil Head of Unit, Consumer Liaison Unit, DG Competition, European Commission

5

6 CUPRINS 1. Nota redacţiei / p : Provocări şi realizări / p. 9 Bogdan M. Chiriţoiu, Preşedinte, 3. Nevoia de competitivitate şi performanţă în economia românească / p. 11 Otilian B. Neagoe, Vicepreşedinte 4. Repoziţionarea relaţiei dintre pieţe şi cetăţeni? / p. 13 (Reflecţii pe marginea analizei lui Paul Preda cu privire la sociologia pieţelor) Dr. Neményi P. Iózsef-Nándor, Consilier de concurenţă Daniela Eleodor, Inspector de concurenţă 5. La ce sunt bune monopolurile? / p. 20 Valentin V. Mircea, Consilier de concurenţă 6. Politica de concurenţă a Uniunii Europene în raport cu consumatorii / p. 24 Ales Musil, Head of Consumer Liaison Unit DG Competition European Commission Versiunea în limba română Doina Mesteacăn, Inspector de concurenţă 7. Instituţiile bune şi legile bune făuresc o ţară bună / p. 30 (Cuvântare la Conferinţa Europa 2011 Reglementare şi Competitivitate Lisbon, Portugal, 14 January 2011) Manuel Sebastiao Preşedintele Autorităţii de Concurenţă din Portugalia Versiunea în limba română Doina Mesteacăn, Inspector de concurenţă 8. Accesul la facilităţi esenţiale: O perspectivă comparativă a dreptului concurenţei comerciale referitoare la folosirea comună şi cazuri recente privind preţurile forfetare / p. 38 Dr. iur. Anca Daniela Chiriţă, Lector universitar Facultatea de Drept, Durham Law School, UK 5

7 9. Incapacitatea de plată a amenzilor pe antitrust (ITP) / p. 48 Andreea Gavrilă, Consultant ştiinţific Versiunea în limba română Ovidiu Felecan, Inspector de concurenţă 10. Importanţa analizei economice în cazurile de comportament paralel / p. 73 Valentin Berea, Costin Teodorovici, avocaţi în Baroul Bucureşti Bulboacă & Asociaţii SCA România 11. Despre simularea circumstanţelor pieţelor competitive / p. 83 Iosif Popa, ANCOM România 12. Reglementări privind achiziţiile publice în Uniunea Europeană / p. 92 Ion Cîrstea, Adriana Marcela Cojocaru, Inspectori de concurenţă 13. Schimbul de informaţii între concurenţi. Note cu privire la normele europene / p. 102 Av. Romaniţa Neacşu Asociat RTPR Allen & Overy, România 14. Uniunea Europeană în faţa crizei economice. Răspunsuri rapide şi răspunsuri instituţionale concertate / p. 111 Ramona Coman, Profesor asistent de Ştiinţe politice Universitatea Liberă din Bruxelles Versiunea în limba română Doina Mesteacăn, Inspector de concurenţă 15. Opinii despre BEREC (Body of European Regulators for Electronic Communications) / p. 121 Ştefan Liscan, Expert ANCOM România 6CONCURENŢA 16. Un manual de referinţă de Ciprian Pilan, inspector de concurenţă în cadrul Consiliului Concurenţei România: Ajutorul de stat Afaceri cu bani publici. Aspecte practice privind aplicarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat recenzie / p. 124 Constantin Secure, Inspector de concurenţă

8 NOTA REDACŢIEI Stimaţi colegi, prieteni, colaboratori şi viitori colaboratori din România, din celelalte State Membre ale Uniunii Europene, precum şi din alte ţări, funcţionari publici ai autorităţilor de concurenţă sau ai altor instituţii şi autorităţi naţionale şi comunitare, magistraţi de la instanţele naţionale şi comunitare, universitari, avocaţi, ziarişti de specialitate, reprezentanţi ai unor asociaţii profesionale, patronale sau de consumatori etc., toţi cei care sunt familiarizaţi, sau care vor să se familiarizeze, sau care au ceva de spus în legătură cu vastul domeniu interdisciplinar al protecţiei concurenţei economice, sunteţi invitaţi pe această cale să ne transmiteţi studii/articole spre publicare în revista noastră (care se intenţionează să apară trimestrial). Materialele selectate vor fi publicate pe cheltuiala noastră; numărul respectiv din revistă vă va fi transmis pe suport hârtie prin poşta obişnuită (revista fiind accesibilă şi pe site-ul Consiliului Concurenţei din România precum şi pe alte site-uri naţionale şi comunitare care vor fi comunicate). Ne cerem scuze dar, deocamdată, datorită unei incapacităţi redacţionale momentane, solicităm colaboratorilor străini ca materialele transmise să fie scrise în engleză sau franceză (urmând ca noi să asigurăm şi o versiune în limba română); de asemenea, solicităm colaboratorilor din România să ne transmită şi versiunea materialului respectiv in limba engleză sau franceză. Dacă aţi citit aceste rânduri, înseamnă că parcurgeţi revista noastră, iar a citi revista noastră, înseamnă a deveni colaborator. Vă aşteptăm. * * * Având în vedere marele impact profesional şi ştiinţific al publicaţiilor de concurenţă din România: Profil: Concurenţa şi Concurenţa. Studii, cercetări şi analize privind protecţia concurenţei economice, începând cu numărul viitor revista noastră va apărea sub numele Revista română de concurenţă, fiind continuatoarea celor două reviste. Redacţia 7

