Nisip numai nisip? Dan Morand. 1. Altar şi război

Transkript

1 1. Altar şi război În perioada de avânt economic dintre cele două războaie mondiale satul a cunoscut o înflorire, când asemeni unui copac şi-a întins rădăcinile şi a găsit hrană în noile posesiuni date de guvernele statului reîntregit, care pe la ţară se numea România dodoloaţă. Şi coronamentul s-a înălţat şi lărgit. Frunţile locuitorilor erau netede şi semeţe, privirile limpezi şi vorba clară şi directă. Bărbaţii se înclinau uşor şi apropiau, atingând frugal cu buzele, dar fără a pupa, mâna femeilor şi existau două feluri de a strânge mâna: numai cu palmele era folosit între domni, iar cel cu prinderea încheieturii de plugari, între ei. Parohia ortodoxă ajunsese la al unşpelea preot şi al treilea hirotonisit din neamul Lazăr, cu o fire mai schimnică, şedea adesea la birou şi scria monografia. În Dumineca Tomii, pentru a participa la oficierea liturghiei, mitropolitul Sibiului a urcat dealul Hulii Brazilor. Din spatele crucii, de pe mormântul intrusului Peterson, venit din nord pentru propăşire şi dispărut aici pentru nimic, un ţap tânăr, lăsat la păscut de Mitru, care dormea beat în căsuţa stârcită de pe Calea Piştii, s-a întrerupt din curăţarea prin paştere a peluzelor ierboase de pe marginea mormintelor şi excitat la culme de fluturarea poalelor negre ale anteriului amplu şi-a repezit în salt corniţele înainte ţintind brâul lat de culoare roşie. Din şoc, trupul greu al preaînaltei feţe bisericeşti s-a prăvălit pe spate întâlnind cu dosul pietrele de râu ce pavau aleea dintre morminte. Preotul stavrofor Lazăr a fost sancţionat de către preasfinţitul prin hotărârea sinodului, pe care majoritatea membrilor au aprobat-o cu figuri deosebit de grave, sinod care întotdeauna aproba tot ce preaînaltul propunea. În sat însă prestigiul preotului a crescut enorm, căci nimeni nu se gândea că ieduţul lui Mitru a ajuns din pură întâmplare în progadie, ci că însuşi preotul l-a tras cu funia şi l-a momit cu bucăţi de pâine până la iarba bună, pe care o lăsase necosită în mod intenţionat. Sărut mâna părinte, zise Lina ridicând scurt privirea, după care o plecă repede în jos. Un zâmbet şiret îi strâmbă buzele şi continuând a scruta pietrele aleii cu capul în pământ se opri la una mai mare ce ridica un cucui vineţiu. Aici să fi fost părinte? Ce să fi fost Lină, dragă, răspunse cu voce lejeră pastorul. Aici a căst mitropolitu? Habar nu am Lino, că eu îl aşteptam la intrarea în biserică, sub turla grecească? Şi clopotele le trăgea Iată-l, ca de obicei? Da, Iată-l, clopotarul, le trăgea cu mult sârg, în dimineaţa aia. 1

2 De mama focului, ce bine le mai trăgea! Veta se aplecă şi mângâie piatra cu degetele-i noduroase, noduri ale articulaţiilor căpătate de la cozile uneltelor agricole, pe care le strângea şi le lustruia la munca câmpului aproape zilnic. Ţărăncile îşi dădură coate şi râseră în colţurile baticurilor. Le-aţi scris să nu ne ia altarul din stejar, adus de greci tocmai de la Salonic? Nu aşa a hotărât sfatul bătrânilor? Cum să nu?! Dacă obştea satului aşa a hotărât, toţi trebuie să respectăm asta! Sigur că le-a scris chiar totul Veto, nu te mai prosti să-l întrebi pe săracul părinte! Domnu părinte, drăguţu face tot ce poate! Da-n spatele mârşăviei stă numai becisnicul de mitropolit, care vrea să vadă altaru nostru în capela sa?! Femei, nu se cade să spunem vorbe grele despre o înaltă faţă bisericească, rosti cu voce molcomă, nazalizată preotul, melodiind-o de parcă ar fi început un psalm. Cât de înaltă să fi fost, dar tare a mai bufnit pe jos! S-o cutremurat tot satul tu, Leano, aşa tare o bubuit dosul lui pe deal! Eram în bacăză şi bufnitura m-a speriat aşa de tare că am scăpat cuţâtu direct în troacă, în apa cu castraveţi. Incidentul mai trezea ilaritate, acompaniată cu hohote de râs, când sătenii se petreceau în drum spre locurile unde lucrau, căci de multe ori la «bună zâua» se răspundea cu «văst-ai cum a căst mitropolitu», iar iedul lui Mitru, ajuns între timp ţap, fu cruţat pentru a-şi răspândi sămânţa îndrăznelii lui nesăbuite printre caprele satului, căci regulamentul de administraţie stabilise că fiecare familie trimitea cu ciurda două capre, care să roadă tufele de la marginea pădurii Bratiştii, scutind mâna de lucru autohtonă de prea multă corvoadă. Episcopul de Sibiu a primit monografia parohiei Bumgart cu satisfacţie şi l-a felicitat cordial pe părintele Lazăr pentru valorosul manuscris, care intra în fondul de carte al bibliotecii mitropoliei «servind ca izvor spiritual pentru studenţii de la seminarul teologic, unde chiar dvs. v-aţi desăvârşit instrucţia». Mitropolitul tocmai plecase pentru o vizită ecumenică la Atena. După câteva zile episcopul îşi făcu timp să răsfoiască manuscrisul şi îşi frecă palmele încântat. Scrise pe îndelete datele mai importante într-un carnet şi-i anunţă preotului participarea la sfânta liturghie din ziua schimbării la faţă. Calul şarg îşi domoli mersul şi urcă cu spatele îndoit şi capul plecat dealul Hulii Brazilor, iar vizitiul îl opri pe o mică platformă în faţa fântânii, de unde deptcredincioşii scoteau apă pentru a unda florile de la morminte. Clopotarul Iată-l trase ultima dată clopotele şi se plecă pentru a pupa mâna episcopului, care şi-o retrase în fugă şi făcu semnul crucii pentru binecuvântare. 2

3 Ce an scrie pe crucea asta de la intrarea în biserică, arătă episcopul artefactul din piatră în care erau săpate semne şi litere chirilice cu marginile rotunjite de vânt pe parcursul trecerii anilor Gheorghios Kostaki! raportă Iată-l cu voce tunătoare pentru a da mai multă importanţă ştiinţei pe care-o poseda. Biserica ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost ctitorită în 1690 de grecii ce dominau comerţul transilvan şi cărora saşii din Sibiu nu le-au permis ridicarea unui locaş de cult în interiorul cetăţii. Ştiu, Lazăr, scrie în monografia ta. Ai trecut şi pe la arhivele statului? Se poate să mă hazardez în faţa sinodului, ca să prezint ceva nedocumentat. Dar clopotarule, zi tu, ca orice opincar, ce tragi la capătul frânghiilor? Trei alămuri. Pe cea mai veche este gravat «făcut cu cheltuiala unui creştin din Bumgart în numele sfântului arhanghel Mihail în zilele episcopului Moga prin Michael Wolf». Bravo, excelent, au pomenit şi numele episcopului. Fie-i ţarâna uşoară de dreptcredincios. Da Wolf ăsta să fi fost ortodox, de şi-a trecut numele pe clopot, rosti ca pentru sine episcopul şi nici unul dintre interlocutori nu îndrăzni a-i răspunde, deşi bine ştiau că nu era aşa. Au intrat în biserică, unde credincioşii se adunau pentru liturghie, sfioşi de vizita preaînaltei feţe. Episcopul se opri înaintea iconostasului, sculptat în lemn de stejar şi acoperit cu foiţă de aur, pe care erau reprezentate portrete de sfinţi, arhanghelii Mihail şi Gavril, apoi Luca şi Marcu, în stil bizantin. Îşi făcu cruce şi apoi se aplecă şi sărută cu smerenie picioarele unuia dintre sfinţi. În altar episcopul mângâie chivotul cu o figură ce emana evlavie profundă şi beatitudine. Chivotul ăsta din lemn ne lasă să ne desfătăm spiritul cu nepreţuite scene biblice. Un adăpost cum nu se poate mai sfânt pentru anafură. După slujbă, episcopul servi prânzul în casa parohială. Prezbitera oferea bucate alese, iar soţul acesteia făcea pe paharnicul. După ce, ridicaţi în picioare, au rostit rugăciunea de mulţumire pentru masă «Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pământeşti» au depănat la cafea poveşti, semiîntinşi pe jilţuri, cărora tinerii intelectuali ai satului le mai ziceau şi zeţuri, cu sprijin în coate. Episcopul adoptase o faţă vizionară, à la Richelieu 1, un chip, care transcendea adunarea prezentă spre idealuri viitoare, cărora micile patimi omeneşti trebuie să li se supună. Iconostasul este prea mic pentru nava bisericii şi l-aţi sprijinit pe laturi cu adăugiri de icoane şi prapuri. 1 supranumit Eminenţa roşie, a fost cel mai apropiat consilier al regelui Ludovic al XIII-lea 3

4 Credincioşii din parohia mea doresc cu stăruinţă să-l păstreze preasfinţite episcop, replică umil stavroforul. Dar mitropolitul Bălan vrea să-l monteze la capela Seminarului Teologic, unde aţi studiat şi unde în urma noastră se vor ruga nenumărate generaţii de teologi. Acum reprezint pe oamenii satului şi chiar şi obştea împreună cu judele de aici se opun mutării iconostasului bizantin. Suntem într-adevăr încântaţi de vrednicia unor astfel de oameni, credincioşi ortodocşi, care, după ce au fost evanghelizaţi de saşi, au rezistat propagandei bisericii catolice de a se uni cu Roma şi au revenit la tradiţiile bizantine, păstrând dreapta credinţă ortodoxă. Din partea noastră veţi avea toată susţinerea înaintea preaînaltului. Episcopul se adresă în mod direct prezbiterului, deşi uneori ochii îi mai fugeau şi spre nevasta lui, o ţărancă sănătoasă, în puterea vârstei, îmbujorată de dogoarea de la cuptor şi de focul intern al vinului cultivat în lunca râului pe mici insuliţe, numite de săteni ştranduri. Pe drumul prăfos al întoarcerii, prin colbul strâns după multe zile de secetă, caleaşca episcopului străbătu calea Bumgartului. Vizitiul dădu bice trecând pe lângă hanul de la intersecţia ce marca intrarea în oraş, un loc al pierzaniei, unde sătenii beau şi mâncau după întoarcerea de la târg, iar unii cu mai multe pofte urcau în camerele de sus. Se zicea că Franz, hangiul, le oferea târfe de duzină, care nu mai făceau faţă la pretenţiile orăşenilor plimbăreţi pe Bretter. Ce săteni încăpăţânaţi, se întristă mitropolitul Bălan. Preasfinţite, nu pune la suflet nişte ignoranţi. Oricum sufletul lor nu are pregătirea de a se înălţa la beatitudinea înţelegerii unui iconostas bizantin autentic, de o asemenea complexitate. Vom merge pe calea legală! Dar va dura cu mult mai mult până să îl admirăm la noi în capelă! Ministrul Cultelor şi-a dat aprobarea şi într-o zi a anului 1935, aleasă cu chibzuinţă, când bărbaţii au fost chemaţi de jude pentru a aranja trocile din pădure, unde se găseau izolate ciurdele pentru a le feri de febra aftoasă, prefectul Regman a înconjurat biserica şi progadia cu jandarmi. Mitru, trezit din beţie la un foc de avertisment tras de un jandarm, care a fost lovit în faţă de o piatră aruncată de un copil ascuns după un gard, s-a repezit şi a făcut ceva scandal. Două femei au blestemat jandarmii, iar alta mai dibace a fugit şi i-a chemat pe singurii bărbaţi inapţi de muncă, situaţie pentru care li s-a permis să rămână în sat, pe Iată-l şi pe Mână Sfântă. Primul a încălecat pe deşelate un catâr, despre care lumea zicea că sunt imuni la boală şi a pornit în galop spre pădure, iar al doilea cu o toporişcă sprijinită de antebraţul mai subţire, a venit de zor pentru a ameninţa jandarmii, dar căpitanul l-a dezarmat uşor, căci se vedea de la o poştă că abia o putea ţine în mână de beat ce era. 4

5 Când au revenit sătenii, iconostasul fusese transportat la oraş sub paza poterii şi meşterii tâmplari trebăluiau de zor la montarea celui nou, făcut la comanda mitropolitului, tot din lemn de stejar. De necaz, oamenii au pornit în urmărirea hoţilor, dar intrarea în oraş era păzită de patrule de jandarmi, aşa că neavând nimic mai bun de făcut s-au pus pe băut la Hanul Nocrich, unde au rămas până la lăsarea întunericului. Franz zis zwei Tocane und drei Bier 2 i-a servit din belşug, le-a ascultat confesiunile, le-a dublat blestemele şi a făcut un câştig frumuşel, pe care după asta îşi tot muncea capul cum să-l reinvestească. Dar au urmat apoi şi alte perioade mult mai făţarnice, pentru unii bune, pentru alţii rele. După al doilea război mondial, soldaţii din diviziile române formate în patria sovietelor, cu steaguri roşii în frunte şi cugete educate tot în roşu, au fost împroprietăriţi de primul ministru Groza prin reformă. În Transilvania s-a reîmpărţit din ce fusese confiscat, aşadar tot din pământul saşilor, dintre care unii au luptat în armata nazistă, deci erau o putere învinsă, iar mulţi alţii în armata română, care se găsea în plin proces de ideologizare. Clipele rele, ca ăstea, s-au lăsat prorocite cu ceva timp înainte, când una dintre cele mai vehemente vrăcioaice ale satului, pe nume Pruşoaica, a spus că nu poate dormi noaptea şi visează numai blestem, foamete şi moarte şi, după ce scroafa de rasă Bazna i-a fătat şapte purcei morţi, pe care de foamete i-a ingerat a doua zi, a recitat fatalist: Şi iată că au ieşit din râu şapte vaci, frumoase la înfăţişare şi grase la trup, şi păşteau pe mal. Iar după ele au ieşit alte şapte vaci, urâte la chip şi slabe la trup, şi au stătut pe malul râului lângă celelalte vaci. Şi vacile cele urâte şi slabe la trup au mâncat pe cele şapte vaci frumoase la chip şi grase la trup. Şi au intrat cele grase în pântecele lor şi nu se cunoştea că au intrat ele în pântecele acestora, căci acestea erau tot urâte la chip şi slabe, ca şi mai înainte. 3 Ne va ajunge foametea ucraineană, holodomorul lu Chipu când Dumnezeu a luat la el sufletele a câtorva milioane de ţărani. De ce foametea lu Chipu, măi, femeie? Ciurdarul satului e bine, mersi, îşi paşte vitele lui alături de ale noastre, întrebă Veta. Chiar de ce? o susţinu Lina. Sunteţi prea verzi ca să ştiţi! Dacă Chipu mai avea oile alea multe, cu care s-a dus în Ucraina până la Sevastopol, caprele şi măgarii, nu mai stătea la vârsta lui ca ciurdar al satului. Urca la Bumgartul de Sus şi tocmea păşune mare pe munte, unde să le păstorească cu ciobanii. I le-a naţionalizat regimul bolşevic şi le-au mâncat flămânzii de peste Nistru, care se încumetau să treacă linia frontului peste podul de gheaţă, iarna, doar 2 melanj germano-român: două tocane şi trei beri 3 Facerea din Vechiul Testament 5

6 pentru un codru de pâine. Da pe el de ce nu l-au mâncat?! Canibali în Europa, soro? Foamea te obligă! N-a fost cazul, că pe om l-au deportat din Crimeea în Siberia. Cum i-au confiscat documentele, nu mai avea paşaport şi nu se putea repatria. Au mai trecut doi ani până ce alde Ghibu din Sălişte le-a trimis acte noi, făcute la cererea rudelor rămase în ţară. Şi s-a întors cu-o ruşcă 4 cu care-a făcut plozii ăia bălani. Unu smolit ca Chipu, cu copii bălani ca ruşca? Haideţi să revenim la oile noastre de acasă, de ce zici Pruşoaico că semnele care ţi se arată indică numai nimicnicie şi sărăcie lucie. Ia, să verificăm încă o dată ticăloşii noştri, care s-au înrolat. Cornel, Irimie şi cu Lie nu l-au omorât pe Pamfil şi i-au lăsat trupul batjocorit pe câmp? Nu s-a putut dovedi nimic, completă Veta, făcându-şi de lucru cu un fus. Dar erau bănuiţi şi cazul se află sub anchetă. Toţi ştim foarte bine, căci în satul ăsta mic nimeni nu se poate ascunde... Nu s-a găsit niciun martor. Atunci de unde ştie toată lumea, cum şi-a sfârşit viaţa Pamfil? Lumea vorbeşte că are gura slobodă. Un ticălos mai puţin şi încă unul fără păreche, care fura recolta oamenilor de pe câmp, ca s-o vândă la târgurile din comunele învecinate Roşia, Nocrich,... Nici mortul nu a fost prins în flagrant delict! Ce flagrant, că era înţeles cu jitarii şi boactării, pe care îi plătea! Asta nu înseamnă că ai dreptul să spinteci omul cu securea şi să-i umpli trupul cu paie. Să zici tu dacă asta nu e crimă sadică?! Cei trei complici ştiau că în fiecare seară Pamfil se duce în vizită la logodnica Măriuţa, tocmai în capul celălalt al satului, pe Vinghelău. L-au aşteptat într-o noapte fără lună, unde strada cotea spre pădure, unul l-a luat în braţe, altul i-a pus mâna la gură să nu strige şi al treilea l-a înjunghiat. Apoi i-au urcat trupul pe cal, l-au trasportat şi zvârlit jos pe hotar, unde l-au despicat cu securea, l-au umplut cu paie şi l-au tras în ţeapă, ca sperietoare în lanul de grâu. Doamne Sfinte, să fii ştiut fratele şi tatăl său, că amândoi aveau arme de vânătoare şi pistoale, nimeni şi nimic nu îi mai scăpa pe ucigaşi. Un timp până ce n-au plecat pe front le-au ţâţâit fundurile de frică că umblau tustrei şi numai înarmaţi pe timp de zi. Uitaţi că, înainte, a mai apărut un semn îngrozitor când potcovarul 4 rusoaică în dialectul Mărginimii 6

7 satului s-o schilodit la râpă. S-a surpat dealul de pământ galben peste el de i-a stricat un picior din şold, pe care acum îl trage în timp ce merge. Noroc că la forjă nu trebuie să fugă după cal, ca la arat. Cu ce să mai are, doar calul i s-a prăpădit. Acolo pe loc l-au înjunghiat şi cum în pământul galben sângele nu se scurgea, a rămas Balta Roşie, pe care izvoarele şi ploile au tot lărgit-o, de lumea consideră locul blestemat şi mulţi au început să-l ocolească. Cum că s-au înălţat buruieni roşii,iar mirosul şi culoarea de sânge nu mai dispăreau... Cel puţin, Lie, şi-a primit pedeapsa după război. Credea că se poate împrieteni cu soldaţii ruşi. Ăia i-au făcut de petrecanie pentru două vedre cu vin! Ţii minte? Cum să nu ţiu minte! Vin ruşii şi la noi, în sat! l-a avertizat nevasta. Să nu vă fie frică cu mine! s-a lăudat Lie, pe cât era de scund, pe atât de aţos. Femeia s-a chitulat în pod unde ţineau lăzile cu cucuruz şi a intrat tocmai într-o ladă unde a tras capacul. Aşa ceva nu pot să crez! Cum a mai putut trăi, dacă i-au intrat boanele în gură şi pe nări, că nu mai avea cum să respire? Vezi că nu ştii bine, ai omis că Lie, tâmplar fiind, a tăiat şi montat o lădiţă în interior, cu uşă laterală, prin care femeia ieşea la miez de noapte să mânce şi să-şi facă trebuinţele. Să fi scăpat?! Desigur că a scăpat, vie şi neviolată! Sigur că Lie s-a bucurat mult de ea, după felul în care a reuşit să-i prostească pe soldaţii ruşi. S-a bucurat, dar nu prea mult pentru că a murit puşcat chiar de ruşi. Aha! Cum să fi fost asta? Prima seară au venit ruşii, au băut şi când n-au mai avut ce, că lichidu s-a terminat, unul i-a ciuruit butoaiele la fund ca să vadă dacă nu mai curge ceva. Când au terminat de băut pivniţele tuturor românilor s-au dus în capul satului la ţâgani, care pentru că nu aveau ce le da i-au dus în Daia şi i-au ajutat ca iscoade să prade toate pivniţele şi hambarele saşilor; dacă nu mai aveau băutură luau cucuruz de la vecini. La unii mai şi rechiziţionau animale din grajduri. Când au căzut morţi de beţi, ţâganii le-au furat hainele militare şi armele şi s-au întors în satul bulibaşei pentru a jefui ce mai rămăsese dosit. Au intrat şi pe la Lie. «Bă, Cirule, lasă uniforma de rus şi arma deoparte că îţi cunosc faţa şi vorba de atâţia ani». Dar Ciru a dezarmat piedeca şi a tras o rafală, care l-a ciuruit pe Lie. Mai târziu a fost ales preşedinte de cooperativă pentru că a recunoscut ce se zicea şi pentru care, pe drept, în vechiul regim ar fi trebuit trimis la ocnă, dar politica s-a schimbat şi după teoria luptei de clasă l-au felicitat şi l-au promovat ca recompensă că a lichidat un chiabur! 7

8 Fii atentă, acolo, numai cât îi dau de băut activiştii ăia lui Ulălău, debilu mintal care vorbeşte onomatopeic, ca animalele! Ulălău trânti căciula alături pe bancă şi mai aruncă un ţoi pe gât. De la o masă alăturată se ridică Brătişteanu, îşi aşeză pălăria de pădurar, îşi trase mundirul şi strânse mâinile comesenilor înainte de a ieşi. Ulălău ţâşni clătinându-se pe uşa care ducea la closetele din curte. Pădurarul se mai salută cu hangiul, căruia îi achită consumaţia mesei la care şezuse, pentru că era rândul lui de a face cinste. Crâşma se mai goli, căci după ora nouă seara rămâneau numai beţivii sau singuraticii, porecliţi de sătence lunatecii, pe care nu-i aştepta nimeni acasă, care se luau de ceilalţi, trecând de la ironii la batjocori, ce puteau degenera chiar în bătaie. Mitrule, ce-ai pus pe ţelini, de n-a răsărit nimic? Am pus trifoi, mă Cimpoi, şi s-a făcut, numai că mi l-au furat sara neamurile tale din deal. Bă, ai grijă, nu acuza, dacă n-ai dovezi! Mi-au spus vecinii, că în timp ce se întorceau de la lucru, au văzut urme de la căruţa alde lor, că s-au băgat nu numai pe locul meu ci şi pe locul lor! Spusele nu-s dovezi. Ai grijă că te pui rău cu neamu nostru şi nu îţi va fi bine deloc! Mitru, în picioare, îşi deznodă baiera cămeşii la gât. Cimpoi se ridică şi el de la masă, pe care depuse ulcica cu vin. Se scrutară cu ochi mânioşi, tulburi de beţie. De afară tună cu năframa neîncheiată şi cozile fluturând Anuţa lui Brătişteanu cu figura descompusă. Un e-i bărbatu meu? Ce s-o putut întâmpla, de s-o întors caii singuri la poartă? L-au tot căutat vreo câteva zile pe omul dispărut, dar parcă l-a înghiţit pământul. Anuţa s-a dus la poliţie la «Sighii» de două ori, de unde ultima dată a fost trimisă la morgă pentru a căuta printre cadavrele neindentificate. L-a găsit negru şi umflat, de nu l-a putut recunoaşte numai după cizmele puse deasupra straielor împăturite într-un sac. «A murit înjunghiat de mai multe ori în zona inimii şi a fost aruncat în râu, care l-a scos la mal aproape de Turnu Roşu» i-a explicat medicul legist, starea în care ajunsese acum soţul, cu care convieţuise mai bine de douăzeci de ani. I-a cumpărat sicriu şi s-a întors acasă cu dricul. Când a străbătut piaţa centrală, aproape de intrarea în căminul cultural, pe jos zăcea zdrobită statuia filozofului, făcută de un sculptor local, ajuns apoi scenarist la Opera Română, din capitală. Pentru că nu a putut fi plătit nici pentru materiale, a făcut-o numai din ghips vopsit. Un dulgher local i-a construit acoperiş în două ape, contra ploilor. Ciru, după ce a fost pus preşedinte de CAP în statul din vale, a făcut o şedinţă de partid pentru demascarea duşmanilor noului regim după care i-a 8

9 încălzit lui Ulălău creierii cu un litru de ţuică l-a pus să spargă monumentul. Ticăloşi mai pot fi unii oameni, se lamentă Mitru. Dacă îşi beau minţile, rostiră femeile în cor. Mi-e teamă să nu-i momească pe unii şi să-i pună să strice şi troiţele de pe hotare. Să rămână totul pustiu, fără nicio amintire, fără nicio credinţă! Dacă-i aşa, trecem cheile râului şi ne facem mocani în satul de sus! Cu tot neamul nostru şi cu cine o mai vrea, se oţărî Cimpoi. Doară, mocani suntem cu toţii de când ne ştim! se hliziră femeile. Da sus la munte cu voi nu venim ca să ne facem băciţe. Mereţi voi sânguri, noi grijim de gospodăriile din vale. Dacă ne-a luat atâta timp, până ce le-am aranjat şi dichisit, nu se face s-o luăm de la capăt. Prea ne-am obişnuit cu confortul! 2. Manuscrisul «Viaţa fiecăruia e absorbită de forfota stupului, în zumzetul vieţii altora, cu care te poţi intersecta, dar nu poţi comunica, pentru că nu au timp să îi intereseze cine eşti, ce faci, pentru ce exişti, căci o educaţie individualistă a condus la o organizare bizară. O aşa zisă reuşită, îi aduce pe oameni la paroxismul consumului nervos, îi agită inutil. Bazele unei comunicări de la seamăn la seamăn, se opresc de cele mai multe ori la un salut convenţional rostit palid cu vârful buzelor sau printr-o uşoară înclinare a capului. Ciborgi cu mintea programată de o regie absurdă pentru o goană inutilă după zeul ban, pentru a-şi rotunji conturile şi a-şi goli sufletele. Pot merge până acolo, dacă ai ghinionul să le barezi calea numai pentru o clipă, esenţială pentru viteza de a bifa evenimente, care se succed în aşazisul plan de succes în afaceri, pe calea bogăţiei pavată cu insuccesele altora, să te reconsidere din intrus în duşman!» notase Felix pe vremea când era inginer stagiar în jurnalul personal. Ce sălbătăciuni dresate. La cea mai mică scăpare sunt gata să se sfâşie, rânji Dia. Imbecilii, nu au atâta raţiune să evite eternul divide et impera! Tembelizorul ne intoxică cu ştiri juma- juma, ca adevăruri amestecate cu mistificări, ceea ce prinde la semidocţi cel mai bine. Acoperă-te de circulare, decrete şi legi, pe care le schimbi imediat, dă altele noi până nu trece anul, iată modelul de democraţie tulburată de apogeul birocraţiei, care se face că se reformează, ca să ascundă matraplazlâcuri şi funcţionează numai pentru a ne dezinforma. Scumpo, desfă pachetul ăla soios odată, nu-l mai lăsa pe masă să miroasă, ca o slănină râncedă! zise Leon. 9

10 Coperţile din piele, care fuseseră legate strâns în cruce, încât sfoara veche de cânepă, puţin deşirată, făcuse o dungă în materialul soios de vechime şi ciupit pe alocuri de molii, închideau un pachet ce trăgea în mâinile femeii atât de greu de parcă înăuntru cerneala aşternută pe foi, atârna ca plumbul. De aia îl ţinea la distanţă de corp şi-l privea neştiind la ce să îl conecteze, ca o baterie în caroseria unei maşini antice, golite de motor şi rămasă fără nicio direcţie. Mi-e teamă să nu se rupă hârtia, să se facă scrum din cauza proastei păstrări, numai la atingerea degetelor noastre. Oricum din stră-străbunicul nostru nu va mai apare organizatorul migraţiei peste Dunăre şi nici din străstrăbunica nu se mai ridica vreo codană strengară şi sprinţară, care să-i încingă simţurile, pentru a aduce pe lume noianul colonişti! Nu, dulceaţa mea, niciodată, dar noi fără ei nu puteam să ne iubim! afirmă Leon. Hârtia foilor gălbejită, cu pete cenuşii, conţinea un scris cu o caligrafie îngrijit elaborată. Astfel litera mare de la începutul paragrafului forma spirale, scrise cu pana de gâscă muiată în tuş roşu, bordate cu pui negri. Înşiruite literele nu însemnau pentru ei nimic, căci ele nu reprezentau semne cunoscute de generaţia lor. Au scris în limba slavonă? Nu, în română cu caractere chirilice! Nici vorbă! Trebuie să fie gotica veche, căci nimeni nu s-a apucat să scrie monografia până cătunul nu a fost aşezat şi nu avea cât de cât o formă de organizare socială! Asta s-a întâmplat după ce strămoşii noştri bulgari au fost germanizaţi! presupuse Dia. Cred că e scris fie în greacă, deoarece prima biserică a aparţinut negustorilor greci din oraş, fie în bulgară cu alfabet chirilic. Primele valuri de emigranţi au trecut Dunărea spre nord, au străbătut Ţara Românească şi apoi munţii prin defileuri pentru a se aşeza aici, cât mai departe de hoardele păgâne, care la apogeul imperiului otoman organizau pogromuri asupra ghiaurilor, nu-i aşa? Peste câteva zile tinerii priveau crucea schitului de sub munte, aşteptându-l pe călugărul Atanasie, care fiind anunţat de sosirea lor se întrerupse din stivuitul lemnelor de foc pentru iarnă. Sosi cu anteriul suflecat peste genunuchi, toţi s-au aşezat pe o laviţă în pridvor şi faţa bisricească cu volumul manuscris în poală începu a dicta în reportefon. Iată, ce scrie în Cântul primei aşezări Bumgart : Câmpie înmiresmată, ce dealuri le îmbraci / Livezi albe de flori ce toamna veţi da rod/ Pădure cu izvoare şi turme de-animale/ Lăsaţi plugul să are desţelenit ogor/ Să ocrotiţi creştinul ce casa şi-o zideşte/ Fugit de pe meleagul năpastei arzător/ Şi limba de şi-o schimbă nu-l lipsiţi de nădejde/ Că-n port şi-n a lor cuget urmaşi-i vor fi datori... 10

11 Am plecat din zona Hacioğlu Pazarcik cu căruţe trase de catâri prin stepele Dobrogei, până ce vlahii ne-au trecut Dunărea cu bacul. În Ţara Românească tot turcul făcea pe stăpânul şi noi am ajutat prin staulele de animale, ba la recoltă, ba la pădure ca să avem ce mânca că nu se cădea să furăm sau să răscolim prin gunoaie. La culcat ne ocioiam în căruţele cu coviltir, unde trăgeam cojoace groase din blană de oaie argăsită, căci începuse a da bruma. Unii s-au oprit la munte, după ce am trecut Branul, şi după numele nostru s-a botezat noua localitate Şchei, unde am zăbovit şi noi un an durând o gospoărie mare, casă cu ceardac şi grajduri la animale, ce la plecare a rămas surorilor noastre cu cumnaţii. Şi am pornit, la dezgheţul trecut cât mai departe de turcul blestemat, spre nord. Ne-am zăbovit la Bistritz, după ce-am urcat şi coborât dealurile de la Marosvásárhely 5, unde secuii, deşi înrudiţi cu osmanlâii, luptau des şi crunt contra turcilor. Prea austeri şi războinici, ca să ne lase să ne aşezăm acolo! Cu saşii din Bistritz ne-am retras, la urmă, spre sud la Hermannstadt 6 Jurnalul ăsta al străbunilor a mai fost dezlegat, descifrat şi citit mai înainte! Povestirea asta a drumeţiilor îmi sună cunoscută! Nu se poate, nimeni nu ar fi putut face asta! Uiţi de savantul nostru, de Fagure? Ce nu poate face el cu capul?! Crezi că şi-ar fi pierdut timpul cu aşa ceva?! În filozofia lui intră şi respectul faţă de istorie. Cum ar fi irosit un izvor ca ăsta, tocmai letopiseţul aşezării natale? Dia îşi răscoli amintirile contrariată. Crezi că Fagure, al nostru, ţi-a povestit de aşa ceva, înainte ca filozoful să fi fost anchetat, închis şi apoi trimis pe front în linia întâi de către mareşal? De ce anume să-l extermine, pentru o carte atât de veche? Doar nu avea nimic de-a face cu prezentul, deci nu avea cum ameninţa noul stat naţional şi legionar. Nu uita că Antoneştii se manifestau exclusivist şi crunt. Nu le plăcea nimic altceva decât ceea ce preaslăvea doctrina antibolşevică. Fagu ştia tot ce se întâmplă, ceea ce nu vedea pe uliţe sau nu auzea din gura satului descifra numai cu puterea minţii. Interpreta până şi manifestele gărzii de fier, transmise prin radio. În orice dictatură un liber-cugetător ca Fagu nu are loc! decise cu vocea-i mereu răguşită Sara. Dar nu prea se băga să acţioneze. A rostit un discurs descurajant atunci când junii au făcut ceata, care a pornit prin chei să ducă turmele la munte, pentru a le scăpa de rechiziţionarea pentru front. Toţi muntenii îşi urcă turmele primăvara pe munte şi le coboară din nou 5 Târgu Mureş (magh.) 6 citat din arhivele localităţii Bumgart 11

12 la iernat când se face ger, de iarba se usucă şi nu mai au ce paşte. Se prea poate ca transhumanţa asta să fi fost sezonieră şi tu să-i dai acum prea multă importanţă. Cine mai stă, acum, în Bumgartul de Sus!? Sub douăzeci de familii, deci mai nimeni, dar mai toate satele, sunt părăsite şi au ajuns acum o ruină! Nu aşa a fost altă dată şi pot să te asigur că mai toţi locutorii din satul ăsta aveau gospodării nu numai jos, ci şi sus, nu numai stâne, cum unii cred şi poate le-ar conveni să zică, punctă Leon cu iscusinţa unui sabreur. Ce să mai zicem, îţi aminteşti când copiii strigau în spatele lui Fagu, porecla Muieţi-Posmegi, pentru că se vorbea că dormea cu mândruţa pe genunchi? Din respect, dragă! Numai din respect, o giugiulea ca pe o păpuşă. Se sfia să treacă la fapte pe nepusă masă! chicoti îndepărtându-se Sara. 3. Villa Hermanni altădată Într-o zi de primăvară la una mie şase sute şi... argatul înhămase deja cei doi cai de rasă Nonius la trăsura lui Stefan Sigerius, care pocni din degete pentru a chema vizitiul şi împinse băiatul pentru a-i da imbold să urce în jiţ. La picioarele lor se culcă peste vârfurile cizmelor şnauţărul uriaş. Luaseră armele de foc: două pistoale cu cremene şi o flintă, pe care le aşezaseră încărcate în lada de dedesubt, cu toate că distanţa faţă de oraş era de numai şase kilometri. Băiatul, eliberat de constrângerea perucii, sălta de bucurie şi îşi aranjă poalele redingotei după ce şezutul îşi găsi loc pe pielea de bou a jiţului, umplut cu paie îndesate cu lână. Amândoi purtau pe cap două pălării săseşti de culoare neagră cu borurile largi. Filip, mână spre Baumgarten să curăţăm pomii fructiferi şi arbuştii! În anul 1529 osmanii asediaseră Viena şi pe drumul de întoarcere au devastat regatul Ungariei, care s-a împărţit în trei părţi: partea vestică a intrat sub stăpânirea habsburgică, centrul a fost ocupat pentru o sută cincizeci de ani de turci, cunoscut apoi sub numele de paşalâcul de la Buda, numai la est principatul Transilvaniei a rămas autonom, dar obligat să plătească tribut în calitate de vasal. Vreme de peste trei secole principatul va suporta şiruri de atacuri ale unor oşti organizate sau numai incursiuni puse pe jaf ale bandelor de turci înarmaţi, care îl călcau sub diferite pretexte. Domnule, mă duci şi în pădure la vânat, după ce bulgarul îşi termină treaba? Sigerius puse palma stângă pe umărul odraslei. «Aduce mai mult cu Anne von Reus, decât cu mine. Femeile saxone nu nasc degeaba copii, îi fac ca să 12

13 le semene la chip şi mai apoi la vorbă. Sper că nu şi la gândire, pe care voi încerca să i-o imprim...» Pe drumul de ţară străluceau ici-colo cioburi de oglindă din luciul apei ce băltea, în primăvara umedă. Câinele sări din trăsură şi alergă în salturi viguroase, lătrând şi hăpăind apa, stropindu-şi picioarele şi pântecele din care blana atârna în franjuri, împletite cu noroi. Cu-atâtea urme de mistreţ mă tem să nu ne fi ros sălbătăciunile coaja de la copaci. Rănile trunchiurilor se vindecă mai greu decât cele ale oamenilor. Prins cu rădăcinile în pământ copacul nu are cum să-şi schimbe locul, deci nu se poate adăposti. Dacă-i ros de jur împrejur, săracul pom, se usucă! Numai voi, bulgarii, puteţi fii mai oropsiţi decât copacii mei. Da stăpâne, satul meu sau ce a mai rămas din el după pârjol, a fugit de urgia turcească. Zice ieri, nevasta mea, roagă-l pe stăpân poate ne lasă să facem o colibă în Baumgarten. De ce să vă faceţi colibă, dacă aveţi unde locui în cetate, la noi, în camerele de jos, rezervate pentru servitori? Pentru că am vrea să ne aşezăm aici. Şi este şi în favoarea domniilor voastre, că n-ar mai trebui să vă puneţi pe drumuri periculoase atât de des. Cum se cheamă nevasta ta? Verena, stăpâne! Vrei să zici Venera, stâlcit în limba voastră! Mână, măi, Filip, pe râu la deal. Uite ce mare vine apa! După cotul lui Martin a ieşit din matcă revărsându-se peste malul mai jos, pe unde trece drumul spre oraş. Calul îşi domoli trapul pentru a traversa balta mare, adunată de la revărsarea apei, care din cauza contrapantei aproape nu mai putea curge în meandrul făcut. Dintre ramurile de sălcii, care încă mai purtau mâţişori brumaţi pocni zborul lansat a trei raţe. Şnauţărul Bruno sări şi ateriză pe scândura de la spatele trăsurii, pentru că înotul prin apa mare îl făcea să rămână în urma atelajului. Livada îi aştepta pictată cu pentagoanele albe cu borduri roz ale inflorescenţelor merilor. Ce putem face, efendi, e să cosesc buruienile, să sap pământul împrejurul trunchiului şi să împrăştii gunoiul! Nu mai îmi spune efendi, ca turcilor! Dacă vrei zi-mi pe germană, meister. Jawohl, meister Sigerius. Ce bine, că aveţi livada cu breasla sticlarilor, mai la deal decât colegii din breasla aurarilor, unde poate inunda râul când se topeşte zăpada şi apele vin mari în primăvară. Ce mai iarnă! S-a meritat, că am putut folosi sania şi blănurile groase. Lupii au ieşit din pădure şi urlau până sub zidurile oraşului. Se zice că aşa au dispărut cei patru membri ai familiei Binder când au plecat spre Marosvásárhely însoţiţi numai de două slugi, chiar în ajunul anului nou. 13

14 Lumea zice că au avut şi doi câini cu ei. Şi patru cai, doi la sanie şi doi ai însoţitorilor. Dar ce-ţi trăzneşte prin cap de amesteci oamenii cu dobitoacele? Popii noştri zic că şi dobitoacele au suflet. La voi, la ortodocşi, animalele pot fi mai preţioase decât oamenii?! Nu mai avem nimic în Bulgaria, meister Sigerius, pe toate le-au jefuit turcii, de am ajuns să murim de foame. Care nu au murit spintecaţi sub iataganele başbuzucilor, ienicerilor şi spahiilor au trebuit să se mănânce între ei, de aceea ne-am luat lumea în cap. Pater, ţipă entuziasmat Hanzi, fugind spre câţiva spiriduşi cafenii cu dungi galbene, ce se zbenguiau în răchitele de la marginea pădurii. Dar spiriduşii, imobilizaţi de surpriză, în timp ce îi cercetau cu ochii de smoală, guiţară prin boturile mobile, ca de plastic, se răsuciră şi săltară înapoi rotind codiţe sfredel. Sigerius senior urlă îngrozit desluşind zgomotul vreascurilor frânte sub copitele grele. Şi cu viteza unui obuz, grohăind înspăimântător, apăru scroafa cu botul deschis şi beţia furiei în ochii rotiţi, până li se vedeau cearcănele roşii. Caii foroind s-au întrerupt din păscut, s-au pus bot în bot gata să primească asaltul sălbătăciunii cu bombardele copitelor. Hanzi se prăbuşi, împiedecându-se în fugă cu scroafa pe urme, iar bărbaţii se repeziră şi înşfăcară suliţele din rastelul de la spatele trăsurii. Primul aruncă Sigerius, dar animalul săltă sfâşiind aerul cu caninii răsuciţi exact când arma zbura, astfel încât vârful suliţei se înfipse în pământ. Schimbă direcţia asaltului şi coborî asupra agresorului care-l primi eschivând şi încercă a-i da o lovitură mai serioasă de secure. Se putea vedea însă că arma, mult prea uşoară, făcută a tăia la pădure, nu-i putea da o lovitură mortală şi la următorul asalt, dacă s-ar fi împiedecat şi ar fi căzut, sasul ar fi ajuns la discreţia colţilor înfricoşători. Filip, venit din laterală la două lungimi de suliţă, îşi luă avânt şi metalul greu al halebardei de război lovi trunchiul, numai muşchi, al scroafei străpungând-o şi trântind-o la pământ, de unde nu se mai putu ridica datorită mânerului lung al armei, ce o ţintuia, ci numai se învârtea mugind şi răscolind pământul reavăn cu colţii. Efendi, vânatul îţi aparţine, vrei să-i dai acum lovitura de graţie? şuieră bulgarul, încălzit de efort. Filip apucă barda grea, o aruncă pe laterală înaintea lui Stefan, ale cărui palme îi prinseră coada groasă, lustruită. Dar în zvârcolirile furibunde fu dificil a nimeri capul animalului sălbatic, tocmai în frunte, şi reuşi a izbi a doua oară peste ochiul roşu unde jumătate din tăiş intră provocând ravagii mortale. Cu un ultim grohăit animalul îşi scoase limba şi vărsă un şuvoi de sânge negru de cheaguri. Îl junghii imediat, efendi, să i se scurgă sângele, ca să avem vânat mâine la masă. 14

15 Hanzi îi privea pe amândoi, palid cu ochii mari ca prunele ringlote, şi-şi scutură pletele blonde ca pentru a alunga un tablou lugubru. Dar purceluşii de catifea, unde-s purceluşii? Stefan făcu un gest evaziv spre pădure, indicând pierderea lor în adâncimile tenebroase, pline de poteci ştiute numai de animalele sălbatice, unde umbreau întâi carpenii strâmbi, apoi fagii falnici şi stejarii noduroşi. Bărbaţii au tăiat vergi din aluniş pe care le-au legat cu scoarţă pentru a lărgi scândura din spatele trăsurii pe care Filip a pus scroafa despicată în două şi i-a acoperit trupul cu frunzele unor ramuri tinere. Essen und Trinken mit gutem Gewissen 7 Sub chindeul din pânză albă, afişat pe perete, scris cu litere gotice brodate cu mătase neagră Verena trudea în bucătăria de vară la baterea cărnii, frecarea cu condimente amestecate, pentru a pune vânatul la macerat în sos de vin. Din odaia lipită de magazia de unelte, au apărut capetele copiilor: Ana mai oacheşă decât Gavril, amândoi curioşi să vadă ce vor îmbuca la prânz. Добър ден майка 8! V-am zis să încercaţi să vă adresaţi numai în germană! Asta-i limba locuitorilor unde ne-am aşezat şi cu asta trebuie să ne înţelegem cu ei pentru a convieţui! Bine, dar în casă, numai cu tine, am putea totuşi vorbi limba noastră, că nu ne aude şi nu ne vede nimeni?! Tare mă tem să nu fiţi căpoşi ca tatăl vostru, Filip, care nu vrea să vă înveţe limba pe care a deprins-o în prizonierat la austreci. La mine, poţi să numeri cuvintele pe degetele de la o mână. Şi de-aia voi rămâne mereu slugă proastă, pentru că Meister Sigerius şi Frau Anne nu pot să-mi transmită niciun ordin mai complicat, deci trebuie numai să-mi arate ce am de făcut. Cum meister este staroste la bresla sticlarilor, câte nu v-ar putea învăţa să faceţi? Măcar tu, Gavril, învaţă-le limba şi bagă-te calfă în atelierul lui, să vezi cum clienţii o să te caute şi banii o să înceapă să-ţi curgă în palme, dacă sunt conduse de o minte deşteaptă! Tata nu-i prost deloc! zise băiatul plin de orgoliul de urmaş. Prost nu-i, da-i tare încăpăţânat. Catâru bătrân nu se învaţă la ham, zice un proverb de-al nostru! Şi i-a intrat acum în cap să avem aşezarea noastră, a slugilor bulgare pe un pământ, pe care o să-l cumpere de la saşi. Cu ce bani să-l cumpere, că noi trăim din mila lor, numai slujindu-i. Dacă mâine zic să plecăm ne strângem catrafusele, ridicăm coviltiru pe căruţă şi duşi suntem. Numai să nu ne gonească prin miezul iernii, să ajungem hrană la lupi, sau să îngheţăm bocnă în mama natură, că pe aici, prin nord, iernile sunt mai geroase decât prin sudul însorit de la malul mării. 7 8 mănâncă şi bea cu un cuget bun (ger.) bună ziua mamă (bg.) 15

16 Filip apăru în prag cu o figură radiind încredere, semn de ceva bun pe cale să se îndeplinească. Gata, am bătut palma cu efendi, îşi frecă palmele, după care scuipă cu satisfacţie între ele şi le frecă din nou. Ce gata, doară nu ai prins pe Dumnezeu sau măcar pe sfântul Petru de picior?! Ne lasă să ne durăm coliba în capătul livezii dinspre pădure, dacă îngrijim parcela lui şi încă vreo cinci, ale rudelor lui şi ale nevestei. Ce putem să facem acolo, să trăim departe de oraş în sălbăticie?! Nu te gândeşti la copiii ăştia şi alţii care poate vor mai veni? Chiar, în primul rând, la ei mă gândesc. Să avem şi noi un acoperiş peste cap, care să fie al nostru şi poate cândva nu vom mai trăi numai ca slugi tolerate, la cheremul altora! Dar la oraş învaţă germana şi îşi pot face mai uşor un rost. Pentru asta eşti chemată după prânz! Baroneasa von Reus te aşteaptă să discutaţi, când le serveşti cafeaua. Verena, după ce deschise uşa, se ploconi în pragul odăii şi rămase înlemnită cu privirea în podea aşteptând să vadă ce are de zis stăpâna. Anne îi făcu semn să se apropie şi-i desenă pe o foaie, ca să se facă înţeleasă mai uşor. Magister Max şedea în centru, cu hochzilindărul depus pe masa de alături, cei trei copii alături pe scaune, scriau în caietele deschise cu creionul. Alături calendarul săptămânii, începând cu duminica unde ceasul din turnul bisericii arăta ora cinci, apoi zilele de lucru în ordinea cuvenită. Baroneasa îi întinse desenul pe care servitoarea îl luă şi dispăru făcând reverenţe. În odaia slugilor îl comentă cu copiii mai multe după amieze, înainte şi după orele particulare, când îi servea magisterului biscuiţi cu dulceaţă şi apă minerală Borsec din Carpaţi. Într-o dimineţă căruţa cu coviltir cu atelajul înhămat în faţă aştepta în curte, iar Bruno lătra de zor sâcâind catârii, ce-l alungau cu bocănituri din copite, în presimţirea aventurii călătoriei ce va urma. Au părăsit cetatea, ce se micşora în zare rămânând tot mai în urmă, au traversat un vad al râului Cibin, de mult timp cunoscut, şi au oprit pe un deal, în partea de sus a unei livezi, unde Filip cu Gavrilă s-au apucat a tăia tufişurile şi trunchiuri de copaci mai tineri de la marginea pădurii, din care au durat o colibă. Prima săptămână de vară au petrecut-o dormind în căruţă până ce au făcut pereţii şi acoperişul, iar pentru gătit foloseau un ceaun susţinut de trepied. După un răstimp au fugit la oraş pentru a aduce o sobă şi aşternuturi cu care condiţiile de trai s-au mai ameliorat. Alături, la o aruncătură de băţ, susura un şipot ce se unea cu altele şi se vărsau într-un pârău în care se scăldau mistreţii căruia i-au zis La Mistreţi. Din cauza colinelor dese, ca frământate de mâinile unui uriaş, au numit locul Hulişoare, iar drumul bătut de păstori 16

17 şi de animale Calea Vitelor, căci pe acolo le mânau să pască iarba verde de la marginea pădurii. 4. Descendenţii Până la urmă Filip şi Sofia Costinov au avut şapte copii, pe lângă Gavril şi Ana pe Paul, Rolf, Alexei, Elena şi Dimitra întrecând ca prolificitate familia Sigerius care a trebuit să se mulţumească numai cu cinci pe lângă Hanzi, Karl, Klaus, fetele Ecaterina şi Luise, deoarece pe alte două le-a pierdut în două epidemii succesive, de pojar, apoi de tifos. Ulterior s-au aşezat Bogdanovii, care se ocupau de viile, livezile şi păşunile saşilor din familia Roth pe locurile numite În Zăvoiu şi mai târziu istroromânii Mavorini care s-au aciuit Pe Ţelini, care dădeau până spre râpa cu pământ galben, îngrijind proprietăţile numeroasei familii Ziegler. Şi toţi au avut mulţi copii, căci dacă la naştere unul murea trebuiau să facă altul, iar dacă femeia murea bărbatul se recăsătorea cu una mai tânără, care se punea şi ea pe făcut copii. Mai rău era de văduvele rămase în urma bărbaţilor căzuţi în luptele cu turcii, atunci când toţi se retrăgeau în fugă la adăpostul zidurilor groase din cărămidă roşie, al turnurilor şi crenelurilor cetăţii, unde se simţeau apăraţi. Bărbate, hai să mergem şi noi măcar duminica la biserică, să nu vorbească lumea că trăim ca păgânii! Mergem, dar la care biserică că noi suntem ortodocşi şi nu există nici una, numai în munţi, cale de nu ştiu câte zile de mers călare. La biserica din oraş unde merg şi saşii! În ce straie muiere, că ce îmbrăcăm noi zi de zi îi atât de soios de-i bun numai la muncă pe hotare. Dacă am făcut straie la copiii mai mari, Gavrilă calfă şi Ana bonă, vom strânge cureaua, creştem şi vindem nişte animale şi ne vom face şi nouă. Dar asta se poate numai după anul nou. Dacă numai atunci, aşteptăm, dar atunci să fie! Ştim măcar şi noi odată, când vom intra în rândul lumii. Şi s-au înfiinţat în straie nemţeşti la biserica luterană, care i-a primit cu braţele deschise, faţă de cea catolică, încă cu ochii la schismă. Când Gavrilă şi-a găsit o tânără, scribul care ţinea registrul căsătoriilor a înscris familia pe numele Kostinus spunând că la nemţi nu se poartă nume terminate în ov, şi cum interlocutorul se adresa în germană, nici nu putea fi de altă naţionalitate. Bogdanovii au devenit Bogen, iar Mavorinii au rămas Maworini, pentru că scribul nu adăuga numai terminaţii, dar şi înghiţea 17

18 litere, care după părerea lui nu ar fi sunat bine în germană, persoana lui fiind singura autorizată să decidă asupra acestei chestiuni. Fiecare în casa din bârne de lemn vorbea cu ai lui încă limba strămoşilor, dar între ei, după ce au apărut şi istroromânii nu se mai puteau înţelege numai în germană. După două ore de mers spre nord-vest, prin pădure se deschidea un defileu, al Pârâului Argintiu, datorită pietrelor cu inserţie de mică şi al stâncilor căzute de la cariera de marmoră spălate de apă rece şi limpede de pe munte, căruia ei îi ziceau Silberbach. Pentru că orăşenii, în drum spre pitorescul cheilor, treceau pe lângă Bumgart şi îi chemau pe localnici să le fie ghizi, lumea a început să îi asimileze cu numele locului şi să le spună şchei La margine de codru Afară ploua cu găleata şi familia de colonişti stătea adăpostită în căruţa cu coviltir, copiii în faţă aşezaţi în jilţuri şi părinţii în copastie, pe pături de lână întinse. În şăriglă picăturile răpăiau peste fuioarele de fân, care zăcea şi în căpiţe protejate, pe laturi jos cu un grilaj împletit din crengi decojite de alun, pentru ca animalele să nu se înfrupte prea devreme. Iarba cosită se uscase demult şi mirosul de fân trezea şi pofta cailor, care păşteau lăsaţi liberi pe ţelini, dar veneau şi ridicau boturile ca să-l mai miroasă. În ţarcul cu strungă de muls, făcut din pari, oile păşteau, behăiau, iar mieii îşi încercau corniţele. Câini, fără jujeu, căscau plictisiţi sub un gorun găunos în scorbura căruia plozii îşi amenajaseră o colibă. Brusc, fără nici o prevestire, o vietate ce mişuna, dând târcoale dinspre pădure, schimbă atitudinea animalelor. Caii încordară gâturile şi cu nările fremătând scrutau desişul de carpeni ce se continua cu fagi şi stejari, iar câinii lăpăiră tiptil şi se cuibăriră sub căruţă. Bărbate, să fie... Crengile trozniră şi o arătare întunecată sări drept în ţarcul oilor şi frânse fără zăbavă în labele masive un batal. Câinii au urlat şi cu părul de la gâturi zburlit s-au repezit într-acolo. În schimb, caii cuprinşi parcă de streche, au început să zvârle spre ceruri cu picioarele din spate, aşezaţi bot în bot. Ursu, ursu, urlă Filip dumirit, căutând în grabă puşca, dar, fără a da de armă, reuşi să apuce numai bâta de corn, cu care se repezi spre ţarc. Puţin prea tîrziu... căci deja din urs se mai vedeau numai tălpile negre ale opincilor trase peste labele din spate, în timp ce intra în desiş cu cârlanul înhăţat în bot, urmărit de câinii, care, lătrând precauţi la o distanţă sigură pentru hăituială, s-au oprit la liziera pădurii, încadrată cu tufe de porumbele, prin acele cărora namila a trecut frecându-se şi rupându-le, ca prin brânză.

19 Văleleu, omule, cum o să ne facem casă alături de sălbăticiunile pădurii, se văicări femeia. Să vezi numa cum îi vin ió de hac! O facem din bârne groase prin care nici jivinele nici intemperiile n-au cum să răzbată! Dar, dacă ne trezim cu animalul în curte? Îi facem de petrecanie şi-i punem pielea în băţ, femeie! Ursu-i numai unu, da noi suntem mai mulţi! Ne sperie copiii, bărbate! S-au ajutat unii pe alţii şi cele trei familii de colonişti au tras un atelier nu mai mare de şase pe patru metri şi înalt de trei, pe piloni de stejar prinşi jos într-o sanie fixată la orizontală peste lespezi de granit. La intrarea în chei au doborât ceva brazi pe care i-au tăiat pe loc cu beschia şi i-au tras cu lanţuri legate de crucea cailor. Caii semigrei ai lu Bogen au fost de neînlocuit. Nu mai fluiera, măi, Constine că nu mă aud caii! Hii, Puiule, prîîî, măi Surule, dă-i la vale, haidaţi mă!!! urla surugiul de răsuna nu numai pădurea, ci şi crestele întorceau ecou! Mă asurzeşti, măi, Bogen, mă asurzeşti, urli mai nebun ca un birjar. Se mai întoarce şi dinspre munte de trebuie să te ascult de două ori! Traversele podului şi căpriorii i-au cioplit din trunchiuri de brad. Cum încă nu se pricepeau a face scânduri, şarpanta au legat-o tot cu grinzi subţirele şi cuie din lemn în găuri date cu coarbe, adusă de la breasla fierarilor din oraş împreună cu o lădiţă de cuie forjate, cu care au îmbinat podul umplut apoi cu fân şi căptuşit cu blăni de oaie ţurcană. De dormit, dormeau pe lâna miţoasă, mai fină, a ţigăilor. Deasupra, drept învelitoare, au pus snopuri de paie întreţesute pentru a nu intra ploaia. La un pahar de rachiu s-au sfădit dacă să pună la acoperiş cruce sau vreun animal cioplit. Dacă veveriţa în două picioare, cu aluna în faţă şi coada stufoasă curbată pe spate i-a ieşit aşa de bine sculptorului Tico Maworini, vietatea şi-a găsit locul pe vârful coamei dinspre tindă, de unde toţi o admirau în zilele frumoase, când găteau şi mâncau la marginea pădurii. În atelier ciopleau şi stivuiau grinzile pentru a se usca, căci neavând pereţi pe laterale, vântul sufla pe unde se nimerea. Trei bărbaţi şi patru juni au construit mai întâi casa lu Kostinus, apoi întocmai pe celelalte din bârne îmbinate cu şa şi petrecându-se la colţuri. Mult mai târziu şi numai după ce s-a format vatra satului au început a dura case din lemn tencuit pe suport de laţi sau trestie, adusă din bălţile râului, apoi case din chirpici şi mai încolo case din cărămidă de mână, pe care la început au făcut-o în forme din lutul adus de la Râpa Galbenă, amestecat cu apă din Cibin. Cărămida zvântată o clădeau prin suprapunere şi în golul interior ardeau lemne uscate de fag, cu care afumau şi carnea. După ce s-au aşezat familii de gitani, care au plătit terenul saşilor din Hammersdorf cu aur din salbele de cocoşei, au înjghebat o minifabrică pe drumul ce ducea 19

20 pe Râuladeal şi au lăsat fabricarea cărămizilor de mână în sarcina ălora veniţi mai de departe, tocmai din India Sfântul Gheorghe din vitralii La slujbă pastorul Konrad se roagă des la Domnul pentru a ne feri de pacostea ciumii, când, ultima dată, peste o treime din populaţie a trecut în lumea celor veşnice, şi a năvălirii mongolilor, care aproape au distrus oraşul de sus, şi în cele din urmă pentru sufletele tuturor celor dispăruţi. Nu uita că acum trei sute de ani strămoşii noştri nu aveam cetatea de azi cu ziduri groase, turnuri şi creneluri. Dar, odată cu praful de puşcă, bombardele au fost înlocuite cu tunuri şi calibrul şi viteza ghiulelei trimise de un canon poate produce pagube serioase în ziduri. Clopotele bătură îndelung şi în dungă în turla bisericii evanghelice construită în stil gotic un monument ascuţit, la o oră când nu se oficia servicul divin şi în oraş nu se declarase nicio stare de carantină datorită vreunei molime. Pe străzi fugeau trompeţi şi toboşari care chemau lumea la arme. Depozite cu arme se găseau în mai multe locuri ale oraşului roşu: la sediul breslelor, acasă la soldaţi, dar cea mai mare parte a muniţiei, grijită în lăzi cu praf de puşcă era apărată de ziduri groase sub bolţi de cărămidă în turnul pulberăriei. Georg mai sună prelung în goarnă, semnalul de adunare de pe Podul Mincinoşilor asupra oraşului de jos şi se repezi să se înarmeze la breasla aurarilor. Dintr-o fereastră, deschisă deasupra Pasajului Scărilor, coadele bălaie de culoarea spicului de grâu semnalau prezenţa lui Inge. Printre obloanele întredeschise fata îi trimitea bezele înfocate, semn că îl aşteaptă după luptă în cotlonul lor de iubire, ca să-l dezmierde. Tipul ăsta de excitaţie se moştenise din vremuri ancestrale, când surescitarea luptei apropiate se transmitea de la femei, care neparticipând se simţeau frustrate de senzaţiile tari ale confruntărilor fizice, către bărbaţi. Prin semne intime, adeseori cam obscene, arătau că-i aşteaptă întregi sau răniţi, plini de sudoare şi sânge, ca printr-un ultim efort să le înalţe pe culmile orgasmului. Îndeosebi, aflate deasupra, din relatările buzelor partenerilor puteau imagina, mai bine, expresiile chinuite de pe feţele inamicilor muribunzi, în agonie. Cât timp duelul de artilerie începea, femeile se rugau în biserica reformată sub îndrumarea pastorului Konrad. Rachetele trimise de locutorii cetăţii înspăimântau cumplit pe asediatori. Turcii tremurau numai la auzul vâjâitului şi exploziilor acestora, care le aminteau de focul grecesc şi se întrebau dacă rachetele trimise de ajutoarele artificierului din cetate, cam imprecise, nu erau fabricate după acelaşi înspăimântător secret. Iarba uscată

21 de la marginea câmpiei, ce se termina la buza şanţului cu apă, ce înconjura cetatea, ardea de pe urma exploziilor. În biserică Inge privea extaziată vitraliul care îl reprezenta pe sfântul Gheorghe călare pe un cal alb, în care-l vedea imortalizat pe Georg, iubitul ei, tăindu-i respiraţia. Dopamina, îi înnebunise creierul şi credea că retrăieşte orgasmele din timpul viselor erotice. Sceptică, cu privire la anumite schimbări din viaţa reală, uneori visele îi suplineau neîmplinirile trăirilor alături de un misogin. În cele mai multe cazuri aceste vise voluptoase sunt semne că schimbările vor începe să se întâmple şi în viaţa reală, o consola prietena Luise, o confidentă duplicitară. Georg ăsta-i un animal, care-mi vrea numai trupul, să se satisfacă numai el după război, nu vrea să ţină cont şi de sensibilităţile mele de fată tânără! Nu numai sensibilităţile, poate chiar plăcerile, o aduse cu picioarele pe pământ Luise. Luise aproba toate mărturisirile Ingei, care ajungeau repede de la amantul ei, Paul, în urechile Gerdei, sora lui Paul, care era prietenă cu Bruno, fratele lui Georg, deci în mica cetate cercul informaţiilor se închidea datorită limbuţiei lui Luise, o fată cu înclinaţii de confidentă multiplă. 7. Personalităţi locale Disputele dintre filozof şi inginer se încingeau în căminul cultural, cu ocazia întâlnirilor tinerilor intelectuali de sărbători, când corul mixt cânta texturi populare şi prelucrări folclorice, formaţia de fluieraşi înflorea cântece de ciobănie, iar fanfara se producea cu muzică de promenadă şi cântece domneşti. Prima dispută a fost generată de repararea şi eventuala modificare a morii de pe râu. Despre gândire cei doi nu se contraziceau că se află apărată de calota craniană, dar sufletul nu îl puteau localiza pentru că unele femei declarau că simt palpitaţii la inimă, iar altele o stare de leşin în zona burţii, pentru care toate cădeau de acord că este locul în care zace iubirea bărbatului. Dacă filozoful era binevoitor, datorită firii optimiste, inginerul era taciturn, uneori sarcastic, datorită stoicismului. Pe când filozoful zicea «deschide-ţi inima şi învaţă pe pielea proprie» inginerul îl contrazicea că «numai prostul învaţă pe pielea proprie, iar deşteptul din greşelile altora». Filozoful completa că: «ce frumos este să greşeşti de amorul artei» iar inginerul «orice greşeală este păguboasă»! După moartea în al doilea an de război a filozofului, care prin alegerea ulterioară ca membru al Academiei, se bucura de recunoaştere naţională, sfatul local a decis ca bustul 21

22 eminentului să troneze în piaţa centrală, care i-a preluat numele, dar satul să nu-şi schimbe numele, aşa cum a propus prefectura, ci să rămână tot Bumgart, că «deşi conform arhivelor, numele acestuia s-a schimbat de mai multe ori, asta s-a întâmplat numai din cauza voinţei strămoşilor, devenită istorie. Ce a fost, trebuia să rămână tot aşa, pentru că trecerea vremii nu stă sub controlul oamenilor»! Printre cei mai aprigi susţinători a fost inginerul, care după calcule urmate de desene, dispute cu filozoful şi interminabile şedinţe de analiză la sfatul obştii satului, a obţinut aprobarea ca moara de pe firul apei să fie montată în amonte, la începutul cheilor, unde se afla o cascadă, iar energia apei să fie sporită printr-o conductă de fugă făcută din trunchiuri scobite de goruni. La cascadă se făcea baie la bulboană şi duş sub pânza de apă vara, după un program ale cărui zile alternau pentru bărbaţi şi femei. O veche lozincă de pe vremea când Muc senior a fost judele feciorilor din sat, scrisă cu vopsea albă, sclipea pe peretele cenuşiu de stâncă: Soarele şi labagismul întăresc organismul. Studenţii au corectat cuvântul cu sugestie practică din dialectul ţărănesc cu onanismul. Comuniştii cu pudibonderia avântului revoluţionar au încercat să o acopere cu vopsea neagră, dar nu se usca bine dreptunghiul că cineva o rescria. S-au organizat pânde împotriva duşmanului de clasă care nu doarme niciodată! Nimic. Ba, dimpotrivă a mai apărut alta, atribuită tot studenţilor aflaţi în vacanţă: O labă cu temei, face cât zece femei la care un scris prea delicat, a adăugat: Nu-i ca menghina din Şchei. În privinţa ultimei inscripţii nimeni nu avea nicio îndoială la cine se referea, căci Dora, profesoara de biologie, zisă Curdefier făcea naveta cu şoferii de pe maşinile cu peridoc, transportând buşteni din satul de sus până în oraş, plătind numai în natură. Aflând de nedorita publicitate de la cascadă, Dora a chicotit numai şi a răspuns nonşalant interlocutorilor în faţa căminului cultural: Ce bazaconie? Tinerii, care scriu astfel de lucruri neruşinate, ar trebui sancţionaţi! Dar cine să-i poată prinde?! Şi ió aprob că menghina asta e prea tare pentru ce au ei în cioareci, dacă are fălci din fier. În fine, moara a fost demontată şi subansamblele au fost încărcate în căruţe şi trase de cai semigrei până la ieşirea din defileu, unde duruia cascada. Inginerul a montat conducta şi a schimbat palele turbinei cu altele noi, cioplite tot în lemn de stejar. Moara măcina acum mai vârtos, încât a fost nevoie să se fabrice alte pietre mai mari, care i-au crescut productivitatea. La timpul acela proprietar era Titus, milionarul, care a dat o mare chermeză şi a denumit moara cu numele inginerului, recompensându-l cu o primă apreciabilă, dar nu îndeajuns de consistentă. Amândoi au fost de acord să poarte nu numai piaţa centrală, dar şi căminul 22

23 cultural numele filozofului, dar pentru asta trebuiau să-şi dea consimţământul şi preotul, care răspundea de şcoală şi de cămin, cât şi judele, conducătorul satului. Milionarul a făcut două donaţii: din una se suportau deplasările formaţiilor săteşti la diferite festivaluri, iar din cealaltă cumpărarea de materiale pentru amenajarea civică a pieţii centrale. Speranţele civile au fost întrerupte de întorsătura războiului, pe care, după unele păreri, l-am pierdut, după alte păreri l-am câştigat. Lucrurile s-au clarificat mai bine după rămânerea armatei sovietice în ţară, fapt care i-a adus la putere pe comunişti şi toate au trebuit schimbate pentru a respecta principiile noii orânduiri. Tot ce era vechi se numea retrograd, toţi oamenii cu valori afirmate anterior reprezentau duşmani de clasă, ca reprezentanţi ai vechii orânduiri burghezo-moşiereşti şi trebuiau arestaţi, schingiuiţi şi băgaţi la pârnaie. Bunurile lor erau confiscate şi date spre uzul comun, aşadar în casa devenită muzeu a filozofului s-a stabilit sediul CAP-ului, iar în piaţa centrală după demolarea statuii, s-a pus monumentul soldatului sovietic eliberator şi a fost numită Armata Roşie. Cu vremurile noi, la căminul cultural, manifestările au fost sistate pentru că formaţiile cunoşteau numai cântece reacţionare sau naţionaliste. Tradiţia întreruptă a fost preluată mai târziu cu greu şi multe opinteli, pentru că «dragi tovarăşi nu ne-a fost uşor», sub genericul Cântarea României, când secretarul general al PCR a inaugurat cultul personalităţii şi totodată, pentru a-i da mai multă pregnanţă, politica naţionalistă. Pe atunci statul popular s-a pomenit posesorul unei proprietăţi comune naţionalizate de la foştii exploatatori, pe care o administrau tovarăşi cu origine sănătoasă şi dosar bun de cadre, dar fără studii şi cu inteligenţă submediocră, dispunând şi de experienţă practică limitată, fie numai într-o ramură a industriei, fie numai în agricultură, dar mai des după o zi asiduă de muncă se ştergeau de mai multe ori cu şerveţelul la gură. Chiar dacă ar fi avut ceva în cap nu puteau să îl folosească pentru că dogmatismul comunist i-ar fi stigmatizat ca sectari. Unitatea de granit a dogmei se baza pe frică, iar frica era întreţinută prin victime. O clipă de sinceritate te duce la securitate! Cât timp însă molima turnătoriei nu se răspândise şi nu flagela conştiinţa poporului, cârcotaşii, viitori reacţionari, mai comentau. Titus către preot: Viitorul de aur se construieşte pe o pandemie cronică lipsa de gândire şi de iniţiativă, bazată pe flagelul fricii în proporţii de masă. Opacitate şi secretizare în dosul cărora ministerul de interne a clădit un eşafod de victime. Agenţi împielitaţi te ridică noaptea din aşternut să te schingiuie în catacombele infernului, trecând prin anticamera inchiziţiei. Preotul îşi împleti degetele mâinilor, aşteptând cu răbdare răspunsul. 23

24 Dar ştabii comunişti au totul: casă din confiscări, maşină la scară, pistol la brâu, şofer de servici, mâncare de la Mercur, chermeze tovărăşeşti! Fără nicio răspundere economică, ca tine, Titus fost exploatator. Mai nou, mi s-ar putea zice imperialist! Şcoala filozofului, care sublimase gândirea obştii prin transcenderea experienţei seculare într-un trăirism modern selectiv, se manifestă atâta timp cât zbirii i-au permis, ca o susţinătoare a moralei creştine şi a libertăţilor mocăneşti. Fiind cunoscută de naţiune, un reprezentant a fost invitat în capitală la un simpozion la Academia Economică, cu ocazia argumentării pe baze ştiinţifice a necesităţii stabilizării, la mult timp după ce se făcuse. Patriarhul ortodox, proaspăt uns în funcţie de guvernul comunist, a argumentat că banii sunt ochii dracului mai bine că au dispărut de pe piaţă, mai ales că erau de tip vechi, capitalist, având gravat portretul regelui. Într-o demonstraţie de-o logică impecabilă, urmaşul filozofului a replicat sălii că banii reprezentau economiile nu numai ale capitaliştilor ci şi ale multor muncitori şi ţărani mijlocaşi, care rămâneau fără putere de cumpărare... «şi-n economia de piaţă neavând devize nu mai cumpărau», deci «şi oferta este inutilizabilă» ţipară studenţii. Patriarhul ridică sala în picioare pentru «tatăl nostru», la care bobocii studenţilor aruncară chipiurile, din catifea vişinie şi monograma facultăţii cusută cu fir de culoare aurie, în sus strigând că «tatăl nostru nu mai este în ceruri, ci PMRul pe pământ». La Comitetul Central se primise deja informarea, de la securiştii şi turnătorii plantaţi în sală, şi când patriarhul a fost chemat să dea seamă «nici rugăciunea nu-i mai potoleşte pe nebunaticii ăştia de tineri» i s-a răspuns că nu dlui este competent, va avea grijă partidul de asta. Şi a umplut închisorile vechi şi a înfiinţat altele noi prin cetăţi vechi, cu tineri, copii de ţărani liberi, din frăţiile de cruce de la liceele din Făgăraş, cu foşti miniştri, cu români care au luptat pe frontul de est, încălcând teritoriul sovietic, cu fostele administraţii ale Basarabiei, apoi cu cei care nu se înscriau în întovărăşiri, precursoarele viitoarelor colhozuri în varianta românească. Şi mai ales cu cei care nu vroiau să retrăiască foamea ucraineană, căci grijeau bani, bunuri, recolte, deci cu ticăloşi de chiaburi. Apoi a venit rândul fostelor partide, apoi ale fostelor sindicate, apoi ale celor care nu ştiau să se dea bine la fund şi să se ascundă de ochii vigilenţi ai turnătorilor. Naţiunea se amorfozase şi în faţă mai ieşeau, agresivi, numai liderii propagandei roşii, iar din umbră securitatea chinuia, băga pe veci la puşcărie, asasina, simula sinucideri, făcea execuţii, după înscenarea unor procese sumare, mult trâmbiţate prin ziare, intimida, incita la delaţiune pe oricine şi oriunde, numai să fie cât mai mulţi. 24