9

10 2010: Provocări şi realizări Bogdan M. Chiriţoiu Preşedinte În anul 2010, activitatea Consiliului Concurenţei a fost marcată de o serie de schimbări importante atât din punct de vedere al cadrului legislativ specific, cât şi al organizării interne a instituţiei. În forma sa modificată, Legea concurenţei şi legislaţia secundară nou adoptată oferă Consiliului Concurenţei instrumentele necesare pentru a acţiona mai eficient în vederea asigurării unei funcţionări a pieţelor pe baze concurenţiale. Spre exemplu, acum avem posibilitatea de a accepta angajamente din partea întreprinderilor implicate în cazuri de concurenţă, menite a înlătura îngrijorările privind afectarea mediului concurenţial, am adoptat un nou test pentru analiza concentrărilor economice şi putem amenda organismele administraţiei publice pentru nefurnizarea de informaţii. Ajustarea organizării interne a Consiliului Concurenţei a condus la crearea unei direcţii specializate în detectarea şi investigarea licitaţiilor trucate. În anul 2010, au fost iniţiate 3 investigaţii privind astfel de practici anticoncurenţiale. În plus, a fost înfiinţat Modulul de Licitaţii Trucate, un instrument ce facilitează schimbul de informaţii între experţii din cadrul instituţiilor cu atribuţii în aria achiziţiilor publice. Consiliul Concurenţei a făcut obiectul unei analize funcţionale realizate în anul 2010 de Banca Mondială. Raportul final al analizei confirmă faptul că instituţia face eforturi pentru a-şi creşte performanţa, identificând totodată o serie de măsuri menite să conducă la îmbunătăţirea rezultatelor şi la creşterea vizibilităţii Consiliului Concurenţei. Aceste măsuri au fost incluse în cadrul unui Plan de acţiuni structurale pentru anul 2011, care a fost aprobat de Guvernul României. Măsurile implementate la nivelul sistemului public românesc, ca urmare a crizei economice şi financiare pe care România o parcurge, şi-au pus ampren- 9

11 CONCURENŢA ta şi la nivelul Consiliul Concurenţei. Cu toate acestea, am reuşit să gestionăm eficient resursele financiare alocate şi să menţinem cea mai preţioasă resursă a instituţiei, personalul. În domeniul concurenţei, am finalizat un număr record de investigaţii, pentru prima dată, fiind soluţionate şi cazuri ce au afectat comerţul dintre statele membre ale Uniunii Europene. Un alt element de noutate a fost sancţionarea unui cartel prin politica de clemenţă, două companii care au colaborat cu autoritatea de concurenţă beneficiind de imunitate totală la amendă, respectiv de o reducere cu 50% a cuantumului acesteia. Pe de altă parte, au fost aplicate cele mai mari amenzi, în termeni de procent din cifra de afaceri şi în valoare absolută, date de Consiliul Concurenţei în istoria sa: cartelul încheiat în cadrul Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, respectiv, abuzul de poziţie dominantă al Companiei Naţionale Poşta Română. Rezultatele acţiunilor Consiliului Concurenţei au început să se reflecte în mod direct la nivelul consumatorilor. În cadrul procesului de transpunere în legislaţia naţională a Directivei 2008/48/CE, eliminarea comisionului de rambursare anticipată la creditele populaţiei este un astfel de exemplu, care a condus la creşterea mobilităţii clienţilor pentru a avea acces la cea mai avantajoasă formă de refinanţare a creditelor. În nota de fundamentare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului (ordonanţe de urgenţă şi hotărâri), a fost introdus filtrul de concurenţă. Acest mecanism permite identificarea rapidă a reglementărilor susceptibile să aducă atingere concurenţei pe piaţă, precum şi o mai bună înţelegere a obiectivelor politicii de concurenţă. Începând cu anul 2010, autoritatea română de concurenţă este reprezentată în cadrul Consiliului interministerial pentru aplicarea politicii în domeniul ajutorului de stat, asigurând, în acelaşi timp, secretariatul acestui organism. Scopul Consiliului interministerial este de a integra, corela şi aplica unitar principiile comunitare de acordare a ajutorului de stat de către toate instituţiile implicate, precum şi de a monitoriza impactul politicii în domeniul ajutorului de stat asupra concurenţei. Pe plan internaţional, Consiliul Concurenţei şi-a consolidat poziţia, devenind furnizor de expertiză în domeniul ajutorului de stat şi lider al unui Proiect de Twining, având ca beneficiar Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei din Republica Moldova. În anul 2011, eforturile autorităţii de concurenţă vor fi axate pe îmbunătăţirea aplicării legislaţiei de concurenţă, în principal, prin concentrarea analizei asupra celor mai grave încălcări ale legii şi prin finalizarea investigaţiilor mai vechi de trei ani, pe intensificarea cooperării cu instituţiile implicate în domeniul ajutorului de stat, cât şi pe implementarea unor măsuri de ordin intern, menite să dezvolte capacitatea administrativă a instituţiei. 10

12 Nevoia de competitivitate şi performanţă în economia românească Otilian B. Neagoe Vicepreşedinte Economia României, marcată puternic de recesiunea economică, se află la intersecţia dintre structurile nematurizate ale economiei funcţionale de piaţă şi procesele emergente ale tranziţiei externe, specifice fenomenului convergenţei europene. Provocarea strategică pentru tranziţia externă a României, oficial declanşată în 2007, este capacitatea precară de susţinere a convergenţei reale, creşterile de produs intern brut fiind rezultatul tot mai evident în ultimii 2-3 ani, al stimulării agresive a consumului prin angajarea unor cheltuieli care nu au avut acoperire din surse interne. În aceste condiţii, competitivitatea şi convergenţa europeană a proceselor economice româneşti se resimt profund şi ca urmare a efectelor crizei financiare. Astfel, România este în situaţia dificilă de a pierde atât competiţia cu sine însăşi, ca relevanţă socială a acţiunilor transformaţionale de la nivelul economiei, cât şi competiţia în context european, activarea potenţialului de convergenţă, pentru ieşirea din condiţia de periferie a UE. Semnalele cele mai puternice de vulnerabilitate a evoluţiilor româneşti în perioada de postaderare sunt: - amplificarea dezechilibrelor interne; - agravarea alarmantă a unora dintre deficite; - decalajul structural dintre cererea agregată în expansiune, mai ales pe segmentul consumului propriu-zis, şi oferta internă rigidă; - presiunea cheltuielilor salariale; - plafonarea iniţiativei sociale, cu deosebire a iniţiativei antreprenoriale (cca 20 de IMM uri la 1000 de locuitori, faţă de 56 media europeană); - recuperarea decalajelor reale faţă de UE nu are orizont de timp stimulativ raportat la aşteptările oamenilor; - deficitul de bunăstare agravat de evoluţia crizei financiare, resimţit prin diminuarea dramatică a puterii de cumpărare, accentuează un moral social slab; 11

13 CONCURENŢA 12 - evoluţiile în structura socio-ocupaţională sunt haotice, în absenţa proiectului; - slaba capacitate de inovare economică şi socială. Spargerea cercului vicios al decalajelor reale are două soluţii complementare: valorificarea integrală a finanţării aferente procesului de integrare şi intensificarea efortului propriu în realizarea proiectului românesc de modernizare, mai ales în componenta lui inovativă, susţinută de educaţie. Este nevoie de o ajustare raţională a cheltuielilor, care trebuie să vizeze dezvoltarea infrastructurii naţionale, atât cea din transporturi, cât şi în domeniul educaţiei, sănătăţii, dezvoltării rurale şi protecţiei mediului. Recurgerea la planificarea bugetară multianuală şi urmărirea unei strategii predeterminate pot constitui formule de creştere a eficienţei în toate proiectele iniţiate atât în zona publică, cât şi în zona privată. Trecerea la ajustarea structurală a ofertei, pentru evitarea unor dezechilibre pronunţate şi gestionarea echilibrată a bugetului ar avea efecte benefice pe termen scurt, dar şi în perspectivă. Alături de aceste soluţii operaţionale este nevoie de soluţii strategice, cum ar fi: - profesionalizarea forţei de muncă (educaţia continuă lucrători calificaţi creşterea atractivităţii regiunii pentru celelalte firme atragerea altor lucrători calificaţi etc.); - forţarea importurilor de tehnologie înaltă; România trebuie să imite în domeniile în care nu poate inova şi să inoveze în domeniile în care există capabilităţi (domeniul informaţiei, spre exemplu); - acordarea de facilităţi fiscale firmelor care investesc în cercetare dezvoltare şi crearea de parteneriate cu universităţi institute de cercetare dezvoltare. România trebuie să îmbunătăţească stimulentele economice şi instituţionale, care sunt esenţiale pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial. Injecţiile de lichiditate şi stimulii bugetari, formule economice prin care ţările dezvoltate încearcă evitarea unei contracţii economice de proporţii, au produs deja o stabilizare în unele segmente ale economiei. Criza lasă urme adânci. Cererea şi oferta sunt afectate pentru o perioadă de timp. Este nevoie de acţiuni economice şi politice concertate şi energice pentru a relansa societatea românească în toate segmentele ei. Susţinerea dezvoltării prin fonduri UE, efortul propriu, evitarea riscului de a irosi oportunităţile de insider al UE, inclusiv prin bună guvernare, este proba certa a înţelegerii interesului naţional în spiritul unui pragmatism eficient. În sinteză, noţiunile cheie pentru etapa socio economică ţn care se află România sunt eficienţa, competitivitatea şi convergenţa. În funcţie de modul eficient în care le operaţionalizăm depinde succesul economic şi social al societăţii româneşti. Ordine şi performanţă, cum ar spune A. Comte, este deviza imperativă a momentului pentru ca România sa fie competitivă şi stabilă, să aibă un mediu concurenţial funcţional şi echilibrat.

14 Repoziţionarea relaţiei dintre pieţe şi cetăţeni? (Reflecţii pe marginea analizei lui Paul Preda cu privire la sociologia pieţelor) Dr. Neményi P. Iózsef-Nándor Consilier de concurenţă Daniela Eleodor Inspector de concurenţă Dr. Neményi P. Iózsef-Nándor, Consilier de concurenţă Cutremurul neaşteptat de puternic care a zguduit pieţele financiare şi de capital americane l-a determinat pe Paul Krugman, editorialist şi laureat al Premiului Nobel pentru economie, un apărător al pieţelor libere să opineze pentru naţionalizarea temporară a băncilor afectate. Opiniile sale au stimulat interesul cercurilor politice, financiare şi academice faţă de eventuala necesitate a unui nou capitalism care să repoziţioneze relaţia dintre pieţe şi cetăţeni. Problematica complexă generată de noile evoluţii pe pieţele financiarbancare l-au determinat pe Alex Preda să publice o analiză a acestora în cartea INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA PIETELOR. Acest demers al autorului de investigare a pieţelor ca forme moderne ale vieţii sociale plasează sociologia economică în centrul ştiinţelor sociale. Constatând că pieţele au devenit sursa unei instabilităţi care se propagă de la nivel economic la nivel social, autorul îşi propune să analizeze rezultatele conceptuale şi empirice ale cercetării din domeniul sociologiei pieţelor apărute de ambele părţi ale Atlanticului în ultimul sfert de secol. În opinia sa, discutarea problemei esenţiale a repoziţionarii relaţiei dintre pieţe (economie) şi cetăţeni devine tot mai importantă în perimetrul complex al evoluţiilor actuale ale economiei mondiale. În deplină cunoştinţă, autorul îşi asumă dificila misiune de a aborda o asemenea analiză interdisciplinară descifrând implicaţiile, dependenţele şi conexiunile dintre economie, pieţe şi cetăţeni. 13