25 Un pictor mural zugrăvise în pronaosul catedralei patriarhale pe o parte raiul vegheat de heruvimi şi de serafimi şi pe alta iadul păcătoşilor chinuiţi de draci şi mai marele lor încornorat, cu coadă şi copite de ţap purta trăsăturile şi zâmbetul sarcastic al filozofului, ai cărui adepţi, blestemaţi de preasfinţitul îşi stinseseră anonimi logica, devenită inutilă, printre dunele ordonate de simunul luptei de clasă în deşertul dogmei, iar trupul în tenebrele bestialelor închisori comuniste. 8. Institutul Când Dia l-a văzut pe Leon urcând de pe Corzo spre Bulevard s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare, fâţâindu-şi trupu-i de manechin, cu formele-i puse în evidenţă de o rochie strânsă pe trup, pentru a ciripi o şuetă modernă, fără a presimţi că dispoziţia tânărului o va adânci într-o conversaţie, mai mult de interes general, pe care nu o va putea particulariza. Totuşi fata se prinse în broderia dialogului, cu replici caustice. Un experimentat politician spunea că ori de câte ori vrem să nu se rezolve ceva înfiinţăm o comisie. Adică organizăm instituţional pe cei care freacă menta! Ceva asemănător, se întâmplă şi la noi. S-au înfiinţat atâtea agenţii, direcţii, gărzi, institute şi asociaţii, care fiecare nu ştie cu ce să se mai ocupe, căci îşi suprapun activităţile şi se încurcă una pe alta! Permite să remarc că treaba iese tocmai pe dos. Asociaţia Românilor de Pretutindeni a ţinut ultima întâlnire, cu finanţare de la guvern şi a strâns toţi fripturiştii, făcând promisiuni pentru lingăii de mâine, pentru a demonta altă asociaţie, care funcţiona în exil încă din timpul instaurării dictaturii comuniste. Băiete, absolut nimeni nu i-a obligat să trădeze. Sigur că da, dar românul săracu, învăţat cu atâtea stăpâniri trebuie să se orienteze şi dacă iese ceva de ce să nu trădeze? Dacă nu se înscrie el, sare altul mai sprinten în schemă şi dacă a pierdut startul, toată partida s-a dus de râpă! Crezi că nu ştiu? Sunt bine informată! Un viitor fost prim ministru, încă făcând parte din tagma românilor verzi, a format o asociaţie mondială a oamenilor de cultură şi de ştiinţă, pentru care a deblocat nişte fonduri şi i-a invitat la Ad Aquas Herculi Sacras. Adnotare! De fapt primei forme i se zicea uniune şi preşedintele ei, ce mai accent englezesc avea, a luat o mardeală straşnică când a contracandidat la funcţia supremă contra soarelui cu concepţii de răsărit. De unde bani, de unde infrastructură?! Eroul tău zâmbea mereu pe enşpe mici ecrane cu faima unui Hercule, după ce-a ucis hidra cu două 25

26 capete, pe care o declarase un anticrist naţional. Şi până la urmă, unde s-a ajuns cu sloganul patriotard de apărare a ţării contra vânzării? Fereşte-mă doamne de prieteni, că de duşmani mă apăr singur. Ne sfarmă ciocoii din interior! Anticorupţia arestează pe marii mahări cu mediatizare excesivă, neapărat cu asta, ca să arate ce maşini scumpe, ce feţe grase, surâzătoare au şi cum îşi cheamă apropiaţii la mobil. Apoi, gagico, îi pune pe liber fără condamnare, perfect legal cum zic comentatoarele pe posturi. Şi ei cheamă apoi guvernul în proces, ca să ceară daune că i-a stresat cu ancheta şi i-a ţinut închişi de pomană. Vezi şi studierea crimelor comunismului. Numai poze ale ştabilor comunişti, vile, maşini, defilări, plenare şi salariile lor barosane. Nu vezi un deţinut politic torturat, un cadavru neidentificat, un monument ridicat în memoria martirilor pentru a fi scoşi la vedere! se lamentă Dia. Şedinţa senatului de la Praga a propus uniunii europene asimilarea dictaturii comuniste cu holocaustul. S-a făcut ceva? Când mi-oi vedea ceafa. Totul seamănă a parodie, iar nouă ni se cere să o mimăm! Şi s-o aplaudăm. Îmi pare bine că recunoşti că trebuie să ne lăsăm manipulaţi! Mimează tu dacă poţi, că trăieşti printre rânjetele lor scălăbăite, eu mă abţin. Vreau să simt ceva autentic, cum ar fi dragostea! Ajuns acasă Leon a extras plicul din cutia poştală, vârându-l imediat sub trenci pentru a-l feri de ploaia mocănească, ce curgea afară. Sub antetul Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului, pe anvelopa udată în partea de jos, citi tipărit numele lui. Ştia din mărturisirile mamei sale, că tatăl său împreună cu fratele lui au plecat la partizani în munţi, de unde nu s-au mai întors, aşa că au fost daţi dispăruţi, iar locuitorii satului vorbeau că au fost omorâţi de securitate. Pentru identificarea unor oseminte i s-a făcut proba ADN la institutul de medicină legală şi buletinul de analiză din plic confirma că rămăşiţele aparţineau tatălui. Jurnalul de luptă al acestuia îl ascunsese mama lui la baza hornului de la bucătărie, prin care căzuseră nucile transportate de ciori, care veneau în sezonul rece să se încălzească la curenţii ascendenţi de fum cald. Cândva, va fi descoperit din întâmplare de către un hornar, care-l va preda noilor proprietari, ce, aproape sigur, nu vor mai ştii nimic despre vechii locatari. Scheletul tatălui partizan a fost transportat la Institutul de Antropologie, unde i s-a reconstruit chipul, iar la Institutul de Fizică holograma. La hologramă un minispaţiu se umple cu lumină, reproducând optic trăsăturile omului dispărut. Cu vocea sinterizată, conform înregistrărilor făcute de securitate în timpul anchetelor şi procesului, chipul tatălui îşi depăna însemnările în faţa feciorului. De două ori condamnat la moarte având parte 26

27 de mai multe simulacre de execuţie, după cea mai opresivă politică de distrugere a conştiinţei, imaginată de rudimentarii dictatori bolşevici, apoi pusă în practică de regimurile marionetă. Şi în locul ei pătrundea frica de tortură, de foamete, de moarte, de trădarea semenilor, de ostracizarea membrilor de familie, frica de orice, care întrerupea comunicarea şi toţi erau sterpi, trecând întunecaţi pe trotuare, sau mimând o veselie falsă. Mulţi spuneau stupizenii, cum numai capetele găunoase puteau să scoată şi stăteau apatici o masă de manevră, ca la şedinţele de partid. Pe de altă parte, ciracii pândeau vreo scăpare a semenului, vreun motiv pentru a-l turna, numai ca să se poată bucura, că ştie cui i se face rău, dar celălalt nu are habar! Cât se va mai bucura sub masca prieteniei colegiale, se tutuiau, da se tutuiau!, cât se va mai bucura dacă prietenul îi va mărturisi că este anchetat, că nu l-au lăsat să plece în Vest şi că are necazuri la servici. Da, se va bucura pentru că şi-a dovedit aşa zisa loialitate faţă de stăpânire, de fapt propia-i turpitudine! Şi asta, până la urmă, se răsplătea pentru turnător, se simţea puternic, căci alături de putere putea face rău. Să râdă în guşă de fraieri că i-au înfundat! se manifestă acid Dia. Ce folos pentru unchi că l-au eliberat după şaişpe ani de temniţă. Apoi i-au mai dat încă trei, după ce s-a întâlnit cu foşti partizani şi careva l-a turnat. Se ajunsese că din trei oameni unul informa securitatea. Dar, unchiul Vasi, nu mai cunoştea pe nimeni! De-aia s-a sinucis? Singurătatea şi mai ales izolarea sunt greu de suportat. Nu s-a sinucis, a fost întâi strangulat şi mai apoi spânzurat de cuiul lămpii cu un ştreang roşu. În seara anterioară un fost camarad de front s-a strecurat să îl viziteze şi vizavi de poartă, ascunsă sub teiul mare, staţiona o Pobedă neagră. «Cine e la Man?», a întrebat camaradul pe portar. «Trei agenţi ai poliţiei secrete». «Îl anchetează din nou?» «Aşa se pare»! Camaradul, de pe frontul de est, a plecat în pripă şi a revenit a doua zi în zori pentru a-l găsi spânzurat de tavan, ţeapăn şi rece, cuprins de indiferenţa rigidităţii cadaverice. La plecare s-a adresat cinic turnătorului, care se erijase în portar. «Mă, de ce nu puteţi fii mai discreţi. Ştreangu cu care l-aţi agăţat de ce este roşu»? Ăstălalt îi rânji obraznic în faţă, observă că intrusul are o privire a naibii de ameninţătoare, statură atletică şi mâinile neliniştite şi încordate, ce se răsuceau ca trupurile de şarpe, şi se retrase prevăzător, gândindu-se cum ar putea scoate rapid pistolul, dacă insul, din faţă, ar deveni răzbunător şi ar încerca să-l sugrume sau înjunghie. «Să arătăm a cui a fost mâna, căci acum nu ne mai temem de nimic». Scuipatul îl simţi instantaneu pe faţă în timp ce agresorul îi şuiera: «Să nu îndrăzneşti să mişti, grijania mătii de jigodie, nici măcar să nu tresari că-ţi va fi ultima respiraţie, spurcăciune! Câţi au fost»? «Nu ştiu!» «Câţi am zis, nu care, bă, 27

28 slugă idioată. Canari, ca tine, am mierlit o droaie. Nu mă sili să teomor»! se încordă gata să sară. Paznicul se retrase în ghereta lui şi atinse cu umărul telefonul de campanie, ce făcea legătura directă spre sediul securităţii. Trupul lui recepţionă două izbituri, care-l năuciră, înainte ca să mai poată cugeta şi intreprinde ceva. «Trei» gemu umilit, muindu-se ca o cârpă şi leşinând pe jos. Bocancii celuilalt îi mai controlară o vreme trupul inert, apoi intrusul dispăru, nu înainte de a-i lua pistolul mitralieră cu pat rabatabil din cui şi toate încărcătoarele. Cei doi fraţi, Felix şi Leon se întâlneau, cât de des puteau, pe meleagurile natale. Au urcat dincolo de schitul în renovare şi stareţul le spuse povestea comorii păstorilor mocani, pe care o ştiau din fragedă copilărie, când lor le înflăcăra visele. Difereau mereu variantele, dar care oricât de multe ar fi fost îi fascinau şi le puteau visa şi cu ochii deschişi. Căci a fost ascunsă pe rând de năvălirea trupelor turceşti, de răzbunarea revoluţionarilor maghiari, de ordinea criminală a naziştilor şi de ocupaţia exterminantă a sovieticilor. Leon, mai vârstinic, se pretindea mai experimentat. Nu este niciun truc că a face bani prin a găsi o comoară înseamnă şi o izbăvire sufletească, căci te scuteşte ca să îi strângi prin ticăloşii, care până la urmă te apasă şi oricâte relaţii ai avea, stai cu frica în sân că alţii sau îţi vor trimite anchetele pe cap sau vor lăsa dosarele, blocate de mafia politică pe la judecătorii, să îşi urmeze cursul. Cât despre munca cinstită nicio speranţă în eşafodul de biruri de acum, deşi n-ar strica ca în curtea gospodăriei Man, de mult părăsită, noi, fraţii, să evocăm amintirea bunicilor, care numai cu truda braţelor, ducând un trai decent, au ajuns atât de departe pe drumul agoniselii, adăugă Felix. 28

29 9. Învârtită la Viena Mericel se fardase atât de puternic încât fondul de ten dat în strat gros o masca, ca vopseaua pe un min. Faţa lată, de lapon, buze date cu ruj roşu sângeriu, păr în două culori plus mai multe nuanţe de alb cu violet, pas de dans popular, un fel de haţegană şi o gestică a mâinilor de parcă trecea în permanenţă de la mirare la extaz. Când uita să joace teatru, amabilitatea se volatiliza, iar expresia trăsăturilor feţei şi privirea ochilor aminteau adesea, prin dârzenia lor, de femeile de la munte. Soro dragă, mânca-ţi-aş chicatu şi foalele, vină să te îmbrăţişez şi să te pup, draga mea, de cât timp nu ne-am văzut?! Tare dor mi-o mai fost de tine. Mă să nu vă părăsiţi ţara, cea dragă, că vă mănâncă urâtul şi amarul printre străini. Cum? Ai grijă, să nu ne minţi, că te blastăm, tu nu o duci bine la Viena? o întreba cumnata Lina. O duc bine, nu zic ba, dar să nu fie Alois, al meu, trimise o bezea în direcţia soţului, chiar mâine m-aş întoarce. Alois, cu încheieturile picioarelor deja anchilozate şi gât de lup, se deplasa sacadat, asemeni unui automat. Ca pentru a întări vocea joasă, metalică, cu hârâituri, ce părea una scoasă din sintetizatorul unui ciborg, ce nu putea reda inflexiunile, care nuanţează comunicarea, femeia accentuă: Bată-vă să vă bată de dragi! V-am umplut de ciocolată Alpen, de jucării şi de cafea faină, să nu vă mai văz că beţi nechezol. Soro dragă, dar cum zici că-i Austria aia? insistă cumnata. Nu-i ca la voi. Munceşti de-ţi sar capacele şi pe stradă să dai cu tunul că nu auzi o vorbă românească. Auzi ce cred austriecii despre noi vlahii, că avem limba vânătă şi burta roşie, pentru că suntem înrudiţi cu dracii. Tii, trăzni-i-ar să-i trăznească! Am auzit şi ió una de-asta de la un cioban când i-au întâlnit străinii, în plimbare pe munte toamna, ficiorul cu cioporul de oi. L-au pus să le arate limba, dacă ei au scos-o, copilu nu s-a lăsat mai prejos, şi tocmai înainte mâncase afine, iar pentru că a stat întins cu burta pe nişte conuri uscate l-a prins apoi o mâncărime şi-a tras cămeşa puţin în sus să se scarpine cu măciulia bâtei de i s-a înroşit pielea. Dar tu eşti bine împopoţonată, că porţi brăţară lată şi groasă, lanţ cu cruce, trei inele, cercei, toate numai din aur. Fire-ai al naibii, vină să te ţuc, frate Gheoreo, cum m-ai mai făcut să râd! Inelu cu rubine îi din platină nu din aur alb! De unde, soro, atâta bogăţie? Frate, unchiul lui Alois a avut rangul de conte în fostul imperiu. Familia lui este trecută în cartea nobililor şi scumpul, îi trimise iarăşi 29

30 soţului o bezea, apoi contrariată, dar ce scump că am lângă mine un automat în fiecare zi, la aceeaşi oră aceleaşi ocupaţii şi aceleaşi vorbe. Să înnebuneşti soro, nu alta! Ce mai plictiseală! Aici la voi e raiu pe pământ! Ce rai, că ne scoate prin ploaie să muncim la colectivă şi nu ne dă bucate nici cât să îngrăşăm un porc de Crăciun! Porcul nu se mai poartă! Gheoghe se uită încurcat în paharul cu whisky. Ar fi vrut să-l schimbe pe ţuică, dar se temea de supărarea surorii, că nu-i apreciază trataţia. Nu mă chemi şi pe mine să văd Viena? Oricând vrei frate, dar eu de pe acuma îţi spun clar că nu o să te lase. De ce să nu mă lase? Pentru că mă ai pe mine măritată în străinătate şi unii dintre fraţii noştri au plecat în bejenie cu familiile tinere dincolo de chei, unde au format Bumgartul de Sus. Şi voi le-aţi dat toate oile, ca să îşi facă turme mari, cu care să se apuce de ciobănie. Şi ce-i rău în asta că au scăpat de slugăreala din regimul comunist pentru agitatorii şi activiştii lui? Securitatea vă ţine la catastif. Şi nu o să fie de acord să vă plimbaţi. De ce să nu-i lase, sunt numai ţărani cooperatişti. Ba, să-i lase ca să-şi lărgească orizontul, insistă cumnata. Nu vă puneţi cu mine, că-i bai mare! Mai nou sunt consilier cultural la Ambasada României din Viena şi pregătesc toate turneele tarafurilor, echipelor de dansuri, ansamblurilor, circurilor şi teatrelor. Numai unii au voie să se plimbe, numai cei bine pregătiţi politic, că ceilalţi pot cădea în capcană şi să se lase induşi în eroare şi apoi atraşi de raiul capitalist. Măi să fie, se scărpină Gheorghe după ceafă. Tutu îl lovi scurt cu genunchiul. După plecarea surorii, Mericel, cei doi bărbaţi s-au tras în spatele şurii la o ţigare. Dacă ai ceva de zis vreau să fie fără menajamente. Vorbeşte cu muierea mea şi dacă ea minte atunci mint şi ió! Scumpa ta soră, Mericel, e şoptitoarea securităţii, de-aia au pus-o în prima linie cu turneele. Oamenii se mai scapă şi cum e ea debordantă şi libertină, îi aduce în stare entuziastă, ca să se destăinuiască. Şi-odată informaţiile stoarse, le pasează mai departe. Gheorghe făcu o figură de martir. Nu putea crede că sora lui a fost pusă pe tavă sub ochii lui Alois, ca să trăiască onorabil în vest, numai pentru a controla afluxul de persoane dinspre est. Şi că, tocmai lui, îi vindea gogoşi cum că relaţiile lui Alois au apropiat-o de ambasadă. «Cât de prost am putut fi. Naiv ca un copilandru, cu caş la gură. Proşti ca mine să tot fie cu carul ca să-i ducă alţii de nas». Ghereo, iar te-a necăjit cineva la crâşmă, de stai pe gânduri şi nu mai zici nimic. Dă-i la dracu de prăpădiţi, râd de tine că te-o scos chiabur, ţi-o 30

31 luat pământul şi ne persecută copiii la şcolile din oraş. Ne punem noi pe picioare iară vru să-l descătrănească muierea. Lua-i-ar dracu, să-i fulgere pe toţi, să nu mai rămână din ei nicio urmă! 10. Pe urmele cailor furaţi 1 Mai bine de nu ascundeam caii ăştia în pădure. Dacă îi predam la colectivă ne dădea o hârtie ştampilată că i-am dat şi poate când colectiva se desfăcea îi puteam cere înapoi. Eram măcar în rând cu toată lumea. Frate, Gheoreo, cu hârtia aia eu mă ştergeam undeva, dacă tu nu o rătăceai! Şi nu-mi pasă dacă toată lumea râde că am piert caii. De la abator n-ai cum să-i mai iei înapoi. Directiva partidului îi să-i taie să facă salam. Dacă la Braşov au început producţia de tractoare, la ce să ne mai muncim cu caii? Să le dăm fân pe timpul iernii şi să curăţim gunoiul din grajd? Aşa s-ar zice că sântem în rând cu toată lumea, Tutule? Halal de proastă rânduială! În sus, pe calea Piştii, mocanii Gheorghe şi Tutu îşi mânau cei doi cai la căpăstru spre pădure. Şi caii păşeau şi fornăiau, adulmelcând cu potirele nărilor iarba proaspătă a câmpiei, înfigând copitele în pământul reavăn. Cel mai scund dintre călăreţi dădu să se scarmene în păr, dar se mulţumi să tragă de cârlionţii brumării, înnodaţi ai căciulii. Fusese cât pe ce să... Şi mai şî... făcu şi se lăsă în spate pe şaua mocănească frecându-şi şoldurile cu dosul pumnului. Când mergeam la întorsu oilor sus pe Ferfeleu, de ce i-or zice, măi, saşii Ferfer? Sunt aproape douăzeci de kilometri până acolo şi acum avem treabă la pădure. Nu putem trimite numai ciobanii? Mai ştii de grădinile noastre? Cum să nu! La început nu a fost nimic decât meri şi peri pădureţi, care nu rodeau fructe mai mari decât o vrabie matură. Apoi am tăiat răchitele, am gunoit locul şi am plantat soiuri din sud, care se coceau târziu toamna, dar făceau fructe mari, ca lumea. Mă, Tutule, şerpar jos, cine să ne fi furată caii? Nu ştii cine se ocupă în ţara asta cu furturile de cai? Ţâganii, că dacă-s nomazi trec şi dispar şi îi pasc pe unde apucă, trăgându-i legaţi la spatele căruţelor. Cum se lăsa seara, au căutat crengi uscate, le-au spart cu toporişca şi cu frunze şi muşchi uscat au aprins focul, apoi l-au înteţit. Pe două furci de ramuri au pus alta mai groasă de care şi-au agăţat ceaunul pe care funinginea acoperise şi anul 1601 şi sigla meseriaşilor Zink und Zank. Dar amândoi nu l-ar fi înstrăinat în ruptul capului, pentru că îl ştiau de mici de la bunici, care le vorbeau că-l au din moşi-strămoşi. Se înveliră în cojoace 31

32 de oaie cu bâtele la îndemână şi adormiră. Câinii întinşi pe iarbă şi-au pus botul pe labe, iar caii continuară să pască cu ochi strălucitori în noapte. Zorii îi întâmpinară cu triluri de păsărele, care pe ramurile de sus ale coroanelor se bucurau de primele raze de soare. Au fiert o mămăligă cu brânză, s-au spălat până la brâu în pârâu, au încărcat calabalâcul pe murgă, au încălecat pe ceilalţi doi cai şi au pornit mai departe. Drumul de căruţă, care străbătea pădurea, începea să coboare. I-om prinde până disară, măi, Gheoreo! Di ce, pentru ce? Şi mai şî! Au râs amândoi de iznoavele ticurilor verbale. La noapte îi prindem sigur. Cum îi aproape lună plină, o să putem călări prin pădure. Şi dacă ne-or simţi cu câinii? N-ar strica să-i legăm cumva pe ai noştri, să nu se repeadă la câinii lor şi să ne dea de gol. Dar dacă ne trezim cu ai lor peste noi? Le facem felul, ca să nu mai latre niciodată! Gheorghe, zis Dicepentruce, rupse o frunză dintr-un copac, de lângă drum şi începu a cânta şuierat. Tutu, zis Şimaişî, sălta în galopul calului, mai tăcut ca niciodată, scrutând urmele din tina drumului şi de prin boscheţii mărginaşi. Următorul amurg se coborî atât de brusc, încât se treziră cu umbrele lor dansând printre cele ale ramurilor copacilor scuturate de vânt. Tăcerea fu sfâşiată de lătrături iritate. Tutu, în faţă, încremeni, iar Gheore sări de pe calul lui şi, ţinând de frâu iapa murgă, se aplecă spre câinii legaţi cu lanţ de scările şeii şi le aruncă de mâncare. Părăsiră drumul şi se înfundară puţin în pădure, aşteptând şi iar mergând, până nu se mai auzi nimic. Mă duc numai ió fără cal! se hotărî Gheorghe. Cum îs mic de statură, par mai bun la tupilat. Şi dacă te dibuie? Pe mine?! Iau şi bâta, dacă cumva mă atacă câinii. Mai bine du-le ceva de mâncare, că la ţâgani sigur că rabdă de foame. Aşé-i! Se stârci spre pământ şi căută după miros nişte ierburi pe care le tocă cu cuţitul şi le amestecă cu făină de mălai apoi cu apă ca să facă un terci pe care îl stoarse şi-l băgă în dăsaga dublă, legată strâns la mijloc şi sprijinită pe umăr. Se strecură c-un mers tupilat, puţin îndoit de la mijloc şi dispăru printre copaci. Tutu aprinse o ţigare şi se puse pe aşteptat, fără a da zăbala afară din gura cailor, care încercau să mestece şomoioguri de iarbă, smulse de pe jos. Auzi mai întâi chematul huhurezului, apoi apăru Gheore călare cu-o mână în 32

33 coama surului şi cu alta trăgând de funie un şarg. Sări de pe crupa calului pe pământ şi răsuci după gâtul animalelor funiile din cânepă, cu care îi legaseră gitanii de căruţe. Săriră amândoi pe caii înşeuaţi şi porniră la trap, ştiind că ceilalţi trei o să-i urmeze. Mă Tutule, m-au cunoscut dobitoacele imediat ce m-am apropiat! Şi mai şî? Au fornăit o ţâră, dar le-am pus iute mâinile pe boturi! Hă, hă, hă, hă! 11. Pe Bretter sau pe Corzo? Josefina purta una dintre uriaşele ei pălării a naibii de înzorzonată, de primăvară, dar care, în cocepţie proprie, o făceau să pară foarte impozantă. Preotul Nechifor stătea în picioare, îmbrăcat în anteriu negru, cu gulere de plastic, cu vârfurile întoarse şi manşete cu butoni auriţi ce fuseseră turnaţi la comandă specială la Sibiu şi purtau efigia parohiei Bumgart. Pe atunci, care mai târziu se va numi altădată, tinerii intelectuali schimbau impresii despre majoritatea subiectelor la modă. «În ce situaţii te mai pune viaţa! Cât de aberant poate fi ca o femeie fină şi cultă ca ea să se culce cu animalul ăsta de popă! După fiecare atingere intimă se punea sub duş şi lăsa apa să curgă, dorind aproape să se înece. Ruşinea o podidea, o îngropa de vie. Dumnezeule mare şi lumea zicea şi mai şi credea, că e omul domnului!» Cât poate trage la cântar părinţelul? o întrebă o amică. O marjă! răspundea resemnată soţia Josefina. Părinte, nu mai ţine mâinile împreunate la spate, că le sărută enoriaşele şi simt mirosul de la dos, îndrăznea epitropul bisericii din Bumgart. Hai cu enoriaşii tăi la restaurant, la Cardinal, sfinţia ta, nu-i mai băga pe toţi boii în seamă! salva situaţia un credincios ortodox, prezent la toate liturghiile. Nici nu trebuie Man, ei nu se compară cu mine. Mugeşte invidia în oameni! Vara, în satul de jos, femeile făceau baie în vadul râului, iar popa le pândea ascuns prin bălării. Tii, ce buci albe mai ai verişoară Paraschiva, de sar pe râu ca delfinii! La Cardinal, după două monopoluri, spiritele se încingeau şi părintele dădea drumul, cu vocea amplă de tenor, unor cântece haiduceşti, pentru care putea fi reţinut de miliţieni şi băgat în temniţă. Odată cu ampretarea noii ideologii, de fapt a dogmei comuniste, în conştiinţe, ambianţa generală devenea tot mai tristă. Pe trotuar jovialii au făcut loc posomorâţilor şi doamnele elegante unor precupeţe urticate, cu 33

34 guri strânse pungă, frunţi rânzoase, care mereu se tot încruntau degeaba, căci nu puteau screme nimic. Amorfii adepţi ai comunismului, cei care făceau treburile pentru că trebuie, că aşa vine porunca de sus, adică aşa e ideologia partidului, ce reieşea din indicaţiile secretarului general. «Trebe să întărim revoluţia socialistă, lupta cu duşmanul de clasă şi cu tendinţele deviaţioniste, cu ideologia mic-burgheză, a unei părţi din pătura intelectuală, de concesii şi pactizare cu imperialismul internaţional, care subjugă economic noile popoare»! După aceea au fost publicate şi popularizate operele realismului socialist în care răul şi binele se găseau clar delimitate, pentru ca orice om simplu să le poată distinge în transfigurarea propriei conştiinţe, pentru a deveni un om nou! Tot ce era vechi era rău, cu excepţia unor mistificări despre trecutul din ilegalitate al partidului, care se amplificase şi devenise grandios. În prezent se ducea lupta de clasă cu elemente retrograde, supravegheate de securitate, pentru a se putea transpune în societate utopia unui vis de aur, un viitor luminos, care urmărit nu se lăsa prins, ci fugea tot mai departe mărindu-şi avansul faţă de contemporani. «Revoluţia asta culturală ne-a făcut creierul heciumpeci 9! Spune cineva adevărul, toţi râd stupid, pleacă capul şi se uită pe de lături. Trage altul o minciună alunecoasă, rânjesc muţi de admiraţie, iaca ce spirit elevat! Fiecăruia îi e ruşine de turpitudinea în care a căzut şi se crede astfel a fi mai cu moţ. Să sfideze dictatura opresiunii nu poate fi decât o inepţie, căci cine este prostul să se dea ascuns, să fie schingiuit, sau chiar să moară prin închisori, fără nici un rost? Ce-i dacă au plecat tancurile sovietice, acestea au rămas pregătite la graniţă, ajunge numai conducerea de partid şi de stat să le cheme în ajutor. Şi astfel mentalitatea de slugă dobitoacă a rămas şi s- a perpetuat» zicea odată un adept al filozofului crestelor montane, într-o convorbire tête à tête cu practicismul tehnic, mereu perisabil, al fanilor inginerului. Inginerul repara un ceas mecanic cu figurine şi fixa statueta de lemn a unui hangiu vopsită multicolor, cu boneta albă de bucătar, care la ora douăsprezece trebuia să iasă din cutia cu maimuţe pentru a anunţa prânzul. Tehnica merge înainte, indiferent de lumea politică. Uite un ceas nemţesc, fabricat în atelierele din Furtwangen, pe care dacă l-am uns continuă să funcţionaze şi acum. Ajunge să tragi lanţul. Se îndreptă spre atelier, de unde se auzi zgomot de pilitură şi apoi lovituri de ciocan. Când reveni cu statueta îmbinată şi fixată pe suport, un chiţibuşar ucenic, adept al filozofului, mută epicentrul discuţiei. Indiferent de lumea politică? Atrocităţile barbarilor din est înjosesc 9 gem de măceşe (reg.) 34

35 suflete şi chinuiesc trupuri, lasă cadavre, le îngropi, apoi amintirea trece, dar comuniştii rămân şi mentalitatea lor persistă. Au rămas prea mult la noi, căci au distrus sufletul şi apoi mintea poporului. Nu ştiu dacă mă declar întrutotul pasionat de păstrarea fiinţei naţionale. Internaţionalismul proletar părea pe atunci ceva egalitarist, deci modern, menit să unească popoarele. Nu mai pare! Proletarii nu pot crea, pentru că ei nu-şi pot imagina, ei pot numai fabrica! Deci dictatura lor e numai ceva contrafăcut! subţie intransigent buzele tânărul filozof în devenire. 12. Lungul drum de după umbra cortinei de fier spre Africa Feribotul Marrakech Express înainta spintecând valurile Mediteranei dinspre Almeria spre Nador. Cursa Eurolines a traversat Spania de la nord spre sud-est făcând o scurtă escală la prânz în periferia Madridului. S-au ocupat şi ultimele scaune libere cu arabi, care se întorceau încărcaţi de cumpărături acasă. Într-un târziu, autocarul a oprit lângă coloanele albe, ce străjuiau intrarea portului. Doi grăniceri cu pistoale vârâte în teci albe, legate de centuri cu curele albe şi diagonale de-a curmezişul pieptului au verificat paşapoartele. În sala mare a vămii bagajele tronau aşezate pe două mese din beton în mormane informe. Vameşii indicau cu degetele câte o sacoşă pântecoasă de rafie. După multe exclamaţii de mirare, însoţite de gesturi iritate şi ochiade peste cap disperate, africanul accepta să deschidă. Conţinutul burduşit aproape exploda, de multe ori răspândindu-se pe jos. Apoi, oricât l-ar fi înghesuit, nu mai putea încapea la loc şi fermoarul se bloca! Proprietarul făcea o criză de nervi şi cu cât se încălzea mai tare cu atât mai impasibile deveneau figurile vameşilor, care treceau la următorul călător. Se despărţeau de Uniunea Europeană ce trimitea veşminte folosite şi mărfuri de calitatea a doua spre rudele mai sărace din Africa. Alt continent, altă rasă, altă religie, altă cultură. Leon nu mai trăise până atunci succesiunea atâtor schimbări. După transbordarea din Germania rămăsese singurul alb în cursa Eurolines. Cu excepţia a trei negri, toţi ceilalaţi pasageri erau arabi. Aproape toţi, mai puţin femeile, purtau ce-i drept haine europene, dar ochii lor aruncau luciri de păcură, iar feţele aveau trăsături şfichiuite de nebunia simunului. «Hâ, hâ, hâ!» râse cinic din iconiţa-i personală, înconjurat de aureolă, chipul sfântului Gheorghe purtând figura unchiului, aducând tânărului amintiri de acasă. «Feţe, parcă ar fi sablate de nisipul Saharei, va trebui sămi adaptez şi eu comportamentul şi veşmintele la continentul vostru, potrivit legii Karmei, conform căreia orice faptă de-a mea va avea efecte în viaţa actuală sau în una viitoare. Dacă reîncarnarea nu este posibilă, atunci 35

36 cum poate exista o viaţă viitoare? Păstori ai turmelor de gânduri montane, faceţi-mă apt să respir libertarea marilor întinderi de apă a mării şi-a oceanului de care aceste popoare se bucură atât de mult, se ruga Leon. În definitiv, crestele valurilor au spumă albă, ca lâna încreţită de pe spinările mioarelor, se consolă el apoi în gând. Unchiul Gheorghe se repeta într-o serie formidabilă a familiei lui, cel mai apropiat temporal din partea bunei mari, zisă mama mare, fusese mecanic luptând în al doilea război mondial ca maşinist pe distrugătorul Regina Maria. Casa lor din sat păstra încă în vitrină, dacă nimeni nu a curăţat-o, o machetă în lemn colorată vineţiu a vasului de război. Bunicul, asculta buletinul de ştiri la un aparat de radio cu lămpi, marca Telefunken, când s-a transmis ştirea că vasul de război este dat dispărut. Dimineaţa următoare autorităţile române au comunicat că au fost restabilite legăturile radio cu vasele militare. Manevrele celor două distrugătoare române: Ferdinand şi Maria au împins vasele sovietice în barajul de mine, de la intrarea în portul Constanţa. Puntea întâi conţinea în sala Pullman, un uriaş living-room în care, se îngrămădise majoritatea pasagerilor, zeci de RM 10 veniţi în concediu din Europa. Luaseră loc pe bănci şi fotolii capitonate cu-o imitaţie de piele, pe scaune din şipci de lemn cu lacul scorojit. Pe mesele fixate în podea au scos din genţi pachete de mâncare ce răspândeau mirosuri de fast-fooduri. La barul aproape neocupat răsunau arii de chaâbi 11. Un bărbat cherchelit bine mima că dansează cu mişcări impulsive şi sacadate pe micul ring de dans, atrăgând în jurul său câteva femei, dornice de amuzament şi de a atrage atenţia, pentru a fi admirate de ceilalţi călători. Un comesean i se destăinui lui Leon. Când ne întoarcem în Maroc pentru vacanţă, suntem trataţi drept zmigris 12, ceea ce înseamnă că asta ţi s-ar putea întâmpla şi ţie la revenirea în România! Românul se mulţumi să-i răspundă, numai în gând: «Conaţionalii mei ar trebui să fie mai elevaţi şi mai amabili, după atâţia ani de claustrare». La masa lui, un grup de arabi, bea apă minerală şi îşi începea siesta. În jurul resturilor de mâncare rămase pe şifoneala unei broşuri franceze de supermarket, roiau câteva muşte impertinente. Zgomotul vocilor şi căldura trupurilor înghesuite, ce făcea interiorul sufocant, îl împiedicau să doarmă. Ieşind pe punte îl întâmpină răcoarea nopţii şi vântul Mediteranei. Fruntea i se răcori şi transpiraţia de la subsiori i se zvântă. Complet singur spre Africa!!! Reflectă: «Prima dată nu a fost aşa de greu să revin ca şi acum. La naiba, încă un an şi gata, am făcut rost de destui bani să pot rămâne în 10 résident Marocaine (fr.) 11 muzică populară 12 emigrant (ar.) 36

37 Europa de Est». C'est belle la nuit, n'este pas 13?, rosti sprinţar o voce de fată apărută din senin alături, parcă de după una din cortinele de pluş ale nopţii. Se sprijinise cu coatele de parapetul punţii. Briza îi scutura puternic claia de păr creţ, înfoiată ca un tufiş. Sub spatele încovoiat, sânii strânşi în bluză se conturau ca două fructe dosite. Motorul torcea şi elicea vasului lăsa o dâră de spumă alburie peste siaj. Ambientul era atât de negru, de parcă ar fi fost cufundaţi într-un cazan de păcură, culoare întreruptă doar de pescăruşi, plutind asemeni unor bucăţele de hârtie ruptă, ce scoteau ţipete stridente. Où navigez vous 14? Navighez unde nu aş vrea şi sunt puţin obosită, răspunse fata în franceză cu ton şoptit, producând impresia unei dorinţe de intimitate. Un accent gutural, abia perceptibil îi persista în voce. Bine, dar cine vă poate obliga? Şcoala, încă mai am doi ani în Nador, arătă ea cu degetul undeva spre babordul vasului. Studiez tot ce ţine de turism: hotel, restaurante, artă tradiţională, gablonţuri, reclame... Dar, tu? Leon se miră să fie tutuit pentru că aprecia vârsta lui la dublul anilor fetei. Nu remarcase încă precocitatea demersurilor feminine din partea aceea a lumii. În fiecare bărbat alb femeile intuiau un mijloc de a se salva şi evada spre Europa. Vin să predau construcţii. Am lucrat pe şantiere unde am ridicat fabrici, hale, diguri, hoteluri,... Mi-ar place să lucrez într-un hotel făcut de tine, dacă,..., ezită zâmbind şăgalnic, aş putea găsi unul prin Franţa. Nu am lucrat în Franţa. Îţi pot oferi unele în Germania şi România. Cum zici Roumanie, nu prea ştiu de aşa ceva! De Germania, însă da! Tocmai din Germania vin, unii din familia mea muncesc în Ingolstadt. Le merge bine, am făcut o groază de cumpărături. Cred că m-aş descurca şi eu. Mă poţi duce acolo să lucrez şi eu? Nu ştiu... Numai doi ani, pentru mine ar fi destul. Nu te transferi în Nador? Nu cred că pot. Am contract cu un Institut de Învăţământ Superior în Safi. Uşor ca susurul nopţii fata se lipi de el. Trupul ei tânăr vibra ca varga în bătaia vântului. Degetele ei îl zgâriară pe antebraţ, inofensiv ca în jocul unei pisicuţe. Bărbatul îi atinse cu buzele lobul urechii. Nu pot să mai rămân. Mă caută ai mei, şopti juna, aruncând o căutătură ştrengărească peste umăr. 13 Nu-i aşa că e frumoasă noaptea (fr.) 14 Unde navigaţi? (fr.) 37

38 Dă-mi numărul tău de mobil. Ne revedem înainte de coborâre. Poate reuşesc să rămân o zi, să vizitez Nadorul. Leon Man o luă în braţe şi ea se încolăci la pieptul lui asemeni unei feline. Lumina cabinelor de dedesubt arunca prin hublouri petice galbene de formă eliptică pe valurile săltăreţe ale mării. Deodată, o umbră traversă unul dintre snopurile de raze, însoţită imediat de un plescăit. Un marinar spaniol apăru agitat pe punte, însoţit de alţi membri ai echipajului. Toţi gesticulau şi strigau, iar lumea începu a se strânge în jurul lor. Doi marinari au aprins un reflector, cu care au început a străpunge întunericul şi a mătura suprafaţa mării. Doi emigranţi repatriaţi au sărit în mare, îi lămuri careva. Oprim motoarele şi-i căutăm cu bărcile. Noroc că marea nu-i agitată! Pe feribot repatriaţii călătoresc închişi în cabina lor. Cum ne-am îndepărtat de ţărmul Spaniei, li s-a permis să meargă la toaletă. Şi de-aici ţuşti! imită fata cu palma gestul plonjării în apă. După operaţiunea de salvare reuşită, bărcile au fost ridicate din nou la bord. Fugarii şiroind şi mirosind a apă de mare au fost înveliţi în pături de lână. Studenta marocană reapăru. Am pierdut aproape două ore. Haide, ştiu un loc la pupă unde ne putem ascunde, ca să fumăm o ţigare. Leon nu fuma, dar a cumpărat ţigări de la bar pentru fată. Merita să stea aproape de tinereţea sălbatică a Africii. Brusc vremea s-a înrăutăţit. Un vânt rău dăltui suprafaţa mării în hulă, zgâlţâind vaporul. Tânăra nu se mai simţea bine în clătinăturile pupei, în plus membrii echipajului roiau peste tot, distribuind mici pungi de hârtie, pentru a nu fi obligaţi să cureţe după cursă urmările greţurilor pasagerilor, care sufereau de rău de mare. Man susţinea cu-o palmă pântecul fetei, cu cealaltă o apăsa pe ceafă pentru a-i uşura dejecţia stomacală. Ce putea fi mai rău trecuse, lăsând însă în urmă o transformare năucitoare o fiinţă scuturată de contracţii ale diafragmei şi sughiţuri, cu ochii roşi scăldaţi în lacrimi şi figură consumată. Se îndepărtă şi caută un coş de gunoi pentru a scăpa de punga murdară de vomă. Toaleta era în stânga intrării. Patru cabine izolau closetele englezeşti. Leon înregistră că atât pereţii cabinei cât şi uşa nu erau până la podeaua acoperită cu linoleu vernil şi ochii i se opriră pe pantofii negri ai persoanei care tocmai intrase în compartimentul alăturat. Se ridică de pe colac, dar borseta prinsă de centură în găici prea largi, alunecă peste cataramă şi căzu pe jos. Rapid se aplecă şi-o ridică dintre marginea vasului de WC şi peretele de vizavi. O mână cafenie ţâşni instantaneu, dar ajunse cu o fracţiune de secundă prea târziu, apucând doar aerul. 38

39 Voleur! 15 strigă vocea din cabina alăturată. Il a volé mon portfeuille 16. Uşa cabinei sale, care nu era prevăzută cu blocare pe dinăuntru, se deschise brusc făcând loc unui arab de statură mijlocie, între două vârste, care năvăli glonţ, apucând cu-o mână preţiosul obiect. Man continua să-şi ţină valoarea strâns în mâna stângă, pe care o ridică sus deasupra capului, în timp ce cu dreapta îşi susţinea centura şi pantalonii să nu cadă, căci fusese surprins în această poziţie şi nu apucase să îi aranjeze. Ajutaţi-mă. Omul ăsta, mi-a furat portofelul cu toţi banii. Tot ce-am câştigat vara asta în Gemania. De ce furi munca mea? urlă dezlănţuit necunoscutul ba în arabă, ba ce mai ştia pe franceză, împingându-l spre interiorul WC-ului. Man nu dorea deloc să rămână în spaţiul închis, ce mirosea a dejecţii umane, dar trupul bărbatului necunoscut îi bloca calea spre uşă. Fără a da drumul portofelului, eliberă dreapta de pe pantaloni, care alunecară până la genunchii, depărtaţi spe exterior pentru a-i opri să cadă jos. Se aplecă şi-l împinse pe intrus cu podul palmei spre chiuveta din hol. Bărbatul alunecă pe linoleul ud, căzu în genunchi şi se lovi cu tâmpla de scurgerea lavoarului. Man ţâşni afară cu-o mână pe borsetă şi alta pe centură. Încheie grăbit centura şi vârâ obiectul în siguranţă sub tricou. Străbătu puntea, cu torsul acum ceva mai rotunjit la pântec, ocolind livingroomul şi intră pe uşa de vizavi reocupându-şi locul în sala de mese. Ceilalţi călători dormeau în poziţii modeste sau deşănţate, gata, în alte circumstanţe, a stârni ilaritatea. După emoţiile confruntării anterioare, buzele lui schiţară un rânjet involuntar. Juna emancipată, care flirtase cu el, ridică o faţă aburită de-un somn agitat, după care îşi aşeză capul din nou pe masă mângâind între degete fine suviţe din claia de păr, aparţinând parcă unei cergi miţoase. Închise ochii pentru a se linişti, gândind şi răstălmăcindu-şi gândul: fără paşaport şi mia asta de dolari aş fi fost fiul ploii. Se corectă rânjind din nou, oarecum satisfăcut: adică mai bine zis fiul deşertului, că aici, aproape de Sahara, plouă cel mult de trei ori pe an. O mână îl scutură de umăr şi îl făcu să tresară. Ofiţerul vasului, însoţit de arabul prădat, şi un altul mai tânăr îl priveau cu duşmănie. Ăsta-i hoţul, care mi-a furat în WC portofelul scăpat pe jos, indică cu arătătorul arabul, aşa-zis păgubit. De ce i-aţi furat portofelul, monsieur? se interesă tânărul, care probabil interpreta rolul de translator. Nu am furat nimic, ripostă Man. Portofelul meu a căzut jos în WC şi dumnealui m-a atacat în cabină cu intenţia să şi-l însuşească. Pot dovedi pentru că înăuntru este paşaportul meu. 15 hoţule (fr.) 16 mi-a furat portofelul (fr.) 39

40 Tânărul traduse spusele ofiţerului oacheş. Oacheşul clătină din cap cu îndoială şi-l întrebă ceva pe arabul furat. Acesta lovi ameninţător aerul cu pumnii, răcnind revoltat. Ofiţerul zise ceva tânărului, care traduse. Dar nu aveaţi voie să-l loviţi. Chiar dacă era portofelul cu banii dvs. legea noastră interzice să loviţi pe cineva. Nu l-am lovit, de fapt numai l-am împins, ca să nu-mi smulgă portofelul din mână. Arabul arătă colţul ochiului stâng umflat. Trebuie să restituţi bunul furat, decise ofiţerul, ceea ce tânărul a tradus imediat. Nu am ce să-i restitui din moment ce portofelul este al meu. Toţi călătorii din autobuz m-au văzut cu el, străbătând jumătate din Europa, adică din Germania până aici. Valuta a trebuit s-o arăt în Spania, căci vameşii nu mi-ar fi dat voie să tranzitez. Va trebui să daţi explicaţii poliţiei noastre la intrarea în Maroc, îl informă resemnat tânărul, iar, de alături, ofiţerul şi aşa zisul păgubit i-au aruncat priviri înciudate, pline de ură, înainte de a-i întoarce spatele şi a-l părăsi. «Aïcha, tânăra din Nador, să fi fost numai o nadă»? se întrebă obsedant Leon, totuşi conştientizând cu resemnare dureroasă, dar şi plin de suspiciuni, urmările mentalităţii imprimate de lagărul comunist, în care fiecare pas al dictaţilor era supravegheat de securitate, printr-o sumedenie de informatori. Şi continua a cerceta cu simţuri ascuţite fiinţele dimprejur fără a putea clarifica care este indiferentă şi care este implicată pro sau contra. De la masa Aïchei un bărbat cu mustaţa căruntă se ridică. Leon îl urmări cu privirea, rămânând pe dunetă, de unde îl vedea explicând ceva ofiţerului de grăniceri, care aştepta cu ştampila şi paşapoartele stivuite pe birou. Când îl zări prin uşa întredeschisă, căruntul îi făcu un gest liniştitor cu palma. Deci îl susţinea, cât de amarnic se înşelase, bine că într-un impuls de coleră nu a şters numărul de mobil al fetei! Debarcaderul străbătea pasarela ce lega feribotul de chei la terminalul Béni Enzar. Marele port, situat alături de enclava spaniolă Melilla, îl punea într-o teribilă duplicitate. În Africa avea contract corespunzător pregătirii lui de inginer, dar se îndrepta spre lumea a treia, cea cu care fostul guvern comunist al ţării natale întreţinuse relaţii de strânsă prietenie în lupta de eliberare contra neocolonialismului şi imperialismului mondial. În Spania era în Europa de Vest, civilizaţia de care regimul democrat-popular l-a separat patruzeci şi cinci de ani prin cortina de fier, ţară care însă nu îi oferea nimic sigur, îl lăsa să treacă dacă poseda câteva sute de dolari şi îi permitea să rămână maxim trei luni. Pentru că primise o educaţie în care prevala raţiunea, siguranţa proprie l-a determinat să se afunde în Africa. Poseda limba franceză, pe care o învăţase în gimnaziu şi liceu, mai bine 40

41 decât spaniola. Şi secvenţial, ca dintr-o filmotecă, îi apăru chipul lui monsieur le professeur, cu expectoraţiile lui murdare în batistă, cu colapsurile lui secvenţiale, când îl prindeau accesele de boala somnului, iar copilul împreună cu fratele Felix şi cu verişoara Ima, se coborau de pe scaune, îi furau bastonul ca să îl împungă pe la spate în turul pantalonilor, după care se ascundeau sub masa din sufragerie. Prin mulţimea descendentă de capete, aflată în debarcader, căută figuri cunoscute din autocarul de Frankfurt. Cu toate silinţa nu putea recunoaşte pe nimeni şi se întreba, dacă nu cumva a fost drogat de miresmele continentului negru sau pur şi simplu oboseala a două nopţi semidormite îl extenuase. Nici măcar marocanul, aşa-zis furat, nu mai era acolo. Grănicerul, care îi reţinuse paşaportul, îl îndrumă spre postul local. Pe acolo îţi lua ochii griul nesfârşit din betonul zidului înalt de peste doi metri bordat cu spirala colacilor de sârmă ghimpată, care apăra enclava spaniolă a Melillei, de invaziile africane, trezindu-i amintiri anoste despre cartierele de blocuri comuniste. O localnică solidă, spre patruzeci de ani, plină de dinamism apăru împreună cu şoferul autocarului şi bărbatul îl abordă. Dle, sunteţi bulgar sau român? Am auzit că aveţi probleme cu poliţia de frontieră. Românii sunt nişte oameni tare gentili. Eu, însumi, am avut un formator român, când am urmat şcoala tehnică de transport. Eu pot să vă ajut, o să vorbesc cu comandantul poliţiei de frontieră. Voi îmbarca toţi pasagerii în autocar şi o să vă aştept o jumătate de oră. Grănicerul îl conduse pe Leon Man într-o sală cu beton nesclivisit, unde două boxe păreau a desemna celulele arestului. În întuneric reţinutul se întinse pe o bancă instabilă, chinuindu-se să nu îşi piardă echilibrul. Se odihni cu antebraţele încrucişate sub ceafă, fără a se gândi la nimic, alungând câteva muşte care-l sâcâiau în mod repetat. De afară, percepea glasuri îndepărtate, acoperite de bâzăitul muştelor, dintre care una mai îndrăzneaţă i se aşeză pe faţă. Tocmai o alungă, când o uşă se deschise lăsând razele africane ale soarelui să năvălească cu putere înăuntru, aproape orbindu-l. Românii nu au nevoie de viză, bulgarii nu ştiu, poate da, dar românii cu siguranţă nu! Nu putem să reţinem acest om, mai ales că e rezident marocan în El Jadida, repetă şeful în faţa grănicerului, care plecă ochii resemnat. Are contract, a lucrat un an şi mai are de lucrat încă unul. Dacă se află mai sus, căci trebuie să raportez la Rabat, nu va întârzia prea mult până vor începe intervenţiile. Şi apoi noi ştim unde merge, dacă se depune plângere poate să fie anchetat local. Trebuie să ne gândim şi la promovările noastre! Numai puţin, se întoarse spre român, să dau un telefon. Puţinul ăsta dură mai mult, poate aştepta şi o confirmare, dar următoarea apariţie îi fu şi ultima. Cu sudoarea strânsă în broboane ce bordau chelia şi 41

42 fruntea, până la sprâncenele stufoase de culoare negru-corb, deasupra feţei lui congestionate, posibil de la convorbirea cu superiorii, îi transmise românului că e liber. Ei, monsieur, avem mulţi ticăloşi şi pe aici ca şi pe la dumneavoastră prin Europa. Să ştiţi că mi-a făcut plăcere să vă ajut! Şoferul roti volanul mare al autocarului de la STM 17. Nu-ţi fie frică cu mine, eu fac ruta Casablanca Paris la fiecare două săptămâni. Salută-l pe Popa dacă-l vezi, din partea lui Youness, am terminat ISTA 18-2 Casablanca acum şapte ani, dacă cumva mai e prin Maroc şi nu s-a întors la voi acasă. Atunci l-am cam supărat, făceam gălăgie în clasă, dar spune-i că acum dacă am ajutat un român se zice că mi-am mai spălat din păcate! Man îi zâmbi de pe scaunul de alături, destinat uzual ghidului. Bluza ciel a şoferului era udă de traspiraţie pe spate, iar pantalonii gri-petrol se umflaseră şi îşi pierduseră dunga la genunchi. Nu cunoştea în Maroc niciun român cu nume atât de răspândit acasă, încât într-un mare oraş putea ocupa o pagină din cartea de telefon. «Ce om de treabă, cu care te poţi face amic, sare tocmai când dai de necaz, pe când alţii, pe care îi cunoşti de-o viaţă, îşi iau tălpăşiţa fără vreo remuşcare» reflectă rezidentul. Autostrada părăsea Rabatul şi urmând direcţia sud-vest se apropia de coastă. Autocarul intră în Mohamedia şi trecu în viteză pe podul Hassan V, construit peste o lagună. În autogara din Casablanca trebuia să schimbe autocarul pentru o cursă locală spre Safi. 17 Societé de Transportation Marocaine (fr.) 18 Institut Supérieur de Téchnologie Appliqué (fr.) 42

43 13. Carieră şi iubire «Atât cât am fost adolescent am presupus că oricine este bun, inteligent şi muncitor poate să devină cineva, să i se dea un post corespunzător şi să primească un salar decent pentru a duce o viaţă cumsecade» se destăinuia la o bere Felix Man, foştilor colegi. Felix descoperise că numele Leon, Gheorghe cu varianta George, Cornelia şi Elena dispăreau câteva generaţii în arborele genealogic al familiei Man, pentru ca apoi să reapară subit, dar Felix niciodată. Vedea tabloul de absolvire cu poze alb-negru aranjate în colaj, cu bolta profesorilor şi denumirea liceului deasupra, sub care stătea scris un moto per aspera ad astra 19, care mai târziu a aflat ce însemna şi mult prea târziu că sensul îi putea fi interpretat, mai concret răstălmăcit. Cum a interpreta în regimul comunist era un verb plin de nuanţele abaterii de la dogmă şi ajungerii în mâinile cruntei inchiziţii secrete, numită în argou securitate, care îşi întinsese pânza de paianjen printr-o reţea de informatori plătiţi sau remuneraţii cu servicii în posturi cheie, constatase că nici capacităţile, nici bunele lui intenţii nu însemnau nimic şi că ierarhia valorilor o stabilea numai gaşca politică. Ai fi putut fi cineva... îl zeflemea prietenul Grama, băiatul croitorului din cartier, care făcea rost de nasturi din os veritabil, cu care jucau fotbal de masă în sufrageria unui apartament social, amplasat la etajul întâi al unei case săseşti cu curte interioară şi podeţ exterior, care unea intrările dintre diferitele apartamente de la etaj. Da, cineva sus ne iubeşte! Nu, chiar eu sunt cineva în casă, pentru că mami spune ba că cineva trebuie să cumpere pâine, ba cineva trebuie să ducă gunoiul, ba cineva trebuie să plătească taxele! Da, ştiu cât de mult o apreciezi, mai ales că, după cura de odihnă de la Malmaison, a rămas cu un reumatism poliatrticular şi cu deficienţe de mers, conchise Grama cu mâhnire în glas şi o expresie decentă pe faţă. De ani în şir cerem un spaţiu la parter şi ILL 20 -ul ne răspunde că nu are. La audienţă a zis că «să ne bucurăm că am putut ocupa un apartament în fostul imobil al bunicului». Mare bos trebuie să fi fost ăla dacă avea ateliere de pielărie şi magazin de desfacere în buricul târgului. Da, chiar în plin centru, dar ce şanse în viaţă ar mai putea avea acum unul ca mine. Stigmatizat la dosar cu origine socială nesănătoasă, de un 19 prin privaţiuni către stele (lat.) 20 Intreprinderea Locativă Locală, organizaţie care administra casele expropriate în regimul comunist 43

44 regim mitoman care a recrutat un aparat de semidocţi. Per aspera ad astra, rosti cu ton zeflemitor Grama. Am trăit numai suferinţe în mijlocul lagărului socialist, vecini la est cu marea patrie a sovietelor şi blocaţi vizavi de cortina de fier. Şi astrele rămân o promisiune îndepărtată precum steluţa cea de sus socialismul spune ea se clădeşte-n ţara mea 21, se maimuţări posesorul dosarului nesănătos zeflemitor. Felix, ce-ar fi dacă te-ai restrânge numai la viaţa ta personală. Profesional ai fost întotdeauna cel mai bun şi numai unul te-a depăşit la şah, dar ăla era numai un joc şi el era de fapt campion naţional şi vicecampion mondial, când l-am denumit Starul. Pentru noi tu rămâi întotdeauna un star local, ai fost şeful clasei, şeful promoţiei 1964 pe liceu şi cinci ani mai târziu şeful promoţiei la calculatoare. Ai atins vârful ierarhiei valorilor. Ce vrei, în carieră? Să fii şef la o instituţie, să urci în schemă pentru a controla destinele altora, să devii un big boss? Pe Bretter, imediat după bacalaureat, în vitrinele magazinelor se afişau tablourile absolvenţilor de liceu şi lumea se oprea să caute pe unul sau pe altul dintre cunoscuţi sau să vadă cum mai arătau vedetele profesoare, care ofereau de multe ori pozele din tinereţe, la care trecerea anilor încă nu produsese ravagiile intemperiilor pe faţadă. Peste imaginea lui, de pe tabloul clasei lor Felix îşi suprapunea tabloul de absolvire al tatălui, promoţie a liceului Gh. Lazăr, prima clasă de băieţi după înfăptuirea marii uniri. Nu vreau nicidecum să fiu un dictator, n-am stofă de om cu două feţe şi atât mai puţin de sadic. Aş fi putut fi, dar m-am retras la timp... Haide, amice, nu fă pe grozavul, acuma dacă ţi-ai înfiinţat firma ta, trebuie să faci parte măcar din conspiraţia mitei, dacă nu chiar din cea anexată puterii politice. Ungi rotiţele ceasului, ca să bată gongul pentru contracte pe bani publici. Bani publici, ce mai eufemism... Mă refeream la altceva. Când mi s-a oferit servici în primăvara ultimului an de studenţie. Toţi căutam ceva mai onorabil de lucru. Dar cu iubirea ta nemaivăzută, cu Narcisa din a clasa a doăsprezecea F? A fost numai o iluzie, un set de scrisori de amor la care nu am primit niciodată răspuns. Şi ce s-a intâmplat cu ele? Mi le-a restituit la întâlnirea de zece ani, după un tangou. «De ce n-ai avut curajul să mă opreşti şi să mi te adresezi direct? Habar n-am avut cine ar putea fi autorul scrisorilor, dacă nu erau semnate, aşa că nu le-am putut urma îndemnurile. Laşule, dacă aş fi ştiut, poate am fi putut fi împreună»!? 21 citat aproximativ dintr-o poezie a realismului socialist 44

45 Şi?! Era deja căsătorită, prin diferite expediente şi cu copii în îngrijire. Dar Narcisa a rămas marea mea iubire neîmplinită, la care am tânjit mereu. Şi cred că şi eu pentru ea reprezint ceva asemănător. Ce ai avea de regretat? Nu sinceritatea, ci lipsa de îndrăzneală în primul rând. Sunt atât de mulţi semeni, care se tem să declare că sunt nefericiţi şi nu se pot organiza într-o familie sau măcar în cel mai mic club! Un suflet chinuit pentru că nu se poate manifesta, care îşi caută perechea şi poate chiar semenii în zadar. Asta constituie una dintre tarele dictaturii, care ne-a obişnuit să ne ferim şi să ne ascundem unii de ceilalţi! Ce mai meschinărie egoistă, atât de derizorie 14. Femeia albă şi ochii măslinii Străina păşea pe o stradă din apropierea centrului, scăldată în soarele amiezii căutând umbra unor palmieri veterani, crescuţi şi tunşi pe îndelete cu mult înainte de venirea ei, acum ridicându-se giganţi deasupra vegetaţiei agăţată de gardurile etablismentelor. Efectiv femeia părea a pluti în toropeala lâncedă a începutului de după-amiază din oraşul prins de soarele tropical al lunii iunie. Djellaba 22 turcoise cu gluga trasă complet nu lăsa să răzbătă nicio şuviţă din părul ei blond. Nu ridică gluga, nici când restitui cărţile la ghişeul bibliotecii, continuând să privească, cu capul aplecat în jos, un model dintr-o revistă de modă franţuzească. Ce bine eşti îmbrăcată madame, o flată bibliotecara. După doi ani v-aţi obişnuit cu Africa. De aici, vizitaţi Aliance Française où Centre Culturell? Aţi găsit modele interesante pentru cursul dumneavoastră? Din păcate mon mari 23 a fost rechemat pentru altă misiune în ţară şi luna următoare trebuie să părăsim Marocul. Regret că mă despart de atâtea prietene. La voi lumea e mult mai comunicativă decât la noi, în societatea unei capitale europene, şi ezită negăsind imediat cuvântul potrivit într-o franceză, mai puţin sofisticată, pe înţelesul funcţionarei arabe. Leon Man căuta printre cotoarele cărţilor la un raft cu acces liber. Selectă una veche cu desene şi calcule despre proiectarea digurilor în franceză şi alta despre instalaţiile de irigaţie publicată de americani şi se apropie de ghişeu cu cărţile în mână pentru a le împrumuta. Bibliotecara nu îi dădu nicio atenţie absorbită de conversaţia cu doamna Sasu. Abia după ce bărbatul repetă adresarea de două ori, întoarse ovalul măsliniu al feţei înconjurat de tradiţionalul batic musulman. Părul îi era complet acoperit, 22 haină arabă formată din caftan cu glugă 23 bărbatul meu (fr.) 45

46 dar nu purta voal. «Monsieur ar mai putea aştepta să vadă şi alte cărţi, dar, dacă totuşi se grăbeşte, ar putea fi servit înaintea doamnei, care se grăbeşte şi ea, dar mai tare». De fapt, bibliotecara intenţiona să stea de vorbă, pe rând, cu fiecare dintre ei, pentru a fi ocupată cât mai mult timp. Mai târziu ar fi rămas singură şi se plictisea. «Albii ăştia ştiu o serie de chestii interesante, se plimbă pe unde vor, pentru că au salar destul de mare ca să nu ducă grija banilor, cu munca nu se prea omoară. Pentru noi, indigenii africani, viaţa reprezintă o luptă continuă pentru subzistenţă»! Man părăsi biblioteca, străbătu aleea înmiresmată, flancată de inflorescenţele alb şi roz ale leandrilor şi dispăru, în direcţia porţii, din razele privirilor femeilor, care au continuat conversaţia. Mai ţineţi prezentarea de modă? Bien sûr, absolventele din acest an se vor îmbrăca în creaţiile lor originale! Ştiţi, Coranul nu permite femeilor musulmane să se îmbrace oricum. Suntem o ţară islamică şi prea multe tinere o iau pe drumul libertinajului, fără noimă. Nu este cazul nostru, unde tinerele voastre cunosc bine Coranul şi îl respectă. Fatima, mignona aia cu faţă de păpuşă din trupa dvs., mi-a comunicat că se va cânta şi muzică arabă tradiţională. Mais, oui, o formaţie de gnaoua 24 regională a răspuns afirmativ convocării noastre. Viorela Sasu o asigură pe bibliotecară că îi va trimite şi ei invitaţia prin manechina Fatima, anterior pomenită. Părăsind clădirea, lăsă deschisă poarta de fier a curţii din cauza balamalelor ruginite, lângă care dormita un câine vagabond, traversă strada şi intră în parcul de vizavi. La umbra unui palmier, ce-şi apleca ciorchinii arămii ai fructelor spre pământ, o aştepta Leon. Să mergem să servim o cafea sau un ceai de mentă, propuse bărbatul. Nu, acolo în bar sunt numai arabi şi nu ştii cum se uită ăştia la o femeie albă. Rosti cuvintele cu severitatea unei profesoare în faţa unui elev pubertin indisciplinat. Înaitară prin nisipul roşu pe sub măslinii tineri până în parcul din spatele clădirii. Se aşezară pe o bancă sculptată grosolan în piatră calcaroasă, piatră care forma coasta înaltă a riffului marocan şi în care valurile Atlanticului săpau cu vuiet asurzitor. Întâi femeia s-a întors cu faţa spre el, apoi George a tras cozorocul şepcii pe ochi. Trecătorilor le bătea la ochi bărbatul cu haine de european, deşi ea îl avertizase de atâtea ori să se îmbrace ca arabii. Pe străzi patrulau poliţişti pe motociclete şi unul i-ar fi 24 muzică tradiţională cântată de foştii sclavi din Sudan 46

47 putut intercepta pe motiv că străinul agăţase o localnică. Relaţiile amoroase între localnice şi străini nu erau agreate de oficialilităţi. Andrei nu mai poate continua serviciul la institutul vostru. Din toamna asta îl vor pune pe liber. Mi-ai spus că va încerca să rezolve problema la Casablanca. La minister i-au căutat dosarul şi i-au pus în faţă hârtia cu referatul inspecţiei. Concluziile erau cunoştinţe slabe de limbă franceză şi comunicare redusă cu stagiarii, cică nu ştie să-i motiveze. I-au pus mai toate în cârcă, rosti cu voce încrâncenată femeia. Cum să motiveze pe cineva aici, unde nu găseşti aproape niciun loc de muncă? De ce n-a încercat să ungă angrenajul, aşa cum am discutat? El nu ştie s-o dea cotită, merge direct la grămadă, nu ştii că a jucat pe postul de pilier? De ce nu te-a lăsat pe tine să tratezi problema? Nu-l cunoşti cât e de căpăţânos! Masculul din el e mult prea mândru pentru a permite aşa ceva. Rolul bărbatului în lumea musulmană i se potriveşte ca o mănuşă! A făcut automatica, o ramură de vârf a tehnicii şi nu oriunde, la Politehnica Bucureşti. În perioada studenţiei a fost şi sportiv de performanţă. Doar ştii cum promovau examenele componenţii echipei naţionale pe vremea tovarăşilor? Desigur că ştia, dar dorea să o încurajeze oricum, semn că nu renunţă uşor la legătura lor. Nu peste tot, pilele erau mai mari în capitală, mai ales dacă era vorba de echipa naţională. Lion, rosti ea numele lui în franceză, nu vreau deloc să mă întorc în rahatul ăla din Bucureşti. Fata mea studiază în Paris. Poate o să ne găsim ceva prin Franţa. Oh, în Europa concurenţa este acerbă. Apoi fiecare ţară îşi protejează specialiştii. Când e vorba de gunoi, da, pe acesta pot să îl strângă africanii. Dar pentru noi, aşazişii Ostleute 25, nu există posturi în schema lor. Aici, în El Jadida, tu nu ai găsit nimic remunerat, ai aşteptat mai bine de un an să-ţi facă post la Centre Culturelle Française. Ce faci desigur că îţi place foarte mult, dar e voluntariat! Se pare că pe noi nu ne mai doresc nici marocanii. În viaţă nu poţi să te conduci numai după plăcere. Cecile îşi divinizează tatăl, ceea ce acum nu mai e valabil şi în cazul meu. Odată, în tinereţe, a fost ceva, îmi asumam multe riscuri, dar acum nu mă simt în stare, rosti ea cu un ton de intimă resemnare, păstrând savoarea unui romantism uscat de arşiţa Africii şi tors pe fusul derulării monotone a clipelor, umplute cu interdicţii de dictaturile din estul Europei. 25 lumea din est (ger.) 47

48 De sus, de pe duna virană, a cărei amenajare începuse prin terasare şi plantarea unor palmieri pitici, vântul aducea în părculeţ un miros pregnant de urină uscată. La două sute de metri dedesubt, pe faleză, valurile oceanului vuiau furios izbind scobiturile săpate în stâncă. 15. Clopote ce nu mai bat Cesare Gonzales Ferreira coborî din amvon, încă sprinten la cei şaptezeci şi trei de ani. Dintre europenii coloniei puţini cunoşteau spaniola şi considera nepotrivit din partea lui a se adresa credincioşilor în franceză. Domine vobis! 26 se apropie făcând semnul crucii de grupul eterogen din apropierea amvonului bisericii. Marcel Dupont, bătrânul constructor de diguri, plecase deja însoţit de şoferul ivorian. La peste nouăzeci de ani venea numai cu automobilul, un Mercedes vechi, alb polar, condus de şofer, care totodată îndeplinea şi funcţia de gardian. Din cauza pantei de pe Rue de l'eglise, parcau automobilul după prima intersecţie, pe o stradă laterală, unde la câţiva paşi se găsea Comisariatul de Poliţie. Padre Ferreira continua a predica în latină. Primul care aştepta formarea grupului postserviciu divin fu Gil Domingo Marques, un portughez mic, creţ şi tuciuriu de prea multă şedere în Africa. Marques se ocupase în tinereţe cu pescuitul de sardine, apoi cu fabricarea conservelor şi comerţul cu peşte şi conserve. Imediat după declararea independenţei Marocului, etatizarea proprietăţilor străine l-a lăsat fără cota parte la acţiunile fabricii de conserve şi apoi fără goeleta de pescuit. Deoarece trecuse şi el de şaptezeci de ani, a rămas pensionar în Africa. Plin de neastâmpăr, s-a acomodat cerinţelor pieţii şi a deschis un atelier ce producea binale din aluminiu. Familia Raymond se născuse în Safi şi supravieţuise transformărilor sociale de după independenţă. «Avem multe rude în Franţa şi ne-am fi întors în Marsilia, dar toţi ne-au spus că şomajul e mare şi la vârsta noastră nu găsim de lucru. Consulatul Argentinei din Casablanca ne-a oferit o primă de instalare, ca să emigrăm la ei, dar tocmai atunci s-a schimbat regimul, după un nou puci a venit la putere altă juntă militară, care îşi persecuta proprii cetăţeni, ce să mai primească alte suflete din afară. În schimb am primit veşti bune din Brazilia, că ne acceptau să ne aşezăm undeva prin centrul ţării ca agricultori. Henry conduce de-o viaţă escavatorul, a lucrat mai mult prin porturi la construcţia digurilor şi nici unul dintre noi nu aveam chef de agricultură» continuă Nadine strângând şalul în jurul gâtului. Basca, în carouri cărămizii cu vernil, era fixată pe o 26 Domnul cu voi (lat.) 48

49 parte, ca la străjerii români, printr-o agrafă cu-o efigie, un mic trandafir de argint. De partea cealaltă a capului i se unduiau buclele părului roşcat. Grupul românilor îi număra, printre alţii, pe Ştefan Dumitru, alături de Leon Man. Lui Mircea Branea îi venise soţia în vacanţa de Crăciun împreună cu doi copilaşi, prea mici pentru a îndura vântul şi ploaia de afară. Viorela aranja ţinuta copiilor cu o pedanterie maternă, iscodind-o pe Rodica Branea despre situaţia din România. Iuri şi soţia sa, Tamara, cu domiciliul în Plovdiv, tocmai îi scuzau pe cei doi ucrainieni, «prigoana religioasă în URSS a fost mult mai puternică, decât la noi, e mai greu să revii la libertate după ce te temi şi de umbra ta». Din păcate, preotul Bernard şi-a luat concediu şi îşi vizitează mama şi sora din Bordeaux. Revine în Maroc cu puţin înainte de Florii. Desigur că francezii îi invită pe toţi să participe la slujba de Paşti în capelă. Colina asta e o teroare de urcat în sezonul ploios, se lamenta madame Lasard, amfitrioana grupului de francezi, referindu-se la poziţia bisericii spaniole. Uitaţi, că eu fac naveta până la spital de două ori pe zi. Colina spitalului e şi mai abruptă, specifică doctorul Albu, interpelat de români docteur Blanc. Mi-ar fi plăcut puţin frig şi zăpadă. Şi să tragă clopotele de Naşterea Domnului. Ar fi fost ca la noi în Europa, zise nostalgic Viorela. În Cote d'ivoire avem clopote la biserici, răspuse, într-o franceză guturală, Auguste Gbône, care studia informatica la ISTA din localitate. Padre Gonzales, de când nu mai aveţi clopote în turlele bisericilor? se interesă Bianca Albu, ţinând soţul strâns de braţ, parcă sechestrat, mai mult decât căutând în bărbat un sprijin. Nu ai voie să fumezi, îl trase ea mai aproape în pronaos, împiedecându-l să iasă afară. Înainte de Safi am slujit în Lâayoune, în Sahara de Vest. Locul mi-a plăcut şi nu am vrut să mă mut în Islas Canarias. Toţi spaniolii au plecat cu vasele până în Grand Canaria şi de acolo cu avioanele pe continent. Întotdeauna mi-a plăcut graniţa dintre deşert şi ocean, întâlnirea dintre culorile roşu-auriu ale nisipului şi albastrul-verzui ale oceanului. Am rămas ultimul până au rechiziţionat biserica şi au transformat-o într-un depozit al armatei. Dioceza de Rabat mi-a repartizat misiunea de-a sluji aici. Desigur, cardinalul ar fi în măsură să ne explice cu mult mai bine istoria cu clopotele. Nu cred că ar fi bucuros să v-o împărtăşească. Trebuie să fim foarte grijulii cu puterea politică. În definitiv, acum, aici suntem nişte toleraţi. Dar clopotele mai sunt pe undeva pe aici? se interesă Blanc holbând ochii spre semiîntunericul din nava bisericii, în direcţia unde o uşă masca treptele care urcau în clopotniţă. Din economie de energie, la cele două candelabre ardea numai cercul de jos al becurilor şi acela incomplet. Padre Gonzales tuşi uscat, apoi hârâi 49

50 pentru a îşi drege vocea. Pe gâtul cu piele boţită, mărul lui Adam coborî ritmic pentru a înghiţi saliva. Au venit de la Poliţie, duminica, înaintea messei, cu ordin să le cobor. Deschisesem biblia la liturghia după Luca şi îmi îmbrăcam anteriul peste sutană când vocile lor isterizate m-au deranjat şi am ieşit din altar. Aici clopotele le trăgea un mirean localnic, prin dispozitive cu scripeţi şi amândoi i-am privit miraţi. I-am însoţit la urcare şi le-am arătat: clopotul mare cântărea opt sute de kilograme, iar cel mai mic patru sute cincizeci. Cum să le dăm jos? Au plecat şi din dumineca aia ne-au interzis să le mai tragem. Pe clopotarul localnic l-au făcut nebun după ce i-au zis şi alte batjocori în arabă. M-au atenţionat să fiu luni la biserică şi au revenit cu un funcţionar din port, care a adus două macarale. Le-au coborât şi le-au dus în direcţia portului. Am cerut lămuriri la arondismentul central de poliţie, dar nici până azi nu am primit răspuns. O, în privinţa asta, Yvonne Lasard v-ar putea spune mult mai multe, adăugă cu o privire complice, pentru a creşte misterul, Nadine. Madame Lazard, prietena noastră, are o relaţie preferenţială cu cardinalul. Cred că totul pleacă de la Rabat! întări preotul. Pur şi simplu clopotele noastre talanga-langa-balanga au conturbat activitatea regelui. Poate, se suprapunea ora de început sau mai potrivită ar fi ora de la sfârşitul liturghiei duminicale din catedrală, cu siesta suveranului. Auzind dăngănitul clopotelor, regele a cerut şefului de cabinet să le facă să tacă. Imediat poliţia secretă a arestat pe clopotar şi a tăiat funiile cu care trăgeau clopotele. Apoi s-a emis un decret regal care obliga toate bisericile creştine să predea clopotele. De dat jos le-au dat ei pentru că francezii, după naţionalizare, nu mai aveau macarale. Iuri îşi frecă mustaţa cu maliţiozitate şi adaugă hâtru: Nu există un decret oficial şi asta-i cu multă îngăduinţă o versiune, pusă în circulaţie de autori, menită doar să ne deruteze. Pur şi simplu este o lucrătură a şefilor musulmani, un iman sau poate au şi ei un fel de sinod al şefilor bisericii musulme, care răspunde de puritatea traducerii în viaţă a Coranului. Marocul e ţară islamică? Este! Strigătul muezinului este amplificat în megafoane de cinci ori pe zi? De cinci ori pe zi, că aşa cere Coranul! Dăngănitul clopotelor creştine îi face concurenţă? Îi face! Şi, dacă ei sunt singura religie adevărată, nu poate fi privit sunetul ăsta ca o sfidare, chiar o erezie? Poate! Ba chiar blasfemie! Blasfemie, fraţilor! Atunci, hai, să le dăm jos, să nu mai răsune sfidător, să le facem să tacă. Pe veci să tacă! Capota şi parbrizul Citroën-ului erau pline de crengi mici şi frunze rupte de furtună. Dă scaunu' mai în faţă că n-am loc la picioare! strigă Andrei Sasu din spate, unde încerca să se aşeze. 50

51 Bine, măi, da asta nu-i maşina ta. Şi dacă îi a dumnealui, de ce să mă comanzi? Ştefan îşi scoase pălăria udă şi chelia transpirată lucea poleită cu aurul razelor din lumina felinarelor stradale deasupra scaunului alăturat şoferului. Dragă, dar nu te mai agita aşa, măcar în seara de ajun spuse şoptit Viorela. Nu aţi aflat vreun post liber? ridică tonul pentru a fi auzită de toţi. A... să găseşti aici un post e aproape imposibil. Toţi stagiarii noştri de la ISTA îngroaşă cu stoicism marea masă a şomerilor. Pentru noi chestia super e că avem contract. Şi dacă facem ceva, sau nu facem altceva, cu fiecare clipă o fifirică pică în contul nostru de la BMCE 27. Sub faţa mucalită Ştefan îşi mângâie satisfăcut barbişonul. Mai bine ar fi să ne întoarcem acasă, în Bucureşti, răsuci rugbistul capul masiv cu faţa pătrăţoasă spre soţie. Ce să facem dragă, la noi, acasă? Suntem mai departe de Cecile şi apoi marele tău IPA 28 s-a desfiinţat, eşti la fel de şomer ca şi aici. Găsim noi ceva de făcut... Mai bine am găsi ceva aici. Mi-a zis cineva, nu-i divulg numele, dar e un coleg marocan, cum că extind a doua fabrică de conserve sus pe cornişe. Poate angajează şi europeni... interveni Man. Dar pe salarii de marocani, mersi beaucoup. 29 se lamentă rugbistul. Am trimis CV-ul la câteva firme franceze. Una mi-a cerut referinţe suplimentare. Noi, toţi, avem recomandări foarte bune, fie din România, fie din Maroc. Nu uitaţi, însă că francezii pun pe africani la munca de jos, aşa că sectorul salubrităţii e deschis şi pentru tine. Ai grijă numai să nu strici parfumul doamnei soţii în sufragerie. Cu studii superioare s-ar putea să ne angajeze, dar pe salar de stagiari şi noi suntem trecuţi bine de mijlocul vieţii. Ştefan schiţă un surâs palid, condescendent. Man continuă: Mâine mă consult cu gazda noastră. Saïd a studiat electronica în Toulon şi a lucrat trei ani în cercetare. A strâns cureaua în Franţa şi cu banii adunaţi şi-a făcut în Maroc vila, în care locuim. Maşina rulă pe lângă firma unei farmacii pe care era aprinsă semiluna verde. La marginea trotuarelor furtuna răvăşea ramurile arcuite ale palmierilor. Frunzele tăioase, precum lamele unor bricege, se răsuceau ciufulite de ploaie şi vânt. Doamna Sasu i-a condus pe treptele în spirală spre apartamentul închiriat. 27 Banque Marocaine du Commerce Extérieure (fr.) 28 Institutul de Proiectări pentru Automatizări, ctitorie a economiei socialiste 29 mulţumesc mult (fr.) 51

52 «Pavaj mozaicat, dar forma treptelor impecabilă. Constructorii lor ştiu să le facă mai bine ca ai noştri» constată cu regret Man. O, dar asta este o surpriză nemaipomenită! exclamă Blanc exteriorizând o admiraţie spontană. De unde aţi făcut rost de brad, globuri şi beteală? Le-am adus de la Casablanca. Am încercat o ultimă conciliere la minister. Ne-au păsuit până la vară. Viorela strânse, cu ciripiturile vocii de soprană, grupul celor trei bărbaţi. Ştefan şi Leon au cântat: Naşterea ta. Au aprins cu grijă două artificii în cetina verde a bradului din plastic. Au ciocnit pahare cu vin roşu, întâi francez, adus de Dumitru, apoi, după ce s-a terminat, spaniol, adus de Blanc. Apoi Andei l-a rugat pe Leon să cânte o colindă în germană. Leon a ales Stille Nacht 30, având impresia că execută un duet cu unul din seria formidabilă de unchi Georg, care îi ţinea isonul. Ştiţi bancul, de după vizita delegaţiei române în Maroc. Aşa de tânăr şi deja aţi ajuns Gheorghe? Nu putea fi vorba de Gheorghe, în C.C aveam mulţi cu numele de Vasile, îl contrazise rugbistul, numai pentru a-i face şicane. La despărţire, bărbaţii şi-au strâns mâinile, iar femeia îi sărută pe obraz omiţându-l doar pe Leon. În faţa uşii şi-au aşezat pălăriile pe cap. Dinăuntru răzbătea clinchet de pahare strânse. Un psîîî... şi apoi alt psîîî, mai lung şi mai insistent. După aceea o voce răstită de bărbat, care nu mai putea fi temperată. «Pe ăsta să nu mi-l mai aduci în casă. Mi-ai stricat până şi ajunul». Răsună zgomotul unei uşi trântite. Leon făcu o mutră de tâmpit, iar Ştefan zâmbi cu subînţeles. Blanc şi soţia râdeau cu gurile până la urechi. Coborâră treptele în mica grădină unde prin iarba netunsă zăceau împrăştiate ravagiile făcute de ultima furtună: ramuri de palmier amestecate cu petale de flori de la gardul viu. Perechea a plecat imediat pe jos, dar cei doi bărbaţi întârziară puţin în maşină; fumul ţigării lui Dumitru ieşind prin spaţiul liber al geamului întredeschis, era răpit de vânt. Răpăitul ploii răsuna pe capota maşinii, parcată lângă gardul metalic năpădit de un arbust ornamental cu frunze cerate, ce înflorise în pocaluri galbene. Ce naiba o mai avea şi mitocanul ăsta de-i strică zilele femeii? Dacă ştiam că poate fi atât de absurd nu mai intram la ei în casă, se scuză Man. Gândi apoi că poate celălalt bănuia ceva deşi presupunerea îi părea absolut nelalocul ei şi fu supărat că în minte îi încolţise o asemenea îndoială. Dumitriu chicoti în guşă, parcă nereuşind a-şi estompa satisfacţia răutăcioasă. Poate că vrea s-o izoleze de noi. L-am auzit o dată lăudând obiceiurile arabe, supremaţia bărbatului şi alte goange din astea de faimă africană. Evident că ea-l depăşeşte, ca spirit e superioară lui şi asta se remarcă în 30 Noapte liniştită (ger.) 52

53 societate. E mai uşor să te impui invocând supremaţia unei dogme religioase. «Ce mai clapon»! gândi, dar i se adresă colegului Dumitru cu: noi nu suntem musulmani. Ţara asta îi dă lui salarul, iar fama nu aduce nimic în casă, deci este întreţinută. Situaţia familiei poate fi un argument suficient pentru a prelua obiceiurile de aici. Dar măcar în societate trebuie să jucăm teatru. Dragul meu, când cuţitul ajunge la os nu este cazul să mai faci mofturi. La al lui sau la al ei?! De fapt soţia asta cu ochi de panseluţe trăieşte pe banii lui. Şi apoi se zice că ar fi avut mai multe aventuri cu marocani bogaţi, de la care etalează bijuteriile ălea arăbeşti, primite cadou. Rue de la Porte are galantarele doldora de bijutieri şi aici se obişnuieşte să faci cadouri amantelor. Desigur că unii dintre ei i-au plătit adesea favorurile. Să te culci cu un arab? Hai, fie, dar nu o prea văd pe Viorela în stare, protestă lipsit de convingere Leon. Atunci, cu asemenea relaţii, de ce nu se poate descurca la Casablanca, pentru a mai prelungi contractul soţului? încercă a-şi risipi îndoiala prin acest raţionament colateral. În Safi cunosc o serie de femei albe căsătorite cu musulmani şi care se supun constrângerilor Coranului. Se pare că nu mai suferă deloc, s-au acomodat şi chiar îi iubesc pe arabi. În definitiv în smoala nopţii toţi motanii sunt negri. Man îl lăsă pe Dumitru acasă şi conduse automobilul spre colina întunecată a şantierului având ghimpele îndoielii înfipt în inimă. Nu avea nici dreptul nici putinţa să o controleze pe Viorela Sasu şi se întreba dacă, din partea lui, nu ar fi fost un lux prea mare să pară gelos. 53

54 16. Faţetele iubirii feminine Iubirea nu poate fi supusă nici unei constrângeri, se încruntă Viorela. E libertatea supremă de a oferi celuilalt ce ai tu mai bun sau ce nu ai, dar îţi doreşti în mod egoist, ca el, să-ţi ofere cel mai mult! I want to live I want to give O, noi femeile măritate, ne mulţumim cu o mică atenţie, care costă atât de puţin! adaugă madame Bianca Blanc uitându-se cu reproş la doctorul cu ochelari fumurii şi burtă mic-burgheză. E vorba numai de timp sau de bani sau puţin din amândouă... În special de timp, căci trăim o epocă grăbită. Ceva bani avem fiecare la chimir, dar să alegi persoanei iubite un cadou necesită fineţe. Trebuie să o cunoşti, asta durează, adăugă încurcat Blanc, apoi surâse şi concluzionă: dar bărbatul se poate salva oricând cu un buchet de flori. Dumnitale ţi-e aşa de uşor s-o zici, doar ai atâţia pacienţi, care cotizează. Acum Andrei e out, are timp să-şi stoarcă gândurile, dar nu mai are bani. Lasă, că nu o face nici el, marele doc, îi reproşă soţia. Pravtica tavarişci, asta ne omoară! glumi Man. Am o noutate trăznet, fabrica de conserve montează utilajele în a doua hală şi caută un automatist. Există o fabrică de conserve, în Safi? Noi mâncăm numai conserve de peşte fabricate în Spania. Sunt chiar două căţărate pe cornişe, la ieşirea din oraş spre sud. Am făcut practică cu stagiarii la construcţia şi finisările interioare ale noii hale. Viorela le trimise o bezea din vârful degetelor şi se despărţi de grup. Întotdeauna avea grijă să nu rămână singură cu Leon pentru a nu trezi suspiciuni. În societatea mică a rezidenţilor din Est bârfa contribuia frecvent la întreţinerea conversaţiei. Spectacolele rare şi izolarea faţă de turişti îi făceau să se plictisească în oraşul port, cu cartiere mărginaşe suprapopulate. Leon intră într-un internet-caffé de unde transmise un mesaj fratelui Felix repetându-i invitaţia de a vizita nordul Africii la vară. Îl va plimba cu maşina peste tot. După masă trase o moţăială la el în apartament, unde patul era ocrotit de umbra obloanelor închise. Spre seară piaţa era înţesată cu corturi mari, în anticamera cărora se vindeau mirodenii şi fructe, şi platforme pe care zăceau expuse cele mai diverse soiuri de peşte oceanic. Mopediştii le transportau din port în lăzi de lemn legate deasupra portbagajelor. Alte platforme erau încărcate cu grămezi de roşii, vinete şi 31 Vreau să trăiesc, vreau să dăruiesc (eng.) începutul melodiei Heart of Gold 54

55 portocale. În spatele pieţii, mărginite de un cartier popular, garajele de la parter adăposteau măcelării care vindeau carne de oaie şi vită. Jumătăţile de carcase erau atârnate de cârlige, iar bucăţile tranşate mai mici erau acoperite de o vitrină de sticlă. Bâzâitul muştelor de la tropice nu se potolea nici seara. Peştele mai mare zăcea întins holbând ochii sticloşi pe platforme, iar cel mic precum sardinele şi macrourile în lăzi sau ligheane de plastic. Lămpi cu gaz alungau întunericul numai în punctele unde vindeau negustorii marcanţi. Aleea din mijloc forfotea de lume. Telefonul sună, şi pe când mergea pe o porţiune luminată, mai puţin circulată, răspunse şi auzi vocea lui Felix. Îi repetă invitaţia. Salut bătrâne, până la urmă o să vii în Africa? N-aş vrea să te încurc, dacă crezi că trebuie să ai grijă de mine. O, aici, nu trebuie să mă omor cu munca. Nu-i ca pe şantier în Germania. Aici sunt numai instructor şi funcţionez la relanti. Ar fi folosit expresia de formator, dar ştia că Felix nu avea cum s-o înţeleagă. După ce închise telefonul se gândi la cumpărături. Ezită înainte să se decidă dacă să cumpere un pui. Închişi în voliere, măcelarii îi prindeau la indicaţia clienţilor, le tăiau gâtul şi-i ciupileau sub ochii lor. Indigenii rămâneau la coadă dacă descopereau vreun cunoscut sau o femeie guralivă, cu care se putea povesti. Eh, monsieur! trase vânzătorul cu coada ochiului spre o cumpărătoare plină de nuri. Zaïda zâmbi albului, iar buzele groase, măslinii, îi dezveliră dinţii puternici. Man ridică mâna şi cu arătătorul încovrigat făcu semnul de a ciocăni la poartă, adică îşi manifestă dorinţa de a o căuta. Tânăra femeie întinse arătătorul spre albul ochiului, gest menit să însemne pe cuvât adică, dacă vorbeşte serios? Leon plăti şi luând plasa cu puiul mergea agale, ca la plimbare, pentru a o aştepta mai jos în lumina felinarului, ca să poată fi recunoscut. Femeia îl depăşi atingându-l uşor cu cotul, coti pe o stradă laterală şi privi în urmă pentru a vedea dacă este urmărită. Bărbatul grăbi pasul şi o ajunse. Ça va monsieur? se hlizi Zaïda. Ça va! Poţi veni la mine astă seară. Mă înnebuneşte apariţia ta şi eu locuiesc complet singur. Asta costă monsieur! Noi trebuie să ne căsătorim fete mari. Dar eu sunt divorţată, aşa că nu îmi mai păzesc fetia. În schimb am de hrănit un copil. Plătesc dublu faţă de un marocan. Şi nu îţi mototolesc banii. Nu te ţin mai mult de o jumătate de oră. Locuieşti aproape? încercă femeia să îi dea speranţe, părând a fi interesată. Durează şi drumul. Astăzi nu pot căci sunt pe stop. Unde stai, arată-mi, te rog, şi mâine la şapte fix bat la uşa ta. Mâine o să joc cărţi. 55

56 Dacă nu mă vrei, poţi renunţa şi nu mă ai. Bien, renunţ mai bine la cărţi sau merg mai târziu. Dacă vei mai fi în stare! îl tachină femeia cu un zâmbet şugubăţ. Soneria sună imediat ce întunericul începu să coboare. Femeia ţinea cu degetele mâinii drepte gluga djillabei strânsă în dreptul gurii. Se zăreau numai nările şi ochii negri, scăpărând focoşi. Leon nu se miră cât de repede degetele experte ale femeii şi buzele groase i-au făcut organul plăcerii să stea vertical. Desigur ştia să facă amor într-un tempo alert şi cu le c.... Pe noptieră ardea veioza şi în cercul de lumină femeia scoase poza băiatului ei, un puşti de circa zece, până în unspezece ani, care afişa o privire neaşteptat de dârză. Du-mă undeva departe,..., departe de Africa, de Medina, de lumea musulmană. Bărbaţii arabi nu sunt soţi buni. Acolo unde să am o viaţă ca lumea, să iubesc, să mai fac şi să mai cresc copii. Atunci am să te slujesc!. 32 لعشيقة Pot să-ţi spun chiar În întuneric trupul femeii avea luciul măslinelor coapte, unse cu ulei. Cum e în România? zise ea din nou. Ca în Franţa sau Belgia? Îţi spun că am o prietenă, care s-a căsătorit cu un belgian. El îmi aduce şi mie lingerie intimă. Aici nu poţi găsi aşa ceva. Nu-i tocmai bine. E mai bine ca aici, dar mai rău decât în vestul Europei. Tu eşti alb, găseşti ceva de făcut. Găsesc un post de salahor, căci la cerşit nu mă pricep, mă întrec ţiganii. Voi fi plătit mai rău decât aici şi acolo chiriile sunt mult mai scumpe. Atunci vrei să rămâi aici?! Credinţa ta nu mă lasă să te iau bonă în casă, iar pentru a ne căsători trebuie să trec la religia musulmană. Au făcut-o şi alţii. Cunosc un rus căsătorit cu o fată de la noi. Dar tu poţi să mă angajezi ca femeie de servici. O dată pe săptămână îţi gătesc şi îţi fac curat. Pentru pat plăteşti separat, se lungi ea peste el împungându-l cu murele tari ale sfârcurilor. Leon chibzui ce ar zice şirul de bărbaţi străbunici, bunici şi mulţi dintre unchii lui preoţi creştini despre mezalianţa cu o musulmană, care în Maroc îţi impunea şi trecerea la religia autohtonă. Într-un târziu fu de acord că pentru o femeie de servici Zaïda arăta nesperat de bine. 32 stăpân (scris arab) 56

57 17. Pe urmele cailor furaţi 2 Gheore Man, zis Dicepentruce, rupse altă frunză dintr-un copac de lângă drum şi începu a cânta şuierat. Tutu Schiau zis Şimaişî sălta alături în galopul calului. Mi s-a făcut o foame de m-apucă ameţeala. De patru zile călare cu fundul bătut de şeaua mocănească, fără o bucătură ca lumea în gură. Ţi-am zis să luăm două găini în desagă şi s-o atârnăm pe greabănul mârţoagei. Credeai că o să moară păsările asfixiate în desagă?! Mă dor dosu şi şalele. Ţi-o ieşit şi cămeşa din şerpar, măi Tutule! Să nu răceşti la spinare! După ce ne întoarcem în sat, mergem la Sighii, la bresla Şelarilor şi comandăm şei din piele, să putem călări domneşte. Hai să ne abatem puţin prin Pădureni să luăm o găină şi să dăm pe gât un chil de vin. Pădurea se rări, apoi copacii dispărură şi într-o poiană, pe câteva coline se ridicau case din bârne cu pălane, prin faţa porţilor cărora treceau drumuri de căruţe pavate cu lespezi şi o vale unde susura un pârâu în brusturetul căruia se găseau adăpătoare pentru animale. Câţiva cai păşteau nepriponiţi, se auzea cotcodăcit de găini, dar nici ţipenie de om. De la o stârcitură de casă ieşea o dâră de fum «semn că acolo se prepară bucate pentru cei duşi la lucru» îşi ziceau bărbaţii şi apropiindu-se au legat hăţurile de la căpestrele cailor de banca de la intrare, apoi au sărit pârleazul în curte. Hei, măi, strigă Gheore cu mâinile pâlnie la gură. O căţea cu blana galbenă, de culoarea lutului şi încâlcită nevoie mare, îi lătră apropiindu-se şi rânjind colţii ameninţător, urmată de aproape de un pui «bag seamă că-i al ei» care se căznea să îi ţină isonul. Când se apropiară, Tutu îi ţinu la o distanţă nepericuloasă cu vârful bâtei. Din casă apăru o fată cu mânecile suflecate şi de palme atârnau lipite suviţe de aluat, semn că se îndeletnicea cu frământatul pâinii. Ce vreţi, măi, oameni buni? De unde ştii tu, măi, fato, că suntem buni?! răspunse gâlgâit Tutu. Ştiu bine de tot că dacă eraţi răi nu ajungeaţi până aici! Şi mereţi spre Bumgart cu caii pe care vi i-au furat ţiganii din Brădet? Gheore se cruci cât de bine ştia copila asta din pădure ce fac şi ce vor mai face de parcă le-ar fi citit gândurile. Îşi aminti că femeia lui, care credea în vrăji şi se ducea deseori la Pruşoaica, îi spuse că pădurea îi plină de spiriduşi, care se ascundeau în copaci şi serbau nedeile în nopţile cu lună plină. Dar niciun ochi de muritor pământean nu-i va putea vedea că imediat ce se simţeau urmăriţi dispăreau în scorburile copacilor. Şi că pădurenii de 57

58 aia şi-au păstrat aşezarea în Poiana dintre Fagi pentru că comunicau cu spiriduşii pădurii, care le dădeau lemne de foc şi carne de vânat numai ca pădurenii să le coacă lipie şi să le-o servească caldă la nedeile lor. Îşi scutură capul de gânduri şi-şi zise că în ruptul capului nu va crede aşa ceva, chiar dacă vărul lui, Gligor, se însurase şi se aşezase aici. Fată dragă, io-s văr cu Gligor a lu Damaschin şi te rugăm pentru nişte bucate că de patru zile suntem pe cai şi am mâncat numai din desagă! Nu-ţi fă griji, că ţi-om plăti cât ceri în bani sau în bucate. O supă cu tăieţei şi-o tocană de pui, mormăi Tutu cu gura plină de salivă. Să-mi prindeţi voi un cocoşel şi să-l tăiaţi că de ciupilit şi de gătit o să mă ocup eu. Gheore i-a crăpat cu securea lemne de foc, iar Tutu s-a apucat să caute prin ogradă un cocoşel plin de carne, numai bun pentru a fi gătit. Ăla porumbar, cu picioare pintenoage şi gâtul golaş! Nóa, sai pe el! l-a îndemnat fata. Tutu s-a ghemuit să-l prindă, cocoşelul s-a ferit, bărbatul a plonjat să-l apuce de gât, cocoşelul a scos o cotcodăceală speriată şi dând din aripi i-a zburat pe deasupra. Nu pot, nóa, nu pot să-l prind şi nu mai pot de foame! Stai, măi, prostule, că nu merge aşa! l-a blagoslovit Gheore. Nu mai ştii cum prindeam porumbeii în curtea şcolii din Bumgart? Porumbeii îs mai mici, măi, omule! Da tot nu ne scăpau, cu toate că zboară mai bine ca găinile. Să ne dea un chelteu mai mare şi o frânghie de pus rufele la uscat. Şi mai şî? Di ce, pentru ce? S-au pus amândoi pe-un râs hohotit în timp ce fata a holbat ochii la cei doi şi a început a-şi face cruci, crezând că şi-au pierdut minţile. Fata a desfăcut funia de rufe din curte, pe care mocanii au legat-o de o scurtătură tăiată cu brişca dintr-o creangă, apoi le-a adus din şură un chelteu şi ei au sprijinit chelteul cu scurtătura, iar sub marginea ridicată au întins un pumn de boabe de porumb. Cocoşeii, încă în creştere, s-au repezit pofticioşi înaintea găinilor. Au tras capătul nelegat ai funei, chelteul a căzut şi acum dedesubt se zbăteau nu unul, ci două dărabe de păsări, numai bune de pus în oală. Fă-i pe amândoi, tu, fătucă, că avem o foame de lup. După ce au mâncat pe săturate s-au dus în şură unde s-au întins pe paie ca să doarmă. Măi Tutule, ai priponit bine caii? 58

59 Cu ce, că doară n-am luat frânghii şi pripoane pentru toţi. Numai două am avut pentru Şarga şi Murgu, pe care-am venit noi călare. Ăilalţi trei cai pot paşte pe alături, liberi, cum fac şi caii pădurenilor. S-au trezit amândoi când Gligor lua cu-o furcă paie pentru a le pune în grajd ca aşternut la vaci. Vere, un e ni-s caii? I-am despriponit şi i-am legat la iesle în grajd. În grajd numai doi dintre caii lor stăteau la iesle şi mestecau boabe. Mai aveam încă trei, care păşteau liberi cu ai voştri pe imaş. De ăia nu ştiu nimic, haideţi, să vorbim cu ciurdarul satului. Gligor a aprins un felinar şi au purces pe potecă până la coliba ciurdarului, aflată alături de staulul împrejmuit cu crengi, unde înnoptau animalele domestice, deşi la pădureni multe erau crescute în semisălbătăcie. Damaschinul a mai domolit trei câini de pază, mai mari decât lupii, care păzeau staulul noaptea. Nu am animale noi, toate sunt de la noi din cătun. Poate s-au rătăcit prin pădure... Staţi puţin, când am venit de la lucru, din văiuga unde ardem mangalul, trei ţigani călăreau pe deşălate şi băteau de zor caii pe crupă. Nu ai văzut nicio dangă pe animale? Deja se coborâse întunericul şi cum luna nu răsărise era o beznă de abia ne-au ginit şi ne-au putut ocoli. Au trecut pe lângă noi ca nişte năluci. Dar nu pot fi decât din Brădet şi ca să ajungă acolo trebuie să treacă prin Avrig. Acolo am un văr brigadier şi dacă întrebaţi de Damaschin Ion brigadieru, fiecare ştie să vă îndrume. Ai văzut Gheore, că acum, trebuie să mai călărim o noapte?! Mă, vezi numa să ajungem la brigadier înainte de crăpatul zorilor, că colectivu am auzit că-i scoate pe toţi ţăranii la câmp înainte de ora şapte. Când dunga vânătă a răsăritului îşi schimba culorile din violet, în vişiniu, apoi roşu-aprins, au bătut din poartă în poartă întrebând, până au dat de Damaschin. Mergem la sediul cooperativei că acolo ne adunăm cu toţii şi apoi ne împărţim în echipe şi ieşim pe câmp. Acolo putem afla de la mai multă lume dacă nu au văzut ţiganii în drum spre Brădet. În curtea SMT 33 -ului printre tractoare cu remorci, stăteau parcate două căruţe cu coviltir păzite de un miliţian. Caii, dispăruţi a doua oară, rumegau fânul din copastii. Înăuntru alt miliţian interoga şase gitani în vociferările şi strigătele femeilor. Bă, de unde aţi furat caii pe care-i duceaţi legaţi în spatele căruţelor. Nu i-am furat tov. sectorist, că-s caii noştri. 33 Staţiune de Maşini şi Tractoare 59

60 Iói, mă jur pe ce-am mai scump, că-s ai noştri, noi i-am hrănit de mici, cum să-i fi furat?! se văita o ţigancă tăvălindu-se pe jos. Iepile noastre i-au fătat, să orbesc de nu-i aşa! chiui alta, mai tânără. Nu minţiţi, ciorile dracului, cum să fie caii voştri când au dangá pe crupă?! Să spuneţi de la cine i-aţi luat, că vă batem, ca pe hoţii de cai! Caii oricum rămân la colectivă, pentru că toţi ţăranii aveau obligaţia să-i predea la înscriere. Şi cum colectiva funcţionează de doi ani şi voi i-aţi furat se numeşte furt din avutul obştesc. Vă trimitem în judecată şi primiţi patru ani de puşcărie într-o tabără de muncă forţată. De la colectivă i-au furat, dar nu de la colectiva noastră. Uite verii ăştia ai mei, din Bumgart, i-au urmărit călare pe alţi doi cai marcaţi cu aceeaşi dangá, interveni brigadierul. Bă, să fiu al dracu, te miri pe unde mai ajung ţiganii noştri să dea cu jula! conchise sectoristul cu-o voce disperată, dar păstrând o mină ameninţătoare. Plecaţi imediat, fir-aţi ai dracului, să nu vă iau la poceală! Nu vă mai arestez că nu aţi furat acum în parohia mea. De data asta aţi scăpat, dar dacă vă prind cu jula în comuna noastră, eu am memorat figurile voastre, ajunge numai ceva să se întâmple, că nu o să vă uit! Cuplul Muc şi Imaculata «Copacul ăsta are aproape o sută de metri înălţime şi-i bătrân de peste două mii de ani. Doamne sfinte, e aproape la fel de bătrân, poate chiar mai bătrân decât Isus! Şi ce rădăcini spre buricul pământului a trebuit să sape, de s-a înţepenit acolo, se cruci ciobanul Muc. N-aş fi urcat la stână, dacă netrebnicii de activişti nu mi-ar fi confiscat porcu. Dacă tot nu mai aveam ce mânca jos, a trebuit să mă bag cioban la oi». Imaculata mergea, cu o raniţă în spate, bucurându-se de natura curată, spre un deal subcarpatin numit Frau Bruckner şi se gândea ce comodă «săsoaica asta» să urce călare, ca să ajungă la munte. Montaniarda făcea una dintre drumeţiile ei de sfârşit de săptămână, dar astăzi nu găsise şi alţi amici ai muntelui ca să o acompanieze. Şi dacă a zis că merge sâmbăta, atunci nu putea să-şi schimbe planul, pentru că duminica participa la slujbă în biserică. «Bestială mai poate fi răutatea oamenilor, care au scornit că femeia aia onorabilă, din nobilimea germană a oraşului, putea urca pe munte numai pentru a se culca cu un cioban» reflectă Ima admirând puritatea naturii. De după culme se auzi behăitul oilor, dintr-o turmă care păştea, apoi lătratul câinilor şi trei dulăi coborau spre Imaculata fără a se poticni de jujeu. Femeia scoase un strigăt de surpriză şi cu duhul blândeţii încearcă a-i îmbuna. Cei trei câini mari, dintre care doi maturi şi altul adolescent, cu-o pată cenuşie pe un ochi, o lătrau puternic şi Ima observă că

61 cel alb cu pete maro avea o expresie crudă în ochi şi o pată negră, ca o linguriţă de smoală, în cerul gurii. «Doamne Sfinte, ăsta mă va muşca şi pentru că nu pot să-l duc la analiză în oraş o să fiu obligată să fac antirabice». Mai încolţise femeia odată o pisică în cămară, unde, după ce felina răsturnase un borcan cu smântână, strânsă pentru a face unt, sărise şi o muşcase de degetul mare. Peste zece injecţii în piept, ba pe stânga, ba pe drepata şi carnea se umflase de la înţepături şi se întărise de la lichidul injectat. De după un colţ stâncos apăru ciobanul şi i se proţăpi în drum. Cojocul îl scuturase de pe umeri jos şi-n mână dreaptă ţinea nelipsita bâtă, în care îşi proptea bărbia. Bună zâua, doamnă dragă! Ce vânt te aduce pe la noi? Am venit în excursie! Ce te faci că nu mă cunoşti, doar am mai trecut pe aici cu grupul? Ce grup doamnă? De amici ai munţilor? Bine, dar acum văd şi mă întreb de ce eşti sângură? De ce ai venit la madame Brukner fără niciun grup? Sigur că acum cauţi altceva?! deveni vocea lui Muc insiduoasă, în timp ce ochii lui o scotoceau cu o căutătură neruşinată pe Ima, din cap până în picioare. Nu caut nimic, numai că ai apărut dumneata, care păzeşti turma şi te-ai proţăpit drept în mijlocul potecii. Dă-te la o parte şi fă-mi loc să trec. Da ce dnă, poteca-i numai a dtale? Ocoleşte-mă pe partea ailaltă, doar îi loc pentru amândoi. Stai, m-am răzgândit! Ai zis că eşti cu grupul, dar de trecut nu a trecut nime înaintea ta! Şi dacă sunt în urmă, îi aşteptăm împreună, ca să nu mai umbli singură pe munte. Pune-te pe cojoc, că-ţi aduc nişte caş să îmbucăm ceva împreună! Muc făcu o mutră şireată, «s-o aşez numa puţin, c apoi mă dau la ea. Şi-i trag o bătută la cur de sar scântei». Imaculata strâmbă jignită din nas, «cum să ia loc, curăţica de ea, pe un cojoc jegos de cioban. Şi cine ştie ce mai vrea de la ea împuţitu ăsta»? Se strecură uşor pe lângă ciobanul, a cărui duhoare îi întoarse nasul, lovindu-l uşor cu bombătura rucsacului. Muc nu se lăsă, ocoli colţul de stâncă şi sprinten îi aţinu iar calea. Fluieră câinii în ajutor şi strigă ha, ca s-o sperie. Ima tresări şi se pomeni faţă în faţă cu Muc, înconjurată de cercul câinilor, aşa că fu nevoită să se oprească. Eşti omul lui Dumnezeu sau omul dracului? Ce mai întrebare? se codi Muc. Nu mă duc la biserică, dar cred că sunt totuşi omul domnului. Cum îţi zice? Am un nume mai caraghios, care se trage de la jocul de zală, când, dacă nu câştigam, adunam chiştoacele de ţigări pentru a le fuma. Mă cheamă Muc! 61

62 Ima strânse buzele cu severitate. «Iacă un nume absurd, ce mai interlocutor, sub chica căruia poate stătea ascunsă ideea să o violeze. Să păţească ruşinea asta la vârsta ei, după o tinereţe neprihărită, acuma când suferea de lomboşciatică»?! Să fii om de treabă, Muc! Asta aşa-i, chiar că, atunci când fac ceva, fac o treabă a naibii de bună! completă ciobanul hlizindu-se. «Mai face şi pe mucalitul, Muc ăsta. Foarte insiduos. Alunecă repede de la o categorie la alta, parcă nu-i în toate minţile»? Acum plec! Nu pleci niciunde până nu mâncăm caşul. N-am poftă! Cu poftă, fără poftă. Ascultă doamnă, să nu mă jigneşti că apă nu ştiu ce îţi mai fac! Ima cu-o figură exasperată şi-a agăţat rucsacul de ciotul unei crengi rupte, într-un mesteacăn înalt de vreo cinci metri. Privi cu beatitudine muntele celor mai înalte năzuinţe spirituale, unde sălăşluia puritatea sufletului imaculat şi, alături, pe ciobanul ăsta, un petec de murdărie, menit să o necăjească. Oare să fie o încercare la care o supunea domnul!? Ia loc pe cojocul ăsta! Ima strâmbă din nas. Hai, doamnă, nu vezi că-i făcut din oi negre. Numa io am cojoc făcut din cinci oi negre în tot Bumgartu. De cât l-ai trântit pe pământ şi alb să fi fost tot negru se făcea! N-ai în lână căpuşe? Ha, ha, ha! Auzi cine să aibă? La mine căpuşe? Io doamnă îl trag la ţesală şi nu las cânii să doarmă pe el. Da, fă-te odată încoa! Sări să o prindă de picioare, dar Ima săltă sprintenă ca o căprioară. Braţele lui Muc întinse în placaj răscoliră numai aerul şi ciobanul bufni cu coatele de cojoc, iar clopul îi sări din cap şi se rostogoli la vale. Apă, făcu Muc, noa hooo mă! şi fugi după clop. Ima profită de ocazie şi îşi luă tălpăşiţa. Trecu de cioporul oilor, dintre care unele s-au întrerupt din păscut şi o priveau precaute şi nu se opri până nu străbătu cumpăna apelor, ocoli celălalt pisc, coborî nişte păşuni abrupte şi ajunse într-o livadă de meri. Se aşeză la umbra unuia cu spatele sprijinit de trunchiul scorţos, pentru a-şi trage respiraţia. De ce mielul este considerat simbolul purităţii, iar mama lui oaia, o mare proastă? Ce oaie am putut fi să mă avânt de una singură pe munte. Prostia asta nu o voi mai face! Numai să văd cum scap din tevatura asta! Poate nu mai dau peste obraznicul ăsta de cioban! A vrut să ia un şerveţel, pentru a-şi şterge faţa de sudoare, şi trebuia să căute în rucsacul de alături. Ia-l de unde nu-i! În graba mare, bucuroasă să 62

63 scape de cioban, nu s-a mai încurcat să ia şi bagajul. Se căută în buzunare. «Da, desigur că acolo am totul, apa de băut, şerveţele, mâncarea, chiar şi cheile de la apartament. Ce să mă fac? Nu, îşi promise femeia, nu mă întorc în ruptul capului, mai bine chem un lăcătuş să strice broaştele, intru prin efracţie şi dau peste cheile de rezervă»! Descheie câţiva nasturi de la bluză şi scoase crucea cu trupul răstignit al mântuitorului, pe care îl imploră să o scape din acest necaz, aşa cum a făcut până acum întotdeauna. Când să se ridice numai ce apare Muc al lu Pişta cu rucsacul într-o mână şi bâta în cealaltă. Auzi, doamno, hai că am pus de mămăligă, să facem un balmoş şi după aia îţi dau drumu să meri acasă! Unde vrei să mănânci dle?, deşi ar fi vrut să zică mârlan de cioban! Stâna-i numa pe partea aialaltă a dealului, că-i mai ferită de vânt! Ia-te după mine, şi văzând că se îndoieşte adăugă, că apăi îţi dau sacul de pus în spinare să te duci acasă! «E numai o capcană, dar ce pot să fac? Să mă nimeresc singură, numai cu porcul ăsta pe munte»!? Parcă ghicindu-i gândurile Muc adaugă: Tot n-ai ce face că suntem numai noi doi pe munte. Nici ţipenie de om. În antreul stânii, dintr-o sobă spartă, focul de lemne afuma un cazan de tuci în care fierbea jântiţa. Ciobanul luă o lingură jegoasă cu care umplu în două căni de metal, de-o curăţenie la fel de îndoielnică. Ima se mira de ciudăţeniile minţii, care-i aducea aminte de poanta cu ciobanul şi higiena, care nu o amuză deloc în atare condiţii, ci o făcu să se încrânceneze şi mai tare. La stâna voastră nu găseşti apă curată?! Sub laiţa aia de la intrare, în partea ailaltă! Dar, găleata cu apă de unde ai adus-o? Cură un pârâu, nu se aude, dar se vede de la stână! Une-i brusturetu mai mare spre vale! Pune într-o oală apă la încălzit ca să spăl vasele, nu pot mânca din murdăriile astea! Ghine, doamnó! şi Muc puse accentul pe silaba finală pentru a face remarcat tonul sarcastic şi stăpânirea de sine. Ima îi dădu din rucsac săpunul, iar Muc scoase din şerpar brişca cu care tăie câteva aşchii pe care le lăsă să cadă în apa fierbinte. Ima spălă polonicul, cănile, două farfurii de tablă şi furculiţe. Muc a mâncat înăuntru, iar dna de la oraş pe banca din faţa stânii. Ia să vedem ce avem aici! strigă dinăuntru Muc sătul. Ceva tărie, să-ţi dau şi ţâie! Ho-ho-hou! se auzi ţipătul de surpriză, când dădu peste sticla de vişinată. Îi marfă de casă! Hai, înuntru, ca să te servesc! Nu-mi trebuie, poţi să o bei singur toată! 63

64 Să mai faci din asta doamnó, că-i tare bună! Apoi se auziră sforăituri şi Ima intră tiptil în stână pentru a-şi lua rucsacul şi a spăla putina. Nenorocire, ciobanul ăsta nu era deloc atât de tăntălău pe cât părea. Capul lui, cu trăsături primitive, ornat de chica lăţoasă sforăia culcat tocmai peste rucsac. «Drace! Of, doamne, iartă-mi toate păcatele!» Ima se plimbă până la pârâu, pe care-l traversă sărind, undele curate săltau peste stânci şi pietre ascuţite de culoare gri cu sclipiri diamantine, de la inserţiile de mică, bău apă din căuşul palmelor şi descoperi cât de rece era, de-i îngheţă dinţii, care o şi durură. Nu-i surâdea deloc situaţia de a se lăsa violată de Muc. «Aproape sigur ar sări peste mine să mă biruie cu greutatea. Să stau dedesubtul mitocanului ăsta împuţit, ceva de neconceput! Apoi mi-ar băga mâna între picioare şi ar vrea să mă pipăie la părţile intime. Să mă atingă animalul ăsta? Nemaiauzit! Poate, dacă nu stau, mi-ar trage o palmă sau un pumn! Să-mi desfigureze faţa fină un dobitoc»! «O aduc ió pe breazdă. De la mine nu are scăpare. Poate să ţipe cât o vrea că tot nu-i nime s-o audă! O bat husta, ca pe câne»! se asigură ciobanul şi ieşi afară sprijinindu-se în bâtă, pentru a-şi da mai mare importanţă. Aprinse o ţigare superlong, trase în piept şi suflă rotocoale de fum prin aerul de munte. Văzu femeia de la oraş cum venea agale ţinând în mâini un buchet cu flori de câmp. Lasă dnă florile, că-ţi dau ió ce-ţi trebe! zâse Muc apăsat, aruncând o privire viclean-şmecheroasă. Acu, dac-am gătat de mâncat, am durmit şi am fumat ţâgara, am chef de trânteală. Fii serios, măi, omule! Ai grijă, să nu-ţi fugă oille! Muc se repezi la femeie şi-o luă pe sus în braţe. Ima îl zgârie în parte cu tulpinile florilor, pe de altă parte cu unghiile lungi. Rămase ca trăznită când ciobanul o trânti ca pe un sac pe laiţă, deasupra pielii cojocului, în care dormise până atunci. Muc se lăsa deasupra ei şi încercă a-i vârî genunchii între picioare, dar femeia se răsuci cu coapsele strâns unite pe-o parte. Îşi apăsă buzele pe gâtul ei şi-o muşcă. Ima ţipă şi-i trase un pumn în ţeasta acoperită de-o chică îndesită, ce aducea cu blana câinilor de la stână. Ciobanul îi băgă degetele noduroase cu pielea bătucită de bătături în părul de la ceafă şi trase sănătos. Ochii femeii se holbară, cu capul dat pe spate şi vertebrele cervicale forţate, strigă gâtuit: Nu se poate, sunt pe roşu! şi-i repezi un cot mai jos de buric. Ciobanul îi dădu drumul descumpănit. Poţi s-o iei la muie, tu, curvă de orăşeancă? Ima se repezi la rucsac şi trase la repezeală crucifixul învelit în hanorac. Ce curvă!? Sunt roaba lui Dumnezeu, sunt o femeie pocăită! Te ploconeşte în faţa domnului şi poartă-te ca un creştin! 64

65 Ciobanul se foi încurcat. Femeia întindea crucifixul în faţă şi îl ţinea chiar în dreptul ochilor ciobanului. Simţindu-şi ascendentul psihologic, trăsăturile feţei i se înăspriră şi ochii ei îl sfredeleau cu puterea dată de instanţa divină pe interlocutor. De când n-ai mai fost la biserica Domnului, măi, păcătosule? Nici n-am cum! Dacă umblu cu oile pe munte, când să merg la biserică?! Şi zici că eşti pe roşu şi nu mă minţi? Jur pe ce am mai sfânt pe lume. Şi să nu fi fost tot nu se putea că am făcut jurământul castităţii! Castitate? Ce-i aia? Adică să nu mai gust din păcatul cărnii! Mare prostie! Ăsta nu-i chiar niciun păcat. Mi-ai fi făcut o leacă de ghine! Pentru mine este un păcat mare! Şi pastorul mi-ar fi dat multe cazne, ca să mi se ierte păcatul ăsta. Chiar ţii neapărat să provoci suferinţa unei biete femei? Nu ţin la asta! se dezvinovăţi Muc. Mai bine trage-mi numai o labă, că tot mai îi sculată! Dacă-ţi trag un picior mai mult ca sigur că ţi se moaie! Pot s-o dau la un viţel să mi-o sugă. Am unu care ştie bine cum se face treaba asta, dacă îmi trag deasupra biberonul. Nu cumva păcătuieşti cu animalele? Sufletul lor este mai pur ca al oamenilor! Aşteaptă să plec şi poţi s-o faci singur. De ce nu chiar în faţa ta? Măgarule, am auzit chestia asta de la o nudistă, dar nu credeam că există oameni în stare să facă asemenea porcărie! Şi-atunci, tu, la ce mai eşti bună?! Să-ţi fac un altar şi să ne rugăm împreună domnului! Nu-mi trebuie! Fă-mi măcar călcătura ursului! Ce mai poate fi şi asta? Ciobanul îi arătă cum şi-ar întinde trupul şi nişte labe mari l-ar călca pe spinare. Ima era maseză profesionistă, căci cu asta îşi câştiga în mare parte traiul. Nu a acceptat însă a-l masa până ce nu au ieşit pe iarbă, la umbra unui mesteacăn. Muc s-a întins pe cojoc «să nu mă tragă răcoarea pământului» şi Ima l-a lucrat cu palmele pe braţe, pe spate, pe pulpe, chiar şi la tâmplele sub care se îndoia că mai exista raţiune şi simţire. Apoi s-a urcat cu genunchii şi corpul lui Muc a început să se netezească, ligamentele să pârâie, articulaţiile să troznească şi el să geamă de plăcere. Du-te să aduci nişte lespezi pentru altar, îl îmboldi femeia. Stai să fug după oi, să fluier pe Rică să le adune. Cine-i Rică? 65

66 Ăla mic de întors oile. Mic, negru şi cârlionţat. Cu vârfurile labelor şi urechile albe! Din lespezile strânse, Ima a clădit în stână un altar şi pe lespedea din vârf a fixat crucifixul şi l-a pus pe Muc să se roage cu ea alături. Să ne aduci brânză la piaţă! Acolo vinde numai stăpânul. Mai bine vină doamnă cu grupul la munte şi treci pe la mine la stână cu un chil de ţuică şi dacă am, o să vă dau ió bânză şi caş! Poţi să mă suni pe mobil, iar dacă nu răspund dă mesaj, că înseamnă că s-a descărcat bateria! Un furt pe nedrept pedepsit Muc tocmai a ieşit pe uliţă în faţa porţii ca să tragă o ţigară şi să mai salute din consăteni când un hămăit, apoi nişte zgomote şi voci din spatele curţii i-au atras atenţia. Traversă ograda în fugă, deschise poarta la şură şi păşi uşor până la grădina din spate, care dădea spre pădure. Căruţa lui nouă, la care montase pe lagăre cu rulmenţi patru roţi de maşină cu cauciucuri pe geantă «să nu mă mai zdruncine toate hurducăturile», prinsese viaţă şi se deplasa înspre marea întunecime din buza codrului. Numai două lungimi mai avea şi căruţa ieşea singură pe poartă, urca şi se pierdea pe drumeag. «Al dracu să fiu ce mai poate fi şi asta. M-am rugat prea mult la icoane şi acum am vedenii»? Când ochii i se mai obişnuiră cu întunericul văzu mogâldeţele care o împingeau. Mă, să-mi lăsaţi căruţa în curte că-i de rău, face Muc. Nu te pune cu noi rumâne, că ni-s mulţi! Pară-ţi bine că scapi cu viaţă. Muc plecă repede spre casă, intră în bacăză, unde goli iute paharu cu vin roşu, mai bău pe nerăsuflate încă unu, trase cizmele, în cea stângă băgă junghetorul de porci, iuţi pasul în şură, de unde culese bâta din corn şi cu un răcnet de nomad se repezi pe poartă în grădinuţă. Aprig, începu să croiască la bâte în faţă, apoi când intră printre gitani, ba la stânga, ba la dreapta, fără a se mai opri, în timp ce în cap îi vuia un singur laitmotiv: «la mine în curte să îndrăznească, la mine în curte, futu-le neamu lor. Să ia mâna de pe căruţă că îi omor pe toţi. Pe toţi îi omor, futu-le neamu lor de hoţi»! La un moment dat unul apucă să zică: Nu mai da, măi, omule, că plecăm. Lăsăm căruţa şi plecăm! Să veniţi iară mâne să mi-o furaţi?! Une mi-s cânii de nu v-o lătrat? Dumnezeii mamii voastre! Io n-am timp să stau noaptea să nu dorm, să păzesc căruţa că veniţi la furat. N-aveţi ce mai pleca! De-aici intraţi ori în spital ori în ţintirim. Stai bre, omule, nu ne omorî că o să te închidă! Tot pe mine să mă închidă, nu pe voi, javrele dracului?

67 Şi dă-le, ca altădată la îmblăteala grâului. La un moment dat unul dintre hoţi se agaţă cu ambele braţe de trupul lui Muc, care scoase un răget de fiară rănită şi enervat la culme îl muşcă de nas. Apoi eliberă stânga de pe bâtă, îl împinse jos pe agresor şi-i cără două lovituri, una pe spate şi alta, mai zdravănă, drept în moalele capului. Nici unul din hoţi nu mai era în picioare, da Muc tot îi mai lovea cu bâta şi călca cu cizmele. Mă, numa unu să scoată cuţâtu, că am la mine junghetoru de animale şi pe toţi vă belesc! Trase porţile dinspre pădure la loc, ridică lanţul şi îl legă cu sârma desfăcută de hoţi. Se întoarse în casă merse în cămară, tăie o bucată de slană şi decoji o ceapă cu jungherul şi privindu-i lama cu atenţie o încercă cu buricul degetului mare. Apoi sună la poliţia din oraş. Mai turnă un pahar de vin şi bându-l pe îndelete pentru a se linişti, «iaca că oglinda de sus nu mai face vălurele, aşa că pot să aştept». Auzi o maşină cum opri în faţa porţii şi apărură doi poliţai: bărbatul mai în vârstă, femeia mai tânără, pe care ciobanul o măsură cu dispreţ: «iaca, băi, cine să ne prindă hoţii, fufe de-astea cu pălăriuţă»! De unde au vrut să vă fure căruţa? se interesă bărbatul. I-a condus în spatele şurii. Căruţa stă la locul ei, bine mersi, dar văd că avem doi răniţi. Gelu, trebuie să chemăm urgent salvarea. Cum au ajuns răniţii în curtea dvs? se interesă poliţista. M-am apărat, că ió eram sângur în faţă cu şapte ţâgani. N-am fost şapte, comentă un gitan întins pe jos, numa noi doi am fost şi ne-a chemat să-i reparăm căruţa. După aia n-a vrut să ne dea banii, mie mi-a rupt mâna. Pe Ciufu, l-a pocnit cu bâta n cap şi-o zis că-l omoară! Nu minţi ţâgane, firea-i al dracu, de ce ai venit la furat? Cum de s-a făcut că aţi vrut să reparaţi căruţa tocmai noaptea, când nu se mai vedea bine? Omu ăsta n-a vrut să ne lase să plecăm până nu i-am terminat lucrarea! Ia, întrebaţi-i mai ghine unde şi-au pus uneltele? Am avut unelte, dar ăsta ni le-a luat şi nu ştiu unde le-a pus! Bine băieţi, ancheta o să stabilească cine, ce şi cum a făcut! A venit salvarea şi paramedicii l-au transportat cu brancarda pe cel mai grav rănit, iar vorbăreţul s-a urcat pe picioarele proprii, răstindu-se la Muc cu multă aroganţă. O să ne dai bani, că ne-ai rănit şi stăm în spital şi nu mai putem lucra! Bani să vă dea bulibaşa vost u, care v-o trimis la mine la furat. Să nu vă mai prind pe aici că fac din voi porumbei, să zburaţi la cer, măi ciorile dracului! Cetăţene, nu trebuia să-i loveşti aşa de tare. Va trebui să le plăteşti spitalizarea! se interpuse poliţista. 67

68 Spălaţi toţi putina de la min din curte. Ia spune, ce-o căutat tâlharii, ăştia, pe la mine noaptea? Văd că şi poliţia ţine partea hoţilor! După ce primi citaţia prin poştă, Muc o sună pe Ima, care-l duse la o judecătoare cunoscută în Sibiu. După ce studie dosarul, unde erau ataşate certificatele medicale ale răniţilor şi declaraţiile reclamanţilor, îi spuse că o să primească cel puţin doi ani, maxim patru de puşcărie, dacă pârâtul, adică Muc, nu se duce în gitănie să le dea bani şi intimaţii să-şi retragă plângerile. Muc a zis că: «nu merg în ţigănie şi nu dau bani la cei care au vrut să-mi fure căruţa nici în ruptul capului». Ima şi Muc au stat amândoi cu biblia în faţă şi s-au rugat. Imaculata i-a citit din Romani 13: Dragostea să se arate în toate, apoi Răzbunarea este a domnului şi în final Supunerea faţă de autorităţi. La prima Muc s-a înfiorat şi lacrimi îi jucau în colţurile ochilor, dar la celelalte două s-a rotit prin curte că «trebuie să îngrop câinii, pe care ţâganii i-au ademenit cu carne otrăvită cu şoricioaică». A primit patru ani, fără suspendare, deşi era la prima condamnare, din care a făcut numai doi, în care Ima îl căuta la Codlea, unde la vorbitor se ţineau de mâini şi se rugau împreună, determinând o comportare exemplară a deţinutului. 20. Muc şi amanta comună Bucă Deţinuţii cu o comportare fără abateri aveau dreptul săptămânal la o oră şi jumătate petrecute în CRI 34. Obligat de Imaculata, care nu concepea întreţinerea de relaţii sexuale înainte de căsătorie şi nici căsătoria înainte de eliberare, împreună cu alţi colegi de suferinţă, Muc a făcut coletă şi deţinuţii şi-au cumpărat o gonflabilă. După programare îi venise rândul lui Muc pentru a duce gonflabila în camera intimă, unde o curta asiduu. Desfă cracii ca lumea, tu curvo! De ce te fâsâi, tu, curvă ordinară. Mă sfidezi, ai!? O să te închid în coteţul porcilor. Se auziră scrâncete tânguitoare. Cum mi te-ai adresat curvă spurcată. Scrânceşti în loc să gemi de plăcere? Te doare undeva de mine că-mi ţin sula sculată?! Ia pune-ţi curu pe masă, la bătaie! Muc luă o jumară şi o tăvăli în sare. Apoi cu briceagul tăie felii stratificate din ceapa roşie. Se uită la fesa dezgolită de fustiţa ridicată cu ochi pofticioşi, gândindu-se ce rotundă e, adulmecând şi lingându-şi buzele unse, gata să o amuşine precum câinii. Brusc, dispoziţia i se schimbă, adică cum, el mânca pe masa unde femeia îşi aşezase posteriorul. Căţea neruşinată! Locul tău e sub masă nu deasupra. Ai fi în stare să-mi tragi o balegă în farfurie, tu, vaco! Îţi crestez ió curu, să-mi zici tu mie cuţu 34 acronim de la camera pentru relaţii intime 68

69 de nu-ţi fac asta! Întinse briceagul, dar se opri la timp. Dacă aerul tâşnit sub presiune i-ar fi zburat felia de pâine din mână?! Mai bine nu! Nu o va cresta, dar pentru că merită pedeapsa o va pansa cu un leucoplast în cruce tocmai pe vârful fesei, după care îi va da porecla de Bucă-Crestată! Ai văzut că te-am pedepsit înainte ca să te apuci să mi te băşeşti în timpul mesei. O voce feminină foarte piţigăiată îi răspunse, «pardon, vorbeşte frumos, ai vrut să zici fâsâi». Ha, ha, făcu Muc nedumerit cum ar putea vorbi femeia luată la reducere, pentru eliminarea stocului, la cel mai ieftin preţ, fără organ sexual, fără muie, fără lacrimi şi fără sonor, care la jucăriile scumpe putea fi personalizat, lucru la care nişte mârlani cu buzunare goale, ca ei, nici nu putea visa. Bine că, măcar atât au putut introduce maniacii în puşcărie pentru a-şi dezlănţui şi satisface instinctele. Imaculata apăru în cadrul uşii, cu părul strâns în coc, buzele uşor rujate, ochii abia atinşi de un tuşeu, plină de demnitatea gândirii curate, date de credinţă, şi superioritatea sentimentelor feminine, care-o caracterizau. Deci la pârnaie te-ai făcut şi cu o amantă, măi, animal ticălos?! Bagă bine de seamă cum te adresezi mie. Azi nu eşti binevenită aici! Să exploatezi şi să dezonorezi femeile?! Un mitocan de cioban! Cu tine mă port salon pentru că o am pe Bucă. Dacă mi-o iei nu garantez că mai pot să mă abţin! Ba trebuie să încetezi cu sadismele asupra femeilor. Auzi, cum să se poarte cu amanta lui gonflabilă?! Ce văd la tine se constituie în cel mai abject păcat nemărturisit. Şi asta te face cel mai ticălos bărbat din lume, căci abuzezi mai mult decât de o femeie, chiar de copia fidelă a uneia care nu are viaţă şi deci nici putinţa de a te contrazice şi de a se apăra. Să ştii că ió am plătit cu bani peşin femeia asta umflată, care ne-a ţinut la mai mulţi companie în puşcărie. Şi într-un fel m-am ataşat de ea, căci îmi stă la discreţie şi fac ce vreau cu ea. Unde o pun acolo stă, mai ceva ca o mâţă! Numai că ea, Bucă, nu face ce vrea cu tine! De fapt tot ce comunici tu cu ea i-un fel de monolog. Aşa comunic ió pe munte cu câinii, cu măgarii, cu oile, că nicio dobitoacă nu ştie limbajul oamenilor. Le întreb şi dau tot ió răspunsul în locul lor. Fii bun şi recunoaşte că eu te-am învăţat ceva mult mai tare şi anume cum să comunici cu Dumnezeu, care e în toate şi îţi spune cum să afli şi să deschizi sufletele oamenilor din apropiere. Da, Imaculata, ştiu cât m-ai ajutat în tot timpul detenţiei şi tocmai de aia ió te respect foarte mult. Mi-ai fi plăcut şi dacă femeia din tine s-ar fi 69

70 lăsat violată atunci, când mărşăluiai singură pe munte. Dar, dacă m-ai respins, acum eşti ca un tovarăş, te pot lua cu mine la păstorit oile, îţi dau ce mănânc ió, dar nu mă mai gândesc să te drăgostesc. Cred că dacă atunci se întâmpla fapta aia, poate ai fi vrut să nu mă mai vezi deloc, sau să mă reclami să fac pârnaie. Da, pretini tot nu mai eram. Nici nu trebuie că oricum trupul meu e promis domnului prin legământul castităţii. Între noi iubirea trebuie să trecă prin cel de sus, adică numai pe calea spiritului celest. Măi, să fiu la naibii! Zău, nu ştiu dacă mai înţeleg ceva?! Trebuie să mă întorc în celulă ca să-mi anunţ colegii că Bucă-i acum liberă şi poate următorul să treacă la fapte. 21. O întrebare stupidă Ascultă bine, dle, nu sunt ceea ce crezi sau ceea ce ai vrea să fiu! Ca să mă culc cu cineva eu am nevoie de sentimente! Un buchet de flori, o declaraţie de dragoste! Şi fii foarte atent! Multă, foarte multă tandreţe, îl privi Sara, cu intensitatea ochilor negru-corb cu iradiaţii verzui, în lumina dată de soarele amiezii. Drept să vă mărturisesc, dnă, tandreţea asta îmi repugnă, pentru mine se apropie de dulceaţa unui diabetic. Ia să facem lugu-lugu să ne uităm unul în ochii altuia şi să declarăm lucruri plăcute, că ne iubim la infinit şi că după un lung lanţ de rateuri, în fine, ne-am descoperit. Mai bine mărturiseşte-mi cu câţi te-ai întins, o descusu Felix. Aşa ceva nu ştiu de ce te-ar interesa?! O femeie de societate îşi creşte cota cu cât cucereşte mai mulţi bărbaţi. Oricum femeia nu se schimbă, rămâne aceeaşi eternă atracţie, îşi păstrează acelaşi mister sentimental. Nu suntem noi de vină că bărbaţii trăiesc mereu dornici de cuceriri, înnebuniţi de un permanent rut. Noi culegem numai roadele nu şi florile uscate, risipite dedesubt. Nu mă aştept la a-mi declara că unul singur, ăsta e răspunsul care stârneşte oricui ilaritate, «ce mai toantă!», ori suspiciunea «o fandosită ipocrită». Tânărul bărbat se apucă să recite un amuzament: Salutare nea Ilie/ Mă aflu la Eforie/ Din trei lei mai am o mie/ Păsărica-i sănătoasă/ Smotocită, dar voioasă/ Peste-o lună vine-acasă/ Pa, Ilie 35 Iubitule, Felix, dacă ţii neapărat să ştii tu eşti chiar al doilea! Nu asta e ceea ce aştepţi, ca bărbat, să-ţi fie şoptit în ureche cu mult mister? Ca cele mai multe dintre femei am vrut din toată inima să mă mărit cu primul bărbat din aşternut. Dar pentru că, în cazul meu de profesoară, alesul era 35 din folclorul vilegeaturistei neastâmpărate în secolul XX. 70

71 elev seralist, următorul avea acasă o nevastă clandestină şi la majoritatea celorlalţi am descoperit o lipsă gravă de caracter o serie de mitomani ce nu puteau simţi dragostea cu adevărat, acest vis nu s-a realizat. Femeia din mine se încăpăţânează să creadă că despărţirea de bărbatul cadorisit cu penetraţia himenului este un eşec considerabil în dragoste. Dacă tot n-am rămas împreună, înseamnă că el n-a meritat nici actul irepetabil de curaj sufletesc, nici pata rozalie de pe cearceaf. Mai bine mai aşteptam, îmi ziceam cu lacrimi aninate de bărbie, recent dezvirginată, smiorcăindu-mă şi suflându-mi trist nasul în batistă, dar până când?... La paştele cailor, iubito! Sara ignoră afrontul şi îşi continuă peroraţia cu o dârzenie demnă de o mocăniţă. Mitul căsătoriei în rochie albă, cu lămâiţa prinsă de voal, continuă să mă emoţioneze, oricât de emancipată şi deprinsă cu apucături liberale aş fi. Aş fi vrut, ca fiecare dintre femei, să iubesc nebuneşte un singur bărbat în viaţă, să mă trezesc în fiecare dimineaţă a existenţei mele din dragoste pentru el, să îl doresc dezlănţuit în fiecare clipă a destinului nostru pământean. Să tânjesc să-i port pruncii lui în pântece, să-i ştiu, doar lui, pe dinafară, gusturile, poate îndoielnice, ca să le îmbunătăţesc. Să nu mai văd alt bărbat niciodată, orbită de o iubire fără margini şi chiar fără cusur. Ar fi fost mai curat, iar inima mea ar fi fost cruţată de multă făţărnicie şi implicit tristeţe. Din păcate, niciun bărbat de pe lume nu merită sa fie iubit astfel! Se pare că nici nu vrea să fie iubit într-atât, pentru că dragostea feminină atotputernică îl sufocă, crede fals că îi fură libertatea şi prin asta îl distruge! Şi-atunci eşti nevoită să mai speri, să mai aştepţi, să mai cauţi, să mai încerci. Încă unul, mai decepţionată şi-apoi altul şi mai şi, se pot face zece, poate chiar încă o sută... Ce mai contează? Oricum, dacă vei fi întrebată, vei spune adevărul gol-goluţ, el a fost întotdeauna al doilea după prima şi marea ta iubire. Căci restul sunt atât de insignifianţi în sufletul tău, încât nu se merită să mai îi numeri, deci nu mai contează. Dar te-au pompat şi tu ai gemut de plăcere! Ce să facem, trebuie să jucăm şi puţin teatru. Numai de dragul amorului. Nu ştii că toate femeile sunt bune actriţe? De ce să mă las tăvălită, chiar pentru nimica? Îmi trebuie tandreţe şi poţi deduce singur că trebuie să mai şi ofer ceva în schimb! Fredonă melodia Unde oare 36. Adică cum?! îi răspunse el fredonând Iertările 37. Spune-mi şi tu că mă iubeşti, că te gândeşti mereu la mine, că noaptea mă visezi, că arăt bine, că mai ştiu eu ce, numai lucruri frumoase şi uneori e bine să îmi faci şi o mică atenţie. 36 compozitor şi interpret Ducu Bertzi 37 compozitor şi interpret Ducu Bertzi 71

72 Adică eşti interesată? Cum adică interesată? Vrei în urma legăturii noastre să obţii avantaje materiale sau servicii? Ce anume servcii, dle? Să te duc şi să te aduc de la servici cu maşina. Sau la cumpărături! Ai grijă ce şi cum vorbeşti! Crezi că nu am card, să-mi achit singură cumpărăturile? Nu de card, discutam numai de deplasare. Benzina, datorită creşterii accizelor costă tot mai mult! Vezi că nu ştii să fii galant! Un bărbat ca tine nu are cum să aibă succes la femei. Sara, sigur că te iubesc. Aşa cum pot eu, în felul meu. Nu ţi-am cerut simple declamaţii! Cum declamaţii? Vorbele goale, nesusţinute de fapte, eu le numesc declamaţii! Şi nu o să îmi ofer trupul unuia care vrea numai să îşi golească seringa. Ieşite la promenadă, la Eliana Mol, Sara şi Dia luară loc la o masă şi aşteptau să li se aducă cafeaua şi îngheţata profiterol. Dia aprinse o ţigară subţire şi fină şi suflă cu distincţie aţe de fum printre buzele rujate, care în apreciere proprie au fost trecute ca atuu pe site-ul Sentimente. Unii bărbaţi, aflaţi pe scaunele înalte de la bar sau alţii, transportând cumpărături în cărucioare, priveau cu interes nedisimulat perechea de femei în pârgul vieţii, aranjate cochet, care stăteau la taifas. Şi femeilor le plăcea să atragă privirile, să fie admirate, pentru că ceremonialul ăsta le creştea încrederea în puterea farmecelor proprii. Ştii cum poţi tria bărbaţii? Am câteva jaloane clare şi trebuie să treacă proba de slalom! Nu mai spune tuuu?! Şi care ar putea fi jaloanele alea? Mai tineri sau mai bătrâni, ce vrei? Vârsta nu are nicio importanţă. Trebuie numai să facă o pasiune pentru mine şi asta să fie susţinută! Cum, gata, imediat hop în pat? Chérie, dacă ar fi sexul, cu inima uşoară m-aş putea duce la mănăstire. Pasiunea stă în aia că trebuie să-i pui cu botul pe labe, să te roage, să facă sluj, să ajungă să cerşească să se întâlnească cu tine! Bravos, la asta mi-ai plăcut. Dar dacă te comporţi aşa, nu se plâng că eşti prea rece în pat? Eu, rece? Ştiu bine cum să îi perpelesc. Habar nu ai ce trucuri am. La bărbat dacă i-ai răsucit trompa ca lumea îl ai la mână complet. Ce zici, când mergem la mânăstirile de maici? Sâmbăta următoare putem lua drumul spre munte şi la Bistriţa le găsim pe măicuţe! Avem chiar o pilă acolo, pe caraghioasa de Ima. 72

73 22. Feţele de diamant ale lustraţiei Maruşka îşi puse ochelarii cu lentile rotunde pe faţa creolă, trădând amestecul descendenţelor gitană şi română, de formă pătrată, ignorând micuţul neg de pe vârful nasului cârn şi lat, care în gimnaziu îi adusese porecla rât de porc. Mai tot timpul râdea zgomotos, căci considera că spusele ei sunt imbatabile, iar debitul verbal strivea orice adversar. Şi vocea, cu un timbru drastic, din comanda unui sergent major adresată trupei, o umplea de încredere. Tânărul intelectual Felix o întâmpină cu un zâmbet fin pe buze, zâmbet pe care Maruşka îl caracteriză de marţafoi şi îşi promise imediat să i-l bage pe gât înapoi. «Ah, îşi zise realizatorul talk-showlui, iată o dogmatică comunistă, cât se poate de semidoctă, faţă-n faţă cu un filfizon tânăr cu capul în nori, unde speră să găsească utopia democraţiei»! Ce părere aveţi despre legea lustraţiei? Doamna mai întâi. Pot să vă întreb ceva? Nu cunosc termenul ăsta pe care îl aud prima dată, aici, pe platou. După părerea mea, nu poate fi vorba de aşa ceva, ideologia comunistă fiind cea mai corectă din lume căci stimulează egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi dictatura clasei muncitoare! De fapt dictatura secretarului general. Nu-i acelaşi lucru! punctă junul cu vârful de la floretă. Să nu mă întrerupă tânărul ăsta. Sub conducerea, după musiu ăsta, a aşazişilor comunişti, care să ştiţi că a fost cu adevărat atotştiutoare, am avut servicii, ni s-au dat apartamente la bloc, aveam ce mânca şi omul muncii era stimulat prin salar şi respectat în societate. Tocmai de aceea, secretarul general al partidului făcea vizite de lucru, se întâlnea cu masele largi, muncitoreşti! Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc! Şi-i băga la pârnaie pe dizidenţi sau în Franţa comanda securităţii să-i asasineze! Doamna aproape plezni de nervi, roşie toată şi foarte agasată. Tinere, să nu mă mai întrerupi! Tu habar nu ai cum a fost! Domnule reporter, ce facem aici, ţinem o emisiune despre lustraţie sau despre idolatrizarea comunismului? Doamna vrea restauraţie! Vă rog să mă lăsaţi să vorbesc. Nu am fost invitat ca mobilă, să aprob spusele părţii adverse în mod tacit. Să nu uităm punctul opt al declaraţiei de la Timişoara! Cee? Nu vreau restaurare, dar ăstea sunt formulări de natură legionară cu tentă revanşardă! Când din toată populaţia ţării cincizeci la sută au fost membri de partid şi dacă luăm mai precis şaptezeci şi cinci la sută din cei 73

74 încadraţi în câmpul muncii, cum să le interzicem să candideze şi să fie aleşi? Este antidemocratic! Nu sunt legionar sau revanşard, dar proletcultiştii să-şi cenzureze dialogul. Încadraţi în câmpul muncii, iată o mostră de limbaj de lemn! Non multa sed multum! 38 Cum să alegem un preşedinte din gaşca dictatorului? Ai grijă cum vorbeşti, tinere! Să îi interziceţi acestui imberb impertinent să îmi adreseze cuvinte triviale pe ungureşte! Să nu te legi de preşedintele Soare, care a condus doborârea dictaturii! Cea care anterior l-a consacrat şi apoi l-a mazilit! Impertinentule, cum îţi permiţi să ofensezi pe cel mai bun politician? Nu îl ofensez, de fapt chiar îl laud, căci a avut funcţii diriguitoare mereu! A băgat la pârnaie o serie de ţărani mijlocaşi din Moldova. Chiaburi tovule, care se ocupau cu specula alimentară după război! Cum adică tov? Să spună tova, cu care nu sunt tov, unde-şi ţine carnetul de partid? Domnilor, s-a autotrădat, vreau să zic demascat! În faţă avem un regalist, gata să aducă la putere pe ticălosul de fost ex-rege, care a părăsit cu laşitate ţara, furând în garnituri de tren bunurile coroanei, care, de drept, reveneau poporului muncitor! Dar senatul Cehiei a votat şi înaintat parlamentului Europei propunerea de a se stabili o zi a ororilor comunismului printr-o procedură asemănătoare holocaustului! Ha, ha, ha! Stimaţi telespectatori s-a demascat din nou... Cehia nu are ceva mai bun de făcut decât să-şi vadă de treburile ei interne! Imberbul susţine iredentismul maghiar şi atentează la unitatea statală a ţării. Cehia şi Slovacia s-au înţeles bine, mersi, în timpul regimului de democraţie populară şi, iacă cum, acum s-au despărţit! Ha,ha, ha! După mine astfel de chestii dubioase se pedepsesc cu închisoarea. Om fi noi democraţi, dar nu putem sta cu mâinile în sân în faţa brutelor legionare, care vor să ucidă statul democratic, tânăr instaurat! Faceţi ce vreţi, că preşedintele Soare va conduce ţara asta şi peste o sută de ani. Cum a zis dumnealui cu zâmbetu-i atotştiutor: «Înţelepciunea poporului nostru este proverbială! Poporul ştie bine pe cine voteză şi când este singur cu buletinul de vot în faţa urnei, face numai ce conştiinţa îi dictează». Reporterul puse reclame câteva minute pentru a se reculege şi a trage concluzii imparţiale pentru telespectatori. Aţi văzut câte pasiuni contrare poate trezi o lege mult dezbătură, dar încă nevotată în parlament. Propusă de reprezentanţii unui partid istoric, care la ultimele alegeri, din lispă de sufraj, nu au mai prins camera legislativă, a fost îndelung discutată şi de mai multe ori schimbată, cu 38 Nu mult ci consistent (lat.) 74