15 CONCURENŢA 14 Noţiunea fundamentală pe marginea căreia autorul abordează sociologia pieţelor, pe mai multe paliere conceptuale, este cea a informaţiei care reprezintă o punte de legătură cu ştiinţa economică. La fiecare dintre aceste paliere conceptuale, integrate în capitole separate, este analizat felul în care diverse programe de cercetare au determinat modalităţi specifice de înţelegere a noţiunii de informaţie de piaţă şi legat de aceasta, modul cum au generat concluzii speciale cu privire la specificul tranzacţiilor, la poziţionarea acestora în viaţa socială şi la relaţia cu alte instituţii sociale. Autorul nu abordează pe larg conceptul de informaţie sau evoluţiile sale sociologice, ci mai degrabă discută rolul sociologic al acestuia în conexiune cu formele expertizei economice în relaţie cu pieţele. De ce? Întrucât autorul consideră modelele economice ale pieţelor o formă sui generis de expertiză, care trebuie investigată folosind instrumentele sociologiei cunoaşterii ştiinţifice. Astfel, este prezentat conceptul sociologic de informaţie în relaţie cu noţiunile de acţiune socială, cunoaştere, încredere şi incertitudine. După cum menţionează el însuşi, fundamentul teoretic constă printre altele, în conceptualizările formulate de Adam Smth, Karl Marx, Max Weber şi Georg Simmel şi alţii referitor la legătura dintre cunoaştere, încredere şi tranzacţiile competitive. De asemenea, pe baza investigaţiilor contemporane ale lui Erving Goffman şi Harold Garfinkel privind acţiunea socială şi informaţia, autorul sugerează o noţiune de informaţie care nu se poate reduce la elemente de rutină, ci trebuie considerată ca o cale de producere şi gestionare a incertitudinilor în cadrul interacţiunilor tranzacţionale. De o manieră plastică, autorul explică noţiunea de informaţie cu ajutorul unei metafore, pe care o reia în mod vădit intenţionat în cadrul fiecărui capitol pentru a facilita cititorilor înţelegerea corectă a subiectelor tratate: aceea a unui meci de fotbal în care jucătorii aflaţi în competiţie îşi generează reciproc surprize şi mişcări neaşteptate, ce trebuie gestionate prin intermediul interacţiunilor pe parcursul jocului. Evocarea fotbalului în acest context nu reprezintă altceva decât o manieră cu totul originală de abordare a pieţelor şi de intersectare a sociologiei cu ştiinţa economică. Metafora unei partide de fotbal facilitează înţelegerea celor cinci domenii de investigare urmărite de-a lungul cărţii: modul cum decurge jocul şi interacţiunile dintre jucători de pe parcursul partidei, echipele, comentariile privind partida, materializarea sa, faptul că este situata in viata civică. De fapt, pe parcursul cărţii, metafora sugerează cum poate elabora sociologia o abordare originală a pieţelor, rămânând totodată într-un dialog deschis cu ştiinţa economică. Noţiunea de joc (strategic) stă la baza conceptualizării economice a pieţelor, iar informaţia este percepută ca având o relaţie strânsă cu aspectele comportamentului strategic şi cu semnalarea în cadrul jocurilor. Din acest motiv, autorul împrumută de la Erving Goffman expresia partida de joc prin care urmăreşte să atragă atenţia asupra semnificaţiei şi caracterului pluristratificat al acţiunilor şi instituţiilor care modelează trăsăturile şi consecinţele jocurilor de piaţă.

16 Interesantă este şi preocuparea constantă a autorului de a se raporta la un mare număr de economişti şi sociologi celebri, ceea ce îi conferă o legitimitate incontestabilă. Astfel, un punct de plecare al analizei necesităţii cunoaşterii în tranzacţiile de piaţă este ideea că acestea sunt ancorate în cunoştinţe. El pleacă de la celebra analiză a lui Adam Smith cu privire la mâna invizibilă care coordonează acţiunile diverşilor actori ai pieţei, fără intervenţia unui supraveghetor central. Pe bună dreptate evidenţiază concepţia lui Smith conform căreia economia politică a făcut loc ideii că tranzacţiile de piaţă fac să circule noutăţi şi relatări şi că această circulaţie influenţează modalităţile în care operatorii de piaţă percep preţurile produselor şi reacţionează la ele. Mergând mai departe, remarcă faptul că noutăţile şi relatările nu reprezintă singurul mod de cunoaştere implicită în tranzacţii. În acest sens, îl citează pe Karl Marx pentru care produsele reprezintă materializări ale muncii umane, astfel că ele, în plus, transmit şi cunoştinţe legate de folosirea lor. Cu toate acestea împărtăşirea şi difuzarea cunoştinţelor şi aptitudinilor nu afectează caracterul concurenţial al tranzacţiilor de piaţă. Acelaşi Marx considera că acumularea capitalistă nu poate fi realizată în absenţa unei productivităţi sporite ca factor al competitivităţii. Este remarcabilă observaţia că această productivitate, deşi bazată pe cunoaştere, amplifică incertitudinile legate de concurenţa de pe piaţă. Referindu-se şi la analizele altor mari economişti, autorul citează pe Max Weber care definea pieţele drept confruntări, iar preţurile monetare drept produse ale confruntărilor (1927), considerând piaţa singura formă de socializare care nu se bazează pe fraternizarea personală, fiind susceptibila, în principiu, de constrângeri etice valide la scară largă. Cu toate acestea, autorul evidenţiază că Weber considera totuşi că, în tranzacţii, preţurile reprezintă mijloace de confruntare între actorii de pe piaţă, apreciind tranzacţiile de piaţă drept competiţii sau confruntări determinate de interese şi de putere. Este remarcabilă preocuparea autorului de a-şi lua ca aliaţi pe parcursul analizei sale un mare număr de economişti ceea ce conferă cărţii şi un caracter analitico-bibliografic deosebit de util cititorului interesat să cunoască paleta largă de opinii ca suport pentru tema dezbătută. În această lumină, de-a lungul capitolelor apar o serie de teme relaţionate între ele: tranzacţii, cunoaşterea în cadrul pieţelor, evaluarea şi delimitările pieţei. Aceste teme sunt analizate într-un mod inedit în cadrul capitolelor, fiecare introduce şi prezintă o serie de teme specifice, cum ar fi fundamentele structurale sociale ale tranzacţiilor de piaţă sau relaţia dintre pieţe şi firme. Un interes real trezeşte faptul că fiecare capitol susţine argumentele teoretice cu exemple concrete atât din studii publicate, cât şi din studii empirice aflate în derulare. În capitolul 1 autorul analizează ce se petrece între jucători pe parcursul tranzacţiilor. Pe baza acestei analize el consideră corect că ordinea interacţiunilor este, totodată, ordinea fundamentală a pieţelor, iar tranzacţiile sunt investigate din perspectiva interacţiunilor care le modelează. În demonstraţia sa, abordează delimitările tranzacţiilor, în corelaţie cu legitimitatea lor şi relevă, 15

17 CONCURENŢA 16 pe baza unor studii de caz empirice, cum anume se consolidează aceste delimitări pe parcursul acţiunii. În acelaşi capitol, apreciază că o temă de abordat este descoperirea preţului, considerând că, deşi acesta ocupă un loc principal în teoria economică, există prea puţine studii privind modul în care sunt stabilite preţurile în cadrul interacţiunilor. În mod corect apreciază faptul că preţurile trebuie considerate rezultate ale interacţiunii, în relaţie cu trăsăturile procedurale la care apelează actorii pieţei. Între alte aspecte abordează şi tema evaluării. Analiza autorului porneşte de la studiile lui Erving Goffman şi insistă asupra procedurilor de evaluare care se desfăşoară în cadrul tranzacţiilor de piaţă precum şi relaţia dintre astfel de proceduri şi caracterul competitiv al tranzacţiilor. După ce s-a referit la aspectele partidei, în capitolul 2 se ocupă de jucătorii de pe piaţă. Astfel, analizează structura socială pe care se fundamentează tranzacţiile de piaţă, identifică reţelele, grupurile statutare şi comunităţile, investigând modul în care susţinătorii fiecărei abordări analizează aspectul informaţiei în cadrul tranzacţiilor. O altă temă importantă a acestui capitol este cea a autorităţii, autorul pornind de la studiile lui Max Weber care analizează cum, în tranzacţiile de piaţă, intervin diverse tipuri de autoritate specifica şi de grup. Pornind de la convingerea că în acelaşi mod în care cu greu se poate imagina un meci de fotbal fără comentariul specializat al jurnaliştilor sportivi şi al specialiştilor ar fi dificil să se imagineze pieţele în absenţa comentariilor profesioniste care sunt parte integrantă a jocului, în capitolul 3, tema abordată de autor o constituie analizele comentatorilor specializaţi. Este un merit incontestabil al autorului care se străduieşte să apeleze la elemente din sociologia profesiilor, din sociologia cunoaşterii ştiinţifice şi din sociologia economică. Astfel, pe baza unor cercetări istorice şi etnografice, investighează diversele tipuri de expertiză care joacă un rol în cadrul pieţelor, de la statistică şi modele economice la analiza graficelor, de la analiza riscurilor la analiza creditelor. Cititorii vor găsi în acest capitol dezbaterea mai detaliată a studiilor lui Donald MacKenzie şi ale lui Michael Callon, printre alţii, precum şi a criticilor la adresa acestora. De remarcat, ca un fapt pozitiv, că la fel ca în capitolele precedente, autorul nu uită să discute temele jurisdicţiei, cogniţiei şi evaluării care au un rol important, dar abordate dintr-o manieră diferită. Capitolul 4 are ca temă alt aspect al meciului de fotbal: fundamentele sale materiale. Autorul remarcă cu preocuparea cercetătorului că, recent, în relaţie cu formele expertizei economice şi tehnologizarea tot mai amplă a tranzacţiilor, problema acestor fundamente a atras atenţia cercetătorilor. Autorul examinează diversele conceptualizări ale tehnologiei în relaţie cu pieţele, dintre care consideră că jurisdicţia, standardizarea şi medierea sunt cele mai importante. O temă în capitol este rolul banilor în calitate de tehnologie deosebit de relevantă în cadrul tranzacţiilor. Totodată, referindu-se la relaţia dintre tehnologie, cognitie şi informaţiile relevante referitoare la tranzacţii, el dezbate noţiunile din cea mai recentă lucrare a lui Karin Knorr Cetina şi analizează

18 modul în care acestea sprijină un anumit program de cercetare în domeniul cognitiei relevante în cadrul tranzacţiilor. El pune în discuţie, pe baza unor cercetări empirice recente, relaţia dintre tehnologie, informaţii şi lichidităţi de marketing, subliniind că această asociere a fost evidenţiată de Bruce Carruthers şi Arthur Stinchombe. Relaţia dintre tranzacţiile de piaţă şi instituţiile sociale este abordată în capitolul 5, în termenii metaforei preferate de autor. Aşa cum un stadion este situat într-un oraş, pieţele nu pot fi înţelese independent, fără a ţine cont de legăturile lor cu instituţiile sociale. Pornind de la aprecierea că o firmă este o instituţie importantă a vieţii economice, autorul analizează relaţiile dintre firme şi pieţe, contestând faptul că acestea sunt adesea înţelese în termenii unei opoziţii. În opinia sa, statele şi organismele supranaţionale de control reprezintă alte tipuri de instituţii care trebuie analizate din perspectiva relaţiilor lor cu pieţele. El face trimitere la abordarea economiei convenţiilor, dar şi la noile evoluţii din sociologia culturală, ca punct de plecare pentru analiza pe care o face evaluării înţeleasă ca raţionalizare şi justificare a tranzacţiilor de piaţă în raport cu aspectele jurisdicţiei şi reglementărilor. Este meritul autorului că şi în acest capitol îi ia ca martori pe marii economişti. El remarca rolul şi influenţa crescândă asupra vieţii economice şi sociale exercitată de firme şi corporaţii, observate de sociologii clasici. Astfel, în analiza pe care o face capitalului, Karl Marx (1872) argumenta că acumularea capitalului necesita nu numai socializarea muncii (prin intermediul unei diviziuni tot mai detaliate a muncii), ci şi concentrarea mijloacelor de producţie, ceea ce înseamnă, printre altele, modificări ale dimensiunilor întreprinderilor şi ale propriilor structuri de proprietate. La rândul său, Max Weber (1921) a subliniat faptul că raţionalizarea capitalistă, asociată în mod direct cu răspândirea practicilor de calcul (de ex. contabilitatea sau calculul costurilor şi profitului) au condus la apariţia unor grupuri specifice, nu numai în cadrul administraţiei publice şi de stat, ci şi în cadrul întreprinderilor private: funcţionarii, birocraţii. În acest context, autorul remarca faptul că autoprezentarea publică a afacerilor de către angajaţi utilizează, printre altele, categorii şi clasificări care poziţionează afacerea respectivă în relaţie cu alte firme similare (competitorii) şi totodată în relaţie cu organizaţiile care sunt percepute diferit. Cercetările mai recente sugerează că poziţionarea publică (realizată cu ajutorul clasificărilor) este relevantă pentru firmele care lansează noi categorii de produse (Kennedy, 2008). Autoprezentarea firmei drept componentă a unui domeniu competitiv apare astfel utilă în etapele incipiente ale unei noi categorii de produse dar este mai puţin utilă în etapele ulterioare, în care apare concurenţa. Autorul surprinde corect şi analitic concepţia conform căreia pieţele sunt modelate de forţe şi instituţii politice locale, evoluate în timp, că aceasta implică faptul că ele nu se vor conforma unui singur tipar, nici măcar unui singur model de capitalism. Unii autori consideră că pot fi mai multe tipuri de capitalism. Astfel, Volker Bronschier (2005) distinge cinci tipuri de capitalism, 17