75 formulări clare, dar mult prea generale, a fost amânată şi în anul acesta legislativ, aleşii plecând în vacanţa de Crăciun, iar din ultimele declaraţii, date de aceştia, reieşind că legea este deja perimată, faptele incriminate ce cădeau sub incidenţa acesteia fiind demult prescrise, aşa precum deja ştiaţi, deşi niciodată nu a fost votată de mai multe ori din lipsă de cvorum şi prin urmare nici promulgată de cancelaria prezidenţială, care, însă, a încurajat în repetate rânduri adoptarea ei. 23. Hora femeilor un gagicar banal surprins în falagrant delict O serată studenţească, într-o sală de seminar, dar ce uşchit recital de flaut al unei îndrăgostite, ce se dorea eternă. Tânăra artistă suflând, îşi ţuguia buzele, îşi plimba petalele degetelor pe clape şi aripile umerilor i se arcuiau deasupra instrumentului, desigur că tânărul spectator îşi imagina că numai pentru el. Carnaţia asta cu puf de piersică, ştia fama bine ce expunea, exercita o atracţie de neînfrânat asupra privirilor din contemplative, devenite pofticioase ale tinerilor berbanţi! «De ce până acum nu mă remarcai când treceam înfrigurat pe lângă tine?! Pentru ce numai plecai capul, dar nu îmi răspundeai la salut? Odată m-am proţăpit înaintea ta, pe aleea dintre cămine, cu o roză în palmă şi m-am asigurat că în trecere mă vei lovi. Urma să mă scuz şi să îţi întind floarea. Firesc că am fi făcut cunoştinţă! Dar tu m-ai evitat cu un pas lateral şi din zbor mi-ai pescuit floarea dintre degete. Acum, ai lăsat instrumentul pe eşarfa de pluş şi te apropii de mine. Îmi prinzi capul cu mâinile pe după ceafă şi mă săruţi prelung. De aici, cu toate că mă împotriveam, ce molâu mare mai sunt, doar bărbatul trebuie să aibă întotdeauna iniţiativa, am ajuns în culise, unde ne-am cuplat. Un zvâcnet şi m-ai avut cu un surâs victorios pe buze! Poate puţin prea crud...» Soneria sună prelung de trei ori până ce Felix coborî cu-o figură răvăşită de somn, îmbrăcat numai în pijama. Jos aştepta poştaşul. Îi adusese al doilea aviz. Nu-i venea să credă că primea un pachet tocmai de la preaiubita lui diva îndelung divinizată?! La poştă nu mai avu răbdare, pe o masă din brad, lăcuită în maro, tăie sfoara cu cutterul şi rupse de nerăbdare pieziş colile ambalajului. Un pachet de ceai, dar ce ceai, de ce de sunătoare? Se lămuri apoi că pe hârtiuţa cu instrucţiuni la prescripţii era trecut pentru combaterea constipaţiei şi alături un pachet de prezervative cu aromă de banană. «Ce mama dracului! Doar o invitasem de atâtea ori la mine! Aha, pentru un asemenea trup nu se face să fii zgârcit, de aceea ea tot bătuse monedă: «Hai, sus în Poiană!» Fata asta nu este normală în Poiana Braşov la cele mai scumpe hoteluri, cu restaurante unde rezistau numai baronii politici, mogulii presei şi grangurii străini? Iacă pe cine a putut iubi! 75

76 O parvenită! Acum ştiu, cu siguranţă că Gilucu a avut-o! Dar cine era ea, căci deşi o cunoştea bine nu o putea identifica? O festă a memoriei?!» Îi şi vedea la Capra Neagră, fata în rochie de seară, cu umerii goi în faţa meniului, şoptind chelnărului ce era mai scump din preparatele franţuzeşti. Apoi ciocnea cu escrocul ăla un pahar de şampanie străină. Zâmbete suave schimbate. Sus, amândoi în apartamentul nupţial, în cada cu vibromasaj, jucau un fel de baba-oarba. Oribil! Să nu uite târfa că Gilucu o plătea cu banii subtilizaţi prin contracte frauduloase de la cetăţenii cinstiţi, dar săraci, ca el! Ce mai drumuri europene a făcut! Coabitarea bani publici şi fonduri europene, permitea să se umfle pungile magnaţilor. Dacă ar mai fi fost în satul lui, unde bătăile de cuţitari se derulau seară cu seară la cele două baruri, cineva i-ar fi înfipt jungherul în piept până la prăsele. Femeile au apărut ţinându-se de braţ, discrete şi complice. Fraţii Man, foşti colegi de liceu, la doi ani diferenţă, le-au întâmpinat cu înclinări ale capetelor. De care din noi v-a plăcut mai mult? Acum, vezi rezultatul jalnic al trecerii timpului peste frumuseţile noastre. Nu-ţi dau voie să ne faci nicio fotografie! Când le văd îmi vine să plâng! Faţa, altădată superbă a Sarei, se trecuse şi, cu tot machiajul abundent, arăta acum ca o băşică uscată, plină de riduri, apoi umflată din nou şi ulterior spartă în dreptul gurii. Continuă despre amica ei Dia: Vezi, e veşnic îndrăgostită, târfuliţa asta! Trăieşte cu unul mai tânar care-i bate curul, cu picamărul! Cică l-a găsit pe internet la Sentimente!? Dama şi sentimentele, o deprecie fosta colegă, cu coada ochilor migdalaţi! Haide, nu fi atât de invidioasă. Ce să-ţi fac, dacă nu ai sexapil? La câţi din amicii mei nu te-am prezentat, nu te-am recomandat, nu te-am împins în faţă. Inutil... mereu reveneau la mine! replică Dia. Felix, nu uita! Nu mie mi-ai scris bileţelele de amor? Dar de ce o conduceai acasă pe colega ta de bancă? De ce? Aveam în ea o confidentă, care dăruindu-şi inima eşuase. În taină îl iubea pe Leon, care se cupla pe atunci cu micuţe stricate în cabine la baia populară Neptun. Tocmai pe Leon? Haide, că-i tare, fratele tău chiar o făcea în hala de înot? Când, după plecarea noastră? Dar Stroe, proful de gimnastică, ce păzea? Făceau cu schimbul. Leon, mai suplu, sărea pe deasupra uşii vestiarului pe bancheta ce bloca ambele uşi batante, deci intrarea şi ieşirea spre bazin şi făcea ce putea acolo. După aia, dacă ţinea vraja, o pasa lui Stroe. Ţin minte că mai mulţi am fost curioşi cum şi-a muşcat Corina buzele în apă. Ce s-a mai înroşit, când am întrebat-o! De ce mereu m-ai refuzat, nu ai vrut să-mi dai niciun semn de răspuns?! 76

77 De unde şi cum? Dacă aş fi ştiut că tu eşti autorul, Felix, ce n-aş fi făcut?! Ai fost atât de pudic şi secretos încât nu ţi-ai divulgat identitatea. Mi-era frică să nu mă iei la zeflemea cu colegele! Puteaţi fi atât de răutăcioase în ironia voastră de adolescente! Te salut, tu treci şi nu mă vezi/ M-am pierdut în ochii tăi cei verzi/ Până la brâu culcat în iarba unde am visat/ Îmi caut iubita, zi-mi unde-ai plecat?/ Îţi cerşesc iubirea, zi-mi de ce-ai plecat?, cântă Felix. Nu le mai am, pur şi simplu le-am aruncat! Dar şi tu, prea ai lungit-o mult! Am fost momită de Gilu, care m-a prins cu un tertip ieftin. Cuceritorul ăla, de duzină, m-a ţinut ocupată şi mi-a mâncat atâţia ani din viaţă. Plângeam când mă pleznea azi şi a doua zi apărea în uşă c-un buchet de flori, cerşindu-mi iubirea şi rugându-se în genunchi pentru iertare. Aşa-i iubirea pasională! Dar şi tu ai fost o pradă prea uşoară Sara, îi făcu imputarea Dia. Doar ştii că noi femeile suntem slabe. Unul să se dea mai tare la noi şi cedăm! Trosc, pleosc! Vraja asta nu ţine la mine! Pe Bretter, Felix se deplasa cu un rictus în colţul gurii, ce oglindea toată amărăciunea unei vieţi sentimentale ratate. Spre deosebire de Dia, mereu cu zâmbet în priviri, «nu ştii în schimb câtă amărăciune am în suflet», Felix nu se pricepea la a juca teatru. Parcă trăiesc pe o grămadă de bălegar! rosti epuizat cu-o figură smochinită. Tot ce e împrejur pute a sărăcie, a dezorganizare şi a delăsare, îi împărtăşi fostei colege. Nu mai cădea, omule, în butoiul cu mizantropie! Ce mai face, cel mai mare gagicar?! Nu sunt deloc cel mai mare, ci cel mai fraier pentru că sunt singurul care a fost prins în flagrant delict. Mor de curiozitate să îmi spui cum s-a petrecut asta. Toată universitatea vuieşte! Simplu ca bună ziua! Merg cu studenţii în tabăra de iarnă la cabana Caraiman, unde facem un chef în sala de mese, după care ceilalţi pleacă la barul Rozmarin. Între timp o pereche de bucureşteni a chemat pe şeful recepţiei, care a sunat la miliţie, pentru că s-a făcut gălăgie după ora stingerii, găsindu-mă singur, numai cu Luiza, după unsprezece noaptea. Împrejurarea a fost considerată atât de dezavuantă pentru etica şi morala socialistă încât rectorul m-a mutat disciplinar în Timişoara. Al dracului ghinion! Din nou în căpuşorul tânărului blond comutatorul trecu mintea de pe tărâmul realului pe cel al oniricului. «Hora femeilor, care se rotesc împrejur cu focul pasiunii în ochi, cu buze sângerii, şoptind iubire, pe o câmpie 77

78 montană, aburind de la evaporarea promoroacei, sub mângâierea soarelui dimineţii, răsărit de după creste. Măi, ielelor, ce aveţi cu mine?» Apoi, al naibii comutator, îl recuplă la prezent. Felix, relaţia cu femeile cere o cu totul altă abordare. Cine dracu te pune să faci pe indiferentul, când, de fapt, tu vrei să ascunzi că iubeşti femeile? făcu Sara clipind a mirare pleoapele peste nişte ochi de ringlotă. Cine zice că eu joc teatru?! Eu zic! Tu nu ai vrea, dar chiar că nu poţi! Ba pot, dar consider afacerea asta plină de hazard! Sunt realist, nu am nici timp, nici fonduri pentru a le investi într-o relaţie mixtă! Bărbatul tânăr şi-a mângâiat barbişonul de culoarea paiului. Sara nu s-a lăsat dejucată de acest tic. Trecerea anilor ne face să ne lovim mereu de eternele fatalităţi: sluţirea femeilor şi impotenţa bărbaţilor. Dar lipsa ta de suflet poate deveni câinoasă. Parcă ai o inimă de piatră! De prea multă aşteptare inima ta s-a împietrit. Ai reflectat mult până să zici asta? De ce nu ar fi inimă de stâncă? Nu sună bine, aşa ceva tu nu ai! Din stâncă mai poate izvorî ceva... Mă bucur că măcar m-ai scăpat de infarct. Mai am timp să reflectez! Ce fel de piatră să fie: granit, bazalt? Marmor, Stein und Eisen bricht/ Aber unser Liebe nicht 39 La bătrâneţe o să mă aşez acasă şi o să-mi caut o iubită! Dar încă nu pot să mă gândesc cum să-mi gestionez bătrâneţea. Bătrâneţea?! Unii nici nu reuşesc să o prindă! Poţi să o cauţi, dar nimeni nu-ţi garantează dacă o s-o şi trăieşti! Sigur, dacă sufletul nu te îmboldeşte spre iubire, dacă chibritul nu scapără, ţigara aromată nu are cum se aprinde! Doar ştii că nu sunt un fumător pasionat! Pasiunea mişcă sufletele, fraiere! Mă duc să-mi pregătesc un ceai de sunătoare! Serveşti şi tu o ceaşcă? 39 Marmora, piatra şi fierul se rup/ Dar iubirea noastră nu şlagăr german 78

79 24. Orangerie Felix se odihnea pe o bancă în Orangerie şi o aştepta pe Inge. Cu ce vrei să începi: grădina englezească, olandeză, franţuzească sau germană? În sezonul rece toţi arbuştii şi florile tropicale din lăzi, ghivece şi jardiniere sunt transportate înăuntru, în spaţiile încălzite ale acestei clădiri. Palmierul şi bananierul sunt mai sensibili decât ficusul, leandrul sau alţi arbuşti ornamentali. Puţin frig sau vânt rece la rădăcină şi planta s-a terminat. Pepiniera din seră livrează plantele cu rădăcina învelită în folie izolantă termic. Şi la noi, în sat, avem o grădină de flori. Toamna, bunica scotea bulbii din pământ, iar ghivecele cu copacii mediteranieni le adăpostea în pivniţă. Sunt mulţi care nu ştiu că aranjamentul grădinii necesită un plan de arhitectură, completă ideea Inge, care absolvise secţia de arhitectură peisagistică şi era angajată la intreprinderea care administra spaţiile verzi din oraşul Darmstadt. Când vizitezi orangeria sau grădinile unui palat te pierzi printre alei înverzite, admiri florile, coroanele tunse ale arborilor sau forma perfectă a gardurilor vii. Dar, dacă îţi alegi un punct superior de observaţie, de exemplu terasa unui palat, atunci îţi dai seama de precizia formelor geometrice şi estetica ansamblului, ce nu pot fi realizate decât după un plan desenat. S-au plimbat pe alei, au stat pe bănci de piatră, în umbrare şi au citit denumirea în latină a fiecărei plante şi aria de răspândire. Inge era pasionată de cactuşi, iar el îi asculta explicaţiile studentei mimând interesul, deşi avea numai bunăvoinţă. Prefera gardurile vii, căci o amintire vie din copilărie îl obseda: labirintul din buzboni din grădina dendrologică a fostului palat de vară Brukenthal, transformat de către comunişti în sanatoriu TBC şi de boli psihice. În piaţa centrală, porumbeii se scăldau şi beau apă din fântâna arteziană. Deasupra turnului primăriei, pe cerul senin, se proiecta emblema oraşului Darmstadt, un pumn cu degetul mijlociu proeminent îşi înălţa falangele îndoite. «Cât de compact şi decent pare faţă de gestul obscen al tenismenilor, pe care l-au preluat unii automobilişti» constată tânărul. Inge l-a urmat în vacanţă în România. Au cântat în Piaţa Universităţii muzică folk. Trăiau organizaţi în carturi, ca la bordul unei nave a cărei cocă putea fi spartă de partea invizibilă a unui aisberg. Piaţa plutea spre libertate gata să-i remorcheze pe toţi cetăţenii amorfi, nehotârâţi politic. Oricând gheţarul vechilor comunişti potenţaţi, încorsetaţi în structura anchilozatelor scheme organizatorice contrare reformelor, rapace în a-şi însuşi 79

80 proprietatea comună, putea manipula colosul ascuns vederii, care să-i distrugă. Lumii încă îi e frică, Inge. Îi e frică de persecuţia politică, îi e frică că şi acum mai e urmărită, îi e frică de teroare, de bătaie, de puşcărie şi de faptul că toţi lucrează pentru statul totalitar şi oricând ar putea fi puşi pe liber. Bine, dar, ca şi în DDR, la voi dictatura a fost abolită şi s-a desfiinţat Stasi 40. Dar activiştii cu gaşca lingăilor şi securiştii cu cea a turnătorilor nu dispar peste noapte. Cei mai şmecheri au făcut comerţ exterior pentru a plăti datoriile externe ale lui Ceaşcă şi s-au ales cu bani dosiţi prin conturi. Un tip sprijini de pământ pancarta contra neocomunismului pentru a-şi relaxa muşchii braţelor. Bă gagiule, da' intern am fost curaţi? Au confiscat tot: pământ, case, fabrici şi ne dădeau un salar de nimic. Ştii vorba aia cu ei se fac că ne. În fine, şmecherii de la Dunăre până la Carpaţi s-au descurcat. Ascultă nene, îl interpelă peiorativ pe Felix alt piaţist, deşi acesta era mai tânăr decât el, să nu le ducem grija. Ce n-aş da să fiu eu în pielea lor! Trecătorii treceau, unii impasibili, alţii privindu-i cu curiozitate amestecată cu reţinere, ceilalţi cu compasiune sau repulsie. Odată o ţaţă de capitală cu plasa doldora de cumpărături i-a înjurat. Mama voastră de golani. De ce nu lăsaţi lumea în pace să circule. Aţi ocupat strada, mâncaţi şi beţi aici ca la voi acasă. Unde vă căcaţi şi vă regulaţi? Aici în văzul lumii? Piaţa asta i-a poporului nu a voastră. Ne faceţi de ruşine ţara în faţa străinătăţii! De ce nu respectaţi conducerea, doar noi românii am ales-o democratic? Facem noi o şedinţă şi vă dăm pe mâna organelor de stat. Hai, fă, şterge-o până nu-ţi dau un brânci. Trotuaru-i liber nu ţi l-a furat nimeni. Ce, n-ai loc de noi? Fă paşi, că te bag în viteză! a apostrofat-o o haimana bucureşteană. Lui Felix îi plăcea claritatea şi era, oricât s-ar fi putut spune, un blond deschis la minte. Al doilea război modial şi împărţirea Europei în lagăre le considera drept o monstruozitate. Prea multă suferinţe au adus oamenilor dictaturile. Apare un tiran care promite oamenilor un viitor de aur şi în viaţă îi pune la regim sau îi ţine sub un regim. Ştiu că şi religia ne promite viaţa de apoi, dar în cu totul alt context spiritual, nu politic! Cred că noi, tinerii, trebuie să trăim şi să oferim bucurie pe lumea asta. Îmi place peisagistica, m-am pregătit să proiectez grădini pentru vile şi parcuri. Nu poate fi ceva mai urât decât demolarea. Casa aia a fost construită de cineva, în ea s-au născut, s-au iubit şi au murit oameni. Când 40 prescurtare a poliţiei secrete est-germane 80

81 demolezi transformi trecutul într-o grămadă amorfă de moloz. În multe oraşe germane se studiază conservarea unor cartiere cu vechime de peste trei sute de ani. Sunt case care s-au ruinat, chiar au căzut de la sine, iar locuitorii au fost anterior evacuaţi, căci s-au propus spre demolare. Zidurile dacă nu erau sprijinite ar fi căzut peste oameni pe stradă! Asta-i situaţia în majoritatea oraşelor din Germania de Est: în Rostock, în Leipzig, în Erfurt. Căraţi-vă înapoi la voi în ţară, mercenari străini! se răsti o femeie plinuţă, aproape bondoacă, între două vârste. Striga de la o distanţă pe care o considera nepericuloasă, de unde îndrăznea să-i împroaşte cu invective şi priviri pline de ură. Felix o pironi cu o căutătură albastră, liniştită şi îşi trase o buclă blondă, rebelă, de pe frunte. Nu îmi plac mahalagioaicele astea de capitală. Cum vând ele răcoritoare şi plăcinte noaptea, când celelalte magazine sunt închise? Cred că ne-am fi descurcat mult mai bine singuri, ca în Grecia. O, grecii, comercianţi din tată-n fiu, ar fi fost mult mai inventivi. Ar fi amplasat chioşcuri de vânzare stradală cu plăcinte, sucuri, ziare hrană materială şi spirituală, având program nonstop. Crezi că la noi autorităţile ar fi permis? Pe malurile Dâmboviţei formularistica-i lungă, trebuie să ceri zeci de aprobări. Dar unele chestii se trec cu vederea, aşa la mica înţelegere. Vezi jandarmii, care se fac că ne păzesc?! Îi tolerează pe derbedeii ăştia de parcă ei i-ar fi plantat pe lângă noi. Infractorii recidivişti sunt cunoscuţi bine de poliţie. Felix şi Inge beau cola turnată în pahare de plastic din sticla aşezată pe asfalt. O păstraseră la rece şi acum spre seară îşi delectau papilele gustative. Nu dormeau în corturile instalate pe peluza din faţa teatrului naţional pentru că erau invitaţi la prieteni domiciliaţi în capitală. În afara carturilor, când făceau de pază în piaţă, citeau în sala de lectură a Bibliotecii Universităţii sau serveau masa la o piţărie, aproape de Piaţa Romană. În după masa respectivă au luat cuvântul din balconul Universităţii un politician olandez, un medic fără frontiere şi un student la politehnică. Presa postcomunistă scria că zona liberă de neocomunism era o acoperire pentru trafic ilegal de droguri şi că s-ar petrece orgii sexuale fără respectarea regulilor elementare de igienă. Citind asta câţiva studenţi au comentat: «fără respectarea mijloacelor anticoncepţionale ale libertăţii». Unele publicaţii cu nume ce evocau noţiuni abstracte pline de generozitate, ca adevăr, dreptate, contemporaneitate au mers mai departe efectuând un sondaj, care cerea părerea locuitorilor din capitală despre asanarea pieţei, aşa numeau editorii anihilarea fenomenului social din Piaţa Universităţii. Cei mai mulţi locuitori se exprimau cum că autorităţile au fost prea îngăduitoare şi zona trebuie eliberată prin forţă. Când Felix îi traducea lui 81

82 Inge, tânărul nu se putea împiedeca să nu se gândescă cum prin diversiunea acelor cetăţeni de bine regimul pregătea terenul unei intervenţii în forţă. Tocmai citea din România Liberă şi îi traducea că preşedintele a dat un ultimatum pentru eliberarea Pieţei. La doişpe seara au fost atacaţi de scutieri cu gaze lacrimogene. Felix simţea că se înăbuşe. Ochii îl usturau, o luă pe Inge de mână să nu se piardă, văzând prin ceaţă cum fata plângea alături, ca un copil. Ce ar fi făcut o tânără străină, singură şi fără a cunoaşte limba, prinsă în dezlănţuirea de forţe? De unde aveau pregătite haimanalele şi trântorii, cum le ziceau ei băgătorilor de seamă, coctailuri Molotov, pe care le aprindeau şi aruncau în faţa scutierilor. A surprins cum unul umplea o sticlă de treisferturi goală trăgând cu furtunul dintr-o canistră verde de tablă, care o mai văzuse în dotarea TAB 41 -urilor armatei. Se auzeau bubuituri şi ţipete. După asaltul scutierilor, Felix s-a ales cu o lovitură de baston deasupra tâmplei stângi, iar Inge cu un şut de cizmă cazonă în fund. S-au chinuit să ridice din nou cortul lor de patru persoane şi să pornească grupul electrogen din spatele lui în colaborare cu alte două perechi de la ASE 42. Când au curăţat antreul cortului au cules resturi de grenade fumigene, sticlele goale şi hârtii aruncate Şi-au întins pe jos hanoracele ca să se aşeze şi au început să cânte, căci Felix era fericit că asaltul nu i-a distrus chitara. Mai bine haimana decât trădător/ Mai bine huligan decât dictator/ Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât securist 43 Prea puţine forţe în confruntarea cu foştii potenţaţi din regimul comunist! Utopiştii libertăţii au reuşit să păstreze piaţa fără pierderi sau distrugeri masive. A doua zi, ziarele apărute în zori trâmbiţau că minerii din Valea Jiului au fost chemaţi de către tovarăşii din capitală pentru a-şi demonstra spiritul civic revoluţionar. Un vânt rece sufla deasupra pieţii şi mulţi au început să dezerteze. Întâi au dispărut jandarmii, care îi păzeau, apoi traficanţii care asigurau aprovizionarea şi transportul noaptea. Ecranul mare cu afişe electronice, suspendat alături de balcon, nu mai funcţiona, dar câţiva vorbitori neînsemnaţi au mai luat cuvântul. În staţiile de amplificare, refrenul haimanalelor, huliganilor, golanilor, ce vor număra în curând în rândurile lor victime, continua să răsune fără încetare ca de pe un disc vechi, stricat de patefon. Minerii au apărut în coloane compacte în lungul celor patru artere de ciculaţie care se intersectau în piaţă. Purtau salopete, căşti de protecţie pentru lucrul în abataj şi în mâini ciomege, ca nişte cozi din lemn pentru 41 Transportor Amfibiu Blindat 42 Academia de Studii Economice 43 după Imnul golanilor de Cristian Paţurcă 82

83 lopeţi sau lanţuri. Cine să-i fi adus înarmaţi până în capitală? După ce forţele întunericului, asmuţite din mină, i-au înconjurat pe cei prezenţi în piaţă, s-au repezit asupra lor rostind înjurii, lovind cu cizmele, ciomegele şi lanţurile tot de le ieşea în cale. O pereche blondă în blugi, cu părul tuns după moda hippie a fost uşor de reperat. Un ins mic de statură cu salopetă ca scoasă din cutie şi cască trasă pe ochi îi ghida, cu neastâmpărul distrugător al unui drac: «vezi de ăsta, pe el fraţilor». Pe Felix l-au trântit pe jos, l-au călcat în picioare, l-au lovit cu ciomegele în cap, apoi micuţul, repede şi metodic, i-a aplicat două lovituri seci cu vârful întors de la o rangă de fier peste şale. «Lua-te-ar dracu de golan!» îi zise şi scuipă peste trupul întins pe jos al băiatului. Trupul inconştient al lui Felix zvâcni ca sub o tăietură bruscă de cuţit, înfipt în măduva spinării, după care vârful labelor mai tremurau involuntar, ca la un cocoş cu gâtul retezat. Inge tocmai îşi ştergea ultimele lacrimi şi privea cu reţinere pe geam unde câteva vrăbii se hârjoneau pe ramurile unui tei, întinse deasupra pavilionului administrativ al spitalului. Imaginile, cum au târât-o până în colţul unei săli de curs şi în timp ce doi făceau de pază, al treilea lovind-o cu pumnii în creştetul capului, a obligat-o să facă sex oral, îi reveneau obsedând-o. «Curvă de studentă! Învaţă, nu mai fă trotuaru', tu curvo!» îşi apăsa bruta de miner organul sexual, nespălat din valea Jiului şi folosit pe tren pentru mai multe urinări, cu degetele vârâte în gura fetei pentru a o ţine căscată. «Bă, asta parcă-i picată din cer! Nu zice nimic, pare să fie o leacă nebună!» replică unul dintre paznici. De câte ori reveneau aceste imagini, teroarea pe care o resimţea nu o mai lăsa să doarmă. Îi vuiau mereu în cap, înainte de a moţăi şi când se trezea după o repriză chinuită de somn, o făceau să se simtă umilită şi înfricoşată. Nu i s-a destăinuit lui Felix pentru că băiatul o păţise mai rău, păţise ceva ce poate avea să lase urmări pe toată viaţă. Pereţii albi, un cearceaf tot alb, întins pe un suport vertical, care separa rezerva şi alt cearceaf ridicat peste picioare, care, parcă, pline cu plumb se umflaseră ca nişte butoaie şi refuzau să se mai mişte. În antebraţul drept o perfuzie, iar mâna stânga ciupea şi pipăia carnea coapselor, insensibilă, rece, inertă precum cadrul patului. După alungarea studenţilor, în piaţă au apărut cei de la serviciul de salubritate şi au strâns resturile bătăliei, care au fost transportate cu camioane la depozitul de gunoaie. Camioanele au revenit cu flori şi arbuşti destul de mari pentru a nu se mai prinde în sezonul cald. Postul unu al televiziunii române a transmis imagini feerice despre noua peisagistică din centrul capitalei făurită de fiii abatajelor, menită a atrage turiştii străini. Un benner cu leduri făcea să fugă reclame multicolore despre reprezentaţiile de la teatrul naţional, despre ultimele ştiri din ţară şi din lume, despre sejururi 83

84 turistice. România făcuse, după reclame, paşi serioşi pentru aderarea la Uniunea Europeană, îndeplinind tot mai multe criterii. În spital, la terapie intensivă, două flori de cireş, desprinse de pe ramuri, îşi atingeau petalele terfelite, pe cale de a se veşteji, fără a fi avut şansa vreunui rod Afaceri cu trepăduşi Eugen Cristea, zis Gilu, pentru intimi Gilucu, coborî anevoie din Jeep. Nu mai părea atât de impozant după ce a părăsit maşina, încuind-o cu telecomanda, aruncând în urmă o privire apreciativă şi posesivă. Pe cât era de mic, pe atât de burtos, decât să-l ocoleşti mai bine îl săreai. Mâna lui bondoacă o strânse pe a fostului coleg, apoi o împinse la distanţă şi într-o parte ca şi cum acesta ar fi trebuit să dispară ca să-i facă loc lui să treacă. Dai şi tu o cafea la restaurant că n-am bani lichizi! Deci fratele tău e paralizat şi-l duci la operaţie în străinătate. Bă, ceva am să dau şi eu, da' ţine cont că nu-s aşa de bogat, pecum zic alţii. Bău cafeaua până la zaţ, îşi aşeză cravata întinzând-o pe pântec, îi vârî vârful sub curea pentru a nu o flutura vântul şi plecă descheiat la haină. Apoi în agenda carităţii, întocmită de Leon, venea la rând judecătorul Ciontea pe care-l întâlni întâmplător pe Corzo. I se confesă ca unui fost prieten de studenţie. Ciontea era foarte popular în salut şi conversa cu majoritatea persoanelor întâlnite, afişând în stil vechi o bunăvoinţă de om crescut la ţară, floare rară în epoca intereselor necamuflatede azi. Expert în drept civil sfătuise şi ajutase o sumedenie de cunoscuţi. Zici că te-ai întâlnit şi ai vorbit cu Gilucu. A început cu un SRL, care cică fabrica buloane pentru calea ferată din CSI. Pentru asta îi trebuiau utilaje. A cumpărat pe nimic grajdurile de la un CAP în care a zis că face fabrica, cu care a girat pentru un împrumut de vreo, dacă-mi amintesc bine, opt sute de mii de mărci. Cu banii ăştia a cumpărat utilaje la mâna a doua în Germania, care, fie vorba între noi, nu erau bune de nimic şi le-a supraevaluat, după care a mai luat un nou împrumut garantând cu utilajele respective. Cu milionul de mărci a cumpărat terenuri în cartierul Rulmentul, şi-a făcut firmă de construcţii şi s-a apucat să vândă apartamente la roşu. A făcut liste, apoi contracte, aşa a pus mâna pe banii oamenilor şi de terminat le-a terminat când a avut chef. Bine, dar pe un individ cu asemenea tupeu nu-l ia nimeni de piept? Băi, Mănică, dar naiv mai poţi fi! La noi cu cât eşti mai mare escroc, cu atât ai bani mai mulţi, ca să poţi plăti pe mai mulţi, care să te acopere. Lumea te admiră, aşa-i concepţia noastră de viaţă s-a descurcat! Ăsta-i şablonul nostru de fericire. Comunismul ne-a transformat într-un popor de

85 oameni anoşti, săraci la pungă, dar şi cu duhul şi acuma fiecare vrea să ajungă cineva. Cum, în legislaţia actuală, pe căi normale e greu de tot, aproape imposibil, să faci ceva... Dar nimeni nu l-a tras la răspundere? Dacia Felix a cerut plata creanţelor, dar Gilucu a falimentat SRL-ul şi a mutat toţi banii în noua firmă de construcţii. Grajdurile vechi cu utilajele care nu funcţionau, nu valorează nici o cincime din milionul de mărci. În faţa firmei Rezideţial SRL au făcut greva foamei câţiva proprietari cu termene de predare amânate, ale căror mansarde nu erau gata de un an şi jumătate, dar contractele încheiate cu ei nu prevedeau niciun fel de despăgubiri. În schimb vila lui din Sânpetru, de lângă noua centură, e complet gata, în garaj are un Jeep şi un Mercedes şi e vorba să cumpere tot el grajdurile ălea, pe care banca a pus sechestru asigurator, nu direct pe numele lui, ci pe al soţiei, de care a divorţat în acte. La preţ redus, sub două sute de mii de mărci şi să facă o crescătorie de cai de rasă. Sărmană Dacie fără Felix! Se alege praful de banca asta. A dat dobânzi avantajoase. Ar trebui să ştii că toate băncile la ananghie dau dobânzi avantajoase. Dacă ai conturi acolo fugi şi le lichidează. «Colegul ăsta al nostru a strâns o avere frumuşică», gândi Man. Se duse la bancă şi scoase dolarii câştigaţi în Maroc pentru a-i depune la altă bancă. La ieşire bătu la uşa directorului Firea, poreclit în liceu Pomadă, pentru că făcea un tratament contra acneii juvenile. Deci nu mai vrei să laşi banii la noi, de ce nu mai ai încredre? Şi eu care te consideram prieten! Pune-i, mă, la BCR, dar să nu-ţi pară rău până la urmă, că la noi câştigai mai mult. Banca voastră nu mai are lichidităţi, la ce să-mi las banii dacă mâine tu îi dai cu împrumut lui Gilucu? Îi mai văd la paştele cailor! Cine ţi-a zis că Gilucu nu a returnat împrumutul? Am pus sechestru asigurator pe fabrica lui, a fost destul de corect să nu se împotrivească. Afacerea lui i-un mizilic, nu el a devalizat banca. Conducerea de la Cluj a făcut potlogării mult mai mari. Zici că fratele tău e paralizat la picioare? Mare neghiobie să stai în Piaţa Universătăţii să-ţi pui mintea cu nebunii de mineri! Dacă te gândeşti mai bine ei nu au nici o vină. O masă de manevră, prostimea care a putut fi manipulată. La noi nimeni nu are nicio vină! Nici ăia care învrăjbesc lumea, nici ăia care o schilodesc, nici ăia care mint cu televizoru. Toţi sunt curaţi, numai Felix, ca acarul Păun, plăteşte oalele sparte şi nu mai poate merge. În liceu a fost un gimnast super! Mare neghiobie, să fie acolo într-un moment nepotrivit. Ştii, Man: Vir prudens non contra ventum mingit 44! 44 un om înţelept nu urinează contra vântului (lat.) 85

86 Trece-mă şi pe mine pe lista de susţinere a campaniei, dar ar fi bine să dai şi un anunţ în ziar. Nu, cel mai bine ar fi un interviu într-un cotidian sau un anunţ la un post de televiziune. Nu numai local, ar fi bine chiar naţional. Pe Martha nu o găsi de prima dată la redacţia ziarului. O sună acasă şi îi răspunse că ideea nu e rea, dar trebuie discutată cu redactorul şef, care momentan era în concediu în străinătate aşa că hotărârile erau luate de cel adjunct. Când reveni peste cinci zile i-a spus că nu a avut timp să-l abordeze, dar o va face negreşit şi îl va suna ea înapoi. Convorbirea a decurs cam în modul următor: Cum se simte Felix? Paralizat, doamne, şi ce trup frumos avea! Când mergeau la ştrand era singurul care sărea de la trambulina de zece metri. Ştie că ei au fost peste un an prieteni în liceu? Da, în clasa a zecea. Destul de apropiaţi, mergeau la chefurile colegiale numai împreună şi dansau numai împreună. O amintire plăcută! O relaţie care miroase încă a parfum juvenil în câmpia destul de stearpă a vieţii unei femei în vremurile prozaice de azi! Ar prefera să nu îl sune ea prima. Infirmitatea lui ar deranja-o, ar face-o chiar să sufere pentru că i-ar altera amintirile. Da, ce a fost s-a încheiat, dar amintirile se păstrează precum albumele. Şi se deschid când le răsfoieşti! Desigur că avea chiar şi câteva poze cu ei împreună, viaţa trece dar pozele rămân. Mi se pare, chiar, că ne-am jurat iubire veşnică! O, cât de romantici eram pe atunci, cum făceam din persoana iubită un înger, cum îi pictam o icoană în toate culorile sufletului! Iubire veşnică, ewige Liebe, repetă maşinal, cu amărăciune, Leon. Niciodată nu trebuie să îţi pară rău de ce ai trăit, trecutul nu trebuie terfelit niciodată. Asta e cea mai bună dovadă de respect faţă de condiţia umană! accentuă Martha. Noi trăim, ne îmbolnăvim, murim dar amintirile dăinuie şi trebuie să rămână de cea mai bună calitate! Vă sugerez, că aţi putea să faceţi un articol de fond despre Piaţa Universităţii. Da, o analiză socială a antecedentelor, formei de manifestare şi a repercusiunilor zonei libere de neocomunism. Puţini cititori sunt profunzi, majoritatea preferă ştiri senzaţionale, precum căsătorii din interese: tu dai tinereţea, eu mălaiul, salarii exorbitante de sportivi, escrocherii financiare cu multe zerouri, crime, violuri, infractori repuşi prematur în libertate. Îi va lua un interviu, dar iniţiativa trebuie să plece de la el. Du-te pe la Iulius Măcelaru, a ajuns mare, e un om de afaceri prosper. Ideea îi fu confirmată şi de doctorul Albu, zis în liceu Mişcurici. Cu vechea pălăriuţă de vară dată pe spate şi puţin pe-o ureche, exoftalmic, dar cu un surâs jucăuş pe buzele unei feţe de clovn şi degetele-i în permanentă mişcare, Mişcurici cânta la o claviatură imaginară pe masa cabinetului. Era medic de familie şi afară aşteptau mai multe persoane în etate, de aceea se grăbea, dar făcea eforturi de a-şi ascunde nerăbdarea ca să-l vadă plecat. 86

87 Întoarce banii cu furcoiul. Toţi pacienţii mei decedaţi au fost înmormântaţi de el. Firma lui se numeşte Racla, o găseşti pe Strada Lungă. La sediul firmei era parcat un Land Rover negru care bloca cam jumătate din partea carosabilă a drumului. «Dacă maşina e aici, directorul e aici, i-a replicat portarul cu subînţeles. Să vă anunţ», se interesă cântărind cu respect minuscul maşina Dacia, cu care sosise Man. Cum ziceaţi că vă numiţi, se interesă a doua oară, blocându-i intrarea, de parcă numele lui era ceva insignifiant. A format numărul, a zis să trăiţi, luând simultan poziţia de drepţi. Apoi i-a întins receptorul. Man, tu ce afaceri ai cu mine, zise vocea gravă, a unei persoane ce se silea să mimeze o indiferenţă superioară, dată de posesia banilor, dar reuşind să emane o impresie de dezlânare. A, da, aşa zici că am fost coloegi de liceu? Îmi amintesc, asta a fost demult de tot, adăugă într-un târziu. Cu ce problemă? Vrei să stai de vorbă cu mine, desigur, numai că acum sunt puţin ocupat. De ce nu ai dat un telefon mai înainte, nu-i bine să dai buzna peste oameni! Da, îmi pot rupe cinci minute, dar nu mai mult, pentru că sunt aşteptat în altă parte. Măcelaru, alias Flaişăr şedea într-un fotoliu ergonomic în spatele unui birou din două aripi ce formau un L, iar scaunul interlocutorului ieftin, incomod şi instabil, era aşezat în capătul laturii lungi. Nu schiţă niciun gest la intrarea lui Man ci continuă a introduce dosare şi facturi în interiorul unei gente diplomat cu cifru. În fine, catadicsi, într-un târziu, a-şi opri ochii asupra lui cu o figură inexpresivă, aproape flegmatică. Man trăia impresia că nu s-ar fi văzut niciodată cu ştabul din birou, tocmai regreta că se afla acolo şi mai bine s-ar fi ridicat scuzându-se că a greşit adresa. Şi totuşi, nu era nici o iluzie, acel ins din faţa lui trebuia să fie, doar bine vedea cu ochii, tocmai fostul lui coleg de bancă. «Şi câte teme nu i-am făcut la matematică, cât nu m-a rugat mama lui să-i vizitez ca să-l mai ajut să treacă clasa, pentru că a avut meningită când era în ultimul an la grădiniţă. Acum dacă are bani mulţi a început să sufere de amnezie şi de predispoziţie spre îngrăşare». Cu ce vă pot fi de folos? A, Felix, mi-l aduc aminte, un gimnast bun în liceu. Parcă era şi în fanfară, nu-i aşa, cânta la saxofon? Doamne ce mică-i lumea! Guvernul face nişte legi, care nu prea stimulează donaţiile. Scutirea aia de impozit e mică de tot, de fapt nu reprezintă aproape nimic. Se va gândi şi va contribui cu ceva. Acum nu poate decide, numai după bilanţul trimestrial, aşa pe la începutul lui iulie. Nu-i întinse mâna şi nu se ridică pentru a-şi conduce vizitatorul spre ieşirea din birou. Ducă-se naibii, înjură Man de mai multe ori şi nu se calmă numai după ce se aşeză la volanul Daciei şi se asigură pentru a intra în traficul infernal al autostradei. 87

88 «Cristea a cumpărat fabrica de şuruburi din Buzău. A adus maşini vechi din Germania cu tirul. Şi eu am fost cu el, dar m-am oprit şi am rămas doctor de dispensar. Se pricepe la afaceri, are curaj, ştie să rişte! se lamenta Mişcurici. Cum de s-a întâmplat, de l-au împins unii în faţă, tocmai în linia întâi pe cumintele Felix, ca să plătească el oalele sparte? Mare ghinion! Sileşte-te să-l duci în Germania la operaţie, acolo e singura lui şansă!» Ajuns la Asociaţia de Revoluţionari, ca să ceară sprijin financiar pentru operaţia fratelui, Leon descoperi o babilonie indescriptibilă! Imediat fu atacat verbal de un individ provocator, pus întotdeauna pe harţă, care îi strigă, ţintuindu-l cu o privire plină de ură, vărsând asupra lui o furie imbecilă. Ce dovadă ai, că Felix Man a fost la Universitate? Eu am fost la televiziune, pe mine m-au împuşcat la revoluţie! Noi am făcut revoluţia din 89! Studenţii de la Universiate au fost numai nişte prozeliţi! 26. Independenţă sau unire În culise se ţinea o reuniune intimă între două PFSP 45 cu identitate ţinută în secret, sperăm un timp suficient de lung, pentru a nu putea fi divulgate contemporanilor aproape niciodată. Suntem un neam formidabil, un popor de artişti, da, mă pronunţ cu predictibilitate şi cu toată tăria, superioritatea noastră constă în faptul că niciodată nu spunem lucrurilor pe nume! Da, asta dovedeşte o superioritate incontestabilă în învăluirea difuză şi pufoasă prin cuvinte preţioase a evenimentelor ultrabanale, care trebuie să pară extrem de importante şi viceversa! Suntem nişte fini, monşer! Nu ai habar ce superb a evoluat modalitatea evazivă de exprimare. Întocmai ca în diplomaţia orientală! Şi astăzi serbăm chiar ziua marii uniri în două locuri memorabile, capitala de suflet, Alba Iulia, şi capitala politică, Bucureştiul. Şi nu întâmplător în fiecare oraş, la cercul militar, căci armata a apărat cu trup şi suflet unitatea naţională. Ne ameninţă pericole de neadmis, iredentismul secuilor, care mai abitir ca hienele, acum, când ţara este jefuită de francmasoni, vreau să rupă bucăţi din trupul reîntregit al naţiunii, despuiat de afacerişti veroşi, care... Rumoare şi puţină stupefacţie pe feţele bine hrănite din sală în care gândirea abia se mai iriga cu aburi de alcool condensaţi, printre grăsimi stătute de pensionari, cu grade mari, din armată şi securitate, trecuţi prea devreme în rezervă! Din grupul tinerilor studenţi la Academia Forţelor 45 acronim de la persoană foarte sus pusă, omologul englezescului VIP 88

89 Terestre, recent în curs de lichidare prin hotărâre de guvern, un tânăr în civil îşi scoase scurta şi cu două degete ridicate ţinu să ia cuvântul. Preşedintele Societăţii Patriotice Avram Iancu nu i-l dădu, căci monopolizase dialogul, transformat în monolog, pe care trebuia să-l paseze numai unui istoric cherchelit, care se tot înalţa sprijinindu-se de spătarul scaunului pentru a părea mai impunător. Alături pachidermul de la loteria română îngrăşase conturile relaţiilor politice şi rudelor pe banii fraierilor, care se încăpăţânau să joace, în timp ce câştigul se tot reporta, până ce suma devenea fabuloasă. Şoapte între codoşele bătrâne din primul rând al sălii. A cumpărat lozurile norocoase? Nu chiar. Pe bune, se zice că iară n-a ieşit nimeni, dar a falsificat lozurile câştigătoare în favoarea o şoaptă camuflată de palma deschisă, dusă la gură cu care împarte banii! Până acolo s-a ajuns, de, şi norocul are culoare politică? La noi, sigur că da, măi, fraiere! Cine să controleze ţărişoara asta de netoţi? În clipa aceea istoricul scoase un răcnet vizionar, menit a băga în sperieţi pe toţi duşmanii mereu tinerei republici cu democraţie mereu în perfecţionare. Da, luptăm pentru pace, convieţuim cu toate minorităţile şi le acordăm drepturi mai multe decât avem noi, ungurii au făcut parte din fiecare guvern postrevoluţionar. Dar să nu ne calce pe coadă, după ce ne-au furat verdele pădurilor şi l-au trasportat în ţara vecină. Că înarmăm detaşamente şi le îmbrăcăm în negru, înainte de a apuca ei să strivească românisul în Trei Scaune. Da, suntem democraţi, da suntem toleranţi, da, nu suntem şovini, dar mai întâi suntem patrioţi şi nu vrem să devenim minoritate ca să ne schimbăm limba de dragul lor. Să nu ne calce pe coadă că tot noi suntem mai mulţi! Dezavuăm această iniţiativă iredentistă şi pe numele scump al revoluţionarului nostru, care i-a învins de mai multe ori şi a cărui păpuşă au spânzurat-o în public, pentru a-i întina memoria, le solicităm imperativ să îşi ceară iertare. Epuizat, istoricul se reaşeză ştergând cu un şerveţel spuma salivară din colţurile gurii şi îşi aranjă cravata patriotică. Preşedintele adunării cu privire ageră şi agresivitate de cocoş încercă să mai provoace pe cineva dintre amfitrioane, apoi din societatea veteranilor, din nou trecu în revistă pe cei de la tribună, dar toţi zăceau apatici şi nu doreau să se ridice de pe scaun. Imploră cu privirea pe directorul loteriei, care i-o returnă cu nonşalanţă, făcând cu mâna un gest a lehamite. Plin de îndoială, indică vag pe un tânăr, care se tot îmbia, deja ridicat în picioare. Nu sunt un adept al defetismului, pe care îl combat cu tot elanul. Cine va lupta însă cu inamicii unităţii naţionale, dacă conform îndemnului, lansat 89

90 de iredentişti, detaşamentele cetăţeneşti maghiare nu se vor mai supune conducerii centrale? Faţa preşedintelui prinse pete roşii de iritare. Cine, dacă stagiul militar nu mai este obligatoriu? Cine, dacă de azi se desfiinţează Academia Forţelor Terestre, înfiinţată ca şcoală de ofiţeri din 1920? Faţa preşedintelui deveni albastră cu buze crispate. Tinere, şuieră, ai declarat că nu eşti defetist! Avem destule cadre din ministerul de interne! Care au fost reduse la o treime. Vagabonzii şi hoţii îşi fac de cap! Poliţia, care nu poate prinde hoţii, a dat un comunicat să ne apărăm singuri! Toată lumea îl ştie! Tinere, ţi-am dat cuvântul pentru a vorbi despre măreţia înfăptuirii unirii, nu pentru a critica problemele contemporane. Te rugăm să revii la subiect. Care, de fapt, se înscriu în perioada de criză, care este mondială, adăugă cu voce moale directorul loteriei, fost prefect, fost şef la Petrom, fost şef la Gazel, fost şef la Transel, etc. etc. Nu este vina guvernului! A cărei măreţie nu poate fi mâzgălită, de nimicurile contemporane, ridică tonul istoricul. Dar nici nu poate escamota, mizeria de acum! Aşa-i, se foi grupul tinerilor. Să plece! Afară! se revoltă grupul seniorilor. Voi nu aveţi maturitatea de-a simţi şi evoca patriotismul trecutului. Nu vrem renegaţi! Junii corupţi! Uşa a fost deschisă de plutonierul de servici, care împreună cu portarul au invitat grupul tinerilor să părăsească sala. În urma lor, adunarea recăpătă din nou linişte, pentru a comemora măreţul act şi preşedintele a concluzionat că cel mai mare pericol îl reprezintă federalizarea nenorocitei de ţări, care ar distruge măreaţa înfăptuire a înaintaşilor, ilustrul act al unirii şi că cea mai vizionară lege ar fi crearea regiunilor economice, mai cuprinzătoare decât cele din timpul administreţiei bolşevice, când ţara a fost eliberată de către armata roşie şi golită de surplusul de materii prime prin canalele Sovromurilor, când Braşovul devenise oraşul Stalin şi reşedinţa regiunii cu acelaşi nume glorios. «Da, numai o organizare cu adevărat bună poate pune economia statului pe roate şi asta nu poate să fie dirijată decât de la un unic centru de comandă, care să deţină puterea absolută! Să ne hotărâm ce republică suntem: prezidenţială sau parlamentară? Numărul trântorilor potlogari, care dorm pe banii poporului ar trebui redus. De ce nu se aplică referendumul?» întări preşedintele Asociaţiei sub umbrela numelui marelui revoluţionar, ce a luptat pentru drepturile majorităţii române în Transilvania de odinioară. Acum, rostirea numelui principatului 90

91 s-ar fi dovedit un sacrilegiu, căci incuba o nuanţă de federalizare şi nu de regionalizare. Tinerii, foşti cadeţi, printre care se găseau şi fraţii Man, pândeau adunarea, cu priviri aruncate prin geamurile ample, de afară. Leon nu-şi putea înfrâna temperamentul vulcanic. Lua-v-ar dracu, am pierdut masa de la popota Academiei. Două, trei feluri de mâncare şi băutură, totul gratis. De ce, doar ne-am înscris pe lista participanţilor la simpozionul pentru comemorarea Unirii?! Zic că putem merge şi acum. Ne uităm de pe terasă când termină şi le-o luăm înainte spre cazarmă! îl calmă Felix. Da hoaşca aia de secretară, ce crezi că păzea? Ne-a bifat pe toţi portarul la intrare, după care i-a predat tabelul. Desigur că acum îi va şterge pe toţi studenţii de la Academia Militară! Ce-ar fi să mergem la dans la Liceul Sanitar? Desigur, la Liceul Sanitar vom găsi fete destule dintre care unele, căci sunt prea multe, ar trebui să vândă ceapă. Fete în uniforme bleu-alb, cu bonete cu cruce roşie, cu şorţuri albe, cu braţe calde dezgolite şi degete pricepute să aline rănile trupului şi buze senzuale pentru cele ale sufletului. Şi sufletele noastre sunt rănite de cazarmă, de traiul cazon, de superiorii îngâmfaţi, de ofiţerii politici obtuzi şi demodaţi. Gagico, te fac un tango în genunchi pe duşumea. Am fost planton, schimbul doi, pe dormitorul comun. N-am găsit un colţ de intimitate! parodie, cu o voce mimată de clapon, sergentul, şeful grupului. Ajunşi în sala de sport, unde boxele erau date la volum maxim, militarii în termen se chiorau prin semiîntuneric şi nu puteau distinge dacă se găseau fete, care îi ocoleau pe pifani sau se ascundeau de ei. În fine, un artilerist, trase cu antiaeriana şi reuşi să răpească o jună surprinsă când punea la staţie un foxtrot. În schimb infanteriştii se zdrobeau dansând twist în cerc cu mantalele aruncate în mijloc, formând o grămadă informă. De ce ai peticele astea negre? indică fata cu unghia ojată zona claviculei de lângă gât a soldatului, îmbrăcat în haina kaki. Astea sunt peltiţe, fată dragă, şi indică arma mea. Sunt artilerist! explică Leon arţăgos, cu degetul pus exact pe însemnele mândriei rănite. Nu cred să ai puşcoiul mai mare decât cei cu peli ţe roşii! chicoti fata stâlcit. Ăia sunt infanteriştii, copilo! Nu-mi zice copilă, nu vezi că par mult mai matură decât tine. Aş vrea să trăiesc asta chiar pe pielea propie! Ba să-ţi pui pofta în cui, drăcuşor de la armată. Voi nu aveţi bani nici de prezervative! Am destui cât să pot invita o fată la cofetărie în permisia de duminică! Nu ştiu dacă îmi dă drumul pedagoga de la internat. 91

92 A doua zi se înfiinţară în restaurantul de la parterul Casei Armatei unde ofiţerii însoţiţi şi de câţiva subofiţeri, toţi rezervişti, îşi înecau nostalgiile după careul de dimineaţă şi raportul sub tricolorul de luptă. «Regiment, pentru raport, înainte!», iar răspunsul din aproape o sută de piepturi: «Servim patria!» De, concursul gazetelor de perete, pentru că munca de agitaţie este cea mai puternică armă, repetiţia la brigada de agitaţie, popota de la cazarmă trecută sub tăcere acasă unde urma o altă masă, mai delicată, de, nu se face să pleci cu stomacul gol la război, nu uita neamule, că la Mărăşeşti i-am bătut atacând la baionetă numai în cămaşă, da, dar la defilare trebuie ţinută regulamentară, impecabilă, centurion strâns, cizme lucitoare, AKM curăţat, cu baioneta pusă! Un marş de campanie cu mâncarea adusă la marmită şi servită la gamele. Iaca ce ar trebui să înveţe mişcarea sindicală de la noi! Nu poţi ţine un miting slab organizat, mai ales când primăria oferea alimente pe gratis pensionarilor, iar cantina socială anunţă o zi de liber la degustare! Asta-i concurenţă neloială! Trebuie organizare ca lumea! Armata se pricepe la aşa ceva. În corturi nu ajunge să pui numai puncte de prim ajutor şi apă chioară, chiar şi minerală, trebuie marmite sau cazane cu o supă de mazăre sau o iahnie de fasole, trebuie sticle de apă minerală de o juma de litru, doze de pepsi sau de bere fără alcool! Astea nu pot costa prea mult şi sindicatul are destui bani din cotizaţii. Amintiţi-vă când minerii au asaltat Piaţa Universităţii, ce bâte bune aveau! Pot zice că transportul lor a fost un blat reuşit, aranjat de sus de tot, aşa ceva în ziua de azi nu mai ţine! Dar bâtele alea nu se obţin pe gratis, fabricarea lor costă mai mult decât jordiţele de moş Niculae! Şi-atunci cine ne poate interzice la un miting în Piaţa Parlamentului să nu avem logistică. Nicio instituţie democratică! Trebuie numai să ai spirit de organizare, ca să poţi desfăşura logistica! Dar la 21 decembrie, în centrul Timişoarei, vitrinele groase ale magazinelor nu au fost sparte tot cu bâtele?! Trebuie dată comandă la un atelier, trebuie proces de fabricaţie, trebuie timp ca să ştergi dovezi! Tăcere, că mi se face frică. Unii sunt plătiţi să o facă, iar sindicaliştii le pot încasa pe spinare fără a se considera apoi un accident de muncă. Diversioniştii nu riscă nimic! Cine să-i urmărească şi să-i prindă? În caz de sechele, rămâi şi fără despăgubire. Îţi plimbă dosarul de pensie de boală până se rătăceşte. Tăcere, tăcere, tăcere... încheie un specialist de marcă în contraspionaj, trimis fără justificare prematur într-o rezervă, unde redevenise un om de drept comun, ofensator de insignifiant. 92

93 27. Merge şi aşa! Lumea spunea că a venit cu tancurile sovietice, când de fapt a stat pe băncile de pe platforma unui camion militar şi mai apoi în cabină, în dreapta şoferului. Vasilevski Nicolai vorbea rusa şi moldava, o limbă ce folosea cuvinte româneşti, dar se rosteau cu un puternic accent estic. De fapt era limba unei părţi dintr-un popor, care prin ghinionul de-a se învecina cu un imperiu hrăpăreţ a fost de mai multe ori ocupat. Înainte de război a avut misiuni de sabotaj în România capitalistă, când a fost prins la Iaşi şi băgat la pârnaie pentru doi ani, din care a făcut numai unul, fiind ajutat de un gardian să evadeze. A trecut Nistrul în est, apoi înapoi rânjind pe sub mustăcioara căzăcească: «Bine că m-au făcut scăpat! Mari bouleni 46 şi românii ăştia, la noi dacă mă prindeau cu aşa ceva mă împuşcau ca pe-un sabaka 47 şi mă îngropau pe-un maidan, de nimeni nu mai ştia de mine». După studiul statutului PCR, a metodelor de spionaj, sabotaj şi dezinformare a fost infiltrat în rândul prizonierilor de război şi apoi ca ofiţer politic în divizia HCC 48, care urma să formeze nucleul armatei de tip nou, după ocuparea ţărişoarei vecine. Nicolai se simţea un ocupant plin de trufaşă ură împotriva oamenilor molcomi, bine aşezaţi din Transilvania. Să le iasă pe gât tihneala căci eroul, apărat de idealuri comuniste, a luptat pe front, a stat nespălat şi slab echipat, nedormit şi hrănit cu mâncare diluată. Noul sistem politic se va clădi pe cadavrele chiaburilor, nu degeaba purta pistol la centură, avea muniţie de ajuns şi trăgea dacă era provocat! Iar el provocat se simţea mereu! Cui să nu-i fie frică de moarte?! Finalul, c-un glonte în cap şi încă unul ruşinos, pentru că eşti declarat ca duşman al poporului! A fost chemat la regională unde i s-a propus să intre în noile trupe de securitate. Din republica sovietelor ştia ce rol important în mecanismul puterii avea să joace, mai ales că i s-a conferit direct gradul de colonel. Nu trebuia să aibă avere, o nu, doctrina interzicea aparatnicilor aşa ceva, căci comunismul avea menirea să distrugă proprietatea privată. Dar existau destule bunuri pe care le puteau folosi! O vilă săsească cu grădină, unde îl păzea un ciobănesc german, dresat de miliţie, un şofer înarmat şi o maşină rechiziţionată, deşi tovarăşului îi plăcea să meargă pe jos în scârţâitul cizmelor ce sclipeau bec. Du-mă la centru, Lae! porunci gitanului de la volan. 46 referire de sorginte bolşevică, ofensatoare pentru stema voievodatului Moldovei 47 câine (rus.) 48 Horia, Cloşca şi Crişan, capii unei răscoale ţărăneşti din Trasilvania 93

94 Deschise dosarul celor din munţii Făgăraş. Cum îndrăzneau bandiţii ăştia să se opună armatei roşii, care tocmai zdrobise nazismul! Racolase şi pregătise mai mulţi informatori, prin satele de sub munte. Lae, du-te în ţigănie, la Sebeş şi caută Mierla. Vezi ce a mai aflat despre bandiţii ăia ce-şi zic haiduci. Să nu te întorci fără o informare scrisă. Ia-l pe Beu şi căutaţi şi ciobanii, ca să vă dea de ştire când au de gând să urce oile la munte. După întoarcerea şoferului, cu grad de sergent major, citi informarea înaintea lui Lae, ce aştepta în poziţie de drepţi, puţin relaxată. Bă, aproape că nu ştiu ce scrie ăsta! Cum de nu, doar îmi cunoaşteţi scrisul! Mierla nu ştie scrie, aşa că am scris-o eu, dar pe plită şi la repezeală! Iacă, ne spune că duminecă, după slujbă, i-a momit pe bandiţi să coboare până sus în ţigănie, că le trimite o femeie cu-o desagă cu mâncare, de la neamurile lor. Chem plutonul de securitate din Porumbacu şi-i aşteptăm. Ne ascundem după case, prin coteţe, prin boscheţi şi-i prindem fie vii, fie răniţi, dacă nu se lasă morţi. În duminica întâlnirii, Chiva înainta pe-o potecă străjuită de pini pitici, care se îndesau şi se înălţau pe măsură ce poteca urca. Cu forme dolofane sub fustele încreţite, îşi lăsase libere cozile lungi împletite, ca să fluture panglicile multicolore în vântul ce cobora de pe culme. În umbra tufelor dese de pe-un grui, cei doi luptători, întorşi din război şi goniţi pe munte de transformările revoluţionare ale ţării, impuse de trupele de ocupaţie, pândeau poteca, apreciind cu ochii volumul desagilor, transportaţi de gitană, ce păreau plini de bucate, după care salivau abundent în ghiorţăituri de maţe. «Precum câinii vagabonzi, vânaţi de hingherii securităţii. De ce nu s-au ridicat şi ceilalţi la arme, toţi camarazii, după ce au fost demobilizaţi? Au încremenit în marea închisoare politică de jos, ce cuprinsese tot neamul!» Chiva scoase triluri, ca mierla. «Frumos mai cântă ţiganca asta şoldană. Să-i răspundem să ne dea bucatele trimise de neamurile din sat»! Chivă, fă-te încoa, de ce te ascunzi după grămada de coceni? Focul automat a răpăit tăind ca o maşină de cosit cocenii şi jupuind frunzele sălciilor din pârleagul de la marginea ogorului. Partizanul se prăvăli rănit în mai multe locuri, zvârcolindu-se pe pământul reavăn, fără a se mai ridica. Apoi o linişte de mormânt, din toate părţile întreruptă numai de vaietele rănitului. Colegul de pribegie strânse dinţii şi cu buze tremurânde se retrase, îşi sprijini automatul de coapsa piciorului şi ridică piedeca. Întâlnise de atâtea ori moartea în anii de război. Nu va cădea, ca prin tortură să divulge grupa de colegi, nu va cădea ca vânduţii, să îi aresteze rudele. Trase cuiul grenadei şi ridicându-se în genunchi o aruncă spre plutonul care ataca gonind în direcţia lui. Imediat se auzi o explozie. 94

95 Văzu pe Chiva cum cade, apoi se ridică fără coade, cu basmaua sărită de pe cap şi o ia la fugă. Se târî spre dăsagii părăsiţi, îi spintecă cu şişul, băgă ceva pită şi brînză la piept, după care restul bucatelor le ascunse sub rădăcinile aeriene, împletite ale salciei plângătoare. Urlete şi focuri automate răzleţe izbucneau sporadic dinspre plutonul de securişti. Nikolai deschise portiera şi coborî dând nas în nas cu Mierla. Îi trase două palme zdravene şi se răsti: Al dracu de ţâgan, să nu ne spui că au armament de război! De eram în locul tău îi prindeam cu mâinile goale. Şi uite aşa le suceam gâturile, precum la puii de găină! Scoase pistolul din toc. Desfăşuraţi-vă. Uite, mortul ăsta îi alb precum stihiile. I s-a scurs tot sângele înauntru. Luaţi-i cadavrul să-l crucificăm, crucea mă-sii, pe-o uliţă în sat. Să le treacă cheful să mai ajute partizanii. De la cine ai luat merinde, măi, Mierloi? Turnătorul îi răspuse în şoaptă. Condu-ne la casele lor să-i ridicăm. Mai văd lumina zilei când ies la pensie! Cadavrul locotenentului Man a fost salutat de mai toţi sătenii, mai puţin rudele care au fost arestate de securitate şi duse la Sibiu pentru anchetă. După trei zile trupul mort al partizanului a dispărut şi nimeni nu ştia unde l- au îngropat pe ascuns uneltele noii puteri. 28. Un formator pe dig Hachim Benzeboud trecu repede cu privirea peste fila din faţa lui, aşezată pe birou, remarcând că românii, funcţionari la Romconsult, păstraseră forma veche a CV-ului şi nu au introdus încă pe cea nouă, europeană, care prevedea la limbi: citit, scris şi vorbit, fiecare cu trei calificative. Leon Man marcase cu cruciuliţe materiile pe care le-ar fi putut preda: rezistenţa materialelor, construcţii din beton armat şi drumuri şi poduri. Referatul doamnei Cozma concluziona experienţă suficientă teoretică şi practică pentru munca în străinătate. Ambele hârtii erau scrise în franceză. Şefa biroului de la Romconsult reţinuse referatul BDS 49 -ului de la şantierul în care lucrase, după ce a bifat careul cu garanţii moral-politice limitate. Comme j'ai vu, dvs. aţi lucrat deja în străinătate. De ce aţi părăsit serviciul din Germania? se interesă Benzeboud precaut. Recrutase deja destui candidaţi. Unul în plus sau în minus nu mai conta, oricum trecea pe locurile de rezervă. 49 Biroul Documente Secrete reminiscenţă a organizării comuniste 95

96 S-a terminat perioada contractuală. Mais, dvs. puteţi preda stagiarilor mai multe discipline din domeniul construcţiilor civile. Monsieur, eu sper că da. Deoarece veţi locui într-o ţară islamică va trebui să respectaţi tradiţiile noastre. Vă puteţi expune părerea referitoare la Ramadam? Le régime alimentaire este très bon pour la sainte 50. Leon Man a ajuns în nordul Africii la exact un an şi jumătate după interviul cu reprezentantul ministerului din Maroc. Marcel Dupont proiectase şi construise multe diguri în porturile africane. Se născuse acum «nouăzeci de ani şi ceva», cum îi plăcea să lase o mică doză de incertitudine, în Madagascar 51, unde tatăl lui activase ca sergent în armata franceză. Îl invitase pe Man pe terasa unei cafenele la un ceai de mentă. Chelnărul a pus frunzele în ibricul din tablă lustruită pe care erau ştampate arabescuri şi a turnat apă caldă deasupra. Dupont îi explica cum e nisipul de ocean şi cel de deşert faţă de nisipul obişnuit din balastierele europene. După ce a construit ultimul dig în port, a rămas în Safi. Încă îşi păstra faţa de amant latin, à la Mastroiani, iar părul rar, lins pe începutul de chelie, arăta ca o perucă albă, mâncată de molii. Şi-a scos ochelarii cu ramă groasă de plastic, de culoarea castanei şi i-a pus în buzunarul de la piept. De pe colina Sidi Bouzid se vedea direct rada portului. În difuzoarele din centrul terasei răsunau piese de chitară spaniolă clasică. Îi spusese lui Man că soţia lui era din Andaluzia şi acesta nu se putu împiedeca a face asocierea, că melodiile ascultate i-o readuceau bătrânului în memorie. Chelnărul trecu pentru a schimba scrumiera de la o masă de pe rândul de alături, unde şedea şoferul. Lui Man îi trecură prin minte nişte explicaţii date stagiarilor. Prin nisip se înţelege acumularea de granule fine provenite din erodarea de către intemperii a rocilor. Ciclul de formare poate dura până la două sute de milioane de ani. Nisipul este utilizat ca materie primă în industria articolelor de sticlă, a cimentului, în producerea semiconductorilor, industria abrazivilor, ca forme sau matriţe în turnătorie şi la epurarea apei de canal înainte de recirculare. Industria construcţiilor foloseşte nisipul pentru producerea mortarului şi a betonului. Zise interlocutorului: Careul cu nisip este un loc de joacă preferat de copii. Şi un loc de uşurare pentru pisicile mele de acasă, completă Dupont. La noi, pe plajele de la Marea Neagră, organizăm concursuri artistice pentru castele şi sculpturi în nisip. Bien sûr, e ceva extraordinar cum particulele astea minuscule, care 50 regimul alimentar este bun pentru sănătate (fr.) 51 loc de surghiun al regelui Marocului în timpul protectoratului francez 96

97 uscate ne curg printre degete în clepsidre, după ce au fost muiate pot fi modelate pentru a forma corpuri solide. Uneori compar oamenii cu firele de nisip, care trec unul pe lângă altul, frecându-se, dar fără să se unească. Am auzit că simunul, care schimbă forma dunelor în Sahara algeriană, chiar le electrizează. Dar ele se mută doar în altă parte până apare apa dintr-o oază, liantul care le uneşte. Apa asta este ca şi iubirea, de aceea e atât de dorită în deşert! Numai ea poate uni şi face o pereche, un club, o asociaţie, o societate. Construcţia rămâne aşa până ce vine un val mai mare, în lumea noastră un război, un cataclism, care dărâmă castelul de nisip al copilului, rămas la păstrare în interiorul fiecăruia dintre noi. La vârsta mea revi la starea neajutorată, redevi un copil. Şi vezi, precum din clepsidră se scurge ultimul grăunte de nisip, tot aşa ţi se termină utima clipă a vieţii. Adieu! Dupont ridică două degete, ca un elev gata să răspundă în faţa profesorului suprem, făcând totodată prin asta semn şoferului, să vină să-l conducă la maşină şi să-l ducă acasă. 29. Salon marocan Apartamentul de două camere era singurul locuit la parterul unei vile cu finisările neterminate. În curtea închisă de un gard din fier pe picior de beton zăceau împrăştiate ambalaje şi resturi de materiale de construcţie. Ordinea şi curăţenia nu erau calităţile forte ale muncitorilor băştinaşi. Femeia împăturise djellaba deasupra taburetului de lângă birou. Podeaua de culoarea abanosului era haşurată de dungi de lumină ce pătrundeau prin crăpăturile obloanelor închise. În boxele staţiei se auzeau în surdină melodii folk. Viorela se întinse alături de Leon pe o blană de oaie neagră, argăsită după la fête du mouton 52, întinsă pe mozaicul din salonul marocan. În adâncul trupurilor amândoi amanţii aveau acumulată arşiţa de la tropicul racului şi s-au cuplat pentru a-şi consuma dogoarea internă, cu sălbătăcie, aproape muşcându-se, ca doi leoparzi. După ce s-au liniştit, bărbatul acoperi, grijuliu, trupul dezgolit al femeii cu un pled berber. Femeia îşi lipi tâmpla de antebraţul lui. Afectivitatea gestului le deschise porţile visării. Leon o strângea tot mai tare în braţe, lipindu-i spatele de pieptul lui şi ţinând pocalurile sânilor ei în căuşul palmelor. 52 sărbătoarea mielului (fr.) 97

98 «Ce mă fac, dacă pleacă ea? Ştiu că nu o voi avea toată niciodată. Este mama lui Cecile, Cecile îl divinizează pe Andrei şi prin condiţionări succesive Viorela va rămâne femeia acestui fost coleg». Clipele împărţite cu ea erau scurte şi se simţea asemeni unui hoţ, căci le fura de la alţii de la soţ şi de la studentă, care, slavă domnului, era plecată pentru a studia în Franţa. Sper că mai locuieşti cu Ştefan? Nu-ţi fă griji, dragă mea, seara jucăm mereu cărţi şi bem. Domiciliul ăsta este complet necunoscut, nu vine nimeni aici. Casa trece şi pentru autorităţi drept nelocuită. Aici sunt numai diriginte de şantier. Poţi să chemi la tine câte fete vrei, dar pe nimeni din colegii de la institut sau din societatea albilor. Ştii cum e Andrei, mai gelos decât un marocan. Şi bătăuş ca un cocoş, adăugă mai tainic. De... fost rugbist! S-au despărţit împărţind un sărut tandru. După plecarea ei udă viorelele de Parma din ghiveci cu o sticlă de plastic cu dopul găurit. În salon încă plutea destul de pregnant parfumul femeii, marca Passion, cumpărat în Casablanca dintr-un boutique. Trecu prin cadrurile fără uşi ale apartamentului spre terasă. Dincolo de balustrada metalică, luminile marelui oraş pulsau în noapte. Deasupra, bolta înstelată se prelungea peste ocean şi câteva vase cu puntea iluminată în clipiri îşi trădau poziţia în rada portului. Din boxele staţiei răsunau melodiile de pe CD. Frazele se rup în două când vreau să-ţi vorbesc/ Şi încep aceleaşi gânduri ce mă urmăresc/ Dacă-n vorbe mai e vreme pentru da şi nu /Nu ştiu, dar privesc chiar locul unde nu eşti tu. 53 Se simţea gardianul tainicului cuib de amor din micuţul apartament al unei vile în construcţie, pe colina Azib Derrai. 53 Unde oare? de Ducu Bertzi 98