19 de la modelul anglo-saxon la stilul latin-mediteranian şi cel din estul Asiei, cărora li se adaugă stilul european occidental. Pornind de la această diversitate apare importantă preocuparea sa de a investiga ansamblul de procese care pare să i se opună stilurilor de pieţe, prin crearea unor sisteme de schimb atotcuprinzatoare: globalizarea, din această perspectivă, subliniază autorul, nu înseamnă apariţia unui sistem economic unic şi unitar la nivel planetar, ci include diferite stiluri economice şi modalităţi de control. Ea semnifică expansiunea şi consolidarea firmelor sau reţelelor de firme care, deoarece depăşesc graniţele specifice ale statelor, nu sunt supuse exclusiv mecanismelor de control impuse de acestea. Aşa se face că s-a născut necesitatea creşterii rolului instituţiilor transnaţionale şi supranaţionale ca modalităţi eficiente de control (Uniunea Europeană, FMI., OMC, Banca Mondială, OECD). Însăşi existenţa acestor instituţii arată că modalităţile de guvernare la nivel de stat nu pot face faţă întotdeauna provocărilor reprezentate de globalizarea economică, mai ales în condiţiile manifestării crizei economice. CONCURENŢA 18 De altfel, autorul afirma corect că una din lacunele sociologiei pieţelor este că a omis o temă importantă de cercetare: investigarea crizelor economice, care, în mare măsură, a rămas nevalorificată. O astfel de agendă este mai motivată desigur de evenimentele economice care s-au desfăşurat, mai ales, în 2008 şi Autorul remarcă faptul că este dificil să nu se observe regularitatea cu care survin crizele, precum şi absenţa investigaţiilor sistematice în domeniile abordate de el în lucrare. Pe bună dreptate, el afirmă că se ştiu prea puţine lucruri despre formatele interacţionale specifice crizelor: ce înseamnă a fi în criză, din perspectiva tranzacţiilor ca interacţiuni? Situaţiile de criză influenţează sau nu formele interacţiunilor? Căutând să răspundă la numeroasele întrebări determinate de recenta criză autorul afirma că este nevoie de o investigaţie privind formele şi rolurile informaţiile în asemenea situaţie, nu numai în relaţie cu tehnologia, ci şi cu posibilele modificări ale relaţiilor. El subliniază că rolul important al informaţiilor este evidenţiat de către surprizele, revelaţiile şi întorsăturile neaşteptate care par să însoţească crizele. În situaţiile de criză, relaţiile se pot modifica în sensul posibilelor suspendări sau redefiniri. De aceea el consideră că regulile şi controalele instituţionale pot fi interpretate în modalităţi diferite, în comparaţie cu tranzacţiile normale, iar legitimitatea acţiunilor poate fi şi ea afectată. Fără a intra în detalii afirmă că studiul din multiple unghiuri al crizelor pieţelor, de la ordinea interacţiunii şi până la cadrele instituţionale, ar trebui să reprezinte o direcţie centrală a studiilor viitoare din domeniul sociologiei preţurilor. Consecvent preocupării centrale urmărită în toate cele cinci capitole şi în finalul lucrării autorul se întreabă retoric de ce este necesară o sociologie a pieţelor, exprimând speranţa că a trezit interesul cititorilor faţă de faptul că pieţele, ca instituţii fundamentale ale societăţilor moderne, merită pe deplin atenţia sociologilor. Indiferent de atitudinea critică la adresa pieţelor, nu este posibilă o înţelegere adecvată a vieţii sociale fără studierea lor. În viziunea sa,

20 investigarea pieţelor în situaţiile de criză se dovedeşte relevantă, deoarece crizele evidenţiază modul în care controalele instituţionale, precum şi justificările, devin problematice, dar şi modul în care caracterul lor problematic influenţează tranzacţiile de piaţă. Tocmai de aceea, pornind de la constatarea că există puţine studii sociologice privind problema crizelor, concluzionează că aceasta este una din direcţiile cele mai promiţătoare pentru investigaţiile ulterioare, îndeosebi atunci când vizează crizele economice şi crizele autorităţii. Concluziile autorului sunt prezentate în fiecare din cele cinci capitole ca urmare a analizei pe care o face în relaţie cu diversele programe de cercetare discutate pe parcurs cu scopul de a identifica interpretările variate ale noţiunilor fundamentale din domeniul sociologiei pieţelor, care au stat la baza diferitelor programe de cercetare. Un alt obiectiv urmărit cu succes de autor este identificarea interfeţelor dintre aceste programe, precum şi a subiectelor care vor sta la baza unor studii viitoare. Referindu-se la necesităţile impuse de noi cercetări, autorul subliniază ca obiectiv şi repoziţionarea relaţiei dintre pieţe şi cetăţeni lait motivul urmărit de-a lungul cărţii sale. În acest context, de altfel, el releva că suprapunerea sesizată dintre teoria economică şi economia reală, în asociere cu relatările interne privind economia experimentală bazată pe jocuri, implică superioritatea sistemică a acesteia din urmă. Este un merit incontestabil faptul că autorul relevă ca o neglijare percepută a factorilor sociali, în analiza conexiunilor dintre economiştii din domeniul academic şi lumea afacerilor, i-a determinat pe criticii noţiunii de perfomativitate să reexamineze formalităţile de utilizare a modelelor în procesul de luarea deciziilor, ca, de exemplu, în cazul licitaţiilor. Concluzionând, autorul subliniază că procedurile bazate pe modele teoretice pot fi utilizate nu numai ca intervenţii în tranzacţiile de piaţă, ci şi ca instrumente de legitimare a deciziilor efectuate pe baza altor motivaţii decât adecvarea particulară a unui anumit model. El menţionează, totodată, că utilizarea modelelor oficiale poate contribui la relevarea tranzacţiilor de piaţă cum este cazul în criză şi crahuri. De asemenea, autorul nu uită să arate că, pe lângă modelele economice formale, trebuie să fie analizate şi utilizările expertizei neacademice şi modalităţile în care aceasta intervine în tranzacţiile de piaţă. Aceste forme de expertiză nu numai ca au proliferat în ultimii ani, ci chiar par să joace un rol considerabil, cel puţin conform percepţiei publicului. El evidenţiază corect faptul că analizele şi previziunile evenimentelor şi proceselor economice, de exemplu, constituie astăzi o prezenţă constantă în mass-media. 19

21 La ce sunt bune monopolurile? Valentin V. Mircea Consilier de concurenţă CONCURENŢA 20 Recent, Consiliul Concurenţei a decis să iniţieze un inventar al tuturor monopolurilor, inclusiv al drepturilor exclusive şi drepturilor speciale existente în economia României. Inventarul poate să li se pară unora ca un demers administrativ steril iar altora ca o punere sub semnul întrebării a unor aspecte pe care le consideram deja ca de la sine înţelese, parte a tradiţiei noastre economice sau chiar simboluri ale forţei naţiunii. Inventarul îşi propune să identifice sectoarele economice în care există situaţii de monopol, cine sunt beneficiarii, de când datează situaţia şi în baza cărui act normativ funcţionează în prezent şi, aspect deosebit de important, să evalueze dacă existenţa monopolului este justificată din raţiuni economice sau deoarece ar fi singurul mod de satisfacere a unui interes public. Rezultatele inventarului vor fi comunicate către factorii de decizie Guvern, Parlament, alte autorităţi publice central sau locale în vederea deschiderii spre concurenţă a cât mai multor sectoare şi activităţi economice. Ce se înţelege însă prin monopol? Făcând o sinteză a principalelor definiţii, monopolul reprezintă situaţia în care pentru un bun sau un serviciu există un singur vânzător. Prin singularitatea vânzătorului, este de la sine înţeles că într-o astfel de situaţie nu se poate vorbi de concurenţă câtă vreme aceasta presupune existenţa a cel puţin doi vânzători. În mod aproape la fel de evident, singurul vânzător nu va avea o motivaţie deosebită în a reduce preţurile, a spori producţia sau a creşte calitatea produselor sau serviciilor sale. Monopolistul este de altfel o figură importantă în dreptul concurenţei expresia deplină a puterii de piaţă de care dispune o întreprindere dacă este să ne referim doar la testul monopolistului ipotetic folosit în determinarea efectelor unei concentrări economice. Înainte de a avansa în prezentarea subiectului monopolului este importantă marcarea distincţiei dintre monopolurile numite naturale şi monopolurile create sau menţinute prin intervenţia puterii publice.

22 Monopolurile naturale îşi datorează denumirea, nu rolului vreunui element al naturii, aşa cum ar putea să apară, ci faptului că reprezintă forma cea mai eficientă de organizare a activităţii economice pe o anumită piaţă. Este cunoscut faptul că eficienţa unei întreprinderi este determinată de existenţa unor economii de scară reducerea costurilor totale pe măsură ce producţia creşte. Or, este posibil ca în anumite sectoare economice, fie datorită taliei mici a unor pieţe, fie datorită necesarului mare de investiţii pentru a intra pe piaţă, efectul maxim al economiei de scară se produce atunci când bunurile sau serviciile acoperă necesarul tuturor consumatorilor de pe aceea piaţă. În astfel de condiţii, existenţa mai multor operatori este economic neviabilă sau conduce la costuri mai mari care se vor reflecta, inevitabil, în preţuri mai mari către consumatori, astfel încât concurenţa nu va produce rezultatul aşteptat. Este situaţia, de exemplu, a sectorului distribuţiei de energie şi gaze naturale. Conform Competition Assessment Toolkit, elaborat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), ediţia a 2-a, 2010, monopolul natural reprezintă o situaţie în care un bun sau serviciu pot fi achiziţionate în mod rezonabil doar de la un singur furnizor. Într-un monopol natural un furnizor poate produce toată cantitatea necesară într-un mod mai eficient şi la un cost mai scăzut decât 2 sau mai mulţi furnizori. Pe lângă monopolurile naturale există însă şi monopoluri impuse prin acte ale puterii publice (drepturi exclusive sau drepturi speciale) monopoluri pe care le putem numi administrative. Prin opoziţie cu prima terminologie, astfel de monopoluri pot fi numite şi artificiale, ceea ce descrie destul de bine esenţa lor. Vom folosi însă terminologia de monopoluri administrative, printre altele şi pentru motivul că în unele cazuri existenţa concurenţei ar fi posibilă dar există alte raţiuni, de interes public, care susţin existenţa exclusivităţii. Un astfel de exemplu este realizarea actelor de identitate, activitate care, şi atunci când se desfăşoară de un operator privat, rămâne sub controlul autorităţii publice. Existenţa monopolului este justificată din raţiuni de siguranţă publică, chiar dacă este evident că economia de scară optimă poate fi atinsă şi doar la nivelul unei fracţiuni din numărul total al beneficiarilor acestui serviciu. În materie de activitate economică principiul este cel care rezultă din prevederile art.135, alineat 1 Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă coroborat cu art.45 din Constituţie Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate. Din aceste prevederi ale legii fundamentale rezultă că activităţile economice sunt exercitate în mod esenţial de către (mai mulţi) întreprinzători privaţi, existenţa unor monopoluri trebuind să fie considerată, deci, o excepţie. Monopolurile, ca fenomene economice nu sunt, de altfel, interzise de Legea concurenţei 21/1996, republicată, completată şi modificată de OUG 75/2010, sau de o altă prevedere legală din România. Nu există în legislaţia românească nici prevederi similare celor din alte jurisdicţii (de exemplu Sherman Act din Statele Unite ale Americii) care să permită spargerea unor întreprinderi devenite prea mari. 21