99 30. Fête du Ramadan Mai oui monsieur, notre fête du Ramadan, ne impune reţinerea de la mâncare între şase dimineaţa şi şase seara. Bărbatul marocan fusese marinar până ce bancurile de sardine au migrat din nord spre sud, de la Safi până lângă Agadir. Cumnatul lui avea un mic vas de pescuit cu care ieşeau pe întuneric la ora trei din port, navigau treizeci de kilometri în larg unde lansau năvoadele goale şi se întorceau dimineaţa în port cu alt rând de năvoade pline cu peşte. Cum captura era tot mai mică, armatorul a început să concedieze oameni din echipaj până ce i-a venit şi rândul lui Abdeljalil. La patruzeci de ani s-a angajat portar la ISTA din Safi, subordonată Universităţii din Marrakesh. Aici stătea de la şapte dimineaţa până la şase seara în cabina de la poartă ascultând poruncile conducerii şi comentând părerile tuturor. În spaţiul de trei pe trei metri, din beton, avea un pat din metal acoperit cu o saltea de internat, atât de veche, încât părea scobită, căci se flambase din cauza uzurii, o masă şi un scaun luate dintr-o sală de clasă plus un reşou artizanal pe care încălzea apa pentru ceai de mentă. Bicicleta veche, navetistă la un sat aşezat la cinci kilometri de oraş, o lega de ţeava care alimenta cişmeaua de apă. La cişmea era conectat un furtun pentru udarea vegetaţiei din grădină. Pământ şi soare avem, dar fără apă se usucă totul. De aceea trebuie să irigăm şi vom construi instalaţii mari, rânji directorul dezgolind dinţii galbeni, made in Youssofia. La noi toţi au dantura îngălbenită, datorită apei cu sulf, se explică plin de autosilită carismă. Man gândi că, dacă ar bea numai apă de Călimăneşti-Căciulata, ar avea şi el dinţi de culoarea seminţelor de bostan. În spatele clădirii institutului era un teren de fotbal pe zgură cu două porţi, a căror plase fuseseră atât de rupte de şuturile băieţilor, încât acum nu mai existau decât inelele legate de ţevile cadrelor. Clădirea era înconjurată de o alee cu marginile bordate cu flori de nisip multicolore. Ca la bunici, în Bumgart, îşi aminti Man. În pauza mare, gardianul stătea alături de el şi râdea cu gura până la urechi de driblingurile şi vociferările stagiarilor, care jucau fotbal. La poarta adversarilor se ţineau de braţ fete din Cote d'ivoire formând un grup separat. Una avea o cicatrice roşiatică pe un pomete, ce semăna cu urma unei labe de leopard. Am doi copii, trebuie să le pun mâncare pe masă. Soţia mea e casnică, mai udăm şi noi o grădină mică, ca să cultivăm legume. Acum e gravidă cu al treilea. Câţi copii ai vrea să ai, Abdeljalil? 99

100 Noi iubim tare mult copiii. Pentru un marocan fiecare copil înseamnă o nouă şansă în viaţă. O nouă viaţă da, dar o nouă şansă nu ţi se pare cam mult? Cine ştie? Poate unul din ei va ajunge bogat şi îi va ajuta şi pe ceilalţi. Directorul tocmai trimisese gardianul în oraş după rechizite. Man urcă la bibliotecă, de unde împrumută o carte de desen tehnic. În ora următoare desenă cu creta albă pe tabla neagră mai multe matriţe pentru jardiniere din beton. Apoi trecu pe la atelierul de tâmplărie, unde lăsă desenele. Peste două zile puse betoniera în funcţie şi turnă cinci forme diferite. Directorul ieşi din birou şi-i spuse că nu ar strica dacă ar turna spaliere pentru plante agăţătoare şi postamente pentru câteva bănci. Prestigiul institutului ar creşte, când ar invita inspectorii din Casablanca în grădină la un ceai sau cafea. Abdeljalil era cocoţat pe cupola bibliotecii, chiar lângă margine. Directorul îl pusese să monteze o antenă pe satelit. Antena nu era încă consolidată în beton, când a început briza de seară. Vântul o mişca şi cum Abdeljalil o ţinea cu toată forţa, ca să nu pice, o pală mai puternică l-a suflat şi răsturnat peste bordură, iar gravitaţia l-a tras în jos. Trupul lui slab, dar musculos, rămasese culcat pe o parte între tufele ce purtau flori roşii şi albe de trandafiri, zgâriat pe braţe. Malchanse monsieur, malchanse 54! rosti Abdeljalil din ţărână, cu grimasele durerii pe figură. Bibliotecara îi privea cu condescendenţă, de sus, de la balcon. În dimineaţa zilei următoare un stagiar uda grădina institutului. Gardianul are concediu două săptămâni. Are piciorul în ghips şi două coaste fisurate, a specificat, cu o figură ce radia satisfacţia egoistă a sănătăţii în faţa nenorocirii aproapelui, bibliotecara. Taissez vous! Taissez vous 55! se auzea din sala unde Ludmila preda contabilitate sau mentenanţă. Madame, în clasă e un scorpion, strigară vocile şi băieţii se ridicară şi începură a fugi printre bănci tropotind pentru a-l strivi. Ludmila era căsătorită cu un marocan ce studiase stomatologia la Odesa. Oficial trecuse şi ea la religia musulmană. Europenii aveau puncte de vedere diferite în funcţie de priorităţi, naţionalitate, sex şi alte particularităţi. Copiii sunt nu numai o mare responsabilitate ci şi o mare servitute. Casa mea e acum aici, unde am doi copii, care sunt înscrişi la o şcoală marocană, unde li se face educaţie islamică. Studenţii arabi mă îndemnau mereu «religia musulmană este bună, treceţi şi dumneavoastră monsieur, a trecut şi Mohamad Ali». Da, dar eu nu 54 ghinion dle, ghinion (fr.) 55 tăceţi, tăceţi (fr.) 100

101 sunt Cassius Clay şi pentru că nu sunt celebru schimbarea religiei mele va fi trecută cu vederea, conversă Leon cu jovialitate. Ludmila nici măcar nu schiţă un surâs, fie măcar din politeţe. Arăta atât de apatică, indiferentă la micile bucurii ale vieţii, avea atitudinea unei băştinaşe, care trăia o viaţă ascetică de suferinţe perpetue împărtăşite cu ceilalţi membri ai familiei sau autoimpuse. Purta o djillaba cu croială feminină, din mătase, de culoare bleu-marin. De ce v-aţi căsătorit în Africa, dvs. care sunteţi o europeană frumoasă? În Ucraina eram tineri, amândoi studenţi şi ne-am îndrăgostit. Saïd mă flata şi mă încânta, căci îmi spunea numai lucruri bune despre ţara lui. La noi, în anii optzeci, era la modă să te căsătoreşti cu un străin ca să câştigi mai multă libertate decât în patria sovietelor, plină de restricţii. Să evadezi din promisul rai comunist! Cu aşa ceva nu-i de şagă! Da, încă se făceau repartiţii, servici găseam, dar singură şi cu salariul mic abia dacă puteai mânca şi te îmbrăca. Nu aveam voie să ieşim dincolo de cortina de fier, în Vest. Saïd se lăuda că e bogat, că Marocul este o ţară liberă. Primul copil l-am avut în Ucraina şi când am venit aici Fatima împlinise deja doi ani. După o lucrare de laborator, Ngabi Salah i-a arătat profesorului Man un Coran de buzunar cu coperţi roşii, pe care apoi l-a vârât repede la loc în bancă, dar tot a fost surprins. De ce i-ai arătat-o? Această carte este sacră şi un necredincios nu are voie să o atingă! se oţărî colegul lui de bancă, Abderahim Bensadek. Se găseşte de vânzare la orice chioşc. Am cumpărat şi eu ediţia în franceză! îi asigură împăciuitor Man. Acum Ngabi Salah cânta muzică gnaûoa, cu ochii lucind ciudat, în ora Ludmilei, făcând acompaniament cu tam-tamul bătut pe bancă. Dar este numai un negru din Africa, îl caracteriză lapidar odată Abderahim în faţa directorului, pentru a-l scuza, când inginera îl reclamă pentru indisciplină. Trebuie şi el motivat. Colega noastră, după atâţia ani, nu s-a obişnuit să facă incitaţia la debutul prezentării lecţiei, o critică pe profesoară directorul de studii. Man ştia că stagiarii nu iubesc teoria şi preferă orele practice. La ce le-ar folosi explicaţiile în franceză, dacă după absolvire peste optzeci la sută îngroşau rândurile şomerilor? Când Man a părăsit institutul copiii străzii băteau mingea în poarta de tablă a unui garaj, iar reverberaţiile răsunau în lungul străzii până hăt departe. Un arab cu fes, probabil proprietarul deranjat, ieşi în stradă, prinse sfera deformată de şuturi şi o înţepă cu un şiş de buzunar. Copiii o luară la fugă prin bălăriile cu spini, urlând de furie neputincioasă, cu lacrimi în ochi pentru a-şi chema părinţii în apărare. Bărbatul aruncă balonul dezumflat în 101

102 urma lor pe trotuarul acoperit în parte de praf şi nisip de sub care plante pitice scoteau frunze apărate de ţepi. 31. Ça fait! Safi, primul port sardinier al lumii! Ça fait 56! Morişca de vânt, de deasupra intrării cafenelei Jour et Nuit. Tout va bien 57! Obişnuinţa ne ucide pe toţi. Mediocritatea cotidianului... Prefăcătoria pe buzele mieroase şi sub machiaj găseşti numai un suflet uscat. Fariseul, e cel mai mare duşman al mântuitorului! zise epuizat de combustia patimii credinţei, pe care nu a reuşit să o transmită mulţumitor celorlalţi muritori, într-o lungă viaţă de misionar, preotul Bernard. Eram în Tansud, un orăşel algerian lângă care slujeam într-o mănăstire catolică. Noaptea ne culcam pe blăni rămase de la fête du mouton. Spre zori uşa s-a deschis şi am crezut că a pornit sirocco 58 -ul dinspre Sahara. Intrară trei oameni cu măşti la gură şi glugi de djillaba deasupra, ca să le ascundă fizionomiile feţelor, lăsând numai ochii liberi. Au tras cu AKM-urile în noi rafale. După ce ne-au doborât, au avut grijă să ne mai umple de plumbi, ca să atârnăm greu în sicriu. De afară se auzeau ţipete şi împuşcături, gemetele umpleau interiorul. Am murit douăzeci şi şase de călugări. Eu, Bernard, sunt singurul care a scăpat, mai bine zis am murit şi am înviat. Am fost declarat un miracol şi asta mă face să cred în înviere. Am încasat trei gloanţe pentru tatăl, fiul şi duhul sfânt, care din întâmplare nu mi-au atins organele vitale. Cicatricele mi-au rămas, dar de ani buni nu mai povestesc nimic, din pudoare pentru colegii mei decedaţi. Gil portughezul, se aplecă slab, cu faţa smeadă şi părul creţ, la capătul siluetei scheletice, pentru a culege de jos pipa căzută din neatenţie. Încă e destul de mobil pentru vârsta lui. În schimb Marcel Dupont e aproape terminat, o lumânare înmuiată în mâna Creatorului, adăugă Bernard. La vârsta lui mulţi dintre noi am fi de mult oale şi ulcele, remarcă cu sentenţiozitate, dr. Blanc ca şi când ar fi pus un diagnostic. Deseori, cheamă şoferul înainte de terminarea unei chermeze, pentru că nu se simte bine. «Va rămâne întotdeauna un gurmand, chiar până la obştescul sfârşit» spunea Michele Raymond după plecarea nonagenarului, sugerând că finalul lui era deja apropiat, dar viciul ceva iremediabil. 56 s-a făcut (fr.) 57 Zi şi Noapte. Totul merge bine. (fr.) 58 vânt saharian 102

103 Pentru Man, lupta lui de a continua o viaţă normală cu un organism epuizat i se părea demnă de tot respectul. Uneori bătrânul îl fascina cu pedanteria lui, deşi ştia cât era de costisitoare. Angajase doi servitori: bona care îi gătea, spăla şi călca, pe care nu o vedea nimeni numai dacă era invitat la el acasă şi şoferul, care făcea cumpărăturile şi îl ducea în vizite. Bernard intră prin uşa mirenilor, străbătu culuarul dintre cele două şiruri de bănci din naos şi în faţa altarului se întinse crucificat pe pavaj cu creştetul ras exact sub icoana mântuitorului. Ne rugăm pentru cei persecutaţi, închişi, schingiuiţi sau ucişi pe nedrept... Christos a înviat! încheie predica de Paşti. După mesă madame Claude Lasard păşi spre amvon şi vorbi despre altruism, obligaţia fiecăruia de a face ceva în folosul semenilor, de a se simţi util comunităţii în care trăieşte. Văduva unui bogat armator de ambarcaţiuni de pescuit, a cărui poză, ţinând pe genunchi o puştoaică codană fata lor, care acuma trăia la Montpelier, drept custode la un muzeu de broaşte ţestoase, după cum îi mărturisise amfitrioana la un dejun, îi păzea în faţa unei oglinzi ovale uriaşe, cu ramă alambicată, aşezată pe colţ, în care se reflectau comesenii de azi. Alături, expusă într-o sticlă, trona miniatura unei goelete de buzunar, căci însăşi casa respecta tradiţia de armator prin forma construcţiei ce aducea a ambarcaţiune, în care amfitrioana organiza chermeza anuală în fiecare duminică pascală. La patefonul retro Charles Aznavour cânta La Bohême. Altădată aveam în Safi patru baluri săptămânale. La legaţia franceză, portugheză, spaniolă şi italiană şi zău că era o problemă dificilă să alegi unde să te duci. Se găseau sub ficusul din grădină, ce îşi lărgea coroana de mărimea unui nuc european matur, peste mesele încărcate cu bucate. Episcopul luase loc la masa tinerelor de culoare din Côte d Ivoire, printre care şedea şi fata cu cicatricea gheară de leopard. Dna Raymond, Bernard şi Cesare formau un grup la o altă masă împreună cu Claude Lasard. Amfitrioana, care ţinuse neapărat să ia loc la aceeaşi masă cu înalta faţă bisericească, privea înciudată şi destul de des, pe episcopul bătrân cu faţă rotundă de culoare rozalie, tronând, vroindu-se şi crezându-se idolatrizat la masa tinerelor ciocolatii. Ce mai copil! 59 Cât de bine s-ar fi brodit acum versurile maramureşene amfitrioanei, zise Man. Bă Ione io şi tu/ Ş apă n om vedea raiu / Raiu-i sus noi sântem jos/ Şî om mere pe din dos... Familia Sasu nu apăruse la slujba din capela franceză şi Man sperase că va veni împreună cu grupul celor de la biserica spaniolă. Dar nu a apărut nici mai târziu şi odată cu trecerea timpului simţea cum Viorela îi lipsea tot 59 aluzie la replica C-eşt' copil!? din Cam târziu de I.L.Caragiale 103

104 mai mult şi absenţa asta nemotivată îl stingherea. Faptul că nu stătea bine cu morala şi că împărţea o femeie cu un alt bărbat, îi crea destul de rar o mică jenă, nedatorată însă unui sentiment de culpabilitate. Dimpotrivă îşi liniştea mereu eul că i se vârâse în suflet, acolo de unde soţul ei dispăruse cu mult timp înainte. O, dacă i-ar putea aranja să menţină postul bărbatului în Maroc, legătura lor ar fi continuat. Femeile arabe puteau oferi pasiune şi plăcere proaspătă, dar purtau o mentalitate pe care nu era pregătit să o înţeleagă şi cu atât mai puţin să o împărtăşească, deci de ele nu se putea lega afectiv. Ştefan observă cum Ludmila împreună cu o doamnă tânără pescuiau rondele de carne îmbibate cu sos din castronul de mouton à tomates. Îl chemă pe Leon şi le abordară solicitând permisiunea ca să ia loc la aceeaşi masă. Ludmila o prezentă pe Svetlana, o brunetă mignonă cu siluetă de gimnastă şi ochii migdalaţi, îmbrăcată într-un deux pièces format din pantaloni şi vestă. Svetlana conversa cu vervă pentru a capta atenţia grupului, dobândită în funcţia de profesoară de engleză la centrul de limbi străine Lexis. Leon o întrebă de cât timp nu mai dansase. Svetlana răspunse că soţul ei, Bensaïd, dansa rar şi religia acestuia nu îi permitea să o lase să danseze cu alţi bărbaţi. «Îl mai iubea?» se interesă Ştefan. Femeia râse «de ce îmi pui o întrebare atât de intimă? Avem un băiat împreună, care a ajuns deja în prima clasă de liceu». Svetlana comenta conversaţia lor în ucrainiană cu Ludmila, a cărei faţă era semiacoperită de imenşi ochelari de soare negri. Se purta tăcut şi straniu de parcă se izolase într-o uriaşă cuşcă cu geamuri fumurii prin care lumea exterioară pătrundea doar în surdină. Asemeni unui vânt rece, apariţia ei sfârşi prin a le strica cheful. O acaparase complet pe spontana Svetlana şuierându-i în ureche cuvinte agitate în ucraineană, limbă pe care bărbaţii nu o înţelegeau. Neglijaţi, românii au părăsit masa femeilor şi au revenit la bar, unde Pierre Raymond i-a întrebat dacă mai doresc cognac. «Prea multă tărie» răspunse Leon şi fiecare a comandat un pahar de vin roşu, în care barmanul a lăsat să cadă un cub de gheaţă. Igor, întreabă-le pe cele două femei, dacă putem să le oferim ceva de băut. Nu trebuie să stea prea izolate. Dragi surori conaţionale, doriţi să vă tratăm cu vin rece? Trebuie să-şi păstreze silueta de manechine, răspunse în locul lor dna Raymond. Nu suntem manechine, suntem casnice africane! Şi băutura nu îngraşă pe slave, au râs femeile tinere. Puteţi aduce două pahare şi pentru noi. Au ciocnit tuspatru şi femeile au dat paharele peste cap. Se ridicară şi luându-şi la revedere, numai de la gazdă, parcurseră aleea străjuită de 104

105 arbuştii de Lavatera Trimestris, care constituia aproape o floare naţională, aici decorând cărţile poştale ilustrate şi majoritatea prospectelor turistice. Igor, cum le-am putea invita într-o vizită la tine? atribui Ştefan intenţia lui şi colegului Leon, pentru a şi-l face complice. Chestiune foarte delicată, dragii mei, arabii ăştia sunt nebuni de geloşi. Se vizitează cu Vera, dar numai înainte de a merge la cumpărături. Uneori pleacă chiar împreună. Dacă ar afla, son mari, ce aveţi de gând nu cred că ar mai lăsa-o câteva săptămâni la suk. V-aţi uitat azi cu atenţie la Ludmila? Poartă haine musulmane! Dacă nu le purta nici nu o lăsa afară din casă. Dar ochelarii de soare? Prin lentile aşa de negre poţi vedea ce mănânci? Ce poate fi aşa de interesant că poartă ochelari de soare? Nimic, doar că a alunecat pe scară... şi jos, politicos ca s-o ajute, o aştepta soţul cu pumnii pregătiţi. O parte din vină o poartă chiar colegul Billek. În locul ei îmi luam concediu medical. Nu mă expuneam de Paşti cu faţa cârpită. Şi nu e prima dată când soţul o altoieşte! îi lămuri Vera. Dar eu cu ce-s vinovat? se interesă Billek, dând să se ridice de pe scaun. Alaltăieri nu a dat colega mâna cu tine. Ticălosul de soţ o aştepta cu maşina la poartă şi a văzut-o. Povestea că are o cumnată la Linz, iar unchiul şi verii mei locuiesc acolo. Familia arabilor vizitează anual Austria, dar soţul nu prea a reuşit să deprindă manierele europene. Hai să ne faci legătura cu Svetlana, se rugă Ştefan mângâindu-şi barbişonul de Igor, cu păr rar ca ţepii unui arici, din josul unei feţe a cărei expresie aducea cu a unui câine lihnit de foame. Colega dragă, sunt atâtea fete marocane. Du-te şi tu la hotelul Farah. Comandă o cafea şi o să le vezi cum apar, proaspete ca florile de măr. Amabile, of, atât de amabile, ce zâmbete de dive au pe feţe! Hotelul Farah din lanţul Golden Tulip fusese construit recent într-un fost cartier de lux părăsit de mulţi ani de coloniştii francezi. De la piaţa de legume, treceai pe lângă moscheea centrală, în drumul spre port lăsând Medina în dreapta şi pe o alee străjuită de palmieri ajungeai la poarta hotelului. Avea o piscină semiacoperită şi din grădină se deschidea o perspectivă neaşteptată asupra portului. Prin Medina, ziua, se putea scurta drumul, dar noaptea se zvonea că e periculos. Sunt prea bronzate pentru gustul meu. În plus curvele de la Farah nu ştiu limbi străine. Odată am discutat cu una în engleză. Nu ştiu unde a învăţat-o, poate de la marinari, dar o rupea bine. Mi-a spus că a terminat institutul, dar cred că minţea, interveni Leon. 105

106 Îmi plăteşti şi mie o curvă la Farah, dar una suplă că, după cum se vede, Vera mea s-a îngrăşat. Una suplă cu pielea întinsă şi tare, ca să-i muşc buca, iar eu îţi fac legătura cu Svetlana. Nu consideri preţul prea mare? Costă de trei ori mai mult decât o tipă de pe bulevard, aproape cât chiria pe o lună. Dacă garantăm noi, ştii că-i prietenă bună cu Vera, doar se confesează împreună, sigur vă veţi întâlni la noi şi s-ar putea să o şi ai. Pe tine te costă ceva bani, dar pe ea o poate costa viaţa. Să nu vă vadă nimeni împreună, căci infidelitatea aici se pedepseşte aspru. Soţii le pot omorî dacă află şi asta conform religiei musulmane poate fi pe deplin justificat! En fin, eu încerc să îţi fac legătura, dacă nu se opune soţia, sigur îţi va spune şi ea că orice imprudenţă costă. În plus, fac cinste cu o vodcă, pe care o fabric la domiciliu. Femeile ruse nu refuză aşa ceva niciodată! În grădina cu plante tropicale umbrele serii se accentuau pe înălţimea gardului înflorat, iar sus pe cer câţiva nori cumulus, albicioşi, prindeau nuanţele roz-liliachii, galopând în herghelia apusului Asalturi şi ocupaţie În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, oraşul Sibiu, atestat pe atunci sub denumirile de Hermannstadt sau Villa Hermanni, a fost asediat de turci de cinci ori, însă nu a putut fi cucerit. Pentru apărarea oraşului au fost construite ziduri masive din cărămidă roşie, înconjurate de un sistem de şanţuri inundabile, străjuite de bastioane şi turnuri de apărare. În oraşul roşu se ajunsese la patru bastioane şi peste treizeci de turnuri. Când ghiuleaua turcească a explodat în marele ring al cetăţii o piatră cubică de bazalt din caldarâmul drumului s-a desprins şi, sfărâmată în schije, a lovit zidul gros al bisericii catolice, iar o aşchie chiar vitraliul cu sf. Georg, spărgându-l. Lasarus a suferit teribil, căci în bombardament îi pierise unchiul, cu care lucrase mai bine de o jumătate de an la aceste vitralii într-unul din atelierele breslei sticlarilor din oraşul cărămiziu. Din lipsă de bani a fost plătit mai prost pentru reparaţie, dar l-a refăcut în numai trei săptămâni, deşi culoarea cioburilor nu mai avea aceeaşi acurateţe, ca sticla originală, pentru că nu a mai fost aprovizionat cu materiale la fel de bune, multe dintre drumurile poştalioanelor devenind nesigure din cauza oştilor duşmane şi a bandelor de tâlhari, care prădau în dezorganizarea instaurată după orice război. A doua oară, vitraliul a fost stricat în 1956, atunci când armatele roşii au tras în studenţii protestatari în acelaşi loc, numit acum piaţa centrală, nemaifiind reparat pentru că organele de stat, numite de partid, considerau operele anterioare ca retrograde, deci vitraliul nu mai trebuia restaurat de pe urma glonţului eliberator. De fapt şi alte monumente, precum statuia

107 sfântului Nepomuk şi fântâna Falkenhayn au fost demontate încă din Dar statuia mult disputată a sfântului catolic avusese de suportat mai multe afronturi anterioare, căci după amplasarea ei în 1734, de către generalul austriac Francisc Anton Wallis, guvernator al Transilvaniei, saşii sibieni, de confesiune luterană, au încercat, în repetate rânduri, să o dezonoreze. Pentru a o proteja de vandalisme, autorităţile au instalat o pază militară, iar magistratul oraşului a emis o ordonanţă, care interzicea denigrarea, blasfemierea sau insultarea statuii. După chefurile de seară ale elevilor gimnaziului Brukenthal, terminate în cântatul cocoşilor, spre zori, doi dintre aceştia, Sigerius şi Ziegler s-au întrecut în a desena blazonul şcolii pe soclul statuii baroce, la care sfântul Nepomuk nu s-a putut împotrivi, căci fusese aruncat în apele Vâltavei, de pe un pod din Praga, cu multe secole înainte, de zbirii regelui, pentru vina că nu a trădat taina împărtăşaniei, nedivulgând suveranului păcatele confesate de regină. Vitraliul catolic deteriorat a scăpat cu ocazia manifestării sărbătorilor de iarnă, interzise în 1968, când alcooliţii din poliţia secretă a organelor politice i-au condus pe studenţii colindători de Crăciun cu maşinile la cămine, pentru ca a doua zi să ştie de unde să-i ridice pentru anchete. Administraţia comunistă, în cel mai pur spirit de ocupant, a dorit să schimbe faţa oraşului, numai că pentru asta trebuia să desfiinţeze monumente din arhitectura barocă, aşa că, în Piaţa Mare din Sibiu, a fost amenajat un parc cu un rondou mare de flori şi bănci, să se odihnească omul după cumpărături. Atunci Frăţilii, Lazării şi Manii veniţi la oraş din satul Bumgart, elevi la liceele Goga şi Lazăr, rupeau flori pe înserat pentru a le oferi primadonelor, colege de şcoală, care le cuceriseră inimile. Parcul a fost desfiinţat în 1984, în Piaţa Mare fiind amplasată statuia cărturarului Gheorghe Lazăr. Atunci împietritul cărturar Lazăr a avut teribilul ghinion să treacă pe alături ciobanul Muc, coborât din satul de sus pentru a cumpăra sare la vite şi care se cinstise cu o vodcă mare la un birt din piaţa Cibin. Muc se aşezase pe una dintre treptele statuii cu dăsagii alături şi fluiera melodia Pleacă oile la munte 60 şi ajunsese după: hăi, hăi! strigaţi la versul: C-un batal frumos în frunte după care, pe când duruia, ochii i-au căzut pe tânărul consătean Filip jr., care-l apostrofă: Călcaţi-ar batalul! Muc nu se lăsă mai prejos: Şi ţie măgaru! Frumoasă statuie, adăugă tânărul. Nu-ţi pare bine că te hodineşti aici?! Să nu-mi cază cumva bolovanu ăsta de deasupra în cap! căută Muc chiorâş în sus spre capul cioplit grosier în piatră albă al statuii. Dar cea mai gravă spărtură a vitraliului bisericii s-a produs în 1989 când 60 melodie populară culeasă şi cântată de Lucreţia Ciobanu 107

108 limba balaurului despicată de suliţa cavalerului a fost străpunsă de un glonţ rătăcit din puşca unui pifan, care a tras foc de avertisment împotriva muncitorilor răsculaţi, ce nu mai părăseau piaţa strigând: jos dictatorul, care plictisise lumea teribil cu cultul personalităţii şi jos comunismul, ce după reţeta autohtonă însemna difuzarea unor programe politice la radio şi la televizor de o anostie nemaiîntâlnită, ce-i drept numai două ore seară de seară, din cauza economiei de energie. Trecuseră ani buni, ca durată, dar răi în conţinut, de când cimitirul săsesc, la care se ajungea din cetate prin Poarta Morţilor, fusese sistematizat şi nu mai exista nici măcar piatra de mormânt a lui Lasarus. În locul vechiului cimitir protestant, mai întâi părăsit, unde elevii căutau prin cripte arme albe vechi şi piese de armură medievală, se clădiseră secţiile spitalului orăşenesc, devenit apoi municipal şi mai târziu judeţean. Urmaşii lui Lasarus, numiţi ulterior Lazăr, fie au rămas, fie au părăsit ţara şi s-au aşezat mai bine sau mai rău, pe unde au nimerit după orientarea fiecăruia în funcţie de conjunctura ivită prin hăţişul social. Într-o nişă a zidului, împrejmuitor al cetăţii, fusese amplasat în 1828 un bust închinat împăratului Francisc I al Austriei, exact la mijlocul promenadei ce se întindea de la fostul Bastion al Cisnădiei la Turnul Gros. Bustul de plumb îl reprezenta ca împărat al Imperiului Roman de Apus, îmbrăcat după moda romană, cu fruntea încununată cu lauri. Monumentul era flancat la dreapta şi la stânga de câte un sfincs turnat în bronz. Pe rând cei doi sfincşi şi-au luat tălpăşiţa, având drept cauză neglijenţa intenţionată a autorităţilor comuniste şi ca efect satisfacţia lor. Să nu credeţi cumva însă că vreun potenţat de activist sau nomenclaturist a îndrăznit a le planta pe treptele vreunei vile confiscate de la duşmanii de clasă. Categoric nu, pentru că şi ei erau supravegheaţi şi agenţii securităţii ar fi raportat despre tendinţa de căpătuială şi în consecinţă deviaţionismul de la doctrina proletară. Nici măcar mahării securişti nu au îndrăznit, deşi chiar comandantul pe municipiu, a zis unui subaltern să dispară, dar cu mâna altora, a gitanilor căldărari din Ţiglari şi aşa sfincşii au verificat parabola existenţei efemere. Originalul din Egipt, ce rezista de milenii simunului Saharei, îşi deplângea copiile miniaturizate, care s-au retopit în ateliere gitane pentru cazane de rachiu, clopote de pompieri şi alte nimicuri gospodăreşti. În decembrie 1989 nefericitul împărat a fost împuşcat în cap de gărzile patriotice, înarmate cu AKM-uri, dar fără nicio pregătire militară, trimise în teren pentru a forma filtre contra teroriştilor fantomatici. Mulţi cetăţeni paşnici, dar cam imprudenţi, au plătit inocenţa de a ignora confuzia întreţinută, neîndrăznind să oprească la somaţii, pentru că patrioţii omiseseră să-şi tragă banderole tricolor cu care să-i avertizeze, trăgând fără 108

109 anterioarele trei somaţii direct în tabla subţire a automobilelor Dacia rafale repetate pentru a ucide periculoşii terorişti. Până când a fost înlocuit cu o replică din piatră, în 2006, trecătorii puteau vedea soclul neocupat, aşa că mulţi ignoranţi credeau că a fost vorba de un asupritor al naţiei române, un criminal de război nazist sau un ştab comunist, iar unii nostalgici ce reînfiinţaseră PCR-ul au propos să fie amplasat pe soclul respectiv bustul genialului om de stat, strateg al comunismului, secretar general al partidului şi preşedinte al republicii, «că aşa-i şede bine, cu figura aia serioasă şi şapcă proletară pe cap». În faţa monumentului fusese amenajată o platformă de piatră cu formă rotundă Platforma Invalizilor, pe bordura căreia o placă comemora amintirea autorului, colonelul Johann von Vecsey. Fântâna arteziană din centru era înconjurată de un gard de fier forjat. În epoca lumină, la un moment de plină glorie a revoluţiei culturale, a dispărut placa, apoi gardul forjat, care a fost montat la unul dintre cei mai bogaţi ciobani din Mărginime, căruia i-a plăcut modelul şi a comandat autorilor să-i împrejmuiască aşa întreaga faţadă a vilei Paloma din Poiana. 33. Politica elitistă Preşedintele, membru distins al Uniunii Scriitorilor, pentru elaborarea unor lucrări erudite, din păcate neînţelese de publicul larg, din care cititorii se numărau pe degetele unei singure mâini plictisite, iar frunzăritorii puteau fi mult mai numeroşi, deschise adunarea generală de alegeri, al cărui plen era format cu preponderenţă din frunzăritori, unii veniţi de la mare distanţă pentru a reprezenta provinciile istorice ale ţării. Se disocie clar de mişcarea legionară, «este numai o asociere nefastă, căci mişcarea noastră verde este ecologistă, iar ecologia ar trebui să dirijeze întregul univers. Da, sunt deputat şi nu mi-e ruşine de rezultatul ultimelor alegeri în care am depăşit unul dintre partidele istorice, care se mai autointitula şi campionul opoziţiei» şi oratorul îşi mângâie satisfăcut barbişonul. Pauză, în care preşedintele partidului bău din paharul cu apă, roti atotstăpânitor privirea în sală şi reluă cuvântarea monolog cu decisiv aplomb. Da, în 20 mai 1990 au fost primele alegeri de după revoluţie, pe care unii cârcotaşi, nelămuriţi de mintea românului de pe urmă, le-au denumit peiorativ, duminica orbului. Acum cred că ar fi folositor să readuc în atenţie rezultatele, aşa cum au fost publicate de Comisia Naţională de Statistică. Prezenţa la vot a fost de 86,2%, ceea mai mare prezenţă din istoria alegerilor libere româneşti. Frontul Salvării Naţionale a câştigat detaşat alegerile, cu 67,02% din voturi la senat şi 66,31% la adunarea 109

110 deputaţilor, iar Mişcarea Ecologistă 2,45% din voturi la senat respectiv 2,62% voturi la adunarea deputaţilor. Aplauze răsunătoare şi urale. Preşedintele mişcării se aşeză, apoi se ridică la tribună în picioare şi făcu un gest cu palma pentru a linişti spiritele în sală. Vă propun, pentru a respecta tradiţiile antiregaliste! sic şi unioniste ale poporului nostru, ca unicul nostru candidat la preşedenţia ţării să fie fostul prim ministru al republicii Moldova. Vociferări şi strigăte nedumerite de protest prin sală. Preşedintele declară o pauză de un sfert de oră şi părăsi sala. După circa o jumătate de oră, un grup de peste cincizeci de indivizi intră în formaţie de trei pe rând, se orientă spre partea goală a sălii, unde luară loc pe scaune. Toţi purtau treninguri asemănătoare şi arătau la fel: cu frizură scurtă, mină severă şi ochi inexpresivi. Ca împins de destinderea retardată a unui arc, preşedintele reapăru vioi şi supuse propunerea la vot. Noii veniţi o aprobară cu ridicarea mâinilor în bloc, surclasându-i pe vechii membri, care învinşi, scăpară totuşi nebătuţi, pentru că nu au mai avut tupeul să facă şi scandal. S-au întors abătuţi prin cartierele capitalei sau luară drumurile provinciei. Din ziarele centrale aflară de fuziunea mişcării lor cu PDSR-ul prin absorbţie. Victorie zdrobitoare! Ilustrul preşedinte al partidului în mişcare a primit numirea de ambasador într-una dintre ţările Americii Latine şi îşi dădu demisia din parlament. Acum că ţi-am dezvăluit toate subsolurile politicii ce mai ai de zis? Mai vrei să te ocupi de aşa ceva? îl interogă Felix pe frate. Da, pentru că vreau afaceri necurate, vreau mai ales să spăl bani! răspunse dârz Leon. Mulţi ar vrea asta, să facă avere fără să intre la pârnaie, dar puţini sunt cei aleşi. Dar, dacă ar fi o problemă de securitate naţională? Atunci orice s-ar zice dosarul ar fi secretizat pe atât de mulţi ani încât ar reprezenta afacerea perfectă. Ceva armament vechi, care trebuie distrus pentru că am intrat în NATO, dar transportul ajunge, din greşeală, într-una din zonele de conflict din Africa. Nu-ţi dai seama ce zici! Îţi trebuie relaţii aşa de sus puse încât poţi ajunge cu un picior în ghips 61! Banii vorbesc! Vei avea în faţa ta un om mare! îşi autocaracteriză 61 aluzie la un general român, înaintat în grad şi cu funcţii în guvenul FSN, inculpat ca fost ministru MApN în cazul Motorola şi achitat, condamnat definitiv abia în anul 2000 la 15 ani închisoare şi degradare, pentru reprimarea cu forţa armelor, urmată de numeroase victime, a revoluţiei din Timişoara, după care a început să sufere subit de diverse boli, ce nu puteau fi tratate în regim de penitenciar. 110

111 vizionara ascensiune Leon. Blondul frate surâse: Ba, nu! Nicidecum, este vorba doar de un pitic, doar eşti mai mic de statură decât mine, venal, cu un cont mare în bancă, căci în ochii mei vei deveni to mai mic. Uiţi PCR 62 -ul. Aşa ceva nu moare niciodată! O să vezi tu... încheie profetic fratele mai mare. Odată cu dizolvarea prin osmoză a Mişcării Ecologiste, fraţii Man au suferit prima lor deziluzie politică, dintr-un şir destul de lung, care se va dovedi în ultimă instanţă insuportabil de interminabil. 34. Antice zeităţi Nu crezi că monoteismul ar putea fi privit ca o dictatură religioasă?! se lamentă Leon. Nu, nu cred! aranjă Dia faţa de masă la colţuri, unde materialul făcea cute după care turnă cafeaua în ceşcuţe. Ba nu, chiar că este aşa! Nu uita cruciadele şi inchiziţia. Atunci ce i-a putut intoxica pe tinerii de azi, încât nu mai suportă atingerea fizică? Nu ai văzut cum dansează fără a se mai strânge în braţe? Asta reprezintă cea mai pură formă de individualism şi de lipsă de comunicare, care până la urmă poate duce la singurătate şi alienare mintală. Toţi suntem încarnări ale unor zeităţi, deci nişte semizei. Trăim miracolul divinităţii, cu toate că fizicul nostru, carnal, poate fi distrus. Aşa vrei tu să crezi?! Propun cu seriozitate, ca fiecare dintre noi să ne facem un totem, care să ne ocrotească. Dumnezeu diluat în spaţiul cosmic nu se poate ocupa cu aceeaşi sârguinţă de toţi muritorii. Aderăm cu avânt juvenil la propunerea ta inovatoare! Pentru mine o să modelez din plastelină un inorog, rosti entuziast Felix. Aşa ceva nu există! Intenţia de a înlocui ceva ce nu poate fi văzut cu o plăsmuire, care nu există, este blamabilă! Totemul meu este, nici mai mult nici mai puţin, decât o broscuţă ţestoasă. Se deplasează încet, dar cu longevitate. O am acasă din porţelan colorat şi e mai mare plăcerea să-i râcâi hexagoanele de pe carapace. O botez ca pe mine, Sara. Fie la rândul meu aleg un arici, arici-pogonici, care-mi înţeapă buricele degetelor cu mii de bolduri. Poate servi şi ca periniţă de ace, îşi demonstră practicismul Dia. Leon, şeful grupului din ziua respectivă stabili: 62 asocierea acronimului cu pile, cunoştinţe, relaţii. 111

112 Următoarea şedinţă va fi de radiestezie în care fiecare îşi va invoca totemul pentru a consolida unitatea grupului nostru de întrajutorare a persoanelor nevoiaşe prin programe de binefacere. Da, unitate prin diversitate, completă Felix. Apropo, ştiţi că trebuie să dau fiscului suma de cinci sute de lei ori cinsprezece luni, bani pe care am reuşit de mult timp să-i pap!, rosti cu ton sarcastic Leon. Ha, ha, ha, rânji Dia, nu ştiu să fi făcut cu ei nici o donaţie fundaţiei noastre. Totuşi intenţia ta de a ne aduce cu picioarele pe pământ, când aduci vorba de bani este lăudabilă. Domnul Leon, de la primărie, vorbeşte de bani pierduţi sau de bani câştigaţi?! Dar din moment ce sumele respective nu se regăsesc în evidenţele contabile ale fundaţiei, pe noi nu ne interesează! Dar, bine, chiar primarul ni i-a dat din fondurile speciale pentru a veni îmbrăcaţi decent la servici în faţa cetăţenilor. Alt matrapazlâc al Ioneştilor din fruntea primăriilor. Auzi vorbă, cică pe banii ăştia şi-ar fi cumpărat cămăşi albe şi cravate. O profesoară, ca mine, îşi freacă ţoalele de palul melaminat al băncilor şi scaunelor fără a lua nicio para în plus. Şi un constructor, ca mine, şi le prăfuieşte, stropeşte, murdăreşte cu tot felul de materiale, iar cu trecerea anilor şi le posâcleşte suind pe schele, vă rog să mă credeţi, ca să descopere toate erorile executanţilor. Leon făcu o figură ultraserioasă, completată cu un rictus sceptic al bărbiei, menit să le trezească compătimirea. Ba, pardon, eu am şi salopetă, ca muncitorii! adăugă. Câte parale nu fac ăştia? Să vezi avantaje la slujbaşii regimului, dar nu şi ai legii! Mai bine zis ai fărădelegii. Plus indemnizaţiile, indexările,... Etc, etc, etc. Nenorocitul ăla de primar, alias Corleone,... Ce inimă, desigur ţintea la moneda naţională şi la originea latină, când şi-a adugat sufixul numelui! Nu mai fă negaţia, mai bine zis norocitul! Nu întrerupe, te rog, că-mi pierd şirul logic! Norocel, primarul voturilor noastre, dacă aşa vrei să îi zicem, va da în judecată statul şi nu va restitui banii înapoi de bună voie, ci numai de musai. A sosit momentul ca fundaţia noastră să îşi orienteze suportul financiar asupra unor directori ai unor regii autonome destituiţi prin comandită politică. Da, cum se schimbă puterea politică vine alt guvern şi hodoronc-tronc destituie foştii directori, pentru a numi alţii noi, subordonaţi politic lor. Şi cei destituiţi cheamă statul în justiţie şi cer despăgubiri materiale. Şi mereu câştigă, prin hotărâri perfect legale, vorba unei comentatoare TV de la un post independent. Pentru că e înscris în 112

113 contractul încheiat pe zece ani, că o întrerupere prematură obligă societatea la plata drepturilor băneşti nealterate pe doi ani încheiaţi. Frumos contract. Ce-ar fi ca fundaţia să-i ajute mai întâi pe ăştia, doar, doar, ne fac o donaţie mai consistentă, ca să împărţim banii în zonele defavorizate, în judeţele din sudul Moldovei troienite în iarna asta. Să ţinem cont însă şi de mentalitatea lor! Să nu ne refuze pentru că o să creadă că binefacerea i-un camuflaj numai pentru ca să împărţim biştarii între noi. Aşa vor crede, fiţi siguri. Şi trebuie să recunoaştem că tocmai aşa ceva le vom şi spune, căci în caz contrar ne vor bănui că minţim. Dar, la ce să fie bună o fundaţie, dacă nu se poate ocupa cu spălarea banilor negri?! Fără doar şi poate. Aşa că acum luaţi-vă amuletele, talismanele şi totemurile acasă, ca să nu mă faceţi să le arunc imediat la coşul de gunoi. Idealismele trebuie îngropate pe veci! Stoarceţi creierele, scremeţi ultima idee pentru a face bani şi a-i împărţi în subvenţii umflate. Bineînţeles, că vom ajuta şi nenororciţii de pe urma crizei mondiale şi nu a politicilor falite ale unui guvern de imbecili! Vom dona chiar alimente în coşul săracului, pentru că lasă o impresie bună; burta este drumul direct către conştiinţă! Impresie, care, diseminată, poate fi folosită în ultima instanţă, chiar la un vot favorabil! conchise Leon liderul, înainte de a încheia şedinţa, a-şi aduna cu toţii catrafusele şi a pleca colegii în centru, ca să se cherchelească la un bar. 35. Eh, tinereţe! Tinerele, ia loc la masa d-tale, nu mai trage ochiade şi nu te mai fâţâi în jurul femeii mele, îl puse la punct Datcu pe Leon. De unde pot să ştiu că este femeia dvs.? Se poartă de parcă ar fi complet liberă, nu vedeţi cum aruncă ochiade împrejur? Zvăpăiată, rău de tot! Mii de scuze, sunt o femeie libertină, dar nu şi liberă. Auzi la el zvăpăiată, nu ţi-e ruşine tinere să mi te adresezi în modul ăsta impertinent? Oi fi eu aşa cum sunt, dar nu sunt o stricată! Ion, fă ceva şi pune-l la punct pe individul ăsta. De-a dreptul nebun! Mă agasează! Datcu se ridică strângând tăblia mesei în pumni, gata să o arunce cu veselă cu tot peste intruşii de la masa de alături. Mi-ai jignit soţia, măi, măgar impertinent! Să-ţi ceri imediat scuze! Măgar eşti dta! Scuze imediat, strigă corul chefliilor tineri, puşi pe bătaie de joc. Mişto! Auzi, ce mai tupeu, să mă facă chiar pe mine măgar?! se miră soţul ultragiat. 113

114 Ce mişto, măi metis gitan! Ia uitaţi-vă şi la încornoratul ăsta cum se dă în spectacol ca să-şi apere onoarea familiei, contraatacă Leon. Femeile se adunară într-un grup separat, pus pe sporovăit. Rolul pe care îl jucăm oricare în viaţă rămâne de multe ori discutabil. Ştii interviul nedifuzat de după răscoala din 1907? Cum, feciorul de ţăran îşi făcea stagiul militar? Dar problematica revoluţiei din Nu-i ceva asemănător? Toţi liderii erau masoni, chiar şi Nicu Bălcescu, făcea parte din Frăţia. Sau are un caracter interpretabil, ca atunci când Vasile Roaită a tras sirena nu se ştie nici acum de ce şi pentru ce? Dar ideologia comunistă avea nevoie impetuoasă de eroi ai clasei muncitoare şi de reacţionari capitalişti! Nu-i mai bine să te retragi la adăpost ca să nu te vadă alţii că faci prea multă umbră pământului. Petrache, dragă, nu toată lumea poate trăi cu mediocritatea afişată, fără a se plictisi de moarte. Dar cu profitul în buzunar? Pupă dracu şi i-ai sacu. Ce bisnis au făcut partizanii când au urcat la munte? I-au provocat pe trădători să-şi facă meseria, stârnind un lanţ de delaţiuni! Unii susţin că tocmai deţinuţii politici ar fi semnat în închisori angajamente de colaborare cu securitatea. O, ce mai coadă de vulpoi! Când eşti în împărăţia iadului semnezi orice cu dracii, care te jupoaie de viu, numai ca să te lase să scapi. O cunoşteai pe tipa cu pătura în cap din taxiul parcat pe câmp, camuflat de răzorul măceşilor? Se prea poate, ca ea să mă fi cunoscut, de accea şi-a ascuns căpuşorul sub pătură, pentru a nu fi recunoscută! În maşină, pe bancheta din spate, posibil că vii pe şest de la o partidă de amor. Peste tot în lume, o mână acoperă pe alta! De ce să trăiască copacii aşa de mult în comparaţie cu noi oamenii? Aurul verde trebuie exploatat, căci un stejar devine optim la optzeci de ani. Au rădăcini înfipte adânc în pământul ţării şi foioasele se regenerează anual. Să avem liniştea, stabilitatea şi deci caracterul unui stejar am trăi mai bine, mai mult şi mai liniştiţi. Ţineţi cont că stejarii noştri au ratat calificarea la rugby în prima ligă a campionatului mondial, încheie Felix. 114

115 36. Nu sinucigaşilor! Cadavrul numitului Datcu atârna la în doilea şir de copaci din pădurea Tocile, de ramurile răsucite ale unui carpen ce se chinuia să ia drumul spre lumină, înconjurat şi în concurenţă cu câţiva stejari pitici. La marginea şoselei, un Opel alb sta parcat, afişând un număr terminat cu ION şi capota rece a motorului părea că-şi aşteaptă de mult proprietarul. Pe teren se ridica o căsuţă cu inimioare, care aducea cu cele de vară ale oierilor din Cacova, zugrăvită în bleu, pe ale cărei obloane erau decupate goluri sub forma pompei vitale umane. Femeia înaintă împreună cu procurorul şi se opri privind faţa cadavrului, semiacoperită de frunzele unui mesteacăn de alături, congestionată, ce parcă scotea spre ei o limbă vânătă. S-a spânzurat lângă căsuţa de la munte, în care ne refugiam din oraş duminica! Fii blestemat Ion, că nu mi-ai spus ce te roade. Cine te-a pus să te încurci cu escrocul ăla cu holdingul? Aveam bani destui ca să ne ducem bătrâneţile. Credeţi că are legătură cu serviciul? rosti cu voce reţinută procurorul. Cadavrul nu le răspunse, în timp ce jandarmii desfăceau ghilţul şi-l coborau pentru a nu mai fi zgâriat de crengile copacului, care se bălăbăneau în vântul ce bătea pe valea râului, coborând aprig de la munte. Motive personale nu-s! Ne înţelegeam, nu chiar de minune, dar avem o căsnicie veche, în care nici unul nu a trişat, nu a fost nevoie să apelăm la amanţi! Va trebui să ne lăsaţi să-i facem autopsia. După aia îl luaţi acasă şi-l puteţi îngropa. La înmormântare a participat multă lume, mai tot personalul de la autogara doi călători, unde îngropatul a fost director. Băiatul sinucigaşului îngropat a părăsit cimitirul ultimul, fără a rosti un cuvânt către femeia luxoasă, care era mama lui, devenită de curând văduvă. În sufletul, în formare, ura se cuibărea pas cu pas. Aşa cum îţi faci bagajul pentru a pleca la un drum lung, tot aşa ura strânsă cu grijă, de atunci, din clipa când a aflat că bogătanul ăla i-a ruinat tatăl, bine nu chiar cu mâna lui, dar l-a împins spre o situaţie fără ieşire, să facă pârnaie nevinovat, deci spre cea mai îngrozitoare ruşine. Atunci când ăla a delapidat sumele, după care le-a mutat în conturi mereu schimbate pentru a le ascunde şi familia colegului, care şi-a pus semnătura pe acte, a trimis-o în iadul escrocilor prinşi pe pământ. Habar nu avea grupa miliardarilor, când au chemat plutocraţii la vânătoare şi banchet, vorba lui Gilucu la interogarea unei reporteriţe, «numai Obama şi Osama îmi lipsesc». Un paznic al domeniului de 115

116 vânătoare a apărut din hăiţiş, doar se afla în pădurea bunicilor lui. L-a văzut pe Gilucu, desprins de paza celor două gărzi de corp, cum a intrat în boscheţii din apropiere ca să se urineze sprijinindu-şi arma de picior. Atunci cu paşii ascunşi de foşnetul tufelor, s-a strecurat iute prin umbra coroanelor răscolite de vântul năbădăios, i-a astupat gura cu stânga, iar dreapta pe la spate, l-a apăsat până când magnatul s-a încovrigat şi s-a lăsat peste armă, cuprins, parcă, în braţele morţii de presiunea exercitată de trupul necunoscutului. Când ţeava dublă a ajuns sub bărbie, degetul mare înmănuşat al adolescentului a apăsat din spate pe trăgaci. Pe gulerul victimei pata de sânge se lăţea, cuprinzând pieptul, când silueta în uniformă de paznic a sărit într-o parte strigând: La Cristea! Săriţi cu toţii! Ce s-a întâmplat? S-a apropiat şi el, privind direct în faţă ochii sticloşi ai victimei întinse pe jos, auzi girofarul salvării şi păşind hotărât pe lângă muribundul în comă şi cei care-l înconjurau, se îndreptă spre desiş, unde o motocicletă aştepta sprijinită de un copac. Poliţia a notat toate numele de pe lista personalului auxiliar fără a şti că autorul răzbunării folosise un pseudonim pentru a nu fi dat în consemn la frontieră. Nici firma Global Security nu-l avea în evidenţă ca agent. Adolescentul urmă drumul muntelui pe poteci bătute numai de ciobani, trecu prin cătunul de sus şi străbătu cheile, unde cascada Duruitoarea îi stropi corpul îmbrăcat în echipamentul prăfuit. Asasinul îşi spălă cu palmele faţa, cu degetele răsfirate ca pieptene îşi umezi părul şi respiră profund aerul rarefiat, fără noxe, de la munte. Răcorit profund tânărul deşurubă numerele, îşi schimbă hainele şi uşurat îngropă trecutul ticălos sub un grui mai distanţat şi ferit de drum. Încălecă motocicleta cu trupul drept, ridicat în şa, şi cu picioarele întinse şi braţele ţinând strâns ghidonul acceleră trecând ca o săgeată pe poteca ce şerpuia printre tufele luxuriante de jneapăn şi ienupăr. 116

117 37. O recrutare pentru serviciile secrete în drumul spre înalta societate Am primit o adresă de la cabinetul doi. Tovarăşa ne cere să racolăm pe cei mai buni absolvenţi de pe băncile facultăţilor. Informatori avem peste tot. O să le cerem rapoarte asupra şefilor de promoţie prin reţeaua de care dispunem în învăţământul superior. În cadrele securităţii trebuie să intre cei mai loiali dintre comunişti, nu cei mai capabili. Dacă a ajuns şi moda şefilor de promoţie nu înseamnă că dosarele de cadre nu îşi păstrează importanţa lor! Am zis eu să distrugem dosarele de cadre? Însăşi secretarul general a insistat asupra aprofundării revoluţiei socialiste în societate, ascuţirii luptei de clasă şi a demascării elementelor corupte şi defetiste, care împiedecă edificarea socialismului multilateral dezvoltat. Dar spionajul, mai ales cel industrial, reprezintă o chestie delicată. Ce-ar fi dacă ţi-ai pune pielea în joc pentru orice vechitură, adică să reinventezi ceva de mult patentat. Însă există şi mulţi bouleni, cu patalama la mână, cărora le umblă gura. Puţină băutură, câteva femei... Şefii departamentelor îşi plecară ochii în pământ. Puţină pudoare nu strică, mai ales că ştiau la ce insucces răsunător, petrecut de curând în Italia, se referea bosul. La clubul 303, Felix tocmai bea un suc şi mânca o plăcintă cu mere alături de colegul Anton. Un tovarăş încă tânăr cu pardisiul descheiat şi părul tuns perie îi interpelă surâzător, glumind despre tradiţiile şi colindele de Crăciun. Toni zâmbea mereu amabil. Eşti ardelean! îl categorisi străinul. Sper că după patru ani în Bucureşti să-mi fi pierdut accentul. Mai ales că am o groază de rude în capitală. Puţin tot se mai păstrează! Serviţi o cafea şi o ţigară! Mady, fă-ne cafea veritabilă, nu nechezol! se adresă tovul fetei de la bar. Altă dată, acelaşi ins, a reapărut din nou la 303 şi bea pepsi cu Ella, care îi zâmbi şi îi făcu semne să se apropie de masă. Felix, uns pe orgoliul propriu, îşi scoase pieptul în faţă, băţos ca un cocoş. Ajunse în al noulea cer, că Ella, frumoasa şi răsfăţata lor colegă, fata unui ştab comunist, mereu elegantă, emancipată dar şi de un snobism distant îl băgase în seamă, când de obicei nu-i răspundea la salut făcându-se că nu l-a observat. «Ce înfumurată, nu are ochi pentru noi, fă-te că nu o bagi în seamă» îl instruise Toni, colegul de cameră din cămin. Tovarăşe Nae, hai, serveşte-ne cu pepsi! De unde pepsi, aici au numai strugurel! 117

118 Nici vorbă de strugurel sau rombel. Felix Man, fă cunoştinţă cu tovarăşul Nae! îl prezentă fata. Tovarăşul i-a turnat şi lui pepsi în pahar, marfă din vest, ce se putea cumpăra numai la shopuri pe valută. Şi cum cetăţenii români nu aveau dreptul să deţină valută şi convorbirile cu străinii erau interzise, nu se găseau mărfuri de calitate din retrogradul sistem capitalist, care prin imperialism şi neocolonialism oprima tinerele democraţii populare. Staţi puţin, sunteţi Man Felix, studentul care a câştigat olimpiada internaţională de automatică? Studentul plecă cu modestie faţa în jos, dar Ella, spontană, deja aprobase, înclinând capul. Pentru un viitor absolvent aşa de merituos trebuie să găsim un post pe măsură. De ce nu staţi de vorbă cu tatăl dvs.? Haideţi, vă rog frumos! Dacă nu îndrăzniţi o s-o fac chiar eu. Ţara nu-şi poate permite să piardă o asemenea capacitate! Man plecă capul cu modestie, pentru a nu divulga dârzenia ce-i mocnea în interior. Printre buzele strânse îngăimă, şoptit cu vârful buzelor. La politehnică nu prea este nevoie de talent, ci de multă capacitate de muncă! Colega lui de studii, fata ştabului, care petrecuse un an ca bursieră în Franţa, fără a se omorî cu studiul,«ce vrei, dragă, dacă are pile mari la partid» îi servi invitaţia cu un zâmbet atotcuceritor, căruia nu i se putea împotrivi. O, mamă a hormonilor tinereţii ce generezi mirifice visuri, tânjind după şoaptele fierbinţi culese de pe buzele adolescentine, după figura de ştrengăriţă a junei, arzând după atingerea corpului cu formele germinative, după jocul alunecărilor tactile, a patimelor agăţate în înlănţuirea degetelor! În holul unei case de fost armator armean, băiatul oferi buchetul de rose însângerate tinerei amfitrioane şi se lăsă condus prin antreu şi holul, cu blazoane medievale, într-o sufragerie unde fu servit cu whisky and soda în aşteptarea înfrigurată a întâlnirii ce urma să-i deschidă noi şi promiţătoare perspective în viaţă. Şi într-un târziu, bosul apăru cu întreg misterul puterilor ascunse în spatele unei funcţii din CC. Şi pentru a nu-l divulga, afişa o atitudine de activist proletar, îi strânse mâna studentului tare de tot, muncitoreşte, i-o scutură ca lumea, să iasă din tânăr aerul mic-burghez, pe care-l avea la dosar, «da ştiu că tatăl ăstuia a luptat în est contra marii republici a sovietelor, că înainte a simpatizat cu năpârcile de legionari, cei mai mari duşmani ai bolşevismului, că a murit împuşcat în munţi, că un bunic a fost preot catolic vândut papei de la Roma, că celălalt bunic a fost ţăran mijlocaş, demascat chiabur, ştiu toate astea, dar avem directivă de partid să recrutăm cu predilecţie şefii de promoţii şi laureaţi ai concursurilor internaţionale». 118

119 În cabinetul bosului, preambulul dintre cei doi potenţaţi, angrenaţi în schema punerii în practică a directivei de partid, a fost lapidar. După cum ştiţi, tovarăşe Spicu, recrutările le va face securitatea prin metode specifice. Bine, colonele Zisu! Tânărul ne aşteaptă, haide să ţi-l prezint! Şi mahărul, fără epoleţii şi peltiţele mult temute de culoare albastră, îmbrăcat în civil, strânse mâna tânărului, dar moale şi insiduos, întinzând-o pe-a lui de sus cu vârful palmei în jos ca să-i arate cine e deasupra şi cine este dedesubt. S-a băut, s-au făcut glume fără perdea despre femei, cu prostituata că «era aşa de frig de-i clănţănea sula în gură» pentru a se destinde atmosfera. Ella toarnă-ne încă un whisky mare, şi Ella se lipea de colegul de facultate, încât îi apăsa mingile elastice ale sânilor pe omoplat, în timp ce îi umplea paharul. Nu concretiză când gazdele au dispărut pentru a aduce un platou cu mâncare şi mahărul securist îi propuse franc: «Te simt băiat bun, nu ai vrea să lucrezi pentru serviciile noastre secrete»?! Nu, absolut că Felix nu se aşteptase la aşa ceva, aşa că nu se gândise la asta. «Cât s-a temut mama, că va fi ridicată de securitate pentru că luase doctoratul în Germania, pe atunci hitleristă, şi pentru a nu bate la ochi a părăsit cariera academică din capitală»! Am voie să mă consult cu rudele? Nici vorbă, nimeni nu trebuie să ştie nimic! Eşti băiat mare şi trebuie să ştii ce avantaje îţi oferă o cariera în serviciile secrete! Rămase să se mai gândească şi, fără să spună întocmai adevărul, se întoarse la un sfârşit de săptămână la casa părintească pentru a discuta o variantă, dacă ar lucra pentru armată, unde i s-ar da grad, haine, locuinţă şi salar aproape dublu faţă de viaţa civilă. Unchiul George l-a privit lung şi i-a replicat că e viaţa lui şi poate face ce vrea cu ea, dar să se gândească la chestia cu lupul şi câinele. Hai, măi, unchiule, că am trecut de vremea fabulelor de Jean de la Fontaine! Dar gâtul ros de lanţ a existat în toate timpurile şi sub toate stăpânirile, asta nu-i bine să uiţi, măi, băiete! Şi n-a mai dat niciun semn prin colegă mahărului şi apoi la securitate şi după ceva timp, colega Ella a început să-i dea plasă la întâlniri şi după aia să-l ocolească, iar mai târziu să-l ignore. Decanul, care preda teoria sistemelor, i-a propus să rămână asistent şi Felix Man a fost de acord. Numai că înaintea concursului dosarele erau aprobate de către organizaţia de partid a sectorului şi aprobarea lui nu a venit în timp util, iar termenul de înscriere în concurs a expirat. A întrebat secretarul de partid pe facultate, care l-a lămurit că dosarul lui a plecat, dar nu a şi revenit. A fugit la sector 119

120 să vadă ce este cu aprobarea. «Nu aveţi aprobarea partidului, nu puteţi da concursul!» i s-a răspuns. Dar, tovarăşi, pentru asta am muncit timp de cinci ani şi am o colaborare îndelungată în cercetare cu profesorul, o somitate, care participă la congrese internaţionale! Înseamnă că partidul nu vă doreşte în munca de educaţie cu studenţii. Aveţi şi alte posibilităţi, aşa că vă sfătuim să nu faceţi scandal. Felix nu s-a astâmpărat, doar era vorba de munca lui, ce nu-i drept, nu-i drept şi a făcut reclamaţie ca dosarul să-i fie reanalizat de către organizaţia de sector, care a înaintat-o mai sus şi apoi s-a reîntors mai jos şi tot mai jos până la BOB 63 -ul pe facultate. S-a convocat şedinţă şi secretarul a zis: Azi, tovarăşi, avem o şedinţă extraordinară şi nu ne face plăcere să aflăm că în rândurile noastre stă ascuns un duşman căruia partidul i-a încredinţat calitatea de membru pe baza unei autobiografii mincinoase. Tatăl studentului Man Felix, nu a simpatizat ci a fost chiar membru al Gărzii de Fier, una dintre cele mai odioase organizaţii fasciste din România. Aşchia nu sare departe de trunchi. Nu putem avea un asemenea tovarăş, care nu se disociază de trecutul ruşinos, care nu şi-a făcut autocritica! Sunt gata să-mi fac autocritica! s-a ridicat tânărul cu îndrăzneală în picioare în faţa inevitabilului. Prea târziu, tovarăşe. La indicaţia organelor superioare propun excluderea din rândul membrilor de partid a tov. Man Felix. Cine este pentru?! Unanimitate, toţi colegii sunt pentru şi cu câţi nu a fost la serate, la băute, la o carte, câtora nu le-a dat proiectele lui să le copieze, sau a făcut consultaţii benevole înainte de examen! Toate faptele bune erau uitate, era condamnat, partidul l-a pus la zid şi colegii trădători formau plutonul, care îl executa! Dragii lui colegi, care mai înainte îl linguşeau, acum îl executau. Se poate că îl mai şi invidiau sau asta să fie cheia care conduce societatea: invidia asupra valorilor, dorinţa maselor de a le distruge! În scurt timp în jurul lui s-a făcut vid, toţi îl ocoleau, sau se uitau cu nedisimulat dispreţ la el, ca la o stafie sau un mort viu! S-a angajat la un institut de cercetare şi proiectare şi după un timp a primit o colaborare în străinătate, desigur nu în vest, numai în est. Pentru a primi paşaportul serviciul BDS l-a informat că verificarea se făcea pe trei căi: servicul personal, partidul şi securitatea. A plecat spre secretarul de partid: Dar partidul nu are nimic cu dumneta! i-a răspuns acesta. Dacă doreşti poţi face cerere de reprimire şi o vom discuta. Atunci, de ce nu-mi apare paşaportul? 63 Biroul Organizaţiei de Bază 120

121 Trebuie să fie vorba de o eroare! Dacă tot insişti o să întrebăm şi la securitate. Deşi ţin să te avertizez că celor de acolo nu le place deloc să dea lămuriri. 38. Universitarul şi politicianul Fără a fi membru PCR cu convingeri revoluţionare nu puteai preda în unversităţile unei ţări est-europene a cărei conducere politică şi de stat deţinea secretul viitorului de aur. «Şi tocmai când urma să-i depăşim pe americani, am aderat la grupul ţărilor în curs de dezvoltare» constată Ciolan, unul care a slujit partidul, după propriile lui mărturii «cu pistolul în mână». Universitarul era taciturn, nimeni nu putea să-l citească! După ce a trecut criza doctoratelor, provocată de emisia de CO 2 (poreclită după propria-i probă de citire Codoi), omul nostru s-a înscris la doctorat în capitală, pe care l-a promovat într-un timp record, numai în trei ani, în stil american. De atunci a câştigat explicaţii docte pe care, în general, le baza pe globalizare, având ca sprijin conspiraţia mondială. Au trecut aproape zece ani de la atacurile din unsprezece septembrie, dar conspiraţiile nu au dispărut. Cinci dintre cele mai populare teorii legate de atacurile teroriste rămân nerezolvate şi astăzi. Promovat prematur profesor, devenise o somitate după ce a condus doctoratele în drept ale unor şefi de la ministerul de interne, ale căror studii fuseseră echivalate. La susţinere spunea bancuri uşor condimentate în faţa unor pogonici. Vorba lui era cumpănită şi pretenţioasă. Fusese numit şi membru corespondent al Academiei de ştiinţe juridice. Comisiile naţionale îi acordau contracte peste contracte, ale căror granturi cu multe zerouri plecau din conturi şi în arhive poposeau dosare infectate de boala somnului. Mon cher, mai rămâne să mi se recunoască meritele să intru în componenţa unei comisii la o sesiune internaţională sau la o revistă indexate ISSI! Deja mi s-a propus să fiu DHC! 64 Se duce centrul de râpă, creaţia vieţii mele! Unde mai pui că am cercetare aplicativă! se plângea colegul de specialitate tehnică Man, numai cadru asociat, deci făcând parte din tagma invidioasă a colaboratorilor externi, mult mai prost remuneraţi. Nu mai e la modă, se cere cercetare fundamentală şi tehnologie nanometrică. Contractele se iau pe sume mari, pe termen lung şi în consorţii europene. Fii atent ce banc fain: «Fiecare bărbat studios are nevoie de o amantă! Nevasta crede ca el e la amantă, amanta crede că e acasă la nevastă, şi aşa, omul nostru poate să şadă liniştit în bibliotecă să 64 doctor honoris causa (lat.) 121

122 citească, să citească în neştire!» 65 completă somitatea. Nu mai spunea că ministerele cereau tot felul de certificate şi universitatea organiza prompt cursuri postuniversitare cu diplomă: în management sanitar, pentru doctori şi asistente medicale, în protecţia muncii, pentru inginerii ce urmau să devină inspectori şi la toate se cerea cunoaşterea... legislaţiei în vigoare. Care, culmea culmilor, trebuia mereu să se schimbe! Iată cum somitatea aplica jurisprudenţa în cazul atentatelor Al-Queeda din SUA, punându-şi şi răspunzându-şi la întrebări: 1. De ce credeţi că nu au fost interceptate avioanele? Chiar vicepreşedintele american Dick Cheney a ordonat ca avioanele militare să rămână la sol şi să nu intercepteze aeronavele deturnate de terorişti. 2. De ce au căzut Turnurile Gemene atât de repede? Turnurile au fost distruse prin demolare controlată. 3. Cum a reuşit un pilot amator, ce zbura cu un avion comercial, să realizeze o manevră complicată şi să nimerească în sediul celei mai importante structuri militare din lume? Nu un Boeing 757 a lovit clădirea ci o rachetă, lansată chiar de Pentagon. 4. De ce rămăşiţele celui de-al patrulea avion, prabuşit in Pennsylvania, nu au fost vizibile? Zborul 93 al United Airlines a fost doborât în aer de o rachetă şi s-a dezintegrat, după care resturile s-au împrăştiat pe o suprafaţă foarte mare. 5. Cum s-a prăbuşit clădirea 7 din complex, doar din cauza focului, deşi nu a fost lovită de avion, când niciun alt zgârie-nor nu s-a prabuşit în condiţii similare? Blocul 7 a fost prăbuşit prin implozie, folosind atât materiale explozive cât şi incendiare. Contrazise de rapoartele oficiale, cele cinci teorii principale, legate de atentatele de la 11 septembrie, pe care somitatea le colporta cu o mină carismatică încât oricine îşi dădea seama că nu avea cum să fie înţeles de vulg, nu şi-au găsit încă un punct final printre inventivii amatori de conspiraţii mondiale, cu propriile energii pasivizate în faţa oricărei minuscule fapte. Teribil de greu, cât timp orice punct oficial e privit drept parte a conspiraţiei mondiale, iar organizaţia teroristă Al-Queeda nu le dezminte, ci dimpotrivă se laudă cu aşa zisele reuşite. «În orice caz imperialiştii îi depăşesc cu mult în cruzime pe comunişti, ei fiind de fapt cei care au exportat comunismul ca să distrugă Europa prin divizare în două şi tragerea cortinei de fier! Nu englezii au minţit partizanii români să reziste, că americanii vor ateriza? După aceea au falsificat alegerile, în folosul comuniştilor şi în dauna partidelor istorice, căci fără ajutorul lor nu se putea spune pe faţă nu, de ce nu au luat atitudine tranşantă contra ruşilor? Eh, numai de formă, nu zice că nu! Şi iată rezultatul de acum un guvern, duşmanul poporului, care taie salariile şi spânzură pensiile, îmbolnăvindu-i nervos pe oameni, ca să se sinucidă. Taci! Cât de 65 după Grigore Moisil 122

123 naiv poţi să fii! Însăşi conducerea ţării aparţine acestei conspiraţii mondiale!... Comunismul lucrează din ură contra celor ce au, noi din dragoste pentru cei ce n-au... unde este mintea care să susţină că ocupanţii vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza...? 66 Ucigaşii, care vor urma ocupaţiei, nu vor mai omorî cu tam-tam, o vor face pe ascuns în închisori, prin schingiuiri, frică, desfiinţarea valorilor şi a moralei creştine prin delaţiune la proporţii de masă. Progrese au existat într-adevăr, dar cu câte pierderi, sacrificii şi epurări fizice. Există o singură raţiune, în afara dogmei comuniste, considerată de puritani fără cusur, care să demonstreze, că dacă capitalismul s-ar fi păstrat, dezvoltarea ţării ar fi fost mai mică? Nimeni nu poate argumenta asta! Desigur cei mulţi ar fi dus-o mai rău pentru că cei puţini şi bogaţi ar fi acumulat noi bogăţii, iar plebea se pauperiza în continuare. Dar chiar dacă poporul nu ar fi putut acumula valori materiale, în plan spiritual libertatea de a se organiza şi manifesta exista! Capitalismul nu se putea reforma democratic, trebuia răsturnat prin revoluţie?! Leon arunca căutături pline de reproş celuilalt unchi Gheorghe, din partea mamei, aflat într-o formă fizică fără cusur, căci abia coborâse dintr-o icoană promiţătoare a raiului comunist pentru a-şi ajuta nepotul aflat la ananghie. Unchiule, m-ai fentat! De ce m-ai pus să merg cu ţărăniştii, când ştiai că n-au nici o şansă! îi reproşă Leon. La social-democraţi ai ratat consiliul local pe puţin, numai din cauză că v-au luat-o liberalii înainte. Am chemat pe amicii noştri, care ţin legătura cu foştii nomenclaturişti, şi au zis că ţărăniştii ar părea să aibă şansele cele mai mari. Cine să fi ştiut că s-au pus rău cu mahării presei şi-i fentează aliaţii lor la guvernare atât de mult cu publicitatea, care-i tot un fel de propagandă. Nu face nimic, numai timp pierdut. Totuşi şcoala politică făcută cu ei mi-a arătat cum se destramă un partid istoric. Chiar urmăreau să-l destrame. Ideologia lor nu cadra cu actuala clasă politică. Ori faci precum ei, ori te elimină. De atâta puritanism nu mai aveau cu cine face alianţe! La PSD cum s-a făcut de nu am ocupat pe listă un loc mai în faţă? Ba că unii erau mai vechi, ba că alţii aveau pile la centru şi subvenţionau campania cu mai mulţi bani. Dar şi noi am dat destul! Destul de mult, dar nu îndeajuns pentru a-i rade pe alţii, nepoate! De ce-ai mai răspuns altădată de industrie la judeţeana de partid? Să fii 66 Corneliu Zelea Codreanu 123

124 dat la o parte? Să îţi fac un loc de şef în lumea de ieri, care acum a ajuns lumea de mâine! Am vorbit la PD-işti, deveniţi între timp PDL-işti, avem relaţii ca lumea, dacă câştigă alegerile nu mai ai cum rata! Numai dacă câştigă?! Şi au câştigat. Leon Man a fost uns director la centrala termo-electrică din apropierea municipiului. Noul partid construise o superbă politică de dreapta, pe care Leon o promova cu ocazia oricărei adunări publice. Dădea mâna cu toţi, trăgea un zâmbet larg, căci ştia omul ce ştia, ce-i al lui e pus deoparte, «cu toată lumea înainte de înscăunare şi numai cu şefii după». Unchiul lui Leon, fosta eminenţă cenuşie a judeţenei de partid, de dinainte de revoluţie, când răspundea de sectorul economic, primea în birou, extrem de binevoitor şi foarte amabil, pe toţi cunoscuţii, numai prima dată necunoscuţi, pentru a-i îndruma în lumea sfaturilor deşarte. Cunoştinţele nici măcar nu se întrebau cum se face de le ştia toate ramificaţiile arborelui genealogic contemporan, darămite să mai intre la bănuială că??? După căderea dictaturii comuniste, iată-l proaspăt uns în CPUN 67, luând cuvântul ca la el acasă, comentând, dând sfaturi, râzând destins, spunând şi bancuri, plin de experienţa decisivă a trecutului. Fără mine nu aveau cum se descurca. Trebuia unul să ştie toate chichiţele puterii. În sala asta sunt atâţia fraieri pe metrul pătrat câţi nu poate asimila niciun regim. Cică să faci ceva, hodorong-tronc. Trebuie plan de măsuri, trebuie programare, trebuie ierarhizare. Bine că partidul nostru, acum de dreapta, ştie ce face. A numit toţi directorii de agenţii municipale şi judeţene. Cum să conduci o ţară fără cadre de încredere? Bursucul nostru de la învăţământ se arată nemaipomenit! O să creăm comitete de agitaţie în fiecare şcoală, doar fiecare elev are doi părinţi. Unchiule, să-mi zici tot ce trebuie să fac. Doar partidul m-a numit, aşa că nu mă dau în lături de la nimic pentru cauza noastră. Se primesc nişte transporturi de cărbune din Valea Jiului. Cei de acolo le trec pe pierderi şi aşa trebuie să dăm minerilor salarii compensatorii. Un transport în plus nu-i mare lucru! Fă formele de plată pe un cont extern şi bună pace. Şi nu mă controlează? Cum să nu te controleze, te controlează la sânge. Şi nu mă închid? Până să te închidă se face proces, poate stai la pârnaie o săptămână! Nu-mi place aşa ceva! Da salaru de director de centrală sigur că îţi place! Nu mai face mofturi, te scoatem noi de la răcoare. 67 Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională 124

125 Şi procesul? Vei fi achitat. Îţi vor face ceva reclamă piţipoancele de redactoare şi junii de la TV, dar tu te declari, sus şi tare, nevinovat. Şi apoi avem noi grijă cu judecătorii să te scoatem de la pârnaie. După aia, ai voie să dai în proces statul român, să ceri reîncadrarea în funcţie, salarii compensatorii, daune morale, tot ce-ţi va propune advocatul apărării. Şi nu-mi stric imaginea politică?! S-o strici, hai, măi, fii serios?! Dimpotrivă, chiar ţi-o creşti! Tu ai figură de prost cumsecade, nu de lichea politică. Te plângi, faci pe nevinovatul, eşti nedreptăţit, toate posturile vor vui cu imaginea ta, cu interviuri, procuratura se va lansa în acuzaţii dure, zeci de milioane de euro sustrase, pagubă uriaşă. Apoi scapi nevinovat, chemi familia la mobil, te ia cu merţanul de la puşcărie. Iată un individ şmecher, va spune tot românul, care dintre noi nu ar face la fel?! Numai că deosebirea dintre român şi mine este că eu am reuşit şi ăla numai visează de pomană. Asta-i chiar meseria de politician, să alimentăm speranţele lor cu vise deşarte. Ciocăni cu linguriţa în ceaşca de lapte goală, iar chelnărul din salonul de mic dejun de la hotelul Radisson Blue din Bucureşti se grăbi să le aducă o carafă plină. Unchiul surâse larg cu gura plină şi adăugă: Să simulezi un orgasm electoral e uşor. Să simulezi o erecţie în cariera politică e aproape imposibil, dacă nu ai relaţii! Orgasmul să fie pentru masele largi de alegători, iar erecţia numai pentru noi cei aleşi din maxim două, trei partide, ce se plimbă pe micul ecran şi apoi la guvernare. Eminenţa universitară, după o extenuantă repriză de gândit, avu o nouă viziune asupra universului păcii sociale din ţară, ce aducea mai mult cu un basm, în care fiecare făptură umană trebuia să-şi joace rolul de termită atribuit de conspiraţia mondială, cu infinită fineţe şi camuflat stoicim, care lui îi secă atât de mult puterile trupeşti încât seara în dormitorul conjugal nu a mai făcut faţă la trântă, asalturilor tinerei ursoaice carpatine, care l-a popularizat. Omul ăsta la pat e un mare nimic. Nu ştiu la ce se strâng alţii în jurul lui. Cică întemeiază un nou curent filozofic paneuropean. Pe Codreanu l-au asasinat regele cu francmasonii, pe Antonescu sovieticii cu comuniştii autohtoni, pe Ceauşescu aşa zişii dizidenţi cu kaghebiştii, dar ăsta social se sinucide. Ce inepţie, să stai în casă să scrii?! Viaţa pură prin trăirism e totdeauna superioară creaţiei bazată pe gândire, hai să zicem raţiune plus imaginaţie. Extrafina ursoaică ieşea din apa sărată a golfului Belona, din staţiunea Neptun, umflându-şi bustul, pentru a face costumul de baie întreg să i se 125

126 muleze mai bine pe corpul pârguit de soarele litoralului, cercetându-şi trupul şi autoapreciindu-se cu priviri admirative. Încă era frumoasă, încă va mai face cuceriri, citea în ochii bărbaţilor întinşi pe nisip la plajă. Profesorul de drept penal tocmai exemplifica studenţilor cum se interpretează prescripţia pedepsei. «Dacă un condamnat nu a fost prins un număr de ani, mai mare decât pedeapsa privativă de libertate, înseamnă că el s-a autoclaustrat, deci a trăit în recluziune, mai rău decât la puşcărie şi prin urmare nu mai are nici un rost ca să-l închizi!» Administraţie africană În câteva zile vei fi chemat la direcţiune să explici de ce ai legături intime cu o fată musulmană. La spusele laconice, cu ton dur, ale directorului de studii, Leon îşi strânse umerii şi îşi frecă palmele masive. Pe terasa locuinţii închiriată de Ştefan şi Leon, colegii beau împreună rachiu de portocale preparat cu alambicul lui Igor Klipkov. Totdeauna ucrainianul lipsea când grupul de formatori servea tăria fabricată de el. Cu un trecut mai îndelungat de tovarăş avea multe obsesii despre turnători. «Noi suntem puţini şi prin urmare uşor de supravegheat. Cum contractul se prelungeşte anual, te poţi trezi că nu îl reînnoiesc şi te întorci acasă, unde stai pe un salar de o treime. Baţi din palme când ia cuvântul rectorul, care mereu e plecat prin Vest pe banii instituţiei şi câştigă de zece ori mai mult decât tine. Măcar aici câştigăm denghii cât directorii şi deşi venetici, suntem poziţionaţi spre vârful societăţii». Klipkov era maistru formator în specialitatea sudură şi era singurul care deţinea o instalaţie de distilare, pe care o foloseau pentru a prepara băuturi tari. Se spunea că se mai găsesc alambicuri şi în satele dimprejur, dar nimeni nu aflase o adresă exactă şi nu putuse stabili un contact. De întrebat era exclus, căci în ţările islamice alcoolul era prohibit. Pe masă se mai găseau câteva doze de bere de-o calitate execrabilă, cumpărate de la singurul depozit din oraş, deschis numai după opt seara, situat pe-o stradă dosnică, într-o înfundată, care se termina la marginea unei platforme întunecoase, înconjurată de bălării. Am lăsat problema căsătoriei la urmă ca să ne cherchelim, detensionă discuţia Ştefan. Bine, dar am plătit-o de fiecare dată! replică Leon. Totul rămânea între voi dacă nu aflau părinţii că i-ai răpit fecioria. Fata nu se mai poate mărita la noi. Oricare bărbat marocan o poate repudia după noaptea nunţii. Aşa că ori o iei de nevastă sau îţi întrerupi contractul şi pleci acasă.