23 Mai mult, în legislaţia română există Legea nr.31/1996 privind regimul monopolurilor de stat prin care este instituit în mod expres un monopol al Statului asupra anumitor activităţi economice: a) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibiliilor; b) producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante; c) extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase; d) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale; e) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate; f) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete; f) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate; g) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive. CONCURENŢA 22 Menţionez că existenţa monopolului de stat nu este în contradicţie cu regimul concurenţial atâta vreme cât Legea nr.31/1996 prevede în art. 3 că operatori economici cu capital de stat sau privat pot fi licenţiaţi în vederea exercitării activităţilor monopol de stat, în schimbul plăţii unui tarif de licenţă. Monopolurile, atât cele naturale, cât şi cele create prin acte normative pot produce rezultate negative la nivelul economiei, prin lipsa presiunii concurenţiale pentru ca întreprinderile beneficiare Singurele instrumente legale, aflate la aflate la dispoziţie sunt controlul concentrărilor economice (ex-ante) şi sancţionarea abuzului de poziţie dominantă (ex-post). La acestea se adaugă posibilitatea ca autoritatea de concurenţă să formuleze propuneri către guvern, de eliminare a unor monopoluri (art.26, alineat 1, litera h din Legea concurenţei) sau de reglementare a preţurilor practicate către consumatori de operatorii economici aflaţi într-o astfel de poziţie (art. 4, alineat 2 din Legea concurenţei). Cele de mai sus nu înseamnă că monopolistul este într-o situaţie pe deplin confortabilă, care să îl facă să lase garda jos şi să crească preţurile fără grija consecinţelor asupra profiturilor obţinute (renta de monopol, numită uneori şi supra-profit ). El va trebui să satisfacă exigenţele consumatorilor iar imboldul de a creşte preţurile poate să accelereze sfârşitul dominaţiei sale, în condiţiile în care poate determina intrarea unor noi competitori atraşi de preţurile mai mari din respectivul domeniu. O astfel de intrare ar duce la scăderea respectivelor preţuri, datorită concurenţei între (deja) fostul monopolist şi noii intraţi. De aceea concurenţa potenţială este luată în considerare pentru definirea pieţei relevante în cazurile aflate în atenţia Consiliului Concurenţei. Pentru ca această concurenţă potenţială să devină efectivă este însă necesar ca barierele de intrare să nu existe sau să fie minime. Dintre toate barierele de intrare, cele de natură administrativă obţinerea unei licenţe sau autorizaţii sunt cele

24 mai importante şi cele mai dificil de surmontat. Celelalte bariere necesarul de investiţie, reputaţia brandului etc. devin din ce în ce mai mici exact pe măsură ce monopolistul ridică preţurile în sensul că motivaţia investitorilor de a intra pe piaţă va spori iar băncile finanţatoare ale unor astfel de investiţii le vor considera din ce mai demne de finanţare. După cum au remarcat distinşi economişti John Keneth Galbraith şi Joseph Schumpeter orice întreprindere îşi doreşte de fapt să ajungă în poziţie de monopol. Renta de monopol ar fi, în opinia acestor autori, un motiv puternic pentru ca operatorii economici să inoveze iar deţinerea exclusivităţii conferite de un brevet de invenţie, de exemplu, justifică efectuarea cheltuielilor necesare în cercetarea necesară inovării. În mod paradoxal, monopolul ar contribui chiar în mai mare măsură decât concurenţa la realizarea unuia dintre efectele atribuite în mod tradiţional procesului competiţional eficienţa dinamică (stimularea inovării şi a progresului). Este necesar totuşi ca operatorul să fi ajuns în poziţia de monopol exclusiv pe baza meritelor proprii. Strivirea sau prejudicierea oricărui concurent în drumul către poziţia de monopol poate constitui un abuz de poziţie dominantă, fapt interzis sau sancţionat de către art. 6 din Legea concurenţei. Care este situaţia în România? De mai mult de 20 de ani România se află în tranziţia către economia de piaţă (sintagma larg acceptată dar mult mai puţin înţeleasă de populaţie şi chiar de către mediul de afaceri). De tot atâta timp dărâmăm foste monopoluri de stat, anulăm privilegiile fostelor unităţi de stat asupra unor resurse sau activităţi economice. Evoluţia, începută cu Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice socialiste în regii autonome şi societăţi comerciale, este lentă, marcată de ezitări, de rezistenţa celor favorizaţi de structurile monolitice de stat şi chiar de tendinţe de crearea a unor alte monopoluri. Formal, monopolurile din România sunt doar cele menţionate în Legea 31/1996 privind regimul monopolurilor de stat, menţionate anterior. Ceea ce constituie specificul mediului economic românesc este că cele mai multe monopoluri sunt urmaşi ai fostelor structuri ale economiei centralizate de stat, supuse după 1990 unui proces de transformare şi, mai ales, presiunilor concurenţiale ale pieţei. Este greu de evaluat în acest context dacă păstrarea poziţiilor unor astfel de operatori economici este rezultatul unei eficienţe economice maxime. O astfel de concluzie este, oricum, foarte improbabilă în cazul majorităţii (unii ar spune totalităţii) multor operatori economici încă monopolişti sau cvasi-monopolişti rezultaţi din reorganizarea fostelor unităţi socialiste. Dincolo de aspectul de formă, monopolurile care nu îşi câştigă şi nu îşi menţin poziţia pe considerente de eficienţa economică creează distorsiuni semnificative (mai ales prin preţuri mai mari şi producţie care nu acoperă necesarul) pentru sectoarele economice în care activează, cu efecte care se răsfrâng în alte sectoare economice şi la consumatori. De aceea, demersul Consiliului Concurenţei va încerca să dea un răspuns util şi aplicat la întrebarea din titlu, ca parte a efortului de creştere a competitivităţii economiei României. 23