127 Colegul marocan îl privea tranşant şi nu se jena de prezenţa celorlalţi formatori europeni. Dar nu am fost eu primul, Khalil. Ştii că mă priep la chestii de astea şi nu pot fi dus cu puţin sânge de pigenon 68! Dar acum ai picat de pigenon. Tatăl ei este şeicul unui arondisment central, cred, aproape sigur, cel unde se găseşte moscheea la care merge directorul. Cuvântul tău în faţa lui nu prea are greutate. De ce te-ai agăţat de-o fată în port islamic? Nu eu, ea s-a agăţat de mine. Nu pot fi mutat în altă parte? Numai la sfârşitul anului şcolar şi chestia asta mă depăşeşte, se poate aranja numai la Casablanca. Până atunci eşti la discreţia familiei ei. Nu te speria că nu te omoară, s-ar putea, dar numai după nuntă, ca să ia pensie de pe urma ta, rânji unsuros Khalil. Dar eu nu mă însor cu ea! Poate a avut-o jumătate din cartier şi vor râde toţi când ne vor vedea împreună pe stradă. Khalil puse doza goală de bere pe tăblia mesei şi îşi privi colegul european cu cea mai adâncă seriozitate în ochii negri. Fata devine femeie, care nu mai umblă pe stradă. După căsătorie stă toată ziua acasă şi iese numai când o lasă bărbatul. Şi nu pot face nimic? Poţi! Îţi faci bagajul şi te întorci în România înainte ca povestea asta să ia amploare... La sărăcia împărţită nouă de fosta gaşcă a lui Ceaşcă! Ştefan sări ca ars în picioare şi îl împroşcă cu imputări în română, pentru a nu înţelege colegul arab. Nu mai fă pe niznaiul! Te-au debarcat aici după ce-ai devalizat centrala termoelectrică, nu mai fă pe naivul, că toţi te-am văzut la televizor, sau am aflat de afacerile găştilor voastre din reportaje. Ceaşcă nu mai e, dacă l-aţi împuşcat?! Ăla care îl păzea cu pistol mitralieră e acum ambasadorul vostru în Rabat. Nu cred că ţi-ar fi de vreun folos să te duci să te plângi la ambasadă, adăugă arabul fără ca să ştie că rămăsese calat în altă perioadă a istoriei politice recente. 68 porumbel (fr.) 127

128 Dl Goe în Africa Veştile bune sunt acoperite cu nori de tristeţe. La doctor sosise în vizită fiica cu nepotul, un mic Goe de capitală balcanică. Man i-a preluat cu maşina din aeroportul oraşului Casablanca şi răsfăţatul familiei s-a aşezat în faţă, alături de şofer «pentru ca să văd mai bine, prin parbriz!». Am doi terorişi în casă: pe doctor şi pe fata noastră. Ce să mă mai fac cu al treilea? se lamenta madame Blanc. Broboane de transpiraţie curgeau pe fruntea femeii în timp ce aranja platourile cu mâncăruri pe masă. Prin geamul deschis se auzeau din curte strigătele celor care jucau fotbal. Viorela contribuise cu un tort de fructe, iar madame Lasard dăruise o salată de anşua. Societatea rezidenţilor din Est invitase, dintre vechiul grup de francezi, numai pe madame Lasard, care refuzase politicos deplasarea «Nu pot veni până într-un cartier popular, asta e foarte sigur». De mult a divorţat Mirela? se interesă Viorela de soarta fetei. O, de peste cinci ani. Anghel mergea pe atunci în ultimul an la grădiniţă. Regret că pleci, Blanc, eşti un om de treabă şi un doctor cu experienţă. Însă noi puteam renunţa mai demult la tine pentru că în credinţa noastră profetul vindecă, medicul numai îi îndeplineşte voinţa. Şi acum avem mulţi medici noi, absolvenţi tineri din Casablanaca şi Marrakesh. Fără a mai lua în considerare pe cei care revin din Franţa pentru a-şi trece pe firmă absolvirea unei facultăţi sau stagiul la un spital de peste Mediterană, zise Youness, şeful sindicatului medicilor din Safi. Avantajul vostru este că nu aţi cunoscut comunismul. La peste zece ani de la revoluţie, în România, încă nu au dat drumul la cabinete private! La noi reformele şi progresul ce le-ar aduce trec prin capete îndoctrinate de datorii colective şi drepturi oligarhe. Dar am cunoscut protectoratul. Voi europenii şi în special francezii aveaţi privilegii. Privilegiile astea le-aţi putut păstra şi voi. Guvernarea franceză nu a ras o ordine şi o ierarhie socială autohtonă pentru a o înlocui cu alta. Colonialiştii nu v-au făcut naţionalizarea. În schimb le-am făcut-o noi lor, după declararea independenţei. Man se apropie cu un pahar de merlot în mână de grupul format din arab şi ucrainieni. Mie şi familiei mele comuniştii ne-au furat ceva an de an. Presiunea aia politică nu numai ne-a sărăcit, ci ne-a urâţit şi viaţa. Bunicii apăreau de la ţară cu căruţele goale şi priviri rătăcite, până le-au luat şi calul. Părinţii erau

129 terorizaţi în serviciile de stat de către şefi, la şcoală eram pionieri cu cravatele la gât şi ne strângeau în careu pentru a ni se face educaţie politică. Nici acum nu e mai frumoasă, pentru că nimic nu ni s-a dat înapoi, politică se face declamativ numai pe micul ecran. Ucraina era partea cea mai frumoasă din URSS, unde revoluţia a început cu douăzeci de ani mai devreme decât în România. Am fost atât de avansaţi încât dacă nu aveam alimente prin magazine ne-au dat salar mic, că tot nu aveam ce face cu banii! făcu o grimasă Igor. Pe vremea aceea făceam escală în Franţa sau Germania pentru a cumpăra de-ale gurii pentru familia soţiei din Kiev. Zborul costa ceva mai mult, dar studenţii arabi îşi dădeau cu rândul, se uită cercetător la mâncărurile de pe masă Youness, pentru a identifica unde ar putea fi carne de porc. Studiau mulţi din Maghreb în Ucraina? Nu i-am numărat, dar după Kiev şi Odesa, în Cernăuţi erau cei mai mulţi. Am format o asociaţie islamică şi am deschis într-o cameră de cămin un centru de rugăciune. Aveam şi burse de studii. Cred că statul sovietic le oferea pentru ţările lumii a treia, unde ar fi dorit să-şi întărească influenţa politică. Nouă, la ucrainieni, ni se făcea educaţie politică ateistă, iar pe africani îi lăsa în pace! Era drastic cu informarea politică, dacă lipseai de la cursuri te chema la decanat şi dacă nu găseai motive plauzibile puteai primi imediat o sancţiune. Bisericile din cartiere au fost convertite în depozite, iar dacă te filau la slujbă în catedrală riscai să zbori din facultate. Klipkov ieşi la o ţigară afară, unde Dumitru şi Man inspectau pe un trunchi de palmier, care se înălţa la patru metri deasupra peluzei, cicatricile rămase în urma tăierilor succesive ale ramurilor uscate. Nu îl mai poate tunde decât cu scara, remarcă Man. Credeţi că Vera mea ar putea fi agentă KGB? îşi exterioriză îngrijorarea Igor. Schimbăm subiectul! Amice, în tot estul e o psihoză a serviciilor secrete. Au fost ce-i drept supradimensionate, dar omniprezente nu cred. Să transformi fiecare cetăţean în turnător nu-i o treabă uşoară! Şi-apoi ce i s-ar fi putut oferi? remarcă Blanc. Într-o ţară unde domneşte sărăcia lucie, teroarea se poate instaura cu uşurinţă. Oamenii au un preţ foarte mic şi apoi nu putem exclude partea diavolească din fiecare, arătată de-a lungul istoriei prin fapte. Istoria ne aminteşte un şir de fărădelegi ale conducătorilor, pe care contemporanii îi proslăvesc. Amice Man, noi suntem nişte indivizi atât de puţin importanţi încât nimeni nu ne bagă în seamă. Am venit să lucrăm aici, în Maghreb, pentru că fifirica cade mai repede în conturile noastre de la BMCE. Nici măcar nu 129

130 ni se permite să deţinem valută. Facem o cerere şi ne-o schimbă numai când ieşim peste graniţă. Important e să nu facem valuri şi ca să nu facem trebuie să trecem cât mai neobservaţi. Să ne târâm precum şarpele! Neimportanţi pentru societate, dar semnificativi pentru o femeie, o soţie, cu care împarţi patul! Invidia satisfăcută, plăcerea de a-şi controla bărbatul. Să îndrăznească numai să îi tragă clapa sau să o părăsească că îi arată ea, femeia, de ce e în stare! Îl toarnă de nu se vede! Rugbistul Sasu râse cu voce groasă şi hârâită pentru a-şi exterioriza satisfacţia. Şi Man ce va face cu arăboaica? I se putea întâmpla oricui! Dumitru ridică umerii a neputinţă şi-i aruncă colegului de apartament o privire condescendentă. Lăsaţi-l să-şi trăiască viaţa. Nu avem ce face, dacă are temperament aprig şi pătimaş, ca un arab. Igor i-a tot zis că trebuie să fii ca şarpele, dar se pare că nu s-a prins nimic de el, adăugă Sasu. Lasă-l şi pe Igor. Colegii mei, marocanii, vorbesc că face băutură în cantităţi mari şi o vinde pe sub mână în suk, adăugă critic arabul. Aiurea, se revoltă Man. Cum poţi crede astfel de bârfe. Numai nouă europenilor ne dă, cu noi face o excepţie şi ţi-am zis să nu-i spui nimic directorului de studii. La plecare Sasu rămase în spatele femeilor până ce Man l-a ajuns din urmă. Îl atacă direct, fără menajamente. Rămâi puţin în urmă, cu tine am o vorbă înainte de a ne despărţi. Nu numai din auzite, dar constat că îţi fug ochii şi după femeile altora! Mă ofensezi bătrâne. Pentru mine familia e o instituţie închisă, un castel medieval în care nu mă amestec. Aşa ar fi cel mai bine. Medieval, ai?! Crezi că eu sunt un soţ de modă veche? Să-ţi vezi de problemele tale, să te căsătoreşti cu marocanca. Atunci sunt în asentimentul tău, dacă te rog să nu ne mai deranjezi vreodată. Am vorbit cu soţia mea, Viorela, şi ea îţi cere asta în mod expres. Cine ţi-a permis să-i faci semn când a ieşit pe terasă? Calmează-te, ai greşit, semnul era adresat lui Albu. Nu am voie la plecare să-mi iau la revedere de la gazdă? Dacă ne mai deranjezi o să devin violent! Nu te juca cu focul şi nu întinde coarda prea tare! Fără a mai adăuga o vorbă, rugbistul îi întoarse spatele. Grăbi pasul cu privirea în pământ, încă un pachet de muşchi bine întreţinut, dar cu predispoziţie spre îngrăşare, arătată de şunculiţele strânse deasupra curelei de la pantaloni. Încheiase tratativele, comunicase starea de ostilitate şi se putea îndepărta cu paşi apăsaţi, ce exteriorizau hotărârea-i neclintită. 130

131 41. Reverie Pe spaţiul viran plin de tulpinile ciulinilor uscaţi, de care fluturau agăţate pungi negre de plastic, doi bărbaţi în djillabe elegante se retrăgeau spre zona locuită. Un catâr bătrân cu trupul cenuşiu şi păros rodea cu încăpăţânare smocuri de buruieni, ce răzbăteau cu greu, din loc în loc, printre pietrele calcaroase acoperite ici-colo de nisipul roşiatic şi cotoare de legume, aruncate de zarzavagii la marginea sukului. Bărbaţii ocoliră trupul animalului şi dădură colţul pe lângă magazinul de saltele, perini şi lingerie, deschis în spaţiul cu destinaţia de garaj de la parterul unei clădiri cu două etaje, nu înainte ca cel mai în vârstă să arunce o privire cruntă în direcţia de unde au venit. Pe treptele terasei cobora în fugă Leon Man. Se opri şi scutură pumnul încleştat în aer spre direcţia lor. Am plătit de fiecare dată femeia voastră ca pe o curvă şi acum îmi cereţi bani pentru a o cumpăra ca să mă căsătoresc cu ea?! Ruşine! urlă tânărul, roşu de furie. Mulţimea forfotind pe trotuare s-a oprit ca hipnotizată, apoi câteva femei tinere au început să râdă indicându-l cu arătătoarele şi traficul de persoane se puse din nou în mişcare. Man fugi până la colţ dar nu mai găsi pe cei doi marocani, care se pierduseră în forfota de seară a străzii principale, Rue de la Porte. În schimb dădu peste un catâr, care păştea smocuri uscate, drept care se alese cu un picior nemeritat în pântec. Animalul ciuli urechile, moştenire de la tatăl măgar, zbieră cu resemnare pentru a protesta faţă de nedreptatea făcută şi o luă la trap răscolind colbul de pe marginea trotuarului şi revoltând câţiva trecători paşnici, care îşi scuturară hainele în urma lui. 131

132 42. Ramadan versus Crăciun Nu-i aşa că Ramadanul este o sărbătoare bună, căci regimul alimentar face bine la digestie? Prin asta întregul organism se detoxifiază şi îl proslăveşte pe Allah, n est pas? zicea directorul de studii Amazzal El Auofi către mai mulţi formatori adunaţi în biroul lui la taclale, pentru a-şi petrece pauza. Şi voi, europenii, ar trebui să v-o însuşiţi! Noi avem posturi înainte de Crăciun şi de Paşti. Dar nu le ţinem aşa de riguros ca voi, răspunse Igor, care era destul de vechi în institut ca să-şi facă cuvântul cel puţin ascultat, dacă nu luat în seamă. Şi rugăciunile le faceţi mai rar! reproşă cu ton caustic directorul. Nu avem un program zilnic pentru rugăciune. La voi, difuzoarele de la cele două moschei din cartier, ne trezesc la trei noaptea şi la cinci în zori. Creştinii ortodocşi au două slujbe pe zi la biserică: utrenia şi vecernia. Cea mai importantă slujbă e duminica dimineaţa. Catolicii se întâlnesc în Safi fie la biserica spaniolă, fie la capela franceză. Noi slavii nu mergem acolo pentru că suntem ortodocşi. Trezitul la trei este benefic pentru familie. Creşte prolificitatea! Se spune că tocmai de aia au marocanii atâţia copii. Pentru un arab fiecare copil e scump, pentru că reprezintă o nouă şansă la viaţă. Assalam Ouakikoum 69, salută Chouine Moustafa tocmai intrat în direcţiune. Oricum tu bei prea multă vodcă Igor, îi privi critic profilul burţii rotunjit, având în ochi sclipiri de corb, ce săgetau de sub gluga djillabei. A, religia voastră! zise El Auofi cu o nuanţă peiorativă. Religia noastră nu s-a schimbat de peste şase sute de ani. Nu uitaţi că Mohamed a fost ultimul proroc al lui Isus. Où este votre père Noël 70? Într-o pădure de brazi? Şi anume unde? ridică tonul ironic Chouine. Este doar o poveste pentru copii, îl pasă Man. Poveste pentru copii? repetă glumeţ Chouine. Dar la voi europenii toţi serbează Crăciunul şi îşi fac cadouri din partea lui. Cu mic cu mare. Ce meschinărie! Ei bine, se spune că bârlogul bătrânului este foarte departe, în Finlanda, îşi mângîie Dumitru tacticos barbişonul cărunt. Ei bine, repetă directorul alocuţiunea, sărbătoarea voastră de iarnă a trecut şi vacanţa noastră la fel. Sfatul meu este să disciplinaţi stagiarii şi pentru asta să-i motivaţi cât mai bine. Şi s-o lăsaţi mai uşor cu alcoolul! 69 pacea fie cu tine (arabă) 70 unde este Moş Crăciun (fr.) 132

133 Europenii beau prea multe tării, accentuă arabul. În Ramadan să nu atingeţi nici măcar o ţigară în faţa stagiarilor, pentru că musulmanii, care nu au voie, s-ar putea simţi ofensaţi. Directorul de studii întoarse spatele grupului albilor şi se apropie de conaţionali, cu care începu a vorbi în arabă. După masă Man reapăru de la ore şi se duse pentru a semna condica în cancelarie. Pe cap purta o pălărie de pânză cu colorit pestriţ, de camuflaj pentru junglă, care îl apărase de soare la traversarea pădurii de eucalipţi. Dădu nas în nas cu Chouine. În Finlanda, o minciună! Cine l-a văzut pe bătrânul ăsta al vostru, atât de gentil, care iubeşte să facă cadouri copiilor? Voilá un colegue, care nu a făcut nimic aici. Nimic de nimic, râse puternic, cu glas dogit Chouine. Niciun proiect de-al vostru nu a câştigat etapa regională a concursului specializărilor de la Marrakesh. Voi, românii, aveţi numai o gură mare! Şi tu, Man, vrei să instruieşti şi specializarea de instalaţii?! Eu sunt cel care face asta, pentru că tu nu ai calificarea necesară! Tu, calificarea?! Cred că nu ai niciuna! Ce calificare, boule? Te omor, cretinule, te omor, ţipă Man nemaicontrolându-se deloc, foarte congestionat la faţă. Mâinile lui uriaşe, ca de dulgher, apucară gâtul lui Chouine. Prin crăpătura glugii cu dungi maro şi negre obrazul şi nasul arabului se înroşeau continuu, apoi începură a se învineţi. Dumitru sări şi apucându-l pe agresor de tors îl trase înapoi. Dându-şi seama că şi-a pierdut controlul, europeanul lăsă palmele, construite bădăran, în jos şi le frecă cuminte de poalele halatului uzinal de culoare gri petrol. 133

134 Fără porc Misérable cochon. Porc mizerabil! inversă ordinea cuvintelor ofensatoare Ibtissen pentru a nu se repeta, dar, totuşi, a le întări mai mult sensul. Dădu din mâini haotic în jurul capului bărbatului ca şi cum sub pretextul că i-ar fi apărat faţa de muşte dorea a-l plezni. Ridică mapa cu inscripţii islamice pentru a o folosi ca paravan contra soarelui puternic al Africii. În ochi îi luceau lacrimi iar vocea începuse a răguşi. Înainte de a pleca de acasă imanul o întrebase unde merge, acum la sfârşit de Ramadan, iar fata i-a răspuns că la o prietenă pentru a prepara prăjituri. De la moartea mamei, Ibtissen conducea menajul casei ajutată de o femeie dintr-un sat din împrejurimi. Consiliul familiei, format din tatăl şi fratele mai mare, hotărâseră asta. Tatăl îi oferea ingrediente de la epicerie, al cărui patron era, situată la intersecţia a două străzi, care despărţeau cartierul de vile de un cartier popular. Astăzi fata i-a promis că spre seară va chema menajera să-i aducă din sat şi alte ingrediente necesare cous-cous-ului şi prăjiturilor. Tunul bubui în interiorul cazărmii anunţând ora şase seara. Era semnalul care dădea liber la mâncare. Leon comandă un bol de harira şi o farfurie de tagine pentru fiecare şi aşeză pe mijlocul mesei ziarul All Maghreb, pentru a fi şi la îndemâna fetei. Ibtissen citi despre recordurile marocane înscrise în Guinness Book. Îi împărtăşi şi lui cu voce tare că «cel mai mare tagine de sardine măcinate din lume a fost expus sâmbătă în 10 iulie 1999 la Safi, în piaţa Mohammed V». Taginul, cu un diametru de 6,30 m şi o înălţime de 4,5 m, a fost decorat de cei mai renumiţi ceramişti ai oraşului. Să decorezi aşa ceva, mare cât o casă cu mansardă, presupune să dispui de o schelă, replică constructorul. Da, au improvizat chiar o schelă pentru a ornamenta acoperişul. Le ştii aşa de bine ca şi cum ai fi fost de faţă. Nu ca şi cum, chiar am fost, răspunse fata chicotind. Au participat două sute de femei printre care şi mama mea, pe care eu o secondam. Chelnărul le arunca priviri dese, pline de subînţelesuri, care pe fată începeau să o deranjeze. Soarele se scălda acum în ocean, trasând o dâră însângerată în dreptul portului pescăresc, delimitat în stânga de Castelul Mării, construit de portughezi, şi în dreapta de cartierul olarilor. S-au ridicat şi au plecat la plimbare într-un loc, unde să fie feriţi de priviri indiscrete. S-au pierdut mai întâi în înghesuiala mulţimii din suk. Ibtissen trăia bucurii adolescentine, descoperind ceva nou în fiecare atelier cu veşminte tradiţionale: din postav, lână, sau cu pantofi din piele cu tocuri şi vârfuri foarte ascuţite, cu pahare, vase şi tăvi din tablă lucrate cu filigran, cu ceramică cu modele viu colorate aproape stridente, desigur pentru tagine

135 sau cous-cous. Tânărul european îi resimţea trăirile, uitându-se la mimica feţei şi gestică sau, când se ţineau de mâini, prin zvâcniri pline de subînţelesuri. Îşi antrenase veleităţi de detectiv pentru a completa experienţa lui de turist. Nu ştia câte generaţii de europeni au locuit aceste locuri şi prin ce au contribuit la civilizaţia arabă. Au rămas vestigii părăsite, lăsate în grija africanilor, care cultivau o ţară bilingvă. Franceza constituia acuma puntea indigenilor spre Europa. Mergând pe Rue du Souk traversară Médina până la poarta Bâb Chaâba. Nu mai puteau să se ţină de mână ci mergeau unul lângă altul, dar din când în când li se atingeau umerii. Lămpile stradale electrice sau cele cu gaz, de la tarabele negustorilor, se aprindeau în semiîntuneric şi după o cotitură pe o stradă lăturalnică, într-o zonă umbrită, o îmbrăţişă şi o sărută nesăţios pe obraz. «Arabii ăştia exagerează, le umflă pe toate de parcă ai trăi o mie şi una de nopţi ; aia unică este cea mai importantă, nu se ştie-i prima, ultima sau pe la mijloc, dar trebuie să fii pregătit să nu o laşi să treacă de pomană. Dacă te aclimatizezi poţi pătrunde în sufletul unor indivizi, să cunoşti relaţiile dintre ei. Deseori femeile au sufletul cel mai mare. Don Juan zicea că poate comunica numai cu femeile şi copiii. Bărbaţii sunt prea preocupaţi de câştigul cotidian, prea legaţi de bunurile materiale şi de afaceri ca să întreţină o relaţie pe termen lung». Leon Man, venit tocmai din inima Carpaţilor, şi-a găsit sufletul pereche pe ţărmul Atlanticului, în nordul Africii. Străbătând Rue du Port prin micul parc central s-au îndreptat spre faleză. Faleza începea din partea de sud-vest a oraşului şi se întindea până la plaja Lalla Fatna. La zeci de metri dedesubt valurile Atlanticului loveau mugind, scrâşneau muşcând la bază stânca înaltă, ca să se retragă hăulind înspumate pentru un nou asalt. În întuneric se profilau şi alte perechi de tineri strâns îmbrăţişate, pentru a-şi transmite căldura trupurilor, pentru a-şi spune vorbe înflăcărate în faţa imensităţii naturii dezlănţuite cu sălbătăcie. Împreună se simţeau protejaţi sau poate doreau, inconştient, să fie zdrobiţi şi uniţi în moarte. Cu voci înspăimântate localnicii mai şopteau istorisiri despre perechi care s-au aruncat împreună de pe faleza înaltă în stâncile de jos măcinate de valuri imense. Ce au putut simţi în secundele îngrozitoare din durata zborului spre moarte?! îi şopti Ibtissen, lipindu-se de trupul lui. Cine? Cum nu ştii? Sinucigaşii îndrăgostiţi! De ce nu construieşte primăria o balustradă ca lumea? Dacă mai faci un pas şi suferi de rău de înălţime te poţi prăbuşi. Fir-ar să fie de autorităţi indolente! Cum de nu poţi înţelege nimic! şopti din nou fata cu un tremur plin de mister în glas şi flăcări în priviri. 135

136 Bărbatul strânse mai tare trupul tânăr de alături, ca şi cum l-ar fi putut pierde. Îi părea că îi împărtăşea tot parfumul sălbatic al Africii, condimentat cu mirodeniile strânse în grămăjoare piramidale pe tejghelele din suk. Moartea-i numai moarte şi în rest nimic! Am dreptul, prin educaţia mea diferită, de a nu-ţi împărtăşi întrutotul părerile! 44. Sufism Sufismul semnifică dragostea dăruită lui Dumnezeu necondiţionat, neaşteptând nicio răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. Razime, tatăl lui Ibtissen, îl pregătea pe Leon de cinci ori pe zi după ce tânărul trecuse la islam. Legea islamică interzicea unei fete căsătoria cu un bărbat de altă religie. Numărul adepţilor Coranului pe pământ trebuia să crească prin formarea fiecărei noi familii şi imanul veghea la asta. Ibtissen îi citea din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi ( ): Inima mea poate fi orice: o pajişte pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei, cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia supremă. A trecut o caravană/ Înspre-a soarelui apus/ Şi iubirea mea curată/ În pustiu cu ea s-a dus 71 La arabi o nuntă durează, de obicei, două zile în care mirii sunt trataţi ca regii. După prima noapte mirele confirmă fecioria fetei, care trebuie să fie neatinsă. Man a mânjit lingeria intimă şi cearceaful cu sânge de porumbel, căruia i-a sucit gâtul şi i-a scos inima cu un pumnal berber. Pasărea se sfârşise, dând spasmodic din aripi, în pumnul lui asemeni unei inimi, de care se lipise puful mânjit cu sânge, pulsând tot mai slab. Fetele au tatuat mâinile şi picioarele lui Ibtissen, folosind culori naturale ruginii şi negre, cu arabescuri ce reprezentau două inimi perechi bordate cu mici rămurele de cedru. Cortegiul nupţial a fost precedat de suflători în trompete şi o caleaşcă ce transporta, expusă curioşilor, zestrea miresei formată din vase de tablă, dantelării, covoare ţesute şi broderii arabe. Urmau, purtate pe umeri, două fotolii cu mânere aurite cu mirii îmbrăcaţi în haine tradiţionale, ea în djillaba, el în caftan cu fes pe cap, săltaţi în ritmurile muzicii până în cortul cu nuntaşii. Un derviş deschise dansul nupţial în faţa invitaţilor pe muzică chaâbi. Au urmat alte ritmuri mai sincopate de instrumente tradiţionale cu corzile ciupite frenetic. După nuntă Man s-a întins în pat de unde alte două zile nu 71 A trecut o caravană, melodie de Aurel Tămaş 136

137 s-a ridicat decât pentru a bea pălincă şi a mânca carne de berbec, pregătită după o reţetă locală. Colegii lui din Europa îl priveau bizar la institut. Îşi amintea vorbele lui Dumitru. «Orice clipă petrecută aici este pierdută pentru civilizaţie. Noi suntem un fel de mercenari didactici. Cât stăm o facem pentru bani căci la fiecare oră o fifirică, par exemple, un dirham rotunjeşte contul nostru în bancă!» Se gândi la Legione Etragère «cum s-or fi simţit mercenarii ăia să vină aici să lupte pentru dunele de nisip ale Saharei cu inamici de altă rasă, cultură şi obiceiuri. Desigur alţii i-au trimis şi i-au plătit pentru interese supranaţionale. Şi totuşi uite că limba franceză a rămas aici, ce-i drept numai pe locul doi, dar în Coasta de Fildeş este limba naţională, care a permis diferitelor triburi să comunice». 45. Naţionalism Numai un semidoct poate fi naţionalist! cuvântă Dumitru. Adică pot zice un Halbidiot 72, întări Man. Un semidoct nu e prost total dar se crede genial, în permanentă pândă, grăbit să speculeze circumstanţele. Bătrâne, naţionaliştii noştri fie ei comunişti sau legionari, dă-mi voie să îi adaug şi pe ăştia deşi nu i-am cunoscut prea bine... Nici nu aveai cum pentru că putreziseră de mult timp prin puşcării... Bătrâne, naţionaliştii noştri nu cunoşteau bine limbile străine. Da, vorbeau stricat româneşte! Totuşi erau bine orientaţi politic. Erau tovarăşi numai între ei şi la fiecare promovare conta dosărelu de cadre, pe care-l ţineau dosit în sertar. Merdre! Mon Dieu 73!!! exclamă, uitându-se pe geam. Am remarcat de multe ori o maşină cu doi bărbaţi în costume europene care, fie că citeau ziarul, fie că purtau ochelari de soare, ne supravegheau poarta... Tu ai obsesia agenţilor secreţi... Dumitru îl conduse pe Man pe terasă. Scrutând printre arabescurile bordurii de la mantinelă i-a arătat un Porsche, care staţiona în umbra parasolarului de la brutărie. Prin geamul întredeschis ieşea un firav fum de ţigară şi colegul Dimitru înclină capul a încuviinţare. Au şi ei probleme în sud cu Sahara de Vest Combatanţii din Frontul Polisario sunt berberi. O parte din berberi sunt nomazi, alţii au aşezări în munţii Atlas. Oricum sunt cei mai vechi locuitori de aici şi trăiesc peste tot în Maghreb, fără însă a avea propriul lor stat. Au reintrat în casă şi au coborât la etajul unu în salon. 72 semiidiot (ger.) 73 Drace! Dumnezeule! (fr.) 137

138 Ce cumplit este să ţii în braţe o carne tânără care să-ţi înfigă ghearele şi să te zgârie pe ceafă, conchise Dumitru în timp ce se serveau dintr-un castron cu sardine în sos de praz african. Ce culoare are fata? întrebă Man trecând în revistă pe gheară de leopard din Cote d'ivoire, apoi pe Zaïda şi la urmă faţa palidă şi cu cearcăne la ochi a Viorelei pe care se chinuia fără prea mare succes să o uite şi care îi făcea imputări că s-a căsătorit. Dumitru a plecat capul fără a da un răspuns. De când Man s-a mutat cu Ibtissen într-un apartament deasupra librăriei, oferit de iman, românul rămăsese singur. Assalam Ouakikoum, pacea fie cu voi, salută Khalil. Dădu mâna cu toţi, căci a ocoli atingerea fizică era considerată nu numai o trecere cu vederea, dar chiar o ofensă la marocani. Conform ritualului, bărbaţii trebuiau să se sărute de trei ori pe obraji. Au desfăcut dozele de bere, dar n-au avut timp să le golească nici pe jumătate când apăru şi Sasu. De ce nu îţi scoţi şi soţia la plimbare sau ai deprins obiceiurile de aici? În Maroc a început mişcarea feministă, dar nu a luat amploarea de la noi! spuse cu ton moale Dumitru. Face bagajele. Pe-a ta n-ai catadicsit s-o aduci nici măcar în vizită. Te rog, dă-mi voie să ghicesc cine ţi-a sugerat această idee de emancipare, rămase Andrei agăţat de vechea râcă dintre ei, aruncând o privire ameninţătoare spre Leon. Lasă-l pe Man! Sunt destule fete arabe disponibile, care oricum pe noi nu ne costă prea mult. Femeia mea nu l-a costat pe el chiar nimic. Este vorba numai de persoana mea, arătă Sasu cu degetul mare spre piept, în zona inimii, unde ascunsese amestecul de iubire trădată cu orgoliul rănit, ce formează gelozia. Mai bine că o ţine acasă. Bunul încuiat e bun păstrat, spune un proverb de-al nostru. Mai multe figuri, mai multe tentaţii. Voi, europenii, vă scuzaţi dacă sosiţi inoportun acasă şi dacă surprindeţi soţia cu un amant în cameră plecaţi şi închideţi uşa, pe când noi marocanii i-am înjunghia pe amândoi, se încălzi Khalil. Un proverb turcesc spune că decât să păzeşti o femeie necredincioasă mai bine păzeşti o herghelie de cai. Nu v-aţi scăpat de turci şi de cai? rosti ironic Khalil. Dar, dacă vă omorâţi soţia, după aia ce mai aveţi de făcut? Într-o poezie un arab se râzgândeşte, nu mai este de acord să vândă calul, dar paşa nu acceptă să primească banii înapoi. Atunci el omoară calul, după care se sinucide. 74 Faceţi şi voi la fel? dori să lămurească consecinţele Leon. 74 aluzie la poezia El-Zorab, de G. Coşbuc 138

139 Inshallah 75! înălţă marocanul ochii la cer. Poate cheamă poliţia, vine şi imanul, medicina legală şi dacă se dovedeşte adulterul are şanse să scape şi să ia o soţie nouă. Dacă nu poate dovedi, intră la puşcărie, iar dacă se sinucide, nu mai îi trebuie nimic. Sunt şi eu adeptul obiceiurilor musulmane. Decât să nu fie numai a mea mai bine o strâng de gât, strigă Andrei pentru a se mai răcori. Mda, cu fizicul ăsta nu mai ai nevoie de hanger, încuviinţă Dumitru. Numai de puţină minte. Apropo, de ce vă faceţi bagajul, nu ai acceptat postul de la fabrica de conserve? Am program de opt ore şi salarul este sub cel de la institut. În plus, măruntaiele ălea de peşte miros îngrozitor când se strică. Ne mai gândim! Acum eliberăm vila pentru un apartament într-un cartier popular. Dar acolo copiii se joacă pe stradă până seara. Fac gălăgie şi voi europenii vreţi să vă faceţi siesta după dejun. Apropo, continuă gutural Khalil cu un ton voit confidenţial, s-a rezolvat problema dintre Chouine şi Man! Cum fratele vostru a trecut la religia noastră sub numele Tarïq, agresiunea lui nu va mai fi raportată la Casablanca. Socrul său, imanul Razime, este un om tare respectat în comunitatea noastră. Şi-a cerut scuze personal de la Chouine pentru purtarea ginerelui novice şi acesta nu le-a putut refuza, căci ar fi avut de înfruntat resentimentele prea multor cunoscuţi. Un cerşetor stătea ca răstignit în spaţiul verde, plantat cu palmieri ce alternau cu arbuşti de leandru, care despărţea cele două sensuri de circulaţie. Se uita rătăcit la dunga albastră a oceanului şi începu să strige ca un pescăruş, scuturând mâinile asemeni a două aripi. Ţipă de trei ori la rând, repetând fidel sunetul scos de păsări, încercând fără succes a-şi lua zborul. Poate, undeva prin imaginaţia lui bolnavă, putea zbura departe. Un alt cerşetor, cu turban numai zdrenţe, se ridică dintre tufele de pe maidan clătinându-se pe picioare. Cu faţa roşie duse încă o dată la gură o sticlă de plastic de o jumătate de litru. Dădu să traverseze strada. Un poliţist, care avea motocicleta parcată în faţa cafenelei, se ridică, făcu câţiva paşi în direcţia lui şi-l lovi fulgerător peste braţ. Sticla zbură până lângă rigola trotuarului răspândind mirosul de alcool evaporat imediat de arşiţă. Din cauza şocului, beţivul se prăbuşi alături de roţile din spate ale furgonetei din care doi manipulanţi descărcau lapte şi sucuri. Trecătorii, printre care mai multe femei, ocoliră cu repulsie obiectele căzute în drum. O femeie în vârstă, cu trupul înfăşurat într-o djillabă ponosită, trecea printre scaunele din bambus ale cafenelei, întinzând mâna la muşterii aşezaţi la mesele de sub copertină, pentru a i se da ceva de pomană. 75 facă-se voia domnului (arabă) 139

140 46. Mogador Castelo Real de Mogador, construit de portughezi în 1506, a fost ales în secolul al XVIII-lea de Mohamed al treilea ca punct cu deschidere spre Atlantic, în schimbul comercial cu Europa. Forma cetăţii a fost dată de inginerul francez Théodore Cornut, care, făcut prizonier, a lucrat ca sclav împreună cu alţi arhitecţi şi tehnicieni europeni. Numită la început Souira, fortăreaţa mică, numele a fost schimbat în Es-Saouira, cea proiectată frumos. Essaouira a constituit locul primei iubiri dintre Leon şi Viorela la Hotel de Juif. Continuarea la acelaşi hotel a fost plănuită în secret cu deamănuntul cu mult timp înainte. Viorela îşi vizita o prietenă din Franţa, al cărui copil trebuia supravegeat în timp ce mama era plecată la cursuri. Man avea delegaţie la Casablanca pentru a pregăti proiectele unor stagiari. Bărbatul a plecat de la autogara din Safi cu autobuzul de dimineaţă în direcţie inversă, pentru a reţine camera, iar femeia a sosit cu cursa de după amiază şi s-au întâlnit direct la hotel. Viorela era pasionată de muzica gnaoua şi se delectau la festivalul anual. Gnaoua exprima ceva profund, ca geamătul gutural al Africii, cântăreţii fiind majoritatea negri, urmaşii sclavilor din Sénégal, Soudan şi Ghana. Pe ritmul unor frecvenţe apropiate de infrasunete, ca în comunicaţia elefanţilor, negrii îmbrăcaţi în tunici şi pantaloni albi tiviţi cu auriu, cu coifuri sau fesuri roşii cu ciucuri lungi, rosteau incantaţii religioase invocând pe Dumnezeu şi pe profetul Mohamed. Trupul subţire al europencei vibra în ritmurile muzicii sub rochia sac, umflată de briza serii. La nivelul celor două mari porţi ale Medinei erau instalate cele două scene, care atrăgeau cuplurile de străini cu puteri magnetice şi între care aceştia pendulau pentru a prinde cât mai multe ritmuri. S-au familiarizat uşor cu decorul asemănător Greciei de ziduri albe cu porţi şi obloane albastre, devenită atât de familiară prin excursiile de vară în Balcani, dar separaţi, fiecare cu gaşca lui. Muzica neîntreruptă, când mai profundă, când mai sincopată, îi transpunea într-o altă lume aproape celestă, a plăcerilor cunoscute mai întâi ca neînfrânate şi mai apoi prin repetiţii cizelate. 140

141 47. Credinţe şi filocalie Ştefan Dumitru îşi amintea cu exactitate detaliile arhitectonice de la Mânăstirea Sâmbăta, cu zidurile împrejmuitoare agăţate de piciorul muntelui, de parcă Brâncoveanu o ascunsese acolo să fie apărată de oşti cotropitoare. Credinţa se înlănţuia cu istoria ţării. Dumitru, tatăl, împreună cu grupul lui pribegiseră prin munţii Făgăraş peste trei ani, construind şi părăsind refugii în zona Urlea, ascunzându-se pe la stâni sau lucrând ca tăietori, drujbaşi şi ţapinari la exploatarea lemnului. Securitatea i-a surprins în timpul unei ambuscade întâmplătoare, când lui Dumitru i s-a blocat pistolul mitralieră cu care, de bună seamă, dacă ar fi fost în pericol de-a cădea prizonier, s-ar fi sinucis. Tatăl lui a fost condamnat la moarte şi de două ori a fost scos în puterea nopţii, târât între arme până lângă o groapă proaspăt săpată şi printr-un simulacru executat. Ghinionul deţinutului îl reprezenta inima lui, prea sănătoasă. Apoi, în conducerea comunistă, în urma unor succesiuni la vârf, a venit alt prim secretar, care dorea să-şi creeze o imagine mai bună în vest şi cum prin ambasadă politicienii SUA ştiau totul, iar liderul român ţinea neapărat să facă o vizită oficială dincolo de ocean, care i-ar fi crescut prestigiul şi l-ar fi făcut să câştige în popularitate, i-a comutat pedeapsa în douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică şi cinci ani suspendarea drepturilor civile. Padre Gonzales trecea liniştit degetele subţiri şi uscate prinzând mărgelele rozariului. Înalt şi cocoşat, cu degete subţiri şi ridate precum ghiarele, părea o pasăre aplecată asupra boabelor. Prère Bernard îşi plasase trupul puţin rumbicond, şezând vizavi, cu mâinile odihnindu-se pe pulpanele sutanei. Nu numai vorbele, zise primul, ci credinţa profundă contează! A trăi pentru şi prin Dumnezeu. Dar trebuie să ne-o manifestăm şi prin vorbe aşa cum ne-o imaginăm plastic prin icoane, care fie vorba între noi, de multe ori sunt nişte kiciuri ordinare. Ascetismul monahal este manifestarea cea mai potrivită a apropierii de Dumnezeu. Ai citit filocalia ortodocsă? Cum să predicăm? Nu ştiu dacă călugării sunt cei mai potriviţi pentru a înţelege viaţa contemporană. Dar sunt cei mai apropiaţi de spiritul credinţei. Uneori au impus-o cu sabia. Chiar dacă garda şi lama templierilor formau o cruce, ultima se scălda în sânge. Una din cele zece porunci este să nu ucizi! 141

142 Templierii au recucerit oraşul sfânt. În faţa armelor nu poţi cuvânta numai cu sfânta scriptură în mână, fie că ai creştetul ras sau acoperit cu un fes. După crimele rebelilor fundamentalişti în Algeria am început să regret că nu port sub sutană un pistol pentru autoapărare,. Nu este un simţământ prea creştin! În Estul Europei au fost destui preoţi şi călugări care lucrau pentru cooperativa ochii şi urechile. Tatăl meu şi camarazii lui au fost trădaţi, prima dată, chiar de către doi agenţi deghizaţi în preacucernici. După spovedanie, duhovnicul l-a apăsat cu anteriul pe cap, iar din spate, un securist îmbrăcat în călugăr i-a pus ţeava pistolului în ceafă. Dumitru se întrerupse stânjenit când îşi dădu seama că se luase cu gura. Leon, devenit Tarïq, mângâie barbişonul de modă marocană, cu intenţie vădită de a trece sub tăcere ceva inimaginabil. Ortodocşii s-au limitat la cucerirea şi dominarea propriei naţiuni, ceea ce se poate întrevedea în autocefalie. Legătura cu Constantinopole, via muntele Athos, este de veneraţie frăţească, dar nu de subordonare. În aria naţională toţi am fost exclusivişti, atât catolicii cât şi ortodocşii au vrut unicitate şi prin asta puterea absolută. Dorinţa de hegemonie i-a apropiat de puterea politică. Pe parcursul istoriei, în apus, papa, unsul lui Dumnezeu pe pământ, încorona regii. În est au preluat doctrina comunistă: cine nu e cu noi e împotriva noastră. Preoţii greco-catolici au înfundat puşcăriile, parohiile lor au fost date seminariştilor ortodocşi, iar bisericile lor au fost transformate în depozite păzite de soldaţi. Leon Man se ridică, luă ibricul şi îi chestionă dacă mai doresc cafea. Preoţii rămâneau la ceaiul de Mentha Aquatica, dar doreau încă o porţie! Planta creştea viguroasă sub soarele Africii tot timpul anului, iar ceaiul preparat din frunzele verzi avea gustul mult mai proaspăt şi mai puternic, faţă de infuzia din frunze uscate pe care o beau în Europa. Melanjul ăsta greco-catolic îmi pare o eroare. Nu cred că mai este necesar pentru catolici să accepte abateri de la ritualul slujbei. Din partea unui bonom, strânsul sever al buzelor părea puţin caraghios pentru Bernard. Padre Gonzales flutură una dintre palme prin aer ca şi cum ar fi alungat ceva inefabil, dar supărător, un fel de insectă din iminenta apropiere a feţei bisericeşti. Catolicismul a fost religia imperiilor şi prin urmare a servit expansiunea colonială. Conquistadorii justificau războaiele pentru creştinarea sălbaticilor şi mulţi necredincioşi au fost duşi în sclavie. Victoriile erau dedicate sfinţilor şi jefuirea bogăţiilor şi înrobirea oamenilor părea pe deplin justificată. După ocuparea coloniilor, cultul a acceptat şi 142

143 concesii de faţadă. Bisericile şi veşmintele preoţilor puteau să respecte tradiţiile băştinaşilor. La noi catolicismul s-a răspândit din evul mediu în Moldova. După exemplul estului, ce a exilat ortodocsismul, să nu uităm că două imperii au vrut să-l extermine, fără a reuşi, în momente şi în condiţii istorice diferite, cel otoman prin cucerirea Constantinopolului şi cel sovietic prin tragerea cortinei de fier între Est şi Vest. Fraţii capucini, deţinuţi şi, în parte, exterminaţi de comunişti prin închisori, au reapărut după eliberarea de sub tirania dogmei cu Trăirea evangheliei lui Cristos după învăţătura bisericii. În Oneşti avem un sanctuar al fericitului Ieremia. Există o dilemă chiar şi în câte feluri putem scrie şi citi numele fiului lui Dumnezeu. Scuze, Leon, dar, dacă ai fi musulman adevărat, ai reflecta că numele profetului se scrie şi pronunţă în nouăzeci şi nouă de feluri! Sunt întristat că regimul ăla de represiune sălbatică şi absurdă a făcut atâtea victime printre clericii şi credincioşii catolici. Există un anuar de unde am citit şi despre Fratele Bonifacius, călugăr din Congregaţia «Fraţii Şcolilor Creştine» în Oradea. A fost arestat imediat după câştigarea alegerilor de FDP 76 şi instaurarea republicii populare. Săracii oameni n-au avut decât vina să formeze grupe de elevi care şi-au luat sarcina de a ajuta periodic, cu haine, încălţăminte şi alimente, familii sărace din oraş. În vremea aia, să constitui grupe sau grupuri se putea asimila cu organizaţii, iar munca obştească cu cea subversivă. Numai organele puterii populare aveau dreptul să ajute populaţia, fapt pe care îl declarau ostentativ prin sloganuri infailibile, dar pe care de facto o sărăceau şi o înfometau. Reţeta a fost impusă şi preluată servil de la imperiul estic. Vina asta, după organizarea şi întărirea represiunii la scară naţională, se numea eufemistic a fluiera în biserică! Femeile însă nu fluieră pentru că este un obicei mitocănesc. Rolul lor în educaţie este mai de lungă durată decât al bărbatului, care reprezintă mai mult un mentor. Mama, în schimb, are comunicare nemijlocită cu copiii şi le transmite un model de comportare detaliat, ce trebuie aplicat în societate. Leon îşi amintea rugăciunile şi canonul de meditaţii al bunicii lui din partea mamei, pe care o surprindea în faţa icoanei Sf. Fecioare bătând mătănii. Rozariul bunicii îl păstra în scrin şi uneori mama, îl lua trecând bilele multicolore înşirate pe aţă pe rând printre degete. Vecinii românilor din Balcani, grecii şi turcii, duşmani ireconciliabili prin istorie, utilizau obiectul ăsta să murmure rugăciunile sau canoanele ca să li se ierte păcatele sau, pur şi simplu, ca banalitatea vieţii cotidiene să fie numărată fizic, apoi numerotată, ca să nu-i strivească. Dracu s-o ia de plictiseală! 76 Frontul Democrat Popular 143

144 48. Derapaj Şoseaua litoralului şerpuia de la Safi spre Agadir de-a lungul coastei şi pasagerii Peugeoului primeau, din stânga oblic razele soarelui puternic de la tropice. În Evul Mediu, Agadir a fost un sat pescăresc, Agadir el-arba. În 1505 portughezii au construit o cetate, numită Santa Cruz do Cabo de Gué, căzută în 1541 sub stăpânirea lui Saadin, al cărui Kasbah, din vârful dealului, supraveghea golful. Agadir a înflorit timp de două secole până ce în 1731 a fost distrus complet de un cutremur, iar portul a fost închis şi mutat la Essaouira. Automobilul închiriat se înscria de-a lungul unor curbe strânse, în dreapta oceanul sticlea oglinda aproape fără valuri, întinsă până ce se contopea cu cerul senin, iar liniştea ascunsă în fundul unor râpi ameţitoare era conturbată de valuri minuscule ce spălau rufe şi le întindeau la uscat pe stânci. Razele le încălzeau feţele, fără să îi orbească, deoarece călătorii purtau ochelari de soare. Hoteluri moderne îşi aşezau grădinile de vară ale restaurantelor până pe plajă, cu umbrele parasolare şi piscine cu şezlonguri. În grădina unui restaurant, spre extremitatea sudică a plajei, Man conversa cu un grup de nemţi. Turiştii se interesau de bronzul rezidenţilor, «cât sunteţi de bronzaţi, ce repede aţi reuşit?». Când au auzit că lucrează aici un bărbat între două vârste a protestat dezamăgit. Dar aici nu puteţi câştiga bine! Suntem plătiţi mai bine decît la noi! îl asigură Man. Estul trăieşte o criză de identitate, între prăpădita dictatură a trecutului şi promisiunile neonorate ale raiului capitalist. Reformele merg încet, aminteşte-ţi dragă de DDR 77 ul nostru. Cât timp şi câţi bani ne-a costat. Rolf a fost consilier pentru reconversie în industria instrumentelor de precizie, afirmă roşcata. Dederiştii au fabricat tot timpul instrumente optice de precizie, recte Carl Zeiss Jena. Am aplicat tehnica lor la măsurarea deplasărilor de baraje hidrotehnice. Lui Man îi trecură prin minte vorbele amicului Dieter despre consilierii din Vest. Sunt mai toţi şomeri sau pensionari reactivaţi, care, cică şi-au oferit serviciul, dar încasează prime substanţiale din fondul de întrajutorare, cel puţin de trei ori salarul nostru mediu. În instalaţiile de automatizări introduceam multe AMC 78 -uri de fabricaţie est-germană. Unele au fost asimilate şi de sovietici, prin CAER 79, 77 în română RDG Republica Democrată Germană 78 aparate de măsură şi control 144

145 dar întotdeauna preferam calitatea şi tradiţia. Când dădeam derogări, aprovizionarea aducea şi aparate sovietice pentru că erau mai ieftine, dar după ce au apărut probleme la punerea în funcţiune, am revenit la primele. De ce nu le-aţi asimilat chiar voi? se interesă alt neamţ cu faţa plină de pistrui şi ochelari cu dioptrii mari. Am avut încercări, unele chiar au fost într-adevăr asimilate mai întâi la Bucureşti, apoi la Timişoara, în perioada când Ceaşcă a impus plata tuturor datoriilor şi nu se mai putea cumpăra nimic pe valută. Nu poţi face totul într-o ţară mică. Doctrina independenţei statale nu trebuia extinsă şi la autonomia industrială sau economică. E un fel de nucă în perete, în contextul comerţului mondial şi al globalizării. Nemţii decolaseră din München cu un avion-charter aterizând la Agadir. Cum nu mai scăpau de insistenţele unor ghizi locali, s-au văzut obligaţi a urca pe cămile şi au făcut o drumeţie până în dreptul insuliţei. Berberul a lovit cu călcâiul cămila la baza gâtului şi corabia deşertului şi-a aşezat carena pe nisip. Dumitru, dând să coboare, s-a împiedecat în scara şeii, s-a rostogolit în nisip, iar turbanul bleu, cu capătul căruia îşi ştersese transpiraţia, s-a desfăcut dezgolindu-i chelia. A început să înjure pe nemestecate în română. Ce bine că domnul s-a descărcat înjurând, comentă vizitiul. De la debarcader, nemţii au plecat cu o barcă cu motor să viziteze insula. Celălalt barcagiu se târguia în faţa lor, scăzănd mereu preţul, socotind cu disperare câştigul pierdut faţă de coleg, care la cârmă se îndepărta rapid de ţărm. Noi nu avem salarul nemţilor, le explică Dumitru. Hai, să înotăm în ocean până se întorc. Sasu lansă o cascadă de râsete seci măsurănd dispreţuitor corpul lui Man, cu ostentaţia afişării forţei brute, în timp ce îşi stropea pieptul şi umerii pentru a se acomoda cu temperatura apei. Fiecare pe culoarul lui, nu-i tăia calea, ţipă Ştefan tolănit în nisip la o distanţă respectabilă de berberii, care beau ceai de Mentha Aquatica. Întinse, la umbra unui hăţiş de acaţia, cămilele rumegau tacticoase câteva urme de borhot, poate tărâţă uscată, dintr-un lighean roşu de plastic. Ne reîntâlnim mâine la plajă? se interesă amical neamţul pistruiat, după întoarcerea bărcii. Nu, azi trebuie să plecăm spre Safi pentru a reîncepe serviciul. A, rosti femeia saxonă decepţionată. Un concediu la soare merge: peisaj exotic, baie în apa, puţin cam rece a oceanului. Să stai zi de zi între nefericiţii ăştia te deprimă. O droaie de cerşetori mişună în faţa hotelului. Sărăcia e prea mare şi e greu de îndurat. 79 Comitetul de Ajutor Economic Reciproc, din fostul lagăr comunist 145

146 Scăpaţi cât mai repede de aici! conchise ochelaristul pistruiat. Ce credeţi că aţi găsit? Deşert material şi spiritual. Cât timp stai în hotel, te simţi ocrotit, dar dacă ieşi afară dai numai de nisip, pietre şi cerşetori. Ai văzut la cămilari cum se holbau la dolari? Roşcata aprobă cu o înclinare uşoară a capului. Ridicau preţul şi se certau pentru fiecare para. Au fost atât de insistenţi încât am crezut că ne iau la bătaie dacă nu le plăteam cât cereau. Aşteptarea pentru întoarcerea bărcii ne-a costat destul de mult. Încă douăzeci de dirhami de cămilă. Bărbatul cu chelia ascunsă sub o pălărie de plajă profită de pauză pentru a-şi expune părerea. În definitiv totul era relativ pentru că nu aveau afişat niciun preţ. Privirea aia sălbatică, imaginea feţei şi gesticulaţia insistentă a mâinilor te agasează, aproape te înfricoşează. Nu se uită uşor... îţi revine mereu în faţă ca o obsesie, clipi semnificativ vilegiaturistul pentru a le câştiga simpatia. Când necesităţile materiale nu sunt satisfăcute, viaţa devine o luptă zilnică. Într-o îngrămădire ca Medina, omul se luptă în jungla unui megalopolis arhaic, acum suprapopulat, deci extrem de poluat. Numai animalele sunt mai nefericite decât oamenii de aici, conchise Leon. Ai văzut cămila care îl trăgea cu dinţii de mânecă pe stăpân? Nu cred că cerea atenţie, grijă sau mângâiere, ci numai de mâncare. Cămilele domesticite sunt la loc de cinste, ca şi caii, căci proprietatea mai multora îţi rezervă un loc de frunte în ierarhia nomazilor. Măgarii, catârii şi caprele sunt nişte paria, deci exploatarea lor poate fi mai intensă. Mahomedanilor le place să aibă parte de linişte spirituală. Bărbaţii se adună la moschei cu turbane albe şi corpuri înveşmântate în albul purităţii şi discută despre universul sublim, în care spiritul lor contopit cu Mahomed atinge fericirea. Pe drumul de întoarcere spre Safi, cefele europenilor îndurau arsura soarelui ce se tot îndepărta de ţărm pentru a apune în ocean. Dumitru îşi acoperise ţeasta golaşă, de zăgan, cu turbanul desfăşurat, din care sfârşitul fâşiei, vârât sub guler, îi proteja ceafa. Andrei Sasu trăsese pălăria colonială spre ceafă, iar Man întorsese şapca pe cap. Din senin, un nor venit de pe ocean se îngroşă şi lăţi, până întunecă tot orizontul. Apoi, purtat de un vânt ce îşi sporea viteza, se îndreptă spre uscat tot mai aproape, până ce îi ajunse din urmă. Stropii căzură, la început rari, dar mari, apoi tot mai deşi, şi vântul crescu în intensitate, aproape de furtună. Chiar cu ştergătoarele de parbriz în viteza a doua stratul de apă ce curgea pe parbriz nu le mai permitea să vadă în faţă, aşa că Sasu fu nevoit a trage pe dreapta. Bărbaţii de pe scaunele din faţă au aprins ţigările. Nisipul de pe dunele roşiatice sălta sub loviturile picăturilor grele de apă şi ridica un jet de praf diafan, pentru ca mai apoi uscăciunea să le absoarbă. 146

147 Bună plajă. Cu cât mergi spre sud, cu atât soarele e mai tare, zise Dumitru. Suntem abia la jumătatea lui aprilie. Aici plouă de vreo trei ori pe an, adăugă Sasu. Aruncară ţigările în nisipul ce aburea sub soarele din nou nemilos, care reapăruse printre norii cumulus răsfiraţi de vânt. Sasu luă loc la volan, schimbându-l pe Dumitru. Şoseaua urca curată, cu serpentine strânse, urmând o direcţie paralelă cu faleza înaltă. Brusc, după o curbă, strălucirea pielii de bivol a asfaltului, încă ud, fu estompată de o uriaşă pată, de un roşiatic murdar, cu margini neregulate, asemeni meandrelor unui râu. Nu mai e niciun copac, de unde umbră, se miră Man, ridicându-se pe bancheta din spate pentru a vedea mai bine. Nu frâna, fir-aş al naibii, nu frâna, breee... mai apucă să strige Dumitru. Sasu nu mai avu timp să schimbe viteza, căci încercă prea târziu manevra, răsucind doar volanul, care strâns în menghina labelor lui, nu-l mai asculta. Peugeoul, asemeni unui robot stricat, descrise S-uri tot mai largi până ce atinse buza abruptului, unde, după o clipită de cumpănire, se prăbuşi. Tabla maşinii scrâşnea la fiecare izbitură de stânci, se zgâria şi se sfâşia, apoi rânjea, ca o conservă atinsă de lama unui desfăcător. După o cădere săltată pe mai multe praguri, se opri la vreo cincizeci de metri mai jos, agăţată de stâncile desprinse din perete, chiar la marginea oceanului. Un vrac de tablă şifonată, fără a putea plonja mai jos, trasă de gravitaţie, pentru a se răcori în adâncul turcoise tivit de valuri. La cincisprezece minute după miezul nopţii din 29 februarie 1960, Agadir a fost distrus din nou de un cutremur. În ultimele cincisprezece secunde oraşul a fost incendiat şi au murit mii de locuitori. Pe frontalul porţii Kasbashului, refăcut după cutremur, arabii au scris: Respectă-ţi regele, dar ai frică de Domnul. 147

148 49. Cuplul Euro şi Dolara Când i s-a născut băiatul, tata Pongo, s-a tot răsucit în pridvorul colibei ce nume să-i pună şi n-a ştiut, care poate fi mai bun de noroc, aşa că s-a dus în centrul gităniei, la unchiul Rolă, care a scos o bancnotă verde din şerpar, pe care i-a arătat-o. Ştii tu, ce asta ié? Numa o sută de euro! Mucles, neam, euro îi cea mai valoros ban, hai să-i zicem Euro, că poate o să tragă banii la el! Neam de neamul nostru de ţigan nu a avut bani, ba ne-au sărăcit şi comuniştii când au pus curcanii că ne confişte salbele de cocoşei. Un an mai târziu, când s-a născut fata, tatăl ei Ţol şi mama Mercedes au mers şi l-au consultat tot pe unchiul Rolă, căci menirea unui bulibaşă era tocmai să-i scoată cu faţa curată din orice încurcătură. Şi voi sunteţi la fel de amărâţi! Şi vouă vă trebuie bani! Dar numele de euro e de băiat şi l-am dat deja, dar, mai ştiu un ban tare! Şi scoase altă bancnotă dintr-un buzunar al şerparului. Ce-i asta? O sutică de dolari! făcu Mercedes, holbându-şi ochii cât cepele spe bani. Să-i zicem Dolores. Proastă idee! Dolor es în spaniolă durere şi în Spania toţi ţiganii sunt fericiţi că se îmbracă, mănâncă şi au case ca şi spaniolii. Le-au asigurat aceleaşi condiţii de viaţă, auzi?! Pe noi nu ne arde cum ni se zice, zice-ne şi jumară, papară sau slană, ba chiar şi nucă cu rahat sau invers rahat cu nucă, numai bani de mâncare şi căldură în case să avem, că şi acum trăim prin bordeie! Nu toţi, numai unii. Nu vezi la tine Rolă, nu vezi ce pagodă îţi trânteşti?! Uită-te bine la mine, da uită-te bine! Am fost primul ţigan cerşetor în Berlinul de Est, după ce au stricat zidul! Cu mărcile de acolo, cu banii ăia mi-am făcut traiul mai bun! Să-i zicem Dolara, că atunci schimbam mărcile pe dolari şi n-a fost o idee rea, că dolaru a tot crescut la bursă. Mama Mercedes, care în adolescenţă şi ea şi-a schimbat prenumele după noua maşină cu care s-a întors Rolă din Germania, atunci când Dolara a împlinit vârsta primei scurgeri i-a zis sentenţios: La o ţigancă fecioria-i la mare preţ. Să ţii cont că o dolară găurită nu mai valorează cât o dolară intactă! Şi în vorbele astea parcă ar fi fost inspirată spiritual, personal, de Imaculata. 148

149 50. Gâştele lui Pongo Gitanii din Porumbari, cătun mai apropiat de Bumgartul de Jos decât cătunul de sus, trăiau majoritatea în bordeie, cu un fum trimis către cer de hornul unei sobe mari care îşi termina spatele în unica odaie, unde dormeau mai toţi, claie peste grămadă, sobă care se lungea în bucătăria antreu prin o plită pe care se găteau cartofi fierţi în coajă, fasole şi mai rar carne de gâscă, iar la sărbători de porc. După ce plita se mai răcea pe ea leneveau mâţele şi plozii, care nu mai încăpeau în cameră. Hornul se obtura cu un şibăr când tot fumul ieşea în podul înnegrit de cenuşă, care servea iarna drept afumătoare. Unul dintre puţinele norocuri, pe care viaţa de sărăcie lucie, urmare directă a unei subdezvoltări zonale, le-a oferit-o, a fost cea cu gâştele, deprinsă tocmai de la păsări care zburau libere până în capul satului, unde păşunea întâlnea un meandru al râului. Nici unul dintre gitani nu ar fi îndrăznit a fura de la românii din sat, căci «mocanii-s tare răi de pagubă şi dacă se mânie pot face moarte de om». Ocazia a apărut când tata Pongo a găsit un ou mare pe imaş, deoarece gâştele libere ouau pe unde apucau şi a încropit un cuibar aşezat în scorbura unei sălcii bătrâne, chiar lângă vadul râului, unde gâştelor le plăcea să ciugulească iarbă, alge şi peştişori mici din apă. Pongo a sacrificat şi câteva grăunţe de porumb împrăştiate împrejurul cuibului, pentru a momi păsările, în speranţa că se vor oua înăuntru. Apoi a răspândit prin cele mai vechi vrăjitoare din gitănia satului zvonul că nu e bine să cauţi de dimineaţă gâştele de ou şi să nu le dai drumul la păşune, căci se vor opri din ouat. Prezicerile vrăjitoarelor, numite în sat ghicitoare, căci vraja în limbajul mocanilor însemna numai ceva de rău şi în ruptul capului nu ar fi mers la una dintre ele şi nici nu ar fi primit-o în casă, căci printr-o tacită conspiraţie a obştii, încurajată de spusele unui călugăr fanatic de la schitul din Peştera cu Tavanul Înstelat, unde se vedea sus de tot cerul după ce plafonul de stâncă fisurat de ape s-a prăbuşit în vremuri imemoriale, «ar fi meritat să fie arse de vii pe rug, ca pe timpul inchiziţiei, deoarece ghicesc în cărţi, dau cu ghiocul sau au vedenii prin sticla afumată a lămpaşului», le-au influenţat totuşi pe femeile din sat. Pongo, ajutat de mama lui, a strâns ouăle şi le-a pus sub cea mai mare găină din rasă grea, cumpărată la subpreţ dintr-un târg, când a căzut cloşcă. Puii de gâscă au crescut şi respectând instinctul genetic s-au lansat pe apa râului exasperând mama cloşcă, rămasă cotcodăcind speriată la mal. Şi au început a creşte mari cu ce le oferea natura de mâncare şi mai puţin familia lui Pongo, câte o «fiertură din coji de crumpene, că abia avem noi ce da la plozi». Atunci una dintre femeile din sat, atrasă de zgomote «cotcodăceşte 149

150 cloca disperată» a văzut o dată bobocii la râu şi a mai chemat încă una şi amândouă tare s-au mirat cum se făcea că, din sat, niciunul nu mai avea pui de gâscă numai Pongo în gitănie. Cum mintea românului, funcţionează mai încet, «dacă tot îi dată de sus, din ceruri», până la urmă, mocanilor li s-a părut curioasă prezicerea ghicitoarei cu «gâştele de ou» pentru că ghicitoarea coincidea cu soacra lui Pongo. Aşa că au făcut legătura şi nu au mai lăsat gâştele cu ou pe câmp, iar gâştele nu au mai ouat în scorbură pentru familia lui Pongo. Nu face nimic, că Frosa nu stătea de pomană şi dacă trebuia putea să pună pe tavă preziceri noi. Prima prezicere a făcut-o că pentru anumiţi săteni «a fost dat norocul în visu de peste noapte şi trebe să ia drumul de căruţe spre Sighii pentru a juca la loz în plic o sumă mai mare de o sută de lei». Noaptea, nepotul ei Euro s-a dus la cei vizaţi de norocul ceresc cu o găleată plină cu bălegar diluat în «apa din fântână» şi-o mătură de curte fără coadă, dintre acelea pe care meseriaşii din Porumbari le produceau, tăind ramuri de mesteacăn ca să le vândă în piaţa Cibin şi le-a stropit porţile. În zori, la plecarea ciurzii conduse de Chipu, împrejurimile duhneau de la o poştă a noroc divin. Nimănui nu i-a picat fisa, trecând cu vederea coincidenţa norocoşilor cu crescătorii de gâşte. Fata Frosei, Chiva, cu care Pongo se căsătorise «la cinşpe ani» şi împreună aveau patru copii, lucra la o firmă de curăţătorie din oraş, numită Big Cleaning Company şi poreclită de gitani Lustru Argintiu. Firma trimitea femeile de servici, ba pe la firme, ba pe la persoane private şi Chiva a căzut cu tronc unui om cu stare de la oraş, holtei, aflat la prima bătrâneţe, în vila căruia trăgea praful cu aspiratorul, îmbrăcată foarte cochet în hainele primite cadou rămase de la fiica acestuia emigrată în America şi fin parfumată arunca craiului ochiade provocatoare. «Şi ce dacă am peste patruzeci, încă arăt destul de bine ca să fac cuceriri şi nimeni nu ştie nici că am şi nici cum am crescut patru copii. Iar moşulică ăsta la peste şaizeci n-o să mai tragă ţoalele de pe mine, nici n-o să mă răstoarne imediat peste cap. Ajunge să tragem o pipă împreună, să mă uit galeş, să-l mai mângăi. Dacă vrea masaj intim decontează separat şi nimeni nu va şti nimic». Totuşi, mama Frosa a început a bănui ceva, de câte ori fiica ei Chiva se galanterea şi-i zise: Chivuţa mumii, să nu-ţi iei amant, că ştii cât de nebun îi Pongo ăla, al tău! Nici vorbă de amant, mumă scumpă! Da cavalir pot să ţiu, dacă-i galant şi mai dă câte ceva pentru cochii! S-a întors iară Rolă din Germania cu alt Mercedes şi o remorcă plină de mobilă. Se laudă peste tot că a făcut peste cincizeci de mii de mărci şi-şi cumpără teren şi-şi face altă pagodă în livadă. Cincizeci de mii de mărci, neam de ţigan n-a avut atâţia bani, ba ce să zâc toată ţigănia la un loc nu poate strânge nici măcar o parte din bănetul 150

151 ăsta?! Să-l trimitem pe Pongo la bulibaşa, doar îi vărul lui, să facă şi el câte ceva mangoţi! Pongo stătea pe vine în faţa lui Rolă, al cărui tur se odihnea pe un taburet arhaic, cu faţa cioplită dintr-o bucată de trunchi de ulm şi trei picioare din crengi cu scoarţa julită pe alocuri. Dosul latifundiarului Rolă abia mai încăpea pe taburet, omul făcuse burtă şi vorbea rar şi cu ton răspicat, pentru a-şi da mai multă importanţă. Ce să fac, măi, Rolă, aici? Nimeni n-are grijă de noi! Lucru cu zâua, ba, de-l ajut pe Marinică la înciocolat coşciuge, ba, la Zbangu la fierărie, unde scot cuie vechi din potcoave. Îndrept cuiele strâmbe şi curăţ copitele la cai. Da, numai tu din ţigănie mănânci gâşte coapte! Cu ce le umpli? Pongo nu răspunse direct la întrebare, dar făcu o mutră miloagă, să-i plângi de milă. Vezi bine că le-am crescut de pui, n-am dat cu giula! Coliba aia prăpădită şi doi cai la căruţa cu coviltir, pe Amo şi Vădana, care pasc liberi pe islaz, atât am pe suflet. Dacă pleci cine îi ţine? Cine, doar am cine, nu-s cinci guri la casă?! Chiva le poate arunca ceva înainte să plece la oraş, apoi le dau cochiii când se întorc de la şcoală. Dacă plec îl iau şi pe Euro să-i deschidem mintea. Zici că facem ceva în Germanica? Facem, facem că doar mai găseşti ţigani de la noi prin tot Berlinul. Numai să nu-l iei pe Purecel, că nu te mai trimit. Ăla rămâne la moara pe apă că toată lumea trebuie să macine şi să aibă făină, ca să aibă ce mânca. Îi dau tot io de lucru mai încolo, când încep să-mi ridic vila. Şi poate să mai prindă nasoalele de zglăvoace 80 pe canalul morii. Pământ ai?! Nu-i destul în Sărături? Acolo nu cultivă nimeni că nu se face niciun rod! Da acte nu trebe? Numa rumânii-s proşti să dea banii pe acte, dar noi ţâganii nu mai chierdem timpu cu aşa ceva. Şi zi-mi, Rolă, cum să fie Germanica asta? Mare împărăţie, cam aşa cum o hi aia din cer, de vezi ce n-ai mai văzut! Totu-i numa lumină, curat ca-n palmă şi vitrine pline cu mâncare. De ce nu ne-am născut şi noi acolo? Ió zic că se poate să ne hii născut. Numa că şeful nemţilor, Hitler ăla, ca şi Antonescu la rumâni, ne-o gonit şi pe care nu ne-o gonit ne-o omorât. De ce crezi că noi, ţâganii, n-avem buleftin? Nu ştiu zău! 80 guvide de apă dulce 151

152 Pentru că nu ne fac rumânii, că noi nu suntem rumâni şi nu suntem înrudiţi cu nicio naţie din Europa. Noi suntem nomazi şi ne putem aşeza pe unde vrem. Suntem apatrizi! Bine zici, dar bani şi acoperiş de un e? Ascultă bine ce te învăţ ió şi n-o să-ţi pară rău! Luaţi trenul până în Berlin Hauptbahnhof. Hoo, că n-am înţeles! Sigur că n-ai înţeles, doar îi pe germană! Scrie-mi-l pe ceva ca să nu-l uit. Eşti mangá, măi, Pongo? Ió nu ştiu scrie şi tu nu ştii citi! Întrebi şi tu prin jur şi-ţi zic alţii. Trenu opreşte chiar înăuntru gării şi de-acolo iei un S-bahn până în staţia Alexander Platz. Hoo, iară mă-ncurc şi uit! Prea multe cuvinte străine. De ce tocmai în staţia aia? Acolo au o clădire pentru casa de bilete şi bude, deci acolo puteţi locui până vă ridică autorităţile. Nu ne ascundem de poliţai? N-ai cum, Germania-i ţară organizată, află de tine cum ai intrat. Numai că dacă te ascunzi şi te aşezi fie la marginea oraşului în cocioabe din carton de ambalaje, fie în uzine părăsite ce trebuie demolate, te lasă un timp în pace că nu-i prea deranjezi şi atunci trebuie să furi, ca să ai ce mânca. Deci mă aşez în gară în văzul lumii?! Ai văst că te-ai prins! Pe la casă trec mulţi, vă văd şi vă miros, ba mai ţineţi buda ocupată, ba mai încălziţi la spirtieră un ceai sau o conservă... Îmi place, zău că îmi place al naibii de mult. Ce n-aş da să ajung mai repede la Berlin! Cumpăraţi de aici bilete Arad-Berlin la accelerat. Să nu vă coboare controlorii şi grănicerii din tren! Accelerat zici, nu-i prea scump? Până la Sighii am luat numa personalu. Adios Pongo, de ce nu vrei să pleci la Berlin cu căruţa cu coviltir? 152

153 51. Euro la Berlin Tatăl şi băiatul stăteau în picioare pe culuarul trenului, în dreptul geamului cu nasurile turtite de sticlă, pentru a viziona toate locurile prin care acceleratul, urmând calea de fier, gonea sau mai stătea la stopuri. Euro, de obicei vorbăreţ, acum înlemnise de surprindere, până ce s-a făcut seara şi marea de lumini a Pragăi s-a aprins scânteind şi pulsând în noapte. Tatăă, să hiu al naibii, de ce-i atâta lumină pe aici şi la noi atâta întuneric? Noi facem iconomie, băiete! îl cuprinse ocrotitor tata Pongo cu braţul drept pe după umeri. Însamnă că ăia care vor trăi după noi pot să se lăfăiască în lumină şi-n mâncare, că la noi în ţigănie am făcut iconomie şi la mâncare şi la săpun şi la detergent, adică mai la toate. În gara centrală din Berlin au coborât, terorizaţi de anunţurile amplificate de megafoane într-o limbă necunoscută, de panourile de afişare pe care literele se aprindeau, o luau la fugă şi apoi se stingeau, lucruri minunate, care la ei, prin ţară, nu se puteau vedea, poate, numai în capitală, dar pe unde călcau foarte rar, tocmai din cauza fulminantei mafii gitane! Odată, numitul Ţucă, a fost momit în autoservirea din gara de nord de către una care-i oferea amor la botu calului, tentaţie la care niciun gitan, neam de neamul lui, nu-i poate rezista. Deşi Ţucă a insistat că se strecoară în toaleta fetelor, zombora a pretextat că poliţia TF face controale şi îi poate surprinde şi până la urmă l-a atras în parcul din faţă, apoi după ce i-a făcut lipici cu buzele, l-a urcat într-un taxi, care l-a costat o groază de bani pentru că guşterul de la volan zicea că circulă direct, dar îi ocolea, nici tânărul nu ştia pe unde, numai zombora pe scaunul din faţă îi indica drumul şoferului, care i-a lăsat pe-un maidan prăfos, unde i-a lătrat o droaie de câini vagabonzi, de tinerii au fugit la scara unui bloc din beton scorojit la geamurile căruia pâlpâiau lumini slabe, ca de la lumânări. Ne-au întrerupt curentul că n-am achitat timp de trei luni. Hai să te conduc cu lanterna, se lipi zombora de musiu, să-l mai încurajeze. Sus, numai ce s-a deschis uşa, că s-a trezit cu toată familia împrejur şi apoi sari pe el că de ce vrea să le necinstească fata. Te ţinem aici până ne trimite ceva bani, bulibaşa tău. La fată te poţi uita cum îşi schimbă hainele, dar să n-o atingi nici măcar cu un deget că băgăm cuţâtu în tine! Şi-a mâncat toţi banii pe zaharicale şi sucuri, maram să fie galanton cu fata. L-au lăsat să plece după ce bulibaşa din Porumbari le-a trimis un porc de o sută de kile, numai bun de tăiat la Crăciun. 153

154 Şi cum se tot holbau în toate părţile şi de derută nu ştiau încotro s-o ia, numai ce aud voce gitană din patria mumă şi se pomenesc în faţă cu Păun acarul, pe care soarta crudă l-a obligat să părăsească traiul regesc de acasă. Ar fi rămas bucuros pe post, de casă, casă dulce, de te gust nu m-aş mai duce numai că halta Porumbari s-a desfiinţat şi odată cu asta au dispărut posturile de impegat şi de acar. Pe halta părăsită se autoînsărcinase cu paza însuşi bulibaşa, care intenţiona ca o parte din materiale să le refolosească la construirea vilei-pagodă. Hei, zise Păun, haideţi cu mine la linie să-l luăm pe S4 şi coborâm la a cincea staţie. Acolo veţi găsi hotelul vostru. Nu trebe bilete? se interesă Euro, care admira costumul bavarez al concetăţeanului, purtat plin de fală. La panglica pălăriei înfipsese vârful de la o pană de păun cu ochi bleu în cearcăne verzi. Ce mai viaţă, mamăăă! rămase tânărul în extaz. De la Zoo, indică gitanul aclimatizat pana de la pălărie şi începu să cânte muzică retro: Fritzi, Franzi, Fritz/ cu pana de la pălărie/ Frizi, Franzi, Fritz/ tu mi-ai furat inima mie 81. Înainte de casă ne trebuie mâncare. Haideţi la Penny Market. Au ales de pe rafturile din magazin tot ce au vrut împingând spre casă două cărucioare ce scârţâiau supraîncărcate. Când au ajuns în dreptul casei, de sub banda rulantă au cules câteva cutii goale de carton, ambalaje în care să ducă alimentele acasă, ca să nu mai plătească pungile. La casa de alături alţi gitani achitau şi nu le ieşea restul în timp ce un alt grup aştepta în capăt, lângă indicatorul Ausgang, ca să-i ajute să transporte cumpărăturile. Gitana cu batic pe cap, de sub care se lungeau coadele împletite cu panglici roşii şi verzi, se uita chiorâş la bonul de casă şi ţipa de zor. Indignată la culme, că socoteala, vezi doamne, nu corespundea, luă restul de monezi puse de casieră în cupă şi urlând ca ieşită din minţi, le azvârli pe jos. Ca la un semnal de luptă, cârdul de afară năvăli asupra casierei. Înconjurată din toate părţile funcţionara abia avu timp să împingă, ca să se închidă sertarul cu bani. Grupul lor i-a urmat în grabă şi pe tăcute pe ceilalţi până după primul colţ, unde puteau sorta mărfurile şmanglite. Şi dacă ne prind? Se apropie iarna şi la închisoare-i la fel de bine, dacă nu chiar mai bine decât în lagăr. În staţia de metrou au urcat treptele, au deschis o uşă metalică şi au ajuns în faţa casei, unde câţiva călători formau un rând scurt. Încăperea servea drept locuinţă la peste douăzeci de gitani, zăcând semiîntinşi pe ambalaje de carton desfăcute, deasupra cărora pături şi cearceafuri asigurau izolaţia 81 Cântec german cu răspândire interbelică 154

155 termică. Perinile sprijinite de perete, iar pe calorifer stăteau puse la uscat lingerie de copii şi adulţi, alături de haine de noapte. În uşa WC-ului apăru o muiere cu ibricul umplut cu apă, în timp ce berbantul aprindea spirtiera. Nu fiţi disperaţi că noaptea îi destul de cald! Aici vă faceţi numai începutul. Săptămâna asta mergem şi ne înregistrăm la primărie ca azilanţi şi solicităm locuri în lagăr şi de cerşit! Nu cerşim pe străzi la întâmplare? La nemţi? Vă spun ió cum e proverbu : Ordnung ist das beste Leben 82! Fiecare dintre noi are sectorul lui de cerşit, marcat cu vopsea portocalie pe trotuar. Al meu e chiar lângă zidul Berlinului, unde acum e spaţiu viran arhisuficient! Apropo, dacă Rică s-a cărat acasă ca să investească banii câştigaţi, îţi ofer sectorul lui de cerşit pe un comision preferenţial. Ce zici Pongo? Cum îs nou pe aici n-am altă ofertă mai bună, aşa că a ta mi se pare mişto! Numa să nu creşti comisionu ăla?! Hai, fii serios că eu nu te prostesc. Mai toţi ţiganii de aici îmi dau comision. Te poţi interesa şi la ei, nici de la tine nu cer mai mult. Şi cu Euro ce vom face? Îi facem rost de flori şi-l trimitem cu buchetele să le vândă prin cofetării şi restaurante unde trebuie să caute tipii galantoni. Îi dăm şi un text tare, care să ţină bine: orfan tutsi din Ruanda, singurul membru supravieţuitor al unei aşezări distruse de pogromul etniei hutu. La prima lecţie de germană, făcută în lagăr, au învăţat ceva eminamente necesar : Bitte, geben Sie mir ein Euro! Dankeschön! ordinea este cea mai bună viaţă (ger.) 83 Vă rog, daţi-mi un euro! Mulţumesc frumos. (ger.) 155

156 52. Onoarea unei fete Dolara Dolara ştia prea bine că nicio fată de gitan nu poate scăpa neviolată. Unele sunt molestate de taţii buni, altele de cei răi sau vitregi, altele de cominoritari la cules fructe de pădure, altele sunt necinstite de etnia majoritară şi dacă merg să-şi caute dreptatea le mai iau şi curcanii la rând. Situaţia s-ar fi schimbat radical, dacă familia ei ar fi fost de bulibaşă, atunci ar fi locuit într-un palat indian pentru a păstra tradiţia şi nimeni nu i-ar mai fi ajuns cu prăjina la nas. În poziţia ei socială tot ce putea face era să se ferească, precum o căţea vagaboandă, să-şi ţină coada numai între picioare pentru a nu putea fi mirosită în locuri ruşinoase, să se aşeze pe tur, să muşte iute, iar dacă putea apuca ceva mâncare o ia la goană până se strecura în vreun loc ascuns, unde nimeni nu o mai poate lovi sau să îi facă ceva rău. Cel mai mare rău pe capul unei fete gitane era să te măriţi devreme ca să fii slujnica bărbatului şi după aia să trânteşti la plozi, care se ţin scai de fustele tale de nu mai poţi scăpa niciodată. De ce, pentru ce? Nu, ea trebuia să facă ceva bani ca să o ducă bine şi nu se va urca în pat numai cu un om cu situaţie. De data asta Dolara cerşea în holul magazinului Dumbrava Minunată 84, jucând rolul tinerei mame. În braţe ţinea înfofolită în scutece albe o păpuşă mare, care dacă o apăsa pe burtă plângea. Pentru a da mai multă mişcare bebeluşei neastâmpărate şi-a strecurat palma stângă dedesubtul picioarelor şi le mai manevra prin scutece. Dreapta o ţinea întinsă pentru pomană cu căuşul în sus. Faceţi-vă pomană! Daţi-mi ceva de mâncare la copilaşul mic! Doi feciori din Bumgartul de Sus, ce treceau cu treburi, s-au apropiat şi unul, când ajunse în dreptul tinerei cerşetoare, îi şuieră dur: Suge-ne p..., tu ţâgană borâtă! Fata se opri din milogeală, ca trăznită în cap de o asemenea mitocănie. Dar nu se putea lăsa, cum să rămână o gitană fără replică. Lingeţi-mă în p... urlă cât putu de tare, după care strânse bebeluşul la piept şi tule-o. Incidentul ăsta o lămuri că cerşetoria nu era pentru ea, căci îi punea mândria la prea grea încercare. Munca ce i se oferea în sat, sezonieră, la cules porumb, apoi la scos cartofi, după care de mers la pogârcit nu îi putea asigura nici măcar mâncarea, de unde şi bani de ţoale şi de farduri. Aşa că a început să se plimbe şi să aţină calea unor TIR-uri, în special cele înmatriculate în Turcia. Şoferii din Asia Mică plăteau mai bine decât cei 84 aluzie la o povestire a lui Mihail Sadoveanu 156

157 europeni pentru că îşi doreau servicii mai multe, făcute mai cu patimă. Dolara, însă, era atât la sufleţel cât şi la trup mai plăpândă decât menghinea din Şchei, aşa că nu putea rezista mult timp la aventurile galante din moteluri cu manipulatorii de volan şi levier, străini. Trebuia să atace ceva mai grandios, piaţa capitalei. Dar acolo locuinţele erau scumpe şi fiecare târfă avea protecţia unui peşte şi majoritatea peştilor erau din cea mai josnică specie de gitani, care purtau şişuri, băteau femeile cu brutalitate, ba din răzbunare le mai şi tăiau. Aşa că se văzu nevoită să o apuce spre un oraş vestic, Timişoara, unde intră în trupa de flamengo a unui brazilian ocupat cu popularizarea cântecului şi dasului sud-american stradal, cu şcena centrală în piaţa Timişoara 700. În timpul liber se autodefinea ca doamnă de companie. Bóm dia 85! o acostă portughezul, aflat cu afaceri în Banat, reprezentant al unei firme de corpuri de iluminat. Bóm dia, estimate signore. Un bon calor, de mi amor 86! completă fata pentru a-i face noului curtezan curaj, invitată apoi la supeu în salonul restaurantului Athenée Palace. Portughezul Pedro o îndrăgi şi aflând că e româncă îi scria pe foi volante tot ce avea să îi spună şi fata îi răspundea tot la fel, fiecare în limba lui. În cazul scrisorilor înţelegeau aproape trei sferturi, ceea ce s-a dovedit aproape imposibil în portugheza sau româna vorbită din cauza diferenţelor fonetice. Da, mă bucur să vizitez Lisabona! Pot locui la tine? acceptă fata cu resemnare destinul invitaţiei. Sigur, apartamentul meu este foarte spaţios şi mă poţi ajuta cu menajul! O călătorie la capătul de vest al Europei înflăcără visele Dolarei, care acum îşi spunea Dolly şi făcea pregătire fizică intensă, de aerobic şi autoapărare. În antiteză cu arăboaicele din Maroc, care îşi fereau faţa de soarele necruţător al Africii, Dolly şi-o expunea şi prin tuşeul lat, cu ruj aprins dat buzelor, se străduia şi reuşea destul de bine să arate ca o autentică semiafricană, ccea ce îi provoca lui Pedro amintiri ancestrale. Coloniştii portughezi recunoşteau copii făcuţi cu sclavele de culoare, aşa că metişii creoli sau mulatri, se ţineau din cale afară de băţoşi. Dolly avea o dotare nativă spre dans, pe care o arăta învârtindu-şi talia ei de viespe. Şi deseori mierea râvnită îi revenea, servită de tânăra femeie, într-un melanj cu tachinătoare înţepături autentice, ce-l încântau pe rafinatul Pedro, copil al capitalei, crescut cu escapade adolescentine în seminocturnul bulevardelor din cartierul Prazeres, unde femei de toate rasele făceau trotuarul noaptea pe străzile cu lumina felinarelor umbrită de crengile înfrunzite ale arborilor mediteranieni. 85 Bună ziua (port.) 86 amestec incorect format din mai multe limbi de origine latină 157

158 53. Facerea lumii în familia de evrei În cea de-a patra zi a creaţiei Dumnezeu a făcut cele două mari astre luminoase. După Talmud, cele două stele erau de aceleaşi dimensiuni. Luna mai limbută a făcut imprudenţa să-l întrebe pe Dumnezeu: Tu, Suveran al Universului, spune-mi dacă este posibil ca doi regi să poarte aceeaşi coroană? şi Dumnezeu i-a răspuns: Du-te şi fă-te mai mică. Susana se făcu mai mică în braţele lui Sorin pe banca de piatră din foişor, bărbatul fredonând est que tu n'existe pas 87 cu un susur dulce în urechea fetei. Situat pe un promotoriu dedesubt, la picioarele lor, golful portughez le oferea priveliştea panoramică. Îţi taie respiraţia, şopti fata extaziată, cu ochii în văpăi. Seara lăsa să pulseze numai lumini izolate şi vilegiaturiştii ascultau zgomotul valurilor ce se loveau de faleza din partea de nord a golfului. Din piatra calcaroasă muchiile scoicilor ce ieşeau în exterior le tatuau pielea. Dle Sorin, te invităm la cină. La noi, în fiecare vineri seara, celebrăm shabatul, ziua sfântă prin rugăciune, când toată familia şi oaspeţii beau din aceeaşi cupă. Decât un vin binecuvântat preferam să mă introduci în micile tale secrete feminine, preciză Sorin înlănţuindu-i talia cu antebraţul, în timp ce urcau treptele spre intrarea hotelului Pullman Royal Golf. Familia Brancovici a părăsit Marocul la câţiva ani după constituirea statului evreu lichidând la preţuri acceptabile bunurile deţinute în Essaouira. Înainte de căderea protectoratului se mai găseau europeni gata să investească într-un hotel apropiat de bulevardul central. Avuţia părintească s-a multiplicat în afacerile cu acţiuni ale fabricilor de medicamente, aşa că, acum Mr. Brancovici se considera un om binecuvântat. Un automobil BMW impozant, cu număr de înmatriculare francez, îşi etala luciul capotei şi marginile nichelate sub un umbrar de trandafiri căţărători pe rigolele aleii. Îmi pari un tip acomodabil. În familia mea totul trebuie să decurgă după un anumit ceremonial! Nu e nicio problemă dacă te înscri în aria aventură, dar atunci rămânem la şansa de a ne trăi clipa. Trebuie să te decizi, cât de bine vrei să mă cunoşti? Fata îşi netezi voalul fustei şi îi aşeză mâna pe umăr uşor ca aripa unui flutur. Bărbatul simţea că i se oferă perspectiva de a fi ridicat în grad în suita ei. Nu ştiu dacă îţi pot cerşi o aventură, ca, după aia, tu să uiţi totul şi să 87 Dacă tu nu existai (fr.) melodie de Joe Dassin 158

159 mă reconsideri din nou prietenul tău. O prietenie ascetă cu lungi discuţii intelectuale ar face din tine un tip prea raţional pentru a mă mai putea iubi pătimaş.fratele meu Ben, zice, că dacă te culci cu o fată de la prima întâlnire o consideri neserioasă, a doua oară ar fi tocmai bine, iar a treia oară devine prea târziu, pentru că aţi devenit deja prieteni. Ce coincidenţă, ceva asemănător zicea şi vărul meu Felix. Man privea conturul Suzanei în golul intrării hotelului şi în penumbră rotunjimile de femeie încărcau seara de erotism. Pe trepte o strânse în braţe şi o sărută pe gât, iar ea chicoti uşor gâdilată, şi apoi pe ureche, deasupra cercelului. Apartamentele de la etajul unu ale hotelului Pullman Royal Golf aparţineau clasei confort. Din antreul luminat difuz de plafoniere se intra într-o sufragerie, de fapt, un salon marocan ultraluxos. Uşile lăcuite străluceau încadrate de o feronerie forjată cu modele simetrice, formate din razele frânte ale unor cercuri şi spirale, care creau o structură metalică solidă, ce servea şi ca măsură de protecţie antiefracţie. Pe podeaua din parchet cu încrustaţii medievale lenevea întins un persian gigantic pe care în centru era aşezată o masă cu patru locuri şi alături alte două măsuţe, în faţa fotoliilor, pentru siestă. Un geam cu o boltă încărcată cu arabescuri şi altă uşă dădeau spre loggia orientată în direcţia terasei de deasupra piscinei, ce închidea răcoarea din umbra palmierilor, protectori în faţa arşiţei apusurilor. A treia uşă, în arcadă, împodobită cu arabescuri, acum deschisă, comunica cu dormitorul în care un pat cu baldachin, în stil renascentist european, trăgea cu ochiul prin imaginea din oglindă, la amintirea unui secol cu glorie de mult trecută. Mr. Brancovici Willi fuma încă pipă când trupul lui rotofei reveni de pe loggie pentru a identifica musafirii care intraseră. Maia, fii gata că tinerii au venit! strigă cu voce ponderată spre uşa dormitorului, de unde răzbăteau adieri de parfum exotic. Îşi puse ochelarii cu rame subţiri, metalice, şi formă un număr pe telefonul cu radio pentru a chema chelnărul. Servim un whisky, decise el. Ca evreu naturalizat în Franţa şi din cauza afacerilor, care reclamă un cap rece, detest tăriile. Vinul este o băutură cu adevărat curată şi consumat în cantităţi moderate îl putem considera chiar medicament. Maia, o femeie imensă şi volubilă îşi copleşi fiica cu îmbrăţişări. Faţa ei menţinuse cu stoicism frumuseţea tinereţii şi Sorin Man constată aceeaşi flacără internă care-i făcea ochii să strălucească cu iradiaţii de miere în irisul verde, în mimica buzelor, în migdalarea ochilor, în freamătul nărilor şi în erupţia gesturilor ca şi la Suzana,... ceva ce, pentru aventurierul din el, însemna farmecul oriental. Uneori expresia feţei se transforma atunci când 159

160 nu se simţea în centrul atenţiei pentru a decădea în trucuri ieftine de vampă sau când dorea să-şi încurce interlocutorul făcând pe nedumerita. Demult am fost şi noi, pe aici, nu familia mea, desigur, ci strămoşii noştrii, îl asigură Brancovici. După o mie opt sute sultanii Marocului au încurajat emigraţia noastră în Azzemour 88. Europenii au sosit mai târziu cu arhitecţi ca să modernizeze structura oraşului. Willi dragă, nu uita, primii au fost portughezii, care au fondat cetatea Mazagan 89 pentru a-şi consolida un debarcader în comerţul cu sclavi. Urmaşii portughezilor ce au făcut, după aceea? Suzi servi cu linguriţa o piesă din fruits de la mer, căreia îi desfăcu carapacea cu lama unui cuţitaş argintat. Bănuiesc că au fugit spre Brazilia, ei sunt navigatori buni, au traversat Atlanticul, au înfiinţat oraşe noi şi au amestecat culorile raselor. Ştiaţi că portughezii legiferau legăturile cu sclavele şi recunoşteau urmaşii procreaţi cu ele? Amfitrioana explodă într-un râs contagios, pentru a capta şi mai mult atenţia celorlalţi şi a-i conştientiza de spusele ei. Religia noastră îţi dă voie să ai până la patru soţii, rosti chelnărul cu un respect împins până la obedienţă, apărut prin uşa crăpată cu discreţie, acompaniat încă de trilurile soneriei, care îl precedaseră. Azi, însă cei mai mulţi bărbaţi au numai o soţie şi nu mai cresc atât de mulţi copii. El Jadida este remarcabilă, se entuziasmă, punând pe masă al doilea platou cu stridii, aşezate pe frunze de salată, alături de bucăţele de gheaţă. Cisterna Portugheză şi Biserica Manuelină, se merită să le vizitaţi. Au fost incluse în patrimoniul UNESCO. În secolele sclaviei, portughezii se pricepeau să aranjeze cum le conveneau lucrurile, rosti cu o mină detaşată, dar plină de orgoliul personalităţii sale avute, Mr. Brancovici. Doar forţa de muncă era gratuită! Nu găsiţi, că destinul lor se aseamănă întrucâtva cu cel al evreilor? Un popor mic din peninsula Iberică a creat atâtea colonii. Doamna Maia Brancovici tuşi jenată, cu subînţeles. Cred că este doar o remarcă superficială. Evreii nu au robit niciun alt popor, în schimb au fost în mai multe rânduri ocupaţi şi civilizaţia lor distrusă. Nu au avut nici apetitul de aventură, care duce la descoperiri geografice, adică navigaţia spre o direcţie necunoscută. Portughezii îmbarcau din cisternă sclavii şi îi duceau până la vasele din larg unde îi înlănţuiau şi îi puneau la vâsle. Viaţa unui om valora la fel de puţin ca a unei muşte, roti acuzatoare amfitrioana împungând văzduhul cu unghia degetului arătător, ridcat acuzator. 88 denumire portugheză a oraşului Essaouira 89 denumire portugheză a oraşului El-Jadida 160

161 Măcar cu francezii am întreţinut relaţii relativ amicale. Protectoratul francez a avut un sediu administrativ aici, unde a construit şi o staţiune balneară. Desigur palmierii de pe bulevardul central au fost plantaţi de francezi şi au supravieţuit eliberării, dar nu ştiu nimic despre perioada colonială, continuă chelnărul clătinând capul acoperit cu fes oriental. Ciucurele lung de culoare neagră i se bălăbănea pe stofa roşie în faţă şi în spate, atingându-i vârful nasului. Chelnărul dispăru şi se întoarse împingând o masă rulantă unde pe un platou din ceramică smălţuită era servit cous-coussul. Platoul este fabricat tocmai la marile ateliere ceramice Latifi, în Safi. Să deschid şampania, dle? Mr. Brancovici scoase un mârâit de încuviinţare şi după un pocnet sec conţinutul spumos se revărsă în cupele de cristal. Făcu cu falangele palmei stângi o fluturare în exterior, semn pentru chelnăr să se retragă. Dragii mei, îi instrui cu gravitate Maia, după privirea lor dârză şi fanatismul religios nu aş avea încredere să mă aventurez prin oraş noaptea. Şi dacă mă gândesc mai bine nebunia lor ascunde disperarea impusă de sărăcie, din care nu pot să scape. Man simţea imboldul lăuntric de a trăi numai cu Suzana următoarele clipe, chiar dacă ar fi fost ultimele din viaţa lui. Sus pe promotoriul de la Belle Vue, un fluture, din colonia cu aripi galbene, se agăţase cu picioruşele de o parteneră, aleasă dintre cele câteva mii, şi nu cuteza să îşi ia zborul. Odată desprins nu s-ar mai fi reunit niciodată, căci o adiere a brizei l-ar fi înălţat spre cer sau dimpotrivă l-ar fi prăvălit în valurile oceanului. Dar în clipa aceea se ţinea agăţat cu disperare. Până la urmă oricum o va pierde, vor pleca, despărţindu-se, fiecare se va reîntoarce în lumea lui, căci aparţineau unor lumi diferite, unde, în cele din urmă, florile iubirii se vor ofili şi incendiul pasiunii se va stinge. Fata îşi deschise zâmbetul asemeni unei flori de orhidee. Ochii îi luceau în întuneric, plini de iradiaţii misterioase. Au revenit în golful portughez ca să se dezbrace şi au lăsat hainele pe două şezlonguri uitate sub o umbrelă de soare. După ce au părăsit umbrela, trupul mai bronzat al Suzanei, mângâiat de adierea brizei, lucea poleit de lună, care întindea căi de raze argintii pe apa oceanului, tivite pe ici, pe colo, de frişca bătută a valurilor. Apa oceanului este prea sărată, protestă fata ştergând din colţul gurii fire subţiri de iarbă de mare. A doua zi dimineaţa Mr. Brancovici juca golf cu Tom DelGiovani din California. Crosele le încărcaseră în vehiculul electric şi tocmai trecuseră de jumătatea partidei şi se apropiau de insulă. Din loggie, Suzana îşi culese costumul de baie atârnat la uscat. După partidă, de la h. 11, Sorin Man, văr primar cu Felix şi Leon, a semnat un contract de distribuitor unic al insulinei şi morfinei în România cu Wili Brancovici. Beneficiile îi vor 161

162 permite să devină proprietarul unui lanţ de farmacii Mens sana şi apoi de clinici private Corpore sano. 54. Sclavia din oraşul portughez Sorin se temea cel mai mult de frica sa. Frica de a face ceva cu totul original, frica de-a rupe cu tradiţia, de-a schimba scurgerea monotonă a cotidianului cu ceva inedit. Copilăria, plină de interdicţii interioare impuse de contactul cu exteriorul dogmatic, îi cenzura încă mentalitatea. Orice comportare la şcoală putea fi interpretată ca instigată de adulţi. Îşi amintea cum pe o mică stradă laterală în oraş, pe Strada Castanilor, locuia o croitorească săsoaică, iar după război, în Sibiu, croitoresele nu au fost educate ca să schimbe moda. Aşa că mama lui i-a pus: pe cap o şapcă bleu marin cu cataramă în faţă şi ghiozdanul în spinare, iar şapca se asorta la culoarea hainei şi în clasă a rămas atârnată de cuierul fixat pe peretele din fundul clasei. Diriginta a observat şapca tocmai când băiatul se pregătea să iasă din clasă şi având în spate pe «atotştiutorii şi triumfătorii», clasicii fondatori ai marxism-leninismului a detunat: «Cine ţi-a permis să vii cu îmbrăcăminte nazistă la şcoală? Să spui părinţilor că-ţi interzic să mai apari cu aşa ceva, altfel îi chem la direcţiune»! Acasă, băiatul s-a pus pe plâns, căci îi plăcea şapca cea nouă, lăsa banda laterală în jos şi îi proteja urechile şi ceafa de ger, când schia fond pe străzile acoperite cu zăpadă pufoasă din cartier alături cu vărul Felix şi vecinul Karl, numai cu un an mai mare decât ei. «Auzi, Iancule, ce-au păţit băieţii la şcoală»! Tatăl Iancu a căutat într-o ladă din pod în revistele Wehrmacht in Nordwegen 90, a luat şapca lui Sorin în mână, s-a uitat la vânătorii de munte germani şi a tuşit încurcat. «Măi, să fiu, bine că nu a văzut-o pe capul blond al nepotului Felix»! După care a ascuns din nou revistele în podul încuiat. Dacă securitatea îl prindea cu ele acasă, putea fi trimis ani lungi într-un lagăr, ca să-şi sugă burta şi să-şi rupă oasele. Pentru propagandă nazistă putea să nu-şi mai revadă niciodată familia. Dacă tovarăşa dirigintă îl pâra? Îşi propuse ca în noaptea aia, în timp ce ceilalţi dormeau, să ardă toate revistele tinereţii lui, de care încă nu se îndura să se despartă. Altă dată Felix a găsit pus pe bancă romanul Mitrea Cocor, despre care profesoara de română spunea că «descrie trezirea conştiinţei revoluţionare a ţăranilor». Şi înainte ca să-l poată opri, după Leon «aşa este blondul ăsta de frate, impulsiv», zvâr cu cartea pe jos. «De ce-i bătuse bunica Costina când au deschis poarta funcţionarului, care lua cotele, de ce declarase mai 90 armata germană în Norvegia (ger.) 162

163 puţin pământ la primăria, care ţinea registrul agricol, decât cu speranţa de a-l dosi de comunişti?!» Refugiată la oraş, fără mijloace de subzistenţă, bunica le zise odată: «Mi s-a luat totul, măi, copii, m-au lăsat goală ca deştiul!» Într-adevăr nu s-a gândit bine, căci nu aveai cum să-l doseşti, că ăia au apucat a lua tot ce aveau ţăranii, încât numai ăştia care s-au mutat în satul de sus au putut scăpa. Şi asta greu de tot. Numai după ce luptele cu partizanii i-au încetinit şi i-au ţinut ocupaţi numai după ce Chipu a pus câinii de întors de au mânat turma colectivei pe Platoul Diavolului până la capăt, unde oile au căzut în Râpa Seacă, de s-au prăpădit trei mii. «Mai bine le ucid cu mâna mea, decât comuniştii să mi le confişte încă o dată»! Da, Pătru lu Chipu s-a întors din Rusia cu buzunarele rupte şi căciula găurită, după ce predase la colectiv aproape o mie de capete şi numai după ce Ministerul de Externe Român le-a trimis românilor, ce ţineau legătura cu rudele din ţară, paşapoarte noi, după ce aflase că ălea vechi au fost confiscate de regimul bolşevic. De câte ori fata întreba de România, Leon, îi povestea lui Ibtissen amintiri din adolescenţă, pe care memoria i le oferea la întâmplare, alegând fragmente mai semnificative. În oraşul portughez din El-Jadida, tânăra îşi scoase sandalele şi tălpile goale lipăiră prin apa cisternei, care o udă până la mijlocul gambelor. Făcea câţiva paşi săltaţi când golul intrării, iluminat de razele oblice ale soarelui, se întunecă şi în interior apăru încă o pereche de tineri. Pedro o ţinea cu braţul pe după umeri pe Dolly, iar fata şi-l încolăcise pe al ei pe după talia lui. Îi explica cu lux de amănunte construcţia cisternei, în timp ce românca, devenită romantică, o privea, ca înmărmurită de feeria vrăjii, pe Ibtissen în reflexiile pânzei de apă din cisternă până ce fata în deplasarea-i ajunse sub cercul oculusului, unde lumina orbitoare a zilei o făcu să se oprească. Li se adresă în franceză, prima limbă pe care o încercau albii în Maroc pentru a comunica. De fapt, referitor la apartenenţa naţională, prima întrebare pusă de indigeni era dacă au ca interlocutor un francez. Nu-i cam rece apa? Destul de rece, dar piatra de sub ea este caldă! răspunse Ibtissen şi se puse iarăşi, ca un mânz nărăvaş, pe trap. Cu mult înainte de vizita la cisternă, gitana se transformase, nu se mai vedea fetiţa cu rochiţa murdară şi faţa zângălită, care se strâmba la necunoscuţi, făcea zâmbre în faţă oricui fără ruşine şi pe ascuns se zgâmăia în nasul cârn sau îşi mânca unghiile pentru a nu mai avea dunga neagră, căci foarfecă sau nu aveau sau nu ştia unde o ţinea muma ascunsă. Cerşise ca adolescentă în ţară, chiar şi pe străzile Parisului, iar după ce a mai crescut şi lumea, în special bărbaţii, au început să i se adreseze cu la belle mademoiselle şi conaţionalii observaseră sânii conturaţi, i-au zis că ar fi 163

164 momentul să îşi încerce şi rafineze farmecele. I se părea curios, după ce ţinuse compania atâtor bărbaţi, să aibă un singur iubit, cu care sexul îi părea o cură de odihnă. Prin analogie cu mersul trenurilor îi părea ca o staţie a unui rapid, sau o oprire pe linii înaintea unei staţii, în care nu trebuia să oprească, sau bine că, în sfârşit, putea să respire uşurată că a ajuns la staţia finală! Ceva o umplea de un fel de nelinişte şi disperare, cum putea Dolara Dolly, să se oprească deja la un tip stabil? Deşi destul de bogat, Pedro era prea apropiat de vârsta ei şi după cum cunoştea ea bărbaţii prea neastâmpărat. Şi toată pleiada de tablouri ale scenelor sexuale repetate, neşterse complet din memorie, ale trupurilor bărbaţilor cărora le asculta şi satisfăcea dorinţele, le făcea plăcerile perverse, le înregistra gemetele, îi defilă fără ca fata să simtă decât atingerea mai superficială sau mai profundă, să mimeze voluptatea, dar fără să o trăiască, să se gândească la un iubit, care să-i vrea şi sufletul nu numai trupul cu forme perfecte, sufletul tandru şi sălbatic, ca al unei pantere. Ştia cum să satisfacă un bărbat şi pentru Pedro făcea totul, jucând uneori şi rolul de ingenuă, ca să nu îi lezeze orgoliul masculin, părând prea expertă. Iubito, nu te apropia, să nu cazi în fântână! se arătă îngrijorat Pedro. Aici îi ţineau legaţi în lanţuri pe sclavi înainte de a-i îmbarca şi transporta peste ocean în America! Veniţi afară! Îţi mai aminteşti iubito în Lisboa de turnul Belém de pe malul râului Tejo şi de biserica catolică a Manuelinelor? Stilul arhitectonic este chiar manuelin, din timpul, Renaşterii, un stil dezvoltat în urma călătoriilor lui Vasco da Gama şi Pedro Álavares Cabral. Femeile şi-au reîncălţat sandalele şi au urcat treptele spre ieşire. Parcă au ceva din pagodele indiene. Da, îmbină arhitectura din templele din India de est, cu elemente gotice. Cisterna în care suntem are şase naosuri, ale căror bolţi se sprijină pe douăzeci şi cinci de stâlpi. În partea centrală, tavanul este străpuns de oculus, prin care lumina zilei dă reflexii în apa din interior cu efect de oglindă. Haideţi pe Rua da Carreira, de la cisternă spre poarta cetăţii, numită a Oceanului. Nu cred că şirurile de sclavi aduşi, legaţi în lanţuri, puteau gusta religia catolică! La biserica de aici trebuiau imediat creştinaţi de misionari, altfel riscau să cadă în mâinile inchiziţiei! Înainte de a fi transportaţi şi vânduţi peste ocean, unde nu mai exista inchiziţie! Vânătorii de sclavi din alte triburi războinice, apoi neguţătorii berberi şi la urmă portughezii căpitanii vaselor trebuiau să scoată profit de undeva. De unde dacă nu de la târgurile de peste ocean, de la proprietarii de plantaţii sau exploatatorii de păduri, fermieri sau ce vor mai fi fost? 164

165 Perechile tinere au urcat pe crenelurile zidurilor masive din blocuri de piatră cioplită ce se înalţau la opt metri, cu o grosime la bază de zece metri, unde dunga umedă, acoperită dedesubt cu muşchi, lăsată de apa oceanului, făcea vizibilă linia fluxului. În picioare se mai ridicau patru bastioane: al Îngerului în est, Sf. Sebastian în nord, sf. Antoine în est şi Duhul Sfânt în sud. Pe ziduri, de-a lungul aleilor pentru patrulare, având lăţimea de doi metri, încă stăteau în poziţie de tragere tunuri turnate în bronz cu ornamentaţii stampate despre producător, dată, loc şi nume. Dolly s-a urcat călare peste o gură de tun, s-a aplecat pe metal până ce sânii s-au turtit în contact cu suprafaţa mai dură, în schimb poponeţul în pantalonii scurţi delecta bărbaţii cu rotunjimea întoarsă spre ei. Hei, te conjur, lasă-mă să le citesc inscripţiile! Nici vorbă, până nu mă îmbrăţişezi! Pedro a săltat-o în braţe deasupra tunului de calibru mic şi a reaşezat-o cu picioarele pe partea laterală, în poziţia în care altă dată călăreau cu eleganţă doamnele din înalta societate. Numele ăstuia îi: Fulgere şi Trăznete! Rua da Carreira trecea prin faţa cisternei şi a bisericii catolice pentru a se termina la poarta Oceanului, într-o deschidere boltită, închisă printr-un grilaj ruginit, de care apa oceanului se îndepărtase progresiv şi nu îl mai putea spăla de ceva vreme decât la înălţimea maximă a fluxului. 55. Spre Sahara Pata întunecată, de pe fruntea socrului, îi amintea lui Man, de chipul bunicii, ghemuită în faţa icoanelor pe sticlă agăţate în cuie de peretele din odaia casei părinteşti în Bumgart. Desigur că, dacă omul bătea mătănii până la mozaic la fiecare rugăciune, aşa cum făcea bunica pe podea, de la atâta dat cu capul i-a ieşit vânătaia, pe care islamiştii o priveau cu veneraţie, aproape ca un semn sfânt, dar care pentru tânăr avea un aspect inestetic. Dumitru intră în librărie pentru a cumpăra vederi ilustrate. Întârziase după doisprezece şi toţi erau la rugăciune pe covoraşe cu faţa spre Meca sau în arabă Makka al-mukarrama, المكر مة.مكة Îl văzu pe Leon, alias Tarïq, întorcând faţa spre părţile laterale şi atunci mai rămase pentru că ştia că rugăciunea acestuia se apropia de sfârşit. «O religie pentru ei» se exprimase altă dată Dumitru. «Să nu mănânci porc şi să nu bei alcool este un obicei sănătos în zăpuşeala africană» fusese de părere Leon. Maşina cu Leon la volan şi fratele Felix alături, scaunul lui rulant pliat în portbagaj, având pe Ibtissen şi Inge pe banchetă, a oprit într-una dintre parcările ce înconjurau piaţa Jamaa El Fna renumită pentru muzicanţi, 165

166 acrobaţi, îmblânzitori de şerpi, povestitori sau prezicători care toate fac spectacolele lumii. Au dejunat la un restaurant pe terasă, gustând din preparatele tradiţionale marocane. Un puşti făcea tumbe şi, minune mare, micul lui turban nu îi cădea de pe cap. Un derviş dansator ţopăia în faţa unui taraf cu trei instrumentişti: unul cu o tobă portabilă la care arabul bătea pe două părţi, altul sufla la un fagot primitv şi al treilea ciupea strunele unei mandoline. Fesul lui roşu avea un ciucur negru cu franjuri lungi şi, când îşi rotea capul, nodul terminat cu franjuri descria prin aer elipse cu distanţa dintre epicentre tot mai mare. S-au plimbat prin palatul Bahia, care îşi împrăştia saloanele somptuoase pe o suprafaţă de circa opt hectare, între aranjamentele florale din grădini unde arborii, precum ficuşi şi palmieri seculari, proiectau o umbră protectoare, iar arbuştii de leandru şi Lavatera Trimestris, încărcaţi de flori, ofereau o ambianţă mirifică. Felix în scaunul cu rotile cu faţa bronzată sub bretonul blond-cenuşiu, părul lui de culoarea paiului de grâu, cu braţele de gimnast, având bicepşii strânşi de mâneca scurtă a tricoului, dar picioarele inerte şi adidaşii legaţi de placa de susţinere pentru a nu cădea şi a nu se târî pe jos. Nu mai era unul, soarta îl despărţise în două: jumătatea de sus un luptător idealist, jumătatea de jos un trup inert, neputincios, o legumă, care zilnic îi aducea aminte de necesităţile fiziologice ale organismului uman, dar nu şi de poftele cărnii. Nu se putea îngropa însă ca un schimnic în catacomba prea devreme pregătită de o societate injustă! Asta i-a prezis şi fosta lui iubită, actuala prietenă, Inge, cu care întreţinuse o corespondenţă asiduă pe internet. Excursia a continuat în lungul ouedului Ourikia, care izvorăşte din Atlasul Mare şi curge prin valea cu acelaşi nume la circa treizeci de kilometri de Marrakesh. Valea îi întâmpină cu o vegetaţie plăcută, mărginită de cactuşi la limita aridă a deşertului şi zgomotoase cascade. Aşezările berbere, găsind o sursă de apă pentru adăparea animalelor şi irigarea culturilor agricole, erau agăţate de versanţii înconjurători. Un cap apăru la o fereastră fără sticlă, ce părea o gaură neagră, şi imediat dispăru. «Berberii sunt într-atât de sfioşi încât nu le place să fie descoperiţi şi priviţi» îi lămuri Ibtissen. Contrastul faţă de centrul luxos al oraşului era izbitor, înapoierea satelor trimiţându-te în istorie, cu mai multe secole înapoi. Opriseră maşina într-un sat traversat de drumul nepavat. Cactuşii erau în floare. La munte era răcoare, pe când în oraş te ascundeai în umbra clădirilor, fugind de soarele tropical ce înmuia asfaltul. Pe marginea solului pietros, ce bordura drumul cu nisip roşiatic, creşteau tufe de cactuşi cu flori galbene sau roşiatice, ale căror fructe fierte berberii le mâncau. Inge, neconştientizând pericolul, a dat frâu liber tentaţiei de-a atinge uşor, cu vârfurile degetelor un boboc gingaş. De ajuns, ca vigilenta adaptare a plantei să îi umple pielea de spini mici şi deşi, asemeni unor firişoare de blană. 166

167 Oh, dar sunt atât de mulţi şi de fini încât nu o să-mi termin degetul de curăţat nici în două ore. S-a apropiat de scaunul invalidului, care i-a promis că se va înarma cu un munte de pacienţă pentru a o vedea din nou bine dispusă. Ce aveţi dnă? apăru o puştoaică cu tălpile goale prăfuite, scrutându-i cu ochii de mură. Se oferi să o cureţe, dar ceru zece dirhami. Inge se târgui, se rugă, o mustră, o imploră că e prea mult. Puştanca se ţinu tare, fără opt dirhami nu îi va curăţa degetul. Împrăştie o babilonie de cuvinte, amestecate cu gesturi. În final afacerea fu parafată şi tânară marocană îşi termină treaba în mai puţin de o jumătate de oră. Europeana inspectă şi spre stupoarea ei nu mai găsi nici urmă din finele ace lipicioase, care o înţepau şi se lăsau greu îndepărtate. Nu o să mai ating niciodată les figues des berbers 91. Să şi le păstreze numai pentru ei! În ţesătura de străzi a Marrakeshului au căutat drumul spre Safi, lângă poarta Bab Doukkala trecând de fortificaţiile împrejmuitoare ale Medinei. Dintr-o stradă lăturalnică a unui cartier popular ieşea un alai de adolescenţi, urmaţi de copii, ce purtau ramuri uscate de palmier, strigând «Juiffes! Juiffes!» 92 cu-o ură nedisimulată. Copiii aruncară spre ei câteva pietricele mici, una îl nimeri pe Leon, surprins la plimbare în afara maşinii, care se retrase strategic în cantul unei intrări. Proprietarul imobilului, atras de vociferările exterioare, privi prin geamul deschis, coborî în grabă şi le sări în ajutor, gonind adolescenţii care îi înconjuraseră agitând ramurile uscate şi tăioase de palmier şi copiii, care aruncând cu pietricele ameninţau să spargă parbrizul maşinii de teren. «De ce nu i-a potolit arăboaica mea copiii?» nu se putu lămuri Leon. Vous n êtez pas de juiffes strigă arabul către turişti. Căraţi-vă, oamenii ăştia nu sunt evrei! urlă către tinerii şi copiii autohtoni, izgonindu-i. Ce-or avea, doamne, cu evreii?! se revoltă Ibtissen, de pe bancheta din spate, cu o întârziere suspectă, numai după ce Leon a repornit motorul. 91 smochinele berberilor (fr.) 92 evrei, evrei (fr.) 167

168 56. Sahara occidentală Sahara Occidentală este partea Africii unde deşertul Saharei se întâlneşte cu oceanul Atlantic şi undele albastre-verzui, cu valuri răbufnitoare udă întinderea uscată de nisip galben-roşiatic, ce nu mai poate fi înrădăcinată de niciun zid de vegetaţie, ci poartă numai de smocuri răzleţe de iarbă, păscute de cârduri de cămile sălbatice printre bucăţi de piatră calcaroasă. În virtutea acordurilor de la Madrid din 1975, aici s-a stabilit o administraţie temporară tripartită, constituită de Spania, Maroc şi Mauritania. Pe 6 noiembrie 1975 Marşul Verde, pornit din Maroc, a trecut frontiera recunoscută internaţional a Saharei Occidentale. Pe 26 februarie 1976 Spania abandonează teritoriul, după care Frontul Polisar proclamă Republica Arabă Democratică Daharaui şi începe un război de liberare contra celor doua ţări învecinate: Maroc şi Mauritania. Tifariti este o oază la cinsprezece kilometri est de frontiera marocană şi la nord de frontiera cu Mauritania, amplasată într-o zonă deşertică accidentată, controlată de beduini din evul mediu, fără a avea clădiri fixe, pentru că locuitorii duceau o viaţă nomadă. În timpul războiului a servit ca bază militară şi punct strategic pentru combatanţi. La o populaţie de trei mii de locuitori are un spital, o şcoală, o moschee şi un muzeu. Spitalul şi clădirea administrativă au fost construite între 1989 şi 1991 de către agenţii de ajutorare din străinătate pentru ca refugiaţii Sahrawi să se reîntoarcă în ţinuturile natale şi pentru ca ONU, care dispunea de o pistă de aterizare şi forţele de menţinere a păcii MINURSO 93, să ţină referendumul pentru independenţă sau integrarea în Maroc, care nu s-a putut ţine, fiind boicotat tocmai de administraţia marocană. În timpul invaziei marocane, circa cincisprezece mii de refugiaţi sahrawi au făcut popas aici în drum spre tabăra algeriană din Tindouf. În februarie 1976 tabăra a fost ocupată de armata marocană, care în martie 1977 s-a retras lăsând loc frontului de eliberare. Din vara anului respectiv, timp de doi ani, a fost din nou controlată de trupele marocane, ca după bătălia din martie 1979 să fie ocupată de armata frontului Polisario. În anul 1980 marocanii construiesc un zid lung de două mii de kilometri, care trece prin nordul oraşului, al cărui teren împrejmuitor a fost minat puternic. Trifariti se găseşte pentru Frontul Polisario în zona eliberată şi pentru Maroc în zona tampon. În extremitatea sudică, asemeni unui gât de cocor, se lungeşte Cabo Blanco, o peninsulă cu vârful spre sud, învecinată cu parcul naţional Banc 93 United Nations Mission for the Referendum in Western Sahara 168

169 d Arguin din Mauritania, iar între amândouă, apele Atlanticului se liniştesc într-un golf. Maurii sunt cel mai numeros grup etnic din Mauritania. În societatea maură, casta muzicienilor iggawin, care utilizează cântecul în rugi pentru succes în războaie, ocupă poziţia socială cea mai de jos. Iggawin-ii au rolul tradiţional de mesageri, transmiţând noutăţile între sate, precum tulnicarii în Munţii Apuseni. Iggawin-ii cântau de mult la instrumentele tradiţionale, tot mai asurzitor, parcă în transă, semnal că ora execuţiei prizonierului se apropia. Magnatul român, Sorin Man, stătea imobil, îngropat până la mărul lui Adam în nisipul ud ce mişuna de vietăţi marine mici. «Pentru mişcuricile astea, fluxul va fi salvarea, iar pentru mine moartea prin înecare». I se părea deja că aude vâjâitul puhoiului de apă venind să îmbrăţişeze totul odată cu asaltul animalelor mari de pradă. A fost răpit noaptea, sub motivul room-servicelui, când l-au trezit din somn, şi văzând armele şi-a schimbat la repezeală şi în tăcere hainele, părăsind hotelul de şase stele din Marrakesh. Între apa oceanului, deşert şi armele rebelilor, viaţa i se părea acum infinit mai preţioasă decât avuţia. La intervenţia administraţiei americane, Frontul Polisario a eliberat, în 2005, în oraşul algerian Tindouf, patru sute patru prizonieri de război, după o perioadă de detenţie de douăzeci şi cinci de ani. La Cabo Blanco, pentru Sorin Man, nu a intervenit nimeni, căci nicio administraţie nu avea habar unde este deţinut, de ce este acuzat şi nici când va fi executat sau, prin graţia hazardului, eliberat pentru o recompensă consistentă, dar mai puţin valoroasă decât viaţa în sine. 169

170 Pogromul Muc tocmai se trezea, în patul din sat, complet singur, cu dureri de cap, caracteristice unui mahmur. După o beţie cruntă s-a certat cu Ima, care l-a dat afară din casă. «Mizerabilul, porcul şi ticălosul nu mai avea ce să îi calce pragul». Aşa că Muc a luat taxiul până în sat şi s-a culcat în «camera mea de ficior», unde «am durmit atâtea nopţi pe vremea când eram jude». Se duse afară la budă şi verifică cele câteva mioare şi câinii din spatele şurii şi le dădu de mâncare fiecăruia după poftă. Se frecă la ochi şi simţi că-l doare ceva. Se uită în oglindă şi-şi admiră cearcănele ce-i înconjurau ochii, de parcă ar fi fost machiat pentru carnaval. Uitase de beţie, aşa că gândi: «Cum lucrez la pădure, desigur că am căzut prin nişte boscheţi». Ima era plecată într-un turneu cu corul, iar pe Bucă, amanta gonflabilă a deţinuţilor, trebuise să o dea în primire prietenei dreptcredincioase, nu pe gratis, ci pentru o damigeană de cinci litri cu vişinată. Apoi îşi aduse aminte că a fost în sat la barul de pe Valea Caselor. Da, chiar cu vărul Sile, care-i fumase toate ţigările şi acum el nu mai avea nici măcar una cu care să-şi alunge urâtul şi amarul. Porni în fugă spre casa vărului, unde văzu geamurile acoperite cu mătase neagră. Pe cine să fi luat moartea că doar pe toţi ai casei îi ştia bine şi sănătoşi. Când intră în casă vărul zăcea întins în coşciug, pus pe năsălie, cu faţa albă precum creta. La cap bocitoarele se tânguiau blestemând soarta crudă, viaţa scurtă şi moartea timpurie, că de ce l-a luat aşa de tânăr. Înaite îi ieşi tuşa Ana, cutremurată de durere, văicărindu-se şi blestemând. Muc, cine te-a pus să-ţi bagi vărul în mormânt? L-ai lăsat tânăr şi neştiutor, singur în bar şi ţiganii din cătunu Porumbari, care te duşmăneau pe tine, l-au junghiat ca pe viţel. I-au tăiat gâtu de i s-a scurs tot sângele în pământ, din inima asta tânără, care ne-a iubit pe toţi. Ce mă voi face fără Vasile al meu, doamne, doamne! De ce ni l-ai luat aşa de tânăr şi de frumos ca un brad de Crăciun?! Să-i sece Dumnezeu braţul la ăla care i-a împlântat cuţâtul, căci altă treabă n-a avut! Şi pe Muc să nu-l mai vedem la noi în casă, poţi să pleci, măi, tâlhare, că acum nu mai ai pe cine chema la moarte. Tuşă Ană, nu blestema, că pe ucigaş l-o prinde poliţia şi l-o băga la zdup. Poliţia asta nu-mi mai poate aduce băiatu înapoi. Muc, să n-ai hodină până nu-i goneşti pe ţâgani să nu mai găsesc picior din neamul lor în toţi Porumbarii. Muc şezu toată ziua cu palmele la tâmple, ca să-şi astâmpere durerea de cap. Apoi o luă seara spre bar, unde se întâlni cu alţi ficiori din sat. Află că vărul Sile a plecat pe picioarele lui din birt, dar acasă nu a mai ajuns.

171 Rudele au pornit căutarea după miezul nopţii şi la mijitul zorilor l-au găsit mort tocmai la troiţa de lângă podul lui Meţ. Cu ceva timp mai înainte au fost văzuţi trei gitani din Porumbari, cu care ar fi avut o bucată de drum de mers împreună, dar trebuiau să se despartă de el unde începea Coasta Boului. Arma crimei nu a putut fi găsită de curcani. Măi, Nelu, dar ce potcă să hii avută ţâganii cu văru-mieu? zise Muc către un bărbat tânăr de la o masă vecină. Sile a cules, vara trecută, cam des afine şi zmeură cu Loredana. Unii zic că a dus-o şi la oraş la mamoş, de şi-a făcut avort. Şi ăia din Porumbari, cine ar fi putut fi? Alde Becu, Chioru şi Tangou, rude de-ale ei! Ăştia sunt dintre cei mai răi. Au fost închişi că au omorât doi studenţi şi le-au violat fetele într-o cabană la curmătura Văii Argintului. Până aici le-a fost. Mâine adunăm ceata junilor şi pornim spre ei. Să aveţi la voi toate uneltele de pădure: topoare, ţapine şi nişte bidoane cu rachiu de tractor că zău lu Dumnezău, lată vreau s-o facem! Aţi auzit, bă?! Dimineaţa următoare opt ficiori călare pe cai împodobiţi de defilare, ca la nedeile mocanilor, ţineau uneltele de pădure legate în cumpănă peste greabănele cailor. Pe drum s-au pierdut doi, care au tăiat dintr-un aluniş nişte bâte, cam de lungimea suliţelor cu care să îndepărteze duşmanii de cai. Au ocolit prin pădure cătunul gitanilor spre a-i suprinde pe partea cealaltă. Au oprit în boscheţii de la marginea pădurii, pentru a lega sticle de palstic, umplute cu benzină, de pari. Înainte de luptă au băut trascău din ploştile atârnate pe părţile laterale ale cailor. Alţi trei au aprins torţe scurte pe care le-au aruncat pe acoperişuri şi peste stoguri de fân sau paie. Caii gitanilor, care păşteau liberi în poiană, speriaţi de atacul zgomotos, s-au răzleţit în galop furibund. Când atacanţii reveneau în al doilea val, i-au întâmpinat cu furci locuitori semiîmbrăcaţi, căci abia se treziseră din somn. Gitanii s-au refugiat în fugă spre vale, dar acolo au dat peste săteni: bărbaţi, femei şi rude ale mortului, care, într-un puhoi, le barau trecerea. Numai fuga în desişul pădurii de brazi îi mai putea scăpa. Măi, hai la casa bandiţilor ăştia, să le venim de hac. O localnică i-a văzut şi i-a cunoscut. Auleo! Aţi venit din Bumgart să ne daţi foc?! Ăia pe care-i căutaţi nu mai îs aici. Au trecut graniţa spre Italia şi nu mai aveţi cum să-i prindeţi. Taci tu, cioară, că-ţi frigem ţie cuibu, să nu mai faci bandiţi ca ei. Cine dracu v-o pus să vă legaţi de feciorii noştri din sat? În capul sătencelor păşea Ana, cu broboada răsucită pe o parte şuierând ca locomotiva de oboseala urcuşului. Ridică bastonul, cu care îşi ajuta la mers piciorul mâncat de ulcer varicos, cu-o duşmănie neîndurătoare, mânată parcă de răzbunarea satanei, ce prezice apocalipsa. 171

172 Să-i vânaţi şi prin pădure, să nu mai prindem pe-aici picior din neamul ăsta! Să nu mai calce în vecii veciurilor pe pământurile noastre. Spurcaţii dracului! 58. Jurnal de luptător ori jurnal de turnător Bernard Henri, francez după tatăl, venit să lucreze ca inginer la minele de aur din Brad, stabilit în România după întâlnirea şi dragostea cu o moroşancă dintr-un sat montan, cu casa părintească cocoţată pe o colină, a scris motto-ul clasei sale pe tabloul de absolvire din 1930: Noi ne legăm prin jurământ/ Să trecem Tisa-ntr-un avânt/ Şi să-mplântăm opinca iar/ Pe-acelaşi parlament maghiar, aluzie la opinca pusă de români în anul 1919 pe parlamentul de la Budapesta în urma campaniei antibolşevice dusă în Ungaria contra armatei roşii, maghiare condusă de Bela Kun. Mama lui Henri, care nu ştia o boabă franţuzeşte şi se înţelegea prin gestică cu soţul, fiecare însă dublând-o cu un limbaj condimentat în propria limbă, dat de siguranţa că celălalt nu are cum replica, nu putea citi numele copilului din certificatul de naştere, strigându-l Ari, dar neuitând să-i repete zicala: Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă, până ce băiatul a băgat-o adânc în cap. Mult mai târziu, când industria lemnului a adus şi colaborări cu secuimea, chemat să repare acoperişul şcolii, Ióni a văzut tabloul de absolvire şi n-a mai putut dormi până ce nu a răspuns ranchiunos, după atâţia ani: Şi noi jurăm pe-un legământ/ Să trecem Mureşu notând/ Opinca' napoi vă v-o da/ Ţurloaiele de veţi spăla! Inscripţia făcută cu creta pe lambriurile de lemn de dedesubtul tabloului de absolvire a fost acompaniată de injuriile femeilor de servici care, fără să o mai aducă la cunoştinţa administraţiei, s-au grăbit să o şteargă cu buretele la repezeală. În pădure, ciocănitoarea bătea ritmic cu ciocul în pinul bătrân şi pinul vibra şi răsuna asemeni unei orgi în liniştea adumbrită, care-i absorbea reverberaţiile! Uneori, câte un perete de stâncă, întorcea ecourile toacei, din ciocul de fier al ciocănitoarei, printr-un răsunet. Ei bine, trebuie să ştiţi dintru început că un partizan nu poate ţine un jurnal, pentru că nu are nici timp liber, nici hârtie, nici creion ascuţit şi nici masă de scris pentru a-l completa, zise săteanul din Bumgartul de Jos, devenit prin trecerea anilor bunic. M-am silit să uit pentru a nu-mi trăda tovarăşii. După fiecare luptă mestecam mânia oarbă pentru a-mi linişti nervii şi a dormi. În schimb, un trădător are tot ce îi trebuie: liniştea în siguranţa casei şi remuneraţia consistentă pentru a-l completa. Apoi, sub un nume codificat, remite informarea organelor de la interne. La domiciliu se va ghiftui cu hrană suplimentară într-o locuinţă, probabil confiscată. 172

173 Ştiu o istorie destul de picantă cu capul familiei Vasilevski înrolat în URSS în divizia Horia, Cloşca şi Crişan, care a descălecat de pe tancurile sovietice când au eliberat oraşul... Rectificare, nu ei au eliberat oraşul, ci trupele române, după retragerea naziştilor. Divizia sovietică numai a defilat pe postul de eliberatoare! Cel mai verosimil jurnal l-am alcătuit după cel de securitate, căci sub ameninţarea cu tortura mai toţi spun adevărul: adică întocmai ce li se dictează. Uite, tată Mitru, dacă tu nu ne povesteşti, noi nu avem cum ştii! Nu am nicio plăcere să vă povestesc iadul de atunci. Hai, să facem o petiţie la ăia cu acces la arhivele securităţii, ne cheamă la Bucureşti, luăm dosarul şi copiem ce-i de doamne ajută! Bine, băi! Numai să ne dea cel bun, căci securitatea plastografia dosare dubluri! Te rog, să nu divagăm. Uite am primit răspuns să mergem în capitală peste două luni! Aşa că o lăsăm pe mai târziu! Doctorul moroşan, care devenise un discipol al filozofului, născut în Bumgart, deja de notorietate naţională, cum iarna îi ţinea prin preajma cabanei, s-a apucat să scrie jurnalul unei vieţi de luptă, care, prin constrângeri, era mai dură decât cea de la mănăstire, dar prin trăiri, constând din planuri, pericole iminente şi acţiune cu mult mai grandioasă. Căci, chiar dacă nu duceau o viaţă întocmai evlavioasă, ruptă de lumea exterioară, pentru a se apropia de sfinţenie s-au ridicat pe creste pentru a se împotrivi ca jos să nu se întindă stăpânirea diavolului şi aşteptau americanii pentru a dezlănţui lupta de eliberare naţională împotriva cotropitorului roşu, care le sluţea viaţa de zi cu zi. Alianţele marilor puteri cu cei mici se fac numai în funcţie de interesele primelor. La început soldaţii ţărişoarei năpăstuite au luptat cu nemţii împotriva ruşilor cotropitori, după aceea cu ruşii împotriva nemţilor ce nu mai plecau şi acum luptau contra comuniştilor de import asociaţi cu-o pleavă de lefegii, conaţionali făţarnici şi farisei, ce declarau înfrăţirea cu sovieticii, deşi armata acestora le-a ocupat şi le jecmănea ţara cu sovromurile, care exportau interminabile despăgubiri de război. Doctorul îşi atribuise rolul de misionar al libertăţii. Colaboraţioniştii din fruntea ţării nu doresc decât să cucerească puterea cu sprijinul ocupanţilor şi ca să se menţină vor instaura noi biruri şi taxe, ce vor aduce sărăcia comunităţilor noastre. De ce s-a declarat demobilizarea generală, de ce armatele noastre nu au rămas în dispozitiv pentru a se împotrivi forţelor de ocupaţie? întrebă căpitanul. 173

174 Peste uniforma de război trăsese un cojoc de oaie, neîntoarsă, cu mânecile scurtate. Spre deosebire de al celorlalţi ciobani, era mai puţin miţos, făcut din lână ţigaie, albită chiar de proprietar prin spălat în omătul proaspăt căzut, dar duhnind a fum, pentru că fusese uscat în pridvorul colibei de la stână. Drumul până la adăpostul de iarnă era atât de încurcat încât numai ciobanii bătrâni, purtători de plete, îl mai ştiau. După ce au trecut de bogata comună Bocca del Rio, au urmat cheile Râului Mic, înguste şi atât de adânci încât deasupra cerul se mai vedea numai ca o panglică şifonată, parcă fusese mototolită de-un creator, pe care trunchiurile de răşinoase veşnic verzi, prinse cu rădăcini superficiale de pereţii de stâncă surplombaţi, aruncau proiecţii ameninţătoare. Pe vremuri de furtună, apa învolburată târa în jos bolovani şi trunchiuri rupte la vale, de sus stânci cu pământ înierbit şi copaci întregi se prăbuşeau zeci de metri în chei, atârnând de-a lungul versanţilor, făcând drumul extrem de periculos. La un moment dat, marşul trupei fu oprit de una dintre viituri şi ca să poată continua au săpat şi tăiat un brâu îngust printre căzăturile rămase în urma unui mic potop, ce parcă prevestea apocalipsa. După fiecare cot peisajul se schimba, ba o cascadă cu ţancuri înfricoşătoare, alături de drumul cu serpentine dese, ba un lac cu suprafaţa neclintită şi poieni brodate cu flori alpine. Deodată, bătrânul care îi conducea «pentru a-şi găsi urmaşii sub cerul liber», ridică braţul pentru a-i opri şi apoi le indică să traverseze apa printr-un vad, urma o şa mică, despărţindu-se de drumul păstorilor, ceru un asin, i se burică pe spate şi se strecură dispărând printre cetinile brazilor, care creşteau atât de jos de ar fi scărpinat ursul pe spinare. După călăuză urma coloana formată din şapte măgari, încărcaţi cu unelte şi scule de prelucrat lemnul, haine, aşternuturi şi lăzile cu armament. În faţa coloanei se făloşea căpitanul, iar după măgari, imediat doctorul, infirmând zicala decât filozof ofticos, mai bine măgar sănătos, răspândită mai ales printre elevii codaşi din clasele primare. În spatele lui, soldaţii Niţu şi Pandele, urmăriţi ca foşti legionari şi ciobanii Alecu şi Man, care se ştiau a dulgheri bine şi aveau mai multe sute de oi împărţite în mai multe turme, care jos ar fi fost confiscate de puterea comunistă şi stăpânii lor închişi şi trimişi ca duşmani ai poporului la canal. Pe un prag, colţi de stâncă imenşi, rânjiţi în afară, aproape că închideau spre panta abruptă un amfiteatru, mărginit în partea superioară de un perete, puţin surplombat, imens şi sterp cuprins din toate părţile de verdele închis al brazilor seculari, atât de deşi, încât umbra lor se aşternea întreaga zi peste covorul de ace uscate, căzute pe pardoseala de granit. Lipită şi totodată adăpostită de perete sta o stână veche cu pereţii tapetaţi cu muşchi şi acoperişul în două ape, dar atât de găurit de arăta aproape dezgolită. Căpitanul ţinea de căpăstru măgarul alb al bătrânului Mitru şi discutau. 174

175 Trebuie reparată ca lumea, s-a întors căpitanul spre grosul trupei, căci urcând cele două trepte construite din lespezi suprapuse, când a tras de mânerul uşii, aceasta s-a prăbuşit din cercevele. Ferestrele arătau ca două găvane goale, căci geamurile au fost smulse cu tocuri cu tot. Snopii de lumină, ce stăpungeau prin spărturile acoperişului, descopereau în interior două odăi prevăzute cu priciuri, cu uşile smulse şi arse probabil pe foc. În schimb zidurile şi podeaua se menţinuseră în stare bună. Cine să fi stat aici? Demult, când eram copil mai veneau Martinii cu turmele, până ce o furtună le-a fulgerat şaizeci de oi. Apoi, când am fost însurat a doua oară, tăietorii de la un pichet forestier s-au adăpostit aici, dar n-au zăbovit mai mult de doi ani. Să adăpostim bucatele de iarnă pentru oameni şi animale. Soldaţilor, haideţi să descărcăm după care plecăm toţi la pădure să facem lemne, ca să reparăm şandramaua! ordonă căpitanul. Au trudit la descărcat şi la aranjat mărfurile transportate de jos, neuitând să pună combustibilul şi muniţia la loc uscat. Căpitanul avea şi o lanternă de mână, care strânsă în palmă rotea printr-o pârghie arborele unui generator cu inerţie mare ce, în tampon cu un acumulator, alimenta un bec. După ce au terminat toată treaba a urmat o mare plictiseală, ce îi acompania seară de seară, căci fiecare, după ce depănase, terminase amintirile, chiar şi minciunelele înflorate cu teribilisme despre faptele de arme şi pentru că nu puteau fi atacaţi se plictiseau şi lâncezeau. Căpitanul de transmisiuni şi doctorul, amândoi cu copilăria petrecută la ţară, s-au apucat să bată coasele ca să taie otava şi s-o usuce pentru fân. Cum ploile aici veneau pe neanunţate, iarba tăiată poloage era udată de mai multe ori chiar şi în aceeaşi zi. Pe coastele abrupte cum tăiau de sus în jos aproape aplecaţi pe vine, doctorul, mai în vârstă şi mai puţin sportiv decât căpitanul, făcu febră la muşchii picioarelor. Pară-vă bine că am pus de-o parte tot ce vă trebuie pentru a putea trăi sus iarna asta! Poziţia asta-i inexpungabilă pentru ocupanţi, zise bătrânul, cu mustaţa tip perie de dinţi, promovată pe atunci de omuleţul Chaplin şi de Hitler, după care tuşi hârâit. Cum stăteau întinşi pe priciul acoperit cu fân şi se acopereau noaptea cu cojoacele, îl auzeau pe moş cum gemea de la durerea de şale şi tusea lui de «bronşită cronică progresivă», cum l-a diagnosticat doctorul, apoi pe căpitan şi pe doctor, chemând prin somn membrii familiilor rămase jos, despre care nu mai ştiau nimic. Bacii, înregistraţi la evidenţa populaţiei în satul de jos, nu mai puteau scăpa de colectivizare decât cu fuga, aşa că aşteptau rudele din satul de sus să le lase un număr corespunzător de oi, porci şi găini pentru a avea ce 175

176 mânca în cele peste trei luni de iarnă, cât zăpada acoperea muntele, împiedecând comunicarea. Soldaţii, deşi nu erau mocani, erau deja căutaţi de poliţia secretă sovietică din motive nu tocmai clare, prin urmare, şi de cea autohtonă, pe care aceştia o instruiau. Amândoi se distrau spunând bancuri cazone atunci când nu povesteau diferite acţiuni de luptă însoţite de ample comentarii, în care arătau cum unii din colegi erau fie răniţi, fie omorâţi şi până la urmă ei scăpau. Cel mai adesea comentariile se terminau cu: Dacă ai şti dinainte unde cade grenada sau pe unde vine glonţul? Pur şi simplu, deşi eram soldaţi căliţi în lupte de tot felul, până la urmă cred că am avut noroc, măi, Pandele! Numai un dram, Niţule! De aici nu mai avem scăpare! Luptăm de unii singuri împotriva armatei victorioase şi a cozilor de topor bolşevice, cine să ne mai scape de pe munte? Numai Sfântul Petru, dacă ne lasă o scară de frânghie din cer, deşi nu ştiu dacă merităm să ajungem acolo. Căpitanul desena frumos, iar doctorul scria caligrafic reţete în latină, pe care în activitatea civilă din cauza aglomeraţiei pacienţilor le-ar fi mâzgălit. Uneori se ciondăneau asupra vinei, ce-o purtau fie regele, căruia doctorul îi ţinea partea, că a fost prea tânăr şi n-a avut experienţă, că nu a condus MS ţara, fie mareşalul, că a eliberat teritoriile din est, că un bun strateg ca el a organizat bine armata, că nu a putut întoarce armele să-i trădeze pe nemţi şi oricum tot putere învinsă am rămas, etc., asupra pierderii războiului şi ocupării ţării. Cum ziua lucrau, se puteau adânci în studiile lor numai după lăsarea întunericului, când aprindeau lampa cu petrol, sau cum îi critica moşul cu vocea-i dogită «ardeţi gazul de pomană». Nu mai fuma atât că n-o să apuci primăvara tată Mitrule, îl mustra doctorul. Ba, o s-o apuc, îl contrazicea moşul şi pe patul morţii rogu-te să-mi aprinzi tu ultima pipă! Numai să-ţi ajungă iarba până atunci! Tutunul, ambalat în saci de cânepă, fusese depozitat în cel mai uscat loc posibil şi bătrânul îl păzea ca pe ochii din cap. Talentul de grafician al ofiţerului i-a permis să deseneze cu cărbune pe o bucată de scândură uscată, geluită, figura soţiei, încadrată de cei doi copii, care erau în clasele primare. Tot cu cărbune, pe o bucată mai mare, a schiţat pe un fundal haşurat cu modele de cetină de brad întrepătrunse un cap de femeie cu un zâmbet ciudat, unul superfluid, dar care avea ochii semiacoperiţi de pleoape, încât părea că visează, ce-i drept păstrând o expresie de extaz pe figură. Ce reprezintă asta? l-a chestionat doctorul Aş putea-o intitula reveria binefacerii! Să nu mă minţi, din timbrul vocii tale simt că nu aşa vrei să îi zici! 176

177 Ei, bine, fie, dar nu o să mă credeţi, în cap mi-a stat victoria binelui! Dacă ai fost pe front, ştii că asta nu se poate! Chiar dacă mai câştigă câte o luptă binele nu a ieşit niciodată victorios. Totdeauna a învins numai răul şi lumea-i condusă de o gaşcă de ticăloşi! Căpitanul plecă mâhnit capul, părând a se retrage în sine, după care schimbă macazul şi se lansă într-o banalitate, cum că doctorul îi numără moşului pipele zilnice şi îi scrie reţete pe care acesta îl rugase să le citească cu voce tare ca să-i explice ce efect ar putea avea medicamentele respective. În fine, cei doi soldaţi se entuziasmară fără temei, repetând aceleaşi idei, dar îmbrăcate în alte haine de cuvinte. Dintre ei unul avea dureri în genunchiul semianchilozat al piciorului stâng, unde fusese rănit, degerase şi îşi pierduse două degete în munţii Tatra, iar celălalt asurzise parţial în urma unei explozii din apropiere şi pentru că nu auzea bine, striga mereu ca şi cum interlocutorul ar fi fost departe, la mare distanţă, tocmai în spatele şurii. Când gerul a omorât iarba şi turmele au început să coboare de la munte, bacii au plecat pentru a se întâlni pe păşunile de deasupra Bumgartului de Sus cu ciobanii. Mocanii îi aşteptau deja pe patroni la colibele de vară şi când au auzit câinii lătrând de zor şi luând-o la fugă, apoi chelălăind şi scheunând, s-au bucurat nespus de mult căci şi-au dat seama că animalele de pază au recunoscut pe unii de-ai lor. Au înnoptat împreună la colibele de pe munte, după care la crăpatul zorilor s-au despărţit. Bacii au plecat spre refugiul de iarnă, unde s-au întors cu treizeci de oi, patru porci şi trei câini, doi de pază şi unul de întors, iar ciobanii, cu grosul turmei, au coborât urmăriţi de măzăriche până în satul de sus pentru a le ierna pe lângă gospodăriile răzleţite pe dealurile submontane, grăbindu-se a trece de strâmtoarea cheilor, impracticabilă pe durata iernii. Mai târziu o să vedem ce fel de jurnale ţineau turnătorii de jos. Cum nu se putea răzbate sus până la topirea zăpezii şi desfundarea trecătorii, pentru a nu şoma se mulţumeau a spiona rudele şi drăguţele celor plecaţi. Numai ce au ajuns ciobanii cu turmele pentru iernat la saivane, că a şi apărut un sectorist, care mergea din casă în casă, împreună cu noul primar şi preşedintele de întovărăşire din satul de jos pentru a verifica, dacă la fiecare casă, familia se prezenta toată «pentru a se înhăma cu spirit de răspundere la construirea noii orânduiri de democraţie populară». 177

178 59. Despre iubire şi despre despărţire Sectoristul a convocat femeile din sat să vină la sediul miliţiei populare, că dacă nu le aduce cu forţa între soldaţi înarmaţi şi le transportă cu duba pentru a fi anchetate la sediul securităţii din Sibiu. Ia spune, pe unde poate fi bărbatul ăla al tău de nu a mai dat pe acasă? se uită crunt individul în haină de piele cu epoleţi la Floarea lu Bogatu. Nu ştiu dle! Zi-mi tovarăşe, da nu sunt tovarăş cu tine, tu, bandito! Spune-i să vină acasă, că nu mai are unde fugi, acum am închis şi graniţele. Dacă nu vine să se înscrie cu tot ce are în întovărăşire, vă dăm copiii afară de la şcoală. Vorbim cu directoarea să nu îi mai lase să intre în clasă! Acasă, Floare privi cu bunătate maternă feţele rotund-bucălate ale celor doi copii. Când se gândi ce se va întâmpla dacă copiii rămân fără şcoală se puse pe plâns. Odată «unu la mână», turmele de oi sunt luate de colectivă, deci nu mai pot ciobăni şi vinde brânză în piaţă, apoi «doi la mână», la şcoală nu mai îi lasă, deci nici servicii la oraş nu vor avea, şi aici renunţă să numere mai departe ce se va alege de ei, că prea era destul. Ciobani la colectivă, la mila comuniştilor? Şi plânsul o secă la inimă! Ca întotdeauna când se afla în mare dilemă trebuia să se sfătuiască. La părinţi nu s-ar duce «să îi mai amărască, c-or avea ei destule pe cap! Cu cine putea să se mai dumirească?»şi aşteptă până la prima şezătoare, care se ţinea acasă la Chivuţa lui Toader Laie, baciul cel mai avut din sat. În satul de sus, femeile s-au strâns la şezătoare, una ţesea la război, altele torceau firele pe fus, celelalte împleteau pulovăre şi şosete căci aveau încredere că nimeni nu poartă vorba mai departe în afara grupului lor. Nu ştiu ce-or putea face bărbaţii noştri la munte un e-i atâta zăpadă, că doară nu pot hiberna ca urşii? Trebuie să aibă adăpost unde durmi şi ce mânca! Şi eu tot aşe gândesc, sări cu gura Milica lu Pătru Man, celălalt baci fugit, o femeie mai mică decât masiva gazdă, dar iute ca spirtu, că turmele cu ciobanii îs de peste două săptămâni pe la saivane. Parcă domnu căpitan s-o dus şi el cu ei, doară nu era singur? Nu, i-au venit doi soldaţi din Regat, pe care-i urmărea miliţia că cică ar fi tras în civili prin Basarabia, le lămuri Floare. Şi tu crezi că militarii din armata noastră au putut trage în civilii neînarmaţi? De unde pot ió să ştiu? N-am fost cu ei pe front şi nu i-am văzut ce au făcut! Pe front românii i-au trimis şi tot ei îi închid acum? 178

179 Măria lu Gligoruţ tăcea şi cosea cu aţă neagră puişorii de la gâtul cămăşii, când slobozi gura. Da, zi-ne numai atât, oare ce crezi tu? Crezi că oamenii regimului ăsta nou, îi urmăresc chiar de pomană? Netoate întrebări mai născoceşti tu, Mărio! De ce ne tot întrebi ce au făcut oamenii noştri şi nu pui problema invers ce au făcut ăilalţi cu noi! Tu nu vezi ce se întâmplă acum în ţara asta, a noastră? adăugă Chiva. Şi ce se întâmplă acum voi ce credeţi, îi ghine sau rău? reveni cu insistenţă Măria. Nu ştim, zău, dacă-i ghine sau rău. Da numa că tot vedem că vin alţii pe la noi care ne zâc că fac numai ghine şi nouă ne mere tot mai rău! Da de promis tot ne promit că va hi tot mai ghine. Apă zi-ne tu ce fel de oameni îs ăia care una zâc şi alta fac?! Şi nu ştim cine i-o fi trimis pe aici că nime nu i-o chemat. Tu şi bărbatu-ţi aţi dat sfoară prin oraş să vină şi pe la noi? Că-l vede toată lumea pe Gligoruţ cum s-a dat cu ei, şi-a lepădat straiele noastre mocăneşti şi umblă-n salopetă muncitorească şi cu bască pe cap! puse dialectic problema gazda. Niciuna dintre femei nu mai răspunse, iar printre razele de lumină, aruncate de cele două lămpi cu petrol, numai mâinile se mişcau şi trebăluiau şi privirile plecate alunecau scurt, tainic, săgetau ca pumnalele şi apoi se concentrau taciturn asupra lucrului. Mereu se mişcau mâinile, acum în tăcere. Şi tăcerea se lăţea, grea, ameninţătoare în faţa căreia o femeie izolată nu se mai putea abţine. Îi venea să suduie, să le drăcuie pe celelalte, să le înjosească cu ameninţări că deşi le vedea numeroase, familia ei devenise mai puternică, pentru că se dase cu noua ordine, cu tovarăşii agitatori veniţi de la oraş, cu sectoristul care îi însoţea în uniformă cu un pistol-mitralieră de-a curmezişul la piept, cu agenţii securităţii în haine de piele şi cu pistoale în buzunar şi cu toţi care ameninţau lumea şi îi făceau pe ceilalţi duşmani şi reacţionari, le ziceau că exploatează munca tovarăşului, dar vor avea ei grijă să-i termine, să-i extermine şi că situaţia se va schimba. Măria lu Gligoruţ se ridică în picioare, cu stângul împinse scaunul în spate, care răsturnându-se lovi zgomotos podeaua odăii, iar dreptul îl puse autoritar în faţă, aşa cum văzuse în revista Consomolista poza unei agitatoare, pe care o citea seara împreună cu bărbatul la lumina focului de lemne în odaie, făcându-şi visuri de mărire pentru ei şi de sărăcire pentru mulţi dintre ceilalţi consăteni. Tovarăşul Gligoruţ, cu asistenţa a doi agitatori veniţi de la oraş, cu conştiiţa înaltă, muncitori instruiţi mai mult cu gura, a înfiinţat organizaţia locală a PMR, a ciobanilor din Bumgart. Geaba vă daţi mari că sunteţi bogaţi, geaba vă mai ocoşiţi cu ce aţi strâns, că regimul popular o să vă ia totul! Şi aici o să înfiinţăm o cooperativă agricolă şi nu veţi mai vinde brânza de la miile de oi, făcută de 179

180 slugile voastre ciobanii, pe care-i exploataţi, ci veţi munci cot la cot cu ei şi n-o să câştigaţi o para în plus. Ieşi val vârtej, trântind uşa, apoi în liniştea serii lătratul furios al câinilor a urmărit-o până în partea cealaltă a satului, unde aveau casele bumgărtenii cei mai săraci. I-auzi ce-i mai trece şi la muierea asta prin cap! Adică să fim toţi slugi la cooperativă? Nu ştiu ce-o să mai fie, dar cine o să aibă grijă de toate animalele, dacă le adunăm laolaltă? Că omul aşa-i făcut să aibă grijă numai de ce-i al lui, iar de ce-i al altuia să nu-i pese. Poate o să ne schimbe şi educaţia, tu, Chivă?! Chivuţa se uită ca prostită la Milica, care-şi pipăia nodul baticului sub bărbie şi-şi aşeza cârlionţii negri dedesubtul materialului galben, înflorat cu trandafiri roşiial năframei. Floare, tăcută până atunci, se prinse în discuţie. Ce, educaţia? Adică să scoată din mintea fiecăruia aşa cum a fost învăţat de către părinţi de mic copil, aşa cum a fost învăţat de dascăli, la şcoală?! Asta va dura mult de tot! Da, sigur, va dura foarte mult! Pe mine nu mă va dezvăţa nimeni niciodată! Şi să mă pună sub copitele măgarului cu desagii cu miei în spinare, până la urmă n-am ce face, o să zic ca ei, dar o să gândesc tot ca mine! Numa că o să încep să m-ascund! Chivuţa se uită cu seriozitate la Milica şi găsi de cuviinţă s-o aprobe. Aşe-i! Şi de la seara cu pricina toate au început a se ascunde. Satul de sus cu case cocoţate pe mameloane şi poteci pavate cu lespezi nu înlesnea comunicarea între locuitori, mai ales în zilele scurte de iarnă. Uneori zăpada căzută din belşug te făcea să te îngropi până deasupra genunchilor, de nu mai puteai merge, aşa că locuitorii purtau tălpici, nişte schiuri scurte cu care alunecau la vale şi pe cantul cărora urcau la deal pentru a ajunge mai repede. În caz contrar, o distanţă de o jumătate de oră se făcea în aproape două ore şi ajungeai la vecin dacă nu epuizat, atunci obosit şi năduşit de-a binelea. Liniştea era ruptă dimineaţa de cocoşi, în timpul zilei de behăitul oilor în saivane şi răgetul măgarilor, iar seara de lătratul câinilor, numeroşi, câte patru de gospodărie, pentru a îndepărta sălbătăciunile şi a se lupta cu ele. Leon alias Tarïq compunea în gând un eseu despre iubire... Iubirea nu e de azi, nici de ieri şi nu va dura până mâine, ci întotdeauna. Aşa cum berberul deşertului nu se satură de apă, aşa nu se sătură nici arabul de femeia lui maură şi amândoi nu prea dovedesc pricepere în gingăşii, căci sentimentele lor sunt dogoritoare şi mistuitoare ca şi arşiţa deşertului. Şi ca şi cum te-ai zgâria până la sfâşierea ţesuturilor, să iasă sângele în spinii cactuşilor, tot aşa bătăile de joc ale femeii cochete, de multe ori nu din răutate, ci din joacă sau pură ignoranţă, te marcau şi îţi aţâţau setea. 180

181 Instalaţia de desalinizare, digurile, sistemele de irigaţii! Pretexte mici sau mari ca europeanul cizelat să se afle în apropierea sălbătăciunii maurelor! Cum uneori nu mai ai energie suficientă să o posezi, dama asta, Ibtissen, te va face incapabil de pasiune sub diferite pretexte. Şi atunci, ştiind cât îi plac cântecele, mamelucul din bărbat va începe a-i cânta. La început cântece de Joe Dassain, apoi muzică folk din ţară, de drumeţie, de munte, de amor, de haiducie. Şi arăboaica se mira şi îl întreba dacă a fost vreodată haiduc. Auzi acolo, cum să fie? Atunci râdea senzual ca să îl provoace, să îl excite din adâncuri. «Adică, te-ai putea dovedi haiduc măcar în pat că eu mă ştiu împotrivi»! Răvaşe de dragoste, apariţii inedite după picturile rupestre, strecurate în cutele unei batistuţe, sub perina iubitei, amoruri glorificate în serenade, bileţele emoţionante schimbate cu palme tremurânde între şcolari, ce nu au putut dispare cu toată ameninţarea magistrelor, pedepsele rudelor, pericolele concurenţei şi cerbicia dirigintelor comuniste. La Cabo Blanco, răscumpărarea a fost plătită, trupul lui Sorin dezgropat şi spălat de nisip se putea bucura din nou de viaţă. Atunci, habar nu avea de destinaţia banilor! Numai după ce a aterizat în ţară i-au parvenit zvonurile. Banii au revenit în ţară pentru cumpărarea de echipament militar ce trebuia casat după intrarea în NATO. Andreia, soţia căpitanului, se aşeză la masă, netezi hârtia sub pata de lumină a lămpaşului, luă creionul pentru a scrie, privi din nou pozele de la nunta lor şi ale soţului, solo, înainte de plecarea pe front. Lacrimi mari şi grele picară udând hârtia pe care o schimbă imediat. De astă dată renunţă a mai scrie biletul în poală şi se aşeză la birou. «Dragă Ionele, noi suntem bine şi te aşteptăm să te întorci, aşa cum ai făcut şi din război. Zilnic mă rog la Domnul să-ţi dea gânduri bune pentru a coborî de la munte şi aş vrea să vin la tine cu de-ale gurii, dar nimeni din sat nu ştie unde te afli, nici chiar ciobanii bacilor Lie şi Pătru. Noaptea când mă trezesc pun mâna alături şi dau numai peste locul tău gol din pat. De ce nu ne putem bucura de iubirea noastră, de ce lumea asta a fost orânduită să facă numai rău? Nu ştiu ce poţi să mai faci tu acolo, că ăştia au început să controleze tot mai multe prin sat. Pe aici se vorbeşte că vor lua oile chiaburilor, care au case şi domiciliu în satul de jos, cum că le-au ascuns în saivane la noi, sus şi mereu apar oameni înarmaţi, veniţi de la oraş. Acum dacă a căzut zăpada s-au mai potolit. Abia aştept ca primăvara să dezăpezească trecătoarea ca să ne revedem cu toţii acasă. Te iubesc nespus, Andreia» Fiecare mai păstrează parfumul copilăriei, dar în cazul Andreiei, acesta era de marcă, aşa că mirosul persista îndelung. Momentele în care se maturiza, «să revin cu picioarele pe pământ şi să mai stăm serios de vorbă» erau mai rare şi ades zicea «hai, să visăm, să sporovăim, să mai îmblătim la 181

182 taclale». Nu era atât de organizată ca să aştearnă gândurile pe hârtie, ea le trăia şi retrăia, visând le transfigura. Căpitanul era pentru femeia tânără un cavaler medieval infailibil, iar trepăduşii de jos doar nişte viermi de putregai, pe care ciocănitoarea istoriei îi va face să dispară. Nu ştia că până atunci trunchiul uriaş va cădea de putrezeală, atrăgând în distrugere şi pe alţii şi făcând multe ravagii împrejur. Dacă s-ar muta la oraş s-ar simţi mai bine în forfota străzii. Gligoruţ, turnătorul principal, trecea aproape zilnic prin faţa porţilor caselor de chiaburi în drum spre boltă. Se oprea pe la vecini ameninţător, îi spiona în conversaţii divese cu alţi cheflii traşi de limbă şi completa un jurnal, care se compunea din mai multe file umplute cu denunţuri. «Denunţ către Securitatea Poporului Român, despre baciul Toader Niculaie cunoscut de neamurile lui cu porecla de Laie un chiabur reacţionar cu sute de oi ascunse la iernat la saivan în Bumgartul de Sus. Ţin să lămuresc organele de anchită că chiaburul ăsta reprezintă un duşman înrăit al regimului democratic pentru că exploatează munca a trei ciobani zişi Mutu, Autu şi Zdrobu.... un alt duşman este baciul Man Pătru cu mai mult de trei sute de oi care vorbeşte de rău regimul popular şi este duşmănos cu glorioasă armată sovietică care ne-a eliberat ţara pentru că ficiorul ăstuia Dan a căzut în luptă la cotul Donului. Şi exploatatoru ăsta are patru ciobani zişi ca Neacşă, Datcu, Brişcă şi Puchin de care îşi bate joc că îi plăteşte numai pentru cât vrea care oameni ai muncii ca să trăiască mai taie câte o oaie şi o vând să-şi facă bani de ţigări. Trebă să li mulţumim pentru devotamentul faţă de clasa muncitoare că din vânzări chitulate se poate cumpăra carne ieftină! Trăiască PMR! Trăiască şi înflorească scumpa noastră patrie RPR! Bumgart, 15. Decembrie 1948» Denunţul a fost pus de securitate la dosarul sursei informative Corbul Brumăriu. Alt turnător, mai secundar, era Otu, un chefliu gomos şi analfabet, căci ţinea deschis ziarul Scânteia invers, după o expresie locală cu curu-n cap, făcându-se a-l citi. După ce Lanţă a râs de stupizenia lui, a început să ţină ziarul numai sul în pumn şi să se laude că ştie ce scrie partidu prin ziare. L-a cooptat şi pe Lanţă, tovarăş de băutură nelipsit din birt, ca scrib care îi redacta informările şi le semna cu numele lui. Prin turnătorie, colaborarea lor de pahar s-a cimentat pentru că din onorariile plătite se cinsteau ba la birtul din cătunul de sus, mai des la crâşma din satul de jos şi destul de rar la hanul lui Franz jr.jr.,unde consumau pe datorie înainte ca acesta să fie trimis la muncă patriotică în ţara sovietelor şi clădirea să intre în proprietatea statului prin naţionalizare. Calul lui Lanţă trăgea căruţul spre sat mai mult noaptea, când femeile îi ajutau pe cheflii să coboare acasă, 182

183 cărându-i în spate până ce reuşeau a-i întinde în paturi. Otu a depus şi el un denunţ, memorabil, la sediul raional al securităţii din palatul fostei comănduiri austriece, situat atunci pe strada rebotezată Octombrie Roşu, devenită în prezent bdul Victoriei, denunţ pus la dosarul sursei informative Jderu de Stâncă. «Denunţ către Securitatea Poporului Român, sediul raional Sighiu Sunt intrigant că cum şi de ce duşmanii poporului întorşi din războiul nedrept de cont ropire a patriei sovietelor învinşi ridică iară capul... în loc să se predea la organele populare de anchită ocupă munţii şi sperie cetăţeni paşnici! Vnimanie 94! Dragi tavarişci, că umblă înarmaţi! Ca la războiu criminal din est, bine că aţi puşcat Antoneştii cu şleahta lor hitleristă! Moarte duşmanilor din popor! Acum criminali de război de ăştia în torşi de pe frontul de est ştiu sigur că în vest nu s-au mai în rolat semn de siguranţă că nu le convine de loc marşul victorios asupra Bârlinului unul şa lăsat familionu pe nu ştiu unde, da că nu o să scape şi altul ibovnica o profăsoară franţuzâtă, pripăşită în Sighii. Unde să fi chitulat? Dacă au fugit în vest ghine că am scăpat că mai ghine da că fugeau o dată cu ali anta lor, criminala armată Hitler istă, că-ci nimeni nu ia liubit că nu mai puteam fura de la ics ploatatori! Acum a venit porunca historiei ca poporu să fure de la icsploatatori baci care au dat fuga pe munte! Numa ceva! Amân doi criminali sunt în armaţi şi groaznic de pe riculoşi! O dată am schimbat semnu pe numa una oaie con fiscată pirsonal, de la un baci ics ploatator ca so vând la măcelărie ca să am bani de trascău. Băut două ş trei, apoi nu numărat la deţuri şi ieşit afară să fac pişu din băşâcă... pe bu lan căm i place pişatu: pe tabla goală sună ghine! Bun, bum! mă trizăsc cu una să hi fost şî două cizme pe cur şi lovit cu capu mi eu de bu lan, mai să leşân... pişat să o prit. Bei prea mult la babane de furat zice din spate căpitanu. Să nu faci blocaj de sfincter la puţă, de colo tare bat jocoros doctoru. Nu se zice aşa, tâlharu nu ştie căs pantofar, io zâc sulă! Degradaţi, luaţi diplome şi puşcaţi ăşti criminali de război urâţi pe timp de pace care râd de tavarişci cum muncesc pentru construcţia nou lui colhoz! La iarnă stăm căz pe munte sus, ha ha ha nau uné pleca. Numa să treacă omătu că văz duşmanii poporului pe dracu gol. Stalin şî poporu rus svaboda 95 nea adus! Trăiască frăţia de arme româno Sovietică! Spasiba! Zdrazvuite naşa strana! Pobeda budet naşa! 96 Bumgart, 3. ianuarie 1949.» 94 atenţie (rus.) 95 libertate(rus.) 96 Mulţumesc. Trăiască ţara noastră! Victoria fuse a noastră! (rus.) 183

184 60. Transhumanţa Fabian de la SKV 97 bănuia că securitatea instruită de sovietici racola agenţi pe care îi infiltra în toate organizaţiile obşteşti pentru a înscena instigări împotriva regimului, folosindu-le ulterior ca pretexte, pentru a le scoate în afara legii. De unde ar fi putut şti chestia asta, păi, tocmai de la unchiul Otto, care luptase cu SS-ul, «dacă regimul hitlerist practică politica diversionistă, de ce stalinismul ar rămâne în urmă, doar războiul e întotdeauna câştigat de cel mai brutal». Însă nepotul Fabian nu se lăsase atras de propaganda superiorităţii rasei ariene şi se înrolase cu foştii colegi de fabrică în armata română. Aşa că, atunci când s-a declanşat prigoana deportărilor la muncă în URSS, pentru repararea distrugerilor provocate de război şi refacerea economiei socialiste, s-a gândit că nu se merită ca fiicele lui, Helga şi Ute să muncească de pomană, să moară de foame, să se îmbolnăvească sau să mai fie violate şi poate chiar să se întoarcă borţoase sau cu un copil din flori. Ştia mai multe cazuri ale unor tinere nemţoaice din Sibiu, care s-au sinucis pentru a nu fi violate în grup de trupele ocupante ale armatei roşii. Oficialităţile lăudau pe sovietici, ca eliberatori! Steaguri roşii cu secera şi ciocanul galbene ca pepenii de Haloween, le purta ridicate avangarda mulţimii mărşăluind la defilare şi în capetele a câte două beţe lungi aveau desfăşurate pancarte albe precum porumbelul păcii pe care scria cu litere mari de tipar de culoare roşu-sângeriu: Înfrăţit va fi în veci al nostru popor cu poporul sovietic eliberator. La intreprindere se înfiinţase chiar un atelier de propagandă şi educaţie socialistă, care respecta dictonul: cea mai puternică armă este propaganda confecţionând gazete de perete, pavoazând săli pentru şedinţe, unde se combătea imperialismul, se lupta pentru pace şi se pregăteau care alegorice, steaguri şi pancarte pentru defilări şi mitinguri. Actul de la 23 August 1944, a suferit interpretări şi reinterpretări deşi nu se stabilise clar dacă ne-am eliberat singuri, ne-au eliberat ei, am colaborat sau ne-au ocupat?! În fine după multă ambiguitate, căci în etalonul intern, impus cu persuasiune de securitate, a colabora reprezenta o culme a inteligenţei practice, sinonim cu a te adapta, şi multe răstălmăciri ale propagandei ultimul dictator socialist, ce dezvoltase regimul multilateral şi dusese ţara atât de departe încât ajunsese în curs de dezvoltare, împreună cu alte ţări ale Africii şi Americii Latine, se găsise formularea atât de laconică de: revoluţie de eliberare antifascistă şi antiimperialistă. 97 Siebenbürgische Karpatenverein Asociaţia Carpatină Transilvană 184

185 Multe umblau prin capul lui Fabian, dintre care cele mai multe le considera gânduri năstruşnice şi îşi dădea seama că trebuia să le uite imediat, să şteargă totul cu buretele, pentru a nu fi considerat de către vecini un trăznit, altele i se păreau irealiste şi le putea discuta numai cu familia şi cu prietenii, iar pentru altele de interes comun se putea întâlni cu vecinii din Nachbarschaft 98 să le dezbată. Atunci când populaţia săsească s- a stabilit pe Pământul Crăiesc, pe durata secolelor al XII-lea, până la al XIV-lea, Transilvania medievală cuprindea comitate maghiare, scaune săseşti şi ale secuilor. Mocanii români, deşi majoritari, nu se regăseau cuprinşi în structurile administrative ale imperiului. Strămoşilor saşilor un li s-a părut normal, deci au suportat cu greu, ca greavii, numele săsesc pentru grof, să piardă din privilegii pe măsura dezvoltării aşezărilor mioritice majoritare. Însă răsturnarea de situaţie de după primul război mondial, prin unirea şi dependenţa de autorităţile de la Bucureşti şi ulterior, după al doilea rău, ocuparea ţării de către fostul duşman şi schimbarea orânduirii, prin măsuri pline de ură, deja depăşeau capacitatea de rezistenţă chiar a unui sas, care se încăpăţânase să rămână înrădăcinat cu nostalgiile unui trecut respectabil înaintea tăvălugului unui prezent bulibăşit. Sub presiunea evenimentelor de trasformare a societăţii, Fabian a vândut casa socrilor unui cioban, Man, din Bumgart pentru suma enormă de cinci sute de milioane, devenită modică prin stabilizarea banilior, de fapt pentru un contraserviciu, constând în a-i ascunde fetele pe la stâni, a le deplasa pe munte pentru a nu cădea în mâinile miliţiei sau securităţii şi la nevoie a le trece graniţa spre vest şi a le conduce în lumea liberă. Ştia că Man, prin turmele mari pe care le avea, nu putea face pact cu bolşevicii, duşmanii proprietăţilor private. Urcând acum pe dealul Tomnatec, Fabian căra în spate un rucsac cu lingeria fetelor, pe care urma să-l facă uitat la stânca lui Reus, acolo unde va coborî unul dintre ciobani să-l care la stână. În drumeţia de săptămâna următoare fetele, făcând pe obositele, vor rămâne în urma grupului, care va sui la iezăr, se vor rătăci apoi pe drum, de la care se vor abate şi vor coborî în cheile Văii Argintului până în Bujoreni, de unde urmau apoi să urce prin defileu la stâna Zâmbrul, conduse de alt cioban, care le aştepta la cabana Gâtul Berbecului. Mai târziu, grupul de montagnarzi saşi s-a întâlnit pe munte cu curierul cioban, care a transmis tatălui îngrijorat că fetele tinere se plictiseau şi că doreau instrumentele lor muzicale, pentru a se distra, şi unelte de bucătărie pentru a face prăjituri. Sigur că lui Fabian numai de fanteziile ăstea nu-i ardea când Grete şi el puteau fi ridicaţi în orice clipă de zbirii noii stăpâniri pentru a fi expediaţi în Rusia. Aşa că au dezbătut îndelung şi în linişte 98 organizaţie de vecinătate a locuitorilor saşi (ger.) 185

186 pericolele la care se expuneau, căci orice turnător, dacă ar fi mirosit transportul, ar fi putut să le agaţe iscoade pe urme şi mai apoi, desigur, că ar fi urmat unităţi înarmate. Până la urmă, cel mai comod i s-a părut ca fiecare să-şi care instrumentul propriu: Fabian armonica, Grete chitara, iar vecinul şi amicul lui Werner cu soţia acestuia, numai muzicuţele. Aşa că au pornit în drumeţii pe potecile străbătute de când erau mici copii, când îşi însoţeau părinţii, ceea ce i-a făcut pe mulţi dintre iubitorii muntelui, care aveau mai mult antrenament, să practice un fel de alpinism solitar, riscant pentru că neavând destule pitoane făceau un număr minim de asigurări. Alpiniştii şi ciobanii au fost înrolaţi în război la vânători de munte, să servescă drept cap de coardă pe porţiunile unde trebuiau efectuate căţărări riscante, la care muntenii paralizau de groază. Man, de ce nu vrei să-ţi prăseşti un catâr? Caii voştri mocăneşti nu rezistă pe poteci abrupte în zăpadă, iar măgaru-i prea mic pentru a căra greutăţi mari. Domnu Gross, nimeni la noi în sat nu amestecă animalele ăstea două! Caii îi punem în sat la căruţă şi, când mergem cu treburi în oraş, la trăsură, iar măgarii îi folosim numai cu turmele pe munte. Dacă Dumnezeu a lăsat aşa animalele, de ce să le amestecăm? Dar Fabian nu s-a lăsat păgubaş şi după doi ani se puteau vedea, la păşunile de deasupra de Bujoreni, spre stâna Zâmbrul, că păşteau doi cârlani, care nu aduceau nici a cai, că erau prea mici şi blănoşi, urâţi cu urechi lungi, dar nici a măgari, deoarece erau mai mari şi ceva mai frumoşi. Mocanii care treceau pe alături îşi făceau cruce şi scuipau de trei ori în direcţia lor, ca să nu-i deoache, iar muierile de trei ori în sân să le aibă Domnul în pază ca să facă copii normali. La stâna lui Man ăste două animale ciudate şi atât de rare prin Transilvania au continuat să pască iarba păşunilor montane până ce, într-o iarnă, nu au mai vrut să se lase prinse şi să coboare cu niciun chip de la munte şi de atunci nu au mai fost văzute, ajungând cu mare probabilitate în stomacul unei haite de lupi, singurele animale care mai hălăduiau pe afară pe ger, zăpadă şi viscol, putând coborî în număr mare până dincolo de cascadă şi răpind dobitoacele nepăzite, chiar din cătunul de sus. 186

187 61. Jocuri de tabară Goldberg Wilhelm, poreclit de foştii colegi de liceu Eselwili, se simţi obligat «să comand cu vehemenţă agresiunea hitleriştilor împotriva patriei sovietelor şi că în România regimul burghezo-moşieresc i-a însoţit în aventura criminală de-a ataca glorioasa patrie a muncitorilor şi ţăranilor pentru care vom plăti în bunuri şi oameni şi nu vom precupeţi niciun efort de refacere în timpul cel mai scurt! Exemplul lor luminos îl vom urma pentru construirea comunismului şi ruperea cu trecutul ruşinos al ţării. Trăiască înfrăţirea muncitorilor de pretutindeni!» În încheiere s-a cântat internaţionala şi Goldberg, împreună cu ceilalţi activişti, unii transformaţi din muncitori fără calificare sau elevi cu liceul neterminat direct în procurori, au părăsit scena adunării unui miting organizat pentru comemorarea marii revoluţii socialiste din octombrie. La ieşirea din sală, Grete l-a atacat cu-o umbrelă de ploaie strânsă pe baston «trecutul nostru a fost măreţ, al vostru a fost ruşinos şi strămoşii noştri nu au exploatat». Imediat miliţia care păzea, uzual. astfel de manifestări a arestat-o pe duşmanca poporului, pe care soţul Fabian nu o putuse împiedeca de la gestul ireparabil, stârnit se vede de o criză de furie necontrolată, şi au dus-o pentru anchetă direct în beciurile securităţii. Corpul delict a fost păstrat chiar de partea vătămată pentru că afară cădea asupra oraşului o ploaie mocănească, coborâtă de un vânt vrăjmaş tocmai de pe munte. Dar nici obiectul nu i-a fost credincios cozii de topor pentru mult timp, întrucât nu l-a putut folosi decât până la automobilul Volga, iar când s-a aşezat pe scaun şi a încercat să-i strângă calota, în palele scurte de vânt, ce o scuturau, una i-a smuls-o din mâini şi a aruncat-o nebuneşte hăt departe pe un loc viran, unde planurile de sistematizare prevedeau construirea unei uzine metalurgice aşa s-a călit oţelul 99, ca bază a noii industrii, al noului stat de democraţie populară. Despre Grete putem acum spune că soarta nu i-a fost nici pe departe atât de favorabilă şi cu toate că, acasă în Neppendorf, soţul Fabian a golit, bând pahar după pahar, pe jumătate vinul unei vedre, preparat din strugurii roşi ai viţei întinse pe pergolă deasupra umbrarului, a adormit cu capul direct pe laibăr, iar a doua zi când s-a trezit s-a rugat la toţi sfinţii din calendarul evanghelic pentru a o salva şi a-i da mai multă minte, pentru a nu se mai încontra cu noua stăpânire. «N-a chibzuit destul» ar fi fost de părere un mocan oarecare Man. Da, uite că unii ştiu să se răsucească după cum bate vântul, precum Eselwili. I-am spus de atâtea ori lui Grete să nu-i mai zică aşa şi ea mi-a replicat că îi numai 99 aluzie la titlul unei cărţi din perioada de avânt a doctrinei bolşevice 187

188 ceva nevinovat şi băiatul nu are cum se supăra. Asta vine numai de la cum îl tundea mama lui, în scară de măgar. Şi dacă proasta asta de fată, Grete, cu bunătatea ei copilărească, l-a ajutat la şcoală, la germană, acum o să vadă ce-o să primească în schimb!» Dl Gross a plecat din localitatea saşilor până lângă gara mare, în cartierul evreiesc din oraşul de mijloc. Acolo a întâlnit-o pe mama lui Goldberg, autoarea tunsorii din timpul şcolii, care l-a informat că băiatul ei locuieşte acum în oraşul de sus, pe strada Castanilor, într-o casă expropriată. Gross i-a amintit de Grete Zinck şi, fără a-i relata întâmplarea, a specificat că are nevoie de ajutorul ştabului. «Cum să n-o ajute Wili al ei, un băiat atât de bun încât nu ar strivi o muscă? Dar aşa este politica, acum nemţii sunt învinşi şi au făcut atâta rău poporului evreu cu holocaustul, apoi au atacat Rusia, omorând atâţia civili. Unde aţi fost în război?» Fabian i-a răspuns că a luptat cu armata română, ţara unde locuia. Iacă ceva bun. Autorităţile române ar trebui să-şi apere cetăţenii. Numai că, însăşi vechile autorităţi de aici sunt anchetate, li se pregătesc procese şi sunt închise. Da, vremurile se schimbă şi sovieticii o să pună în România un regim ca la ei. Cunoaşteţi clasicii marxism-leninismului, Wili are toate cărţile lor şi s-a apucat să înveţe rusa? Vor fi multe victime, dacă noua orânduire se va face cu forţa. Pe front am întâlnit numai suferinţă şi multă durere la atâtea familii îndoliate. Să-mi întreb băiatul, sigur că el trebuie să ştie cum se face o revoluţie! Fabian s-a dus pe strada Castanilor, dar la numărul respectiv, unde lumina din curte ardea, nu a găsit sonerie aşa că s-a apucat să bată tare în poartă. Un ciobănesc german s-a repezit cu-o furie sălbatică şi imediat a apărut un miliţian îndreptând ţeava automatului direct către pieptul lui. Pe cine căutaţi tovarăşe şi cine v-a trimis aici? Gross şi-a amintit imediat de linia frontului permisivă pentru patrulele de cercetare şi s-a gândit cum de-a fost atât de nătâng să se ducă dincolo de linia frontului neînarmat şi singur. Căzut într-o capcană, pe care n-o prevăzuse, a amuţit încurcat. Spuneţi ce vreţi, dacă nu plecaţi cât mai repede! Sper că nu doriţi să aveţi de-a face cu securitatea. Pe strada asta locuiesc numai ofiţeri sovietici şi şefi de la partid. Vin de la Golberg Saul, şi-a amintit el de numele inscripţionat pe poartă. Tatăl tovarăşului nu mai trăieşte. După evadarea din închisoarea burgheză a fugit în patria sovietelor. Deşi acolo a dus o muncă politică prodigioasă, tov. Golbanski a fost dat dispărut. Familia a primit ordinul Pobeda, acordat post mortem, şi o plachetă comemorativă cu activitatea tovarăşului ilegalist. Dar, dacă nu veniţi de la d-lui noi vă putem trimite cu uşurinţă pe un drum fără întoarcere, unde l-aţi putea întâlni cu siguranţă. 188

189 Sugestie pe care îmi permiteţi cu politeţe să nu o adopt. De fapt nu am putut întâlni pe mult respectatul tov. Golberg, ci numai pe soţia d-lui, mama tovarăşului. Acum spuneţi bine, dumneaei se întrece în amabilitate, dar nu vă pot promite nimic. Aveţi vreun necaz? Fabian Gross ezită din nou şi parcă întrevăzu figura Gretei, care, cu o faţă încrâncenată, îi poruncea să nu aibă încredere, deci să nu se destăinuiască. «Nu te da pe mâna oricui, ţara îi plină de trădători!» Cum satul natal nu se găsea între zidurile oraşului cetate, strămoşii lui au cunoscut indulgenţa cu care turcii îşi tratau prizonierii. Fabian a fost un tânăr, care nu credea că lumea începe şi se sfârşeşte cu el, ceea ce am numi un copil bătrânicios sau un tânăr cu un cap copt prea devreme. Situaţia asta nu i-a putut folosi întotdeauna, constituind uneori un avantaj şi anume în chestiunile băneşti, alteori un dezavantaj drastic, mai ales la chefuri, neputându-se manifesta destul de nebunatic, cum ar fi dorit ca să impresioneze fetele. Fiind un fan al istoriei retrăite, nu uita nici datele, nici faptele memorabile, din care poţi învăţa cum să trăieşti sau cum să eviţi să nu trăieşti unele neplăceri, căci atrocităţile sunt mai bine de imaginat, decât de trăit. «În Creta la mânăstirea Mon Arkadiou, în anul 1869, aproximativ 150 de bărbaţi greci însoţiţi de aproximativ 600 de femei şi copii au fost asediaţi de de musulmani susţinuţi de soldaţi turci. După o bătălie sângeroasă cu victime de ambele părţi, grecii fără muniţie s-au predat, dar au fost executaţi pe loc. Executaţi în mod barbar!» accentua Fabian, de câte ori relata istorioara întrun cerc intim de cunoscuţi. Nu am niciun necaz, vreau numai să denunţ pe cineva! Pe bune? Îl denunţaţi pur şi simplu sau vă şi incomodează cu ceva? Ţin să precizez că odată intrat pe poarta noastră, de aici nu se mai iese cu uşurinţă! Şi-atunci cum pot să dau de tovarăşul? Foarte greu! Chiar dacă-l aşteptaţi dis de dimineaţă sau vă zăresc eu sau şoferul, nu vă lasăm să vă apropiaţi! Dacă aveţi un denunţ, ăsta se poate scrie, băga în plic cu adresa: Direcţia Raională a Securităţii Poporului, Loco. Merge şi fără timbru! Şi astfel aţi ajutat organele de anchetă şi v-aţi face datoria cetăţenească. Dar tot nu îl pot întâlni! Sub nicio formă! Tovarăşii sunt prea importanţi pentru revoluţie şi trebuie păziţi cu maximă atenţie. Vă daţi seama că bandiţii reacţionari pun la cale tot felul de atentate, poate aţi auzit de sumanele negre?! Deşi ar fi o soluţie, să vă pârâţi chiar pe dvs. că faceţi parte din banda respectivă. Dar riscaţi foarte mult! De ce să risc?! 189

190 Asta pot să vă explic chiar eu. Dacă nu vrea să vă recunoască sau este plecat în misiune vă îngreunaţi mult soarta. Anchetele nu sunt uşoare şi bandiţii mint ca să ne inducă în eroare. Şi tovarăşii îi mai duc la subsol să-i bată sau maltrateaze, sau se prefac că-i execută, pentru a fi siguri că nu sunt induşi în eroare. Fabian gândea că acum cu siguranţă şi Gretei trebuia să-i pară foarte rău că s-a băgat într-o asemenea încurcătură. Aşa că atunci când lumea vorbea că se fac deportări în Rusia a făcut un bagaj cu haine şi le-a lăsat la mama ştabului securist. Nu putea risca să fie şi el arestat pentru că spera ca într-o zi să-şi revadă fetele, devenite, prin transhumanţă, mocance. De musai, ca de voie bună! Pe Wili l-a regăsit, mult mai târziu, chiar Leon Man sub numele tovarăşului Glodaru Valentin. Într-o poză din ziarul Scânteia zâmbea ambasadorul României comuniste la UNICEF. După revoluţia democratică, urmată de o lovitură de stat oligarhă, dl Glodaru a devenit un distins şi respectat comentator politic ale cărei parafraze se transmiteau la ore de mare audienţă şi cădelniţau prin arderea de tămâie şi smirnă sau botezau cu aghiazmă noua şi absolut originala democraţie, adică nici nu ajutau, dar nici nu făceau rău, numai lăsau timpul să treacă în favoarea noului regim. «Masele trebuie neapărat manipulate, căci sunt incapabile a-şi schimba mentalitatea zeci de ani» emitea dl Glodaru, devenit senior, un panseu de necombătut. Sus pe munte, apariţia celor două fete tinere a aprins spiritele încărcate cu nervii instinctelor refulate. În cabana comandamentului, construită ca un avanpost de apărare, odaia mai mare era ocupată de căpitan şi doctor, camera mică a fost dată fetelor, iar în stână au rămas patru persoane: bacii Pătru şi Lie şi cei doi soldaţi, alături fiind construit şi saivanul pentru oi şi măgari. Porcii dispuneau de un coteţ pavat cu lespezi, iar găinile şi-au găsit locul într-o volieră în pod. Câinii umblau liberi, dar în zilele cu furtună se puteau adăposti şi ei lipindu-se de pereţii saivanului. Pentru a avea o cantitate suficientă de apă au construit un baraj unde valea se adâncea, înfundând-o în partea de jos cu un stăvilar din trunchiuri duble, consolidate în maluri, între care au introdus crengi elastice cu cetină, bolovani de munte şi şoter. La vad ducea o potecă şi dacă suprafaţa apei îngheţa spărgeau gheaţa cu securile pentru a avea o copcă prin care să umple găleţile. Serile lungi de iarnă i-au pus la grea încercare, căci şezătorile din sate au fost transformate în serate de munte, când degustând preparate culinare, cântau, dansau şi organizau jocuri montane. Unul dintre jocuri consta în încrustarea fluierelor, făcute din ramuri tăiate de la socul care creştea pe malul pârâului şi din ale cărui flori fetele preparau un ceai galben-verzui cu-o aromă diafană. Făcând încrustaţii şi cântând la fluiere, ramurile erau alese şi tăiate de către cei doi baci. Alt joc a fost fuga în sac pe-o alee 190

191 săpată în zăpadă şi bătătorită bine, pe care-l câştigau ba unul dintre soldaţi, ba un cioban, căci fetele refuzau să se înscrie pentru a nu cădea şi a-şi învineţi dosul. În mijlocul unei concurenţe atât de acerbe, trebuiau să-şi îngrijească cu atenţie aspectul corporal. La un moment dat, Ute, care era mai zbanghie, s-a înscris în etapa finală a cursei de sac săltăreţ. Aseară plouase şi zăpada bătucită se acoperise cu o crustă de gheaţă. Ute, care practica scrima, într-o asociaţie sportivă din oraş, se obişnuise a-şi păstra un bun echilibru şi fiind uşoară, i-a învins adoptând tactica unor salturi mici, după care cădea pe toată talpa ca să nu alunece. Premiul consta în absolvirea de pedepsele anterioare. Fata părăsi sala cu demnitatea unei prinţese invitată la o serată dansantă. Merg să mă parfumez după mirosul ăsta de cucuruz, pe care l-aţi păstrat în sac! Pedeapsa uzuală consta tocmai în curăţatul cu mâna al boabelor de porumb de pe coceni. În altă seară au jucat mătura. Pe rând, fiecare avea ca pereche o mătură, pe care trebuia să o conducă în dans înaintea juriului, format din societatea curioasă a celorlalţi. Apoi dansul pe sub o frânghie, fără să se ajute de mâini. Frânghia se cobora mereu până ce ultimul putea trece, lăsat pe spate, pe sub ea în dans Aici fetele au avut o revanşă răsunătoare, fiind susţinute cu strigăte: «Hai, insistă joskracinskaia!» de către publicul masculin. În concurs au rămas numai Helga şi Ute, după ce fiecare dintre ele concurase, prima cu căpitanul şi a doua cu doctorul şi îi învinseseră, bacii şi soldaţii fiind eliminaţi în tururile anterioare. Deşi surori, aveau constituţie diferită: Helga era bondoacă şi pistruiată, iar Ute subţire ca varga şi brunetă, amândouă purtând coade lungi până la brâu. Pentru serate sau muncă le adunau în cocuri, pe care acum le-am denumi moda Timoşenko 100. Cu spatele la o şchioapă deasupra pământului, fesele bombate ale Helgăi s-au frecat de podea şi fata a rămas înţepenită, în timp ce sora ei a trecut în aplauze furibunde, câştigând finala. Helga a întors spatele sălii şi cu ochii în lacrimi i-a făcut reproş doctorului: De ce permiteţi ca mitocanii ăştia să jignească mereu femeile? Nu credeţi că ar trebui să vă bucuraţi, deci să ne mulţumiţi, că ne aveţi printre voi? Doctorul a plecat capul, buzele i s-au subţiat şi trăsăturile i s-au înăsprit. S-a adresat căpitanului, cel mai mare în grad şi deci comandantul taberei combatante. Căpitanul a comandat imediat stingerea şi a trimis trupa în adăpostul din apropiere, dar pentru a le da şi prilej de satisfacţie a dăruit o jumătate de litru de ţuică, din provizia lui personală, păstrată împreună cu muniţia sub cheie într-un depozit blindat prin înzidire, chiar în stânca de care era lipită cabana. 100 fost prim-ministru al Ucrainei prin

192 Deseori fetele trebăluiau în bucătărie, unde, pe lângă soba de gătit, se aprindea şi cuptorul de pâine şi tuturora le plăcea să privească cum tăiau aluatul dospit de ieri după masă şi palmele roz ale fetelor îl băteau pe toate părţile pentru a-l forma şi a face o pâine, din care două persoane să se înfrupte aproape o săptămână. Toţi combatanţii din război ştiu ce rol joacă mâncarea şi odihna în moralul trupelor, căci fără lucrurile astea nu poţi trăi şi reface energia pe care o consumi în fugă, fie când te retragi, fie când ataci, căci după exemplul lui Napoleon şi după războiul fulger al lui Hitler, în luptă trebuie să fii iute. Dar războiul înseamnă şi moartea brutală, deci fie ucizi sau scoţi din luptă, fie o păţeşti tu! Cel mai sigur este dacă ucizi şi americanii au dovedit-o din plin, când au terminat o armată întreagă şi două oraşe populate cu civili în Japonia. Înaintea lor natura demonstrase prin dispariţia dinozaurilor, că, după un cataclism, probabil prin ciocnirea Pământului cu un asteroid, istoria nu se repetă. Ca să ucizi trebuie să ai arme precise şi muniţie suficientă. Armele şi le întreţineau fiecare, căci la zece zile, poate chiar mai des, soldaţii, pentru că nu aveau altceva de făcut, le demontau, ungeau şi le remontau. Şi mai toţi se bucurau, parcă cuprinşi de nebunie, că sunt acolo sus, chiar dacă uneori zăpada, ce cădea şi trei zile fără întrerupere, îi troienea, ajungând până la jumătatea geamului şi trebuiau să muncească câte două ore pentru a săpa drum până la stână şi la saivan, iar prin tunelul alb nu se mai vedea omul când mergea. Şi cu toţii doreau ca iarna asta să nu se mai sfârşească, deşi cei mai mulţi suspinau deja după familii şi alţii după rude. Cum erau cocoţaţi pe stânci, adăpostiţi de-o limbă de piatră la limita cetinilor veşnic verzi-brumării ale molizilor seculari, trăiau viaţa după un anotimp ce-l credeau nemuritor, atins de sacralitate, rupţi de lumea de jos, ale cărei răutăţi nu îi mai puteau ajunge. Cel puţin până la primăvară, când drumurile prin trecătoare se deschideau şi ciobanii sau băciţele aveau să le dea de ştire prin tulnice. Semnalul lor se va deosebi de al avalanşelor, al căror huruit detunat îl auzeau din când în când pe versanţii cheilor. Şi-atunci va începe o fugă asemeni haiducilor de altădată, căci ce pot face partizanii în faţa armatelor regulate servite de denunţători? Să fugă pe orice vreme pe drumuri desfundate sau prin păduri, să se odihnească sub cerul liber şi să caute un cât de mic adăpost, să evite străinul, în care, după cum mărturiseşte istoria noastră, zace adesea un turnător, să tragă, iar ultimul glonţ să-l ţină pentru el, căci dacă e prins sub schingiuri va face prin mărturisiri mult rău celor de aproape. Când grupa căpitanului va lupta furibund, asemeni unei cete de porci mistreţi încolţite, iar doctorul va goni conducând fetele spre vest, asemeni unui urs gonit de câini, pentru ei iadul va coborî pe pământ. Tihna asta aproape, dar nu tocmai apostolică prin postulate, le dădea şi multe gânduri profunde. 192

193 Fire-ar să fie doctore, cred că natura care ne-a izolat aici ne oferă o viaţă ca-n Eden. Şi eu mă tem că, după topitul zăpezii târămul ăsta al lui Zarathustra, va fi invadat de securişti. Nu uita căpitane că bărbatul adevărat vrea două lucruri: primejdia şi jocul, iar femeia ca jucăria cea mai primejdioasă. 101 În noi stau ascunse o roabă şi o stăpână. De-aceea nu putem oferi încă prietenie, numai iubire sau ură 102, râse în triluri Helga. Se gândi că toate prietenele ei fuseseră numai confidente, gata să-i surprindă slăbiciunile când lăsa garda jos, pentru a-i fura curtezanii. După asta să te ţii la iodlăre şi chefuri tinereşti cu cântece şi dansuri încinse lângă focuri de tabără, cu grătare de batal, până ce a venit primăvara şi ciobanii au pornit a urca cu turmele la munte! Iarna era anotimpul preferat al doctorului, unul dintre discipolii fanatici ai filozofului Fagure. Corpul uman congelat, nu intră în putrefacţie! Aşa că putem păstra şi carnea de porc la rece, zise el în ajunul Crăciunului. Pom şi cruce de fixare au făcut cum au putut, mai greu a fost cu împodobitul copacului. Nimeni dintre ei nu avea bomboane în staniol şi beteală. Au folosit cartofi mici, copţi în coajă, pe care i-au învelit în panglici, cu care fuseseră legaţi sacii de porumb, iar fetele au agăţat cu agrafe funte personale. După ce Ute s-a hotărât să plece în Vest a dat de ştire în gaşca tinerilor saşi din Turnişor. I s-a mai aliat Miş, care şi-a părăsit tipa, pe Helga, sora primeia, mai mămoasă, cu promisiunea s-o cheme după ce ajungea la rude în München. Helga a fost lăsată în grija lui Gerhardt, prietenul Utei, care nu putea pleca nici el, deoarece construise un porumbar şi nimeni din familie nu dorea să-i hrănească porumbeii. Găseşti rasa asta în Germania, Geri, nu se face să nu pleci acum, când ai călăuze bune! Nu-i aşa de pură ca a mea. Mi-a adus-o un prieten din Praga. Atunci ia cu tine o pereche... Se întorc acasă în Neppendorf sau se prăpădesc pe drum! Nu se face să te sacrifici pentru nişte porumbei. Sunt preşedintele Asociaţiei columbofile locale şi nu-mi pot permite prin laşitate a da un exemplu rău! Nimeni nici tatăl cu păţăniile din război, nici logodnica Helga, cu plânsetele în suspine pe altarul jurămintelor înşelate, nu au putut să-l convingă pe Geri. În schimb Miş, kugelrundul ursuleţ, s-a apucat s-o consoleze pe Ute în timpul drumului întortocheat al partizanilor către Vest după F. Nietzsche după F. Nietzsche 193

194 şi aşa de fragmentat, pentru că traseul de creastă al Carpaţilor se întrerupea cu coborâri în văi, unde mai dădeau peste cătune montane sau pichete forestiere şi nu puteau declara că sunt drumeţi şi au nevoie de alimente, căci ar fi bătut la ochi şi din droaia de turnători, invizibili pentru ei, un oarecare i-ar fi denunţat şi ar fi sfârşit în beciurile securităţii, în care interogatoriile şi bătăile i-ar fi obligat să se identifice, în consecinţă direcţia deplasării ar fi devenit cunoscută şi delictul evident. Căci noua ideologie a controlului, prin luptă şi ură de clasă, se baza pe delaţiunea unuia contra altuia, care trebuia sărăcit, agresat şi condamnat. Marea descoperire a răului actual se dovedea a fi garnisită cu promisiuni de bunăstare şi progres numai afişate, sub care se ascundeau o organizare ierarhizată, o disciplină inumană şi o mediocritate de o răutate fără margini. Nimic nu mai avea voie să iasă din tiparul omului nou, cu conştiinţă revoluţionară! Dacă maşina de ras, inovată de români după prototipul sovietic, a suferit contraargumentul că figurile oamenilor sunt diferite, ideologul inventator a explicat că numai înainte de primul ras! Mediocrii turnători, întâi pentru a face rău, apoi din dorinţa egoistă de profit şi promovare în vreo structură nouă şi avantajele asigurate, se înmulţeau odată cu structurile lumii de jos şi prin efectul de dominou determinau cucerirea altor creaturi, tot mai multe, care se înregimentau, iar cei de sus, rezistenţi la tentaţii, erau tot mai puţini, tot mai izolaţi! Miş băgase în rucsacul lui şi bagajul Utei şi doctorul se întâlni cu ghizii Radu şi Hanz, amândoi încărcaţi cu provizii făcute în Reşiţa, care conduceau un grup întreg pentru a-i trece prin munţi în Iugoslavia. Miş, în apropiere de graniţă, a cerut unui preot reformat din grup să-i căsătorească şi ceremonia religioasă s-a oficiat la un altar din lespezi de stâncă flancat de alaiul dublu al reşiţenilor, care purtau torţe din pin fără însă să le aprindă pentru a nu se da de gol. După căsătoria de pe Semenic, au trecut pe lângă Anina, apoi prin Steierdorf, satul unde Imperiul Austriac colonizase mineri de lemn, localităţi care până la urmă, prin extindere, s-au unit. Aici în 1790, localnicul Mathias Hammer, a descoperit o bucată de huilă pe care a dus-o la Oraviţa unde se găsea Bergdirektion 103. Descoperirea a făcut vâlvă şi informaţia a fost transmisă la Viena. Cărbunele s-a dovedit a fi huilă cocsificabilă, ceea ce era ideal pentru acele vremuri în care metalurgia luase avânt în centrele industriale de la Reşiţa, Bocşa şi Ciclova. Minerii de prin zonă s-au remarcat din nou, jucând rolul unei forţe paramilitare, manipulate prin intermediul liderilor de sindicat, la comanda şi organizarea guvernului retrocomunist, care i-a îndreptat prima dată asupra unor forţe anarhice, iar a doua oară asupra studenţimii paşnice din piaţa Universităţii. 103 Administraţia Minieră (ger.) 194

195 Grupul transfugilor s-a despărţit în două, unii urmând să treacă graniţa prin munţi, iar alţii coborând la Dunăre, pe care urmau s-o traverseze înot deasupra Clisurii, fără a avea habar de ce îi aştepta în ţara vecină. Radu şi Hanz s-au oprit pentru sfat înainte ca grupul să se despartă. Amândoi aveau aranjamente la misiunea de repatriere a etnicilor austrieci şi uniunea mondială a românilor liberi ca să conducă transfugii până în Iugoslavia. Şi ţara vecină avea conducere comunistă, dar situaţia îi permisese să nu apeleze la ajutorul sovieticilor şi să scape de sub tutela stalinistă. Imediat în revistele comuniste autohtone, portretul lui Tito a fost aşezat alături de cele ale lui Hitler şi Musolini cu adnotarea după chipul şi asemănarea lor. Despre trecerile prin fâşia de graniţă se zvoneau multe. Una, că grănicerii români aveau ordinul să tragă fără somaţie, fiecare asasinat fiind recompensat cu o înaintare în grad. Grănicerii sârbi, se zicea că nu trăgeau în transfugi, ba dimpotrivă, când santinelele române au deschis focul asupra unor înotători duşi de curentul puternic al fluviului, au tras asupra teritoriului românesc. Faptul a fost ignorat total de presa internă, dar amplu comentat de mediile internaţionale şi a dus la o criză a relaţiilor ambientale între cele două state. Sârbii te bagă la închisoare şi acolo te pun la muncă până ce face scandal cineva din lumea liberă şi îţi trimite chemare. Aşa că toţi trebuie să vedem capătul funiei undeva în vest, de unde rudele pot să tragă ca să ne scape. Doctorul a înotat în capul coloanei peste Dunăre, cu hainele ambalate într-o pungă de plastic purtată pe cap, a făcut doi ani de puşcărie în ţara vecină, a fost chemat de o rudă îndepărtată în Cleveleand, pentru a împlini visele sentimentale ale unei fete, cam trecute, provenind din a doua generaţie de emigranţi români, pe care a înşelat-o cu-o americancă de revistă, dar a murit împuşcat la ieşirea din biserica baptistă de către fostul iubit al megastarului local, un pistolar, care dând dovadă de bravură a tras camuflat dintr-un tufiş. Ajunşi dincolo de cortina de fier, după opt luni Ute a şi dat naştere unui copil botezat Ehrlich, încât cei de la evidenţa populaţiei au clătinat din cap neîncrezători atunci când ea şi Miş s-au declarat ländleri 104. Pentru cei rămaşi dincoace de,,cortină viitorul nu se arăta prea roz. Totuşi nimeni nu a stat cu braţele în sân. Ciobanii îşi semnalizau prin tulnice mesaje şi au făcut un cod special pentru securişti, indicând numărul şi locul unde invadau. Şi zbirii de jos crăpau de necaz să audă cântecele de sus, chiuiturile şi hăuliturile ciobanilor, în timp ce căpitanul valsa şi flirta cu Fräuleinele de la Sibiu, care, ce-i drept, pe ceilalţi îi cam repezeau. Libertatea de sus se manifesta demoralizant pentru trupele încartiruite jos. În tabăra de corturi pifanii deveneau tot mai neastâpăraţi, iar ofiţerii politici 104 emigranţi proveniţi din Austria 195

196 începeau să turbe! Die Gedanken sind frei Freier eşti tu măi capsomane! Pe toţi o să-i împuşc, chiar cu mâna mea, numai să pun mâna pe ei! se zdropşi locotenentul către sergentul major. Numai să se topească bine zăpada. Că dacă intrăm în trecătoare şi ne prinde vreo avalanşă, numai la primăvară ne mai scoate de la congelat! a mustăcit leatul, şugubăţ. Când bacii au coborât, mânaţi de grija turmelor şi au reuşit să se strecoare până în cătunul de jos au fost înhăţaţi a doua zi: unul din saivan, în timp ce dădea fân la oi, altul din mijlocul turmei în timp ce o aduna cu ciobanii şi câinii. Căpitanul a dus lupte grele cu diverse plutoane de securitate prima ar fi început chiar în tabăra de refugiu, denumită romantic de fete castelul dintre brazi, tocmai prin explozia grenadei defensive cu inelul armat cu sârma de tragere camuflată în zăpadă, peste care câinii treceau uşor, fără a o acţiona. Trebuie să plecăm din adăpost, a zis cu multă părere de rău căpitanul, când a auzit explozia, nu poate fi decât un urs brun ieşit de foame din bârlog. 62. Ruperea zăgazurilor şi catâr fără zurgălăi În copilărie Ima, cu toată colecţia revistelor Cool Girl, se autoconsidera o fată cerebrală. Îl avea pe perină pe Pluto, purta pantofi de casă cu Cheep şi Dale, breloc cu Donald şi figurine de lumânări cu cei şapte pitici. Unde era Albă ca Zăpada, cred că simplu se poate ghici că era tocmai dumneaei. Cocoşelul, advocatul, îi ducea pardesiul ţanţoş înainte, iar fata venea după el, ca dusă cu zăhărelu. Şi ce-i dacă-mi duce pardesiul ca un valet? Fata îl dispreţuia şi dacă nu i-ar fi fost ruşiune de o asemenea comportare l-ar fi scuipat şi zgâriat ca o pisică sălbatică. Tânărul mirosea a bere mitocănească şi uneori a ceapă albă, semn că unii clienţi, de pe la sate, îl aprovozionau plătindu-i serviciile în natură. Când, într-o seară, pe-o alee din Subarini, Coco a sărit s-o ia în braţe, studenta a înlemnit şi, cu-o faţă de gheaţă, i-a tăiat avântul. Mă împingi cu burta, ar fi cazul să mai slăbeşti! Coco se muie tot când se gândi la intima legătura fotogenică dintre burdihan şi organul potenţei. «Lasă că o să i-o mai trag eu!» «Ce crede advocăţelul ăsta profitor că o să-i cad la pat pentru câteva buchte de flori şi 105 Gândurile sunt libere, cântec popular german 196

197 invitaţii la bar. Să se încălzească şi s-o mai ia la labă până i s-or lungi urechile şi va holba ochii ca... Ei nu, ca ceapele nu, prea miroase rău, este o comparaţie nepotrivită pentru mine». Dacă nu cazi la pat o să-mi găsesc pe alta! Şi cine te opreşte mosiu? Înseamnă că totul a fost numai un foc de paie la care să-ţi încălzeşti scula?! Imaculata ştia de pe la colegele liceene, informate de prietenii lor, că Coco iniţiase o amplă campanie de spionaj pentru a afla «cu cine se înţeapă?» Nu va ceda niciunui fustangiu uşuratec, să fie o nouă cucerire cu care să se laude pe la colţ de stradă sau la tejgheaua vreunui bar. În castelul de pe munte, mătuşa ei, Ute, brodase un goblen cu pârş, cu labele de jos sprijinite pe cetină, cu ochii mari inocenţi şi coada stufoasă, ce ţinea între lăbuţele din faţă un con de brad şi botul lui dezvelea incisivii lungi într-un rânjet, probabil că se hrănea, la care fata cususe mai multe seri de iarnă, pentru a realiza lucrătura cu mătase de diferite culori, pe care căpitanul îl întinsese pe o ramă din laţi proaspeţi, mirosind frumos, dar care, cu trecerea zilelor, încleiaseră cu răşină marginile pânzei albe. Mirosind proviziile, pârşii şi-au croit drum printre grinzile cabanei în podul cu saci până ce bacii, descoperind paguba într-un colţ găurit, au adus câinele de întors oile, un fel de corcitură de maidanez cu foxterier, punându-l să doarmă, deci să păzească sus, de unde noaptea se auzeau hămăituri şi râcâituri furibunde soldate într-un târziu cu apariţia lui Foxi cu un corp în bot. din care atârna o coadă lungă fumurie. Ute a clacat izbucnind în lacrimi şi i-a împroşcat cu invective. La ce să mă aştept de la nişte criminali de război?! Asasini de animale nevinovate, ce ne serveau ca jucării! Baciul Mitru îşi demonstră încă o dată experienţa de viaţă. Pârşii trebuie să intre în hibernare. Dacă ei ne rod cucuruzul ce să mai mânce oile şi apă ce să mai mâncăm noi iarna întreagă? Mitru îmblăti măgarul spre a fugi în sus, în timp ce auzea ecoul împuşcăturilor celor din reduta montană spre a respinge agresorii. «Numai să nu urle zăpada înainte de-a intra în trecătoare. Să ajungă la zăvorul de sus.» Împuşcăturile se mai răriră pentru că lupii, fie că au terminat de mâncat oaia şi au fugit, fie că au murit de gloanţe. Sus, luă prăjina lungă şi folosind-o ca pârghie ridică primul zăvor. Se auzi un scrâşnet înfundat, apoi un zgomot ce-ar putea fi asemănat cu frecarea lavei de pereţii pâlniei vulcanice, dar aici apa se infiltra şi fisura colmatarea depusă pe durata iernii, apoi, mai întâi, un pârâit de gheaţă ruptă, care nu mai avea pe ce să se sprijine, apoi scurgerea unui puhoi, căci deja se căscase un gol şi apa plecă amestecată cu zăpadă, pietre, noroi şi gheaţă ţâşnind ca din cazanul spart al Infernului. 197

198 Moş Mitru ocoli văiuga, cât mai sus, ajutat de compasul mare al dobitocului pentru ca să poată să ajungă la timp şi să vadă dincolo de curbă. Dezlegă hăţurile măgarului, îl încălecă şi-l lăsă să meargă în jos pe poteca, în parte acoperită cu resturi de zăpadă, pământ şi smocuri de iarbă cu vârfurile neaşteptat de verzi, răzbind de sub zăpada trecută. Compania de soldaţi, trimisă împotriva bandiţilor, urca pe firul apei în formaţie de câte doi, fără a bănui ce urmează să se întâmple. Şi avalanşa aluneca adunând tot ce prindea în cale, prinzând viteză pe măsură ce cobora panta, iar printre stânci şi copacii smulşi, limba uriaşă de zăpadă înghiţi oamenii asemeni unor furnici ce se jucau cu chibriturile armelor, pentru a-şi deşerta tot prăpădul, ale cărui urmări de pământ răscolit de forţe titanice au creat un peisaj straniu, ca de pe o altă planetă, încă în fază incipientă, de geneză prin distrugere. Grupa căpitanului, care alesese varianta luptei împotriva cotropitorilor până la ultimul om, căci dacă rămâneau în ţara ocupată scăpare nu mai aveau unde, se înscrise pe serpentine tot mai jos până la marginea liniei, unde în urma uriaşului, care astupase groapa răscolind tărâmul de dincolo, rămăseseră pietre, bruşi, cioturi de copaci, blocuri de gheaţă, amestec în care săpând cu cazmalele descopereau, după o pulpană de manta militară ieşită afară, corpurile aflate aproape de suprafaţă, pentru a le lua armele şi muniţia şi a căuta în raniţele cu alimente. Pe platoul Jinarilor, la nedeie, s-au întâlnit delegaţii tuturor mocanilor din Mărginime, înţoliţi cu porturile lor specifice. Formaţia de fluieraşi din Bocca del Rio, cu pălării cu boruri mici, şerpare înguste şi-o pătură în carouri petrecută peste un umăr, purtau mustaţă numai sub umbra nasului, cimpoierii din Pădureni cu pălării cu boruri largi ornate cu pene de păun la panglică şi cataramă lucitoare în faţă, care purtau lavaliere multicolore la gât, dar cămaşa lungă şi încreţită la poale era încinsă pe mijlocul corpului numai printr-un brâu de postav tighelit cu mătase aurie, mocani cu şerpare foarte late cum poartă şi cortorarii, sub care, într-o parte băgau fluierul, în cealaltă parte jungherul în teacă de lemn, poienari cu calota pălăriei înaltă sau jinari, care dimpotrivă purtau calota joasă, de atingea creştetul capului. Toţi lăsau să cânte tarafurile şi jucau fiecare după plăcerea lor, ba o mocănească lentă şi greoaie ca ursul, numai în cerc, ţinându-se de vecini cu braţele de-a curmezişul spatelui şi cârligul format de cele patru degete apropiate, punând un picior ritmic la spate, de dansatorii se roteau în cerc tot mai repede, ba învârtita unde meşteri bătrâni răsuceau şi câte două femei pe sub mâini, schimbându-le partea, ba haţegana când veneau în două şiruri, aliniaţi după sexe, ca apoi fiecare să se oprească în dreptul partenerei dorite. Au jucat şi-au chiuit până ce negurile şi-au coborât corbii croncănitori pe platou, odată cu cergile nopţilor, învelind tot peisajul din jur şi numai stelele aurii sticlite deasupra mai concurau cu ochii cu iradiaţii 198

199 verzui ai cailor ce păşteau priponiţi pe lângă căruţele, în care au venit la nedeie. Au făcut foc din trunchiurile clădite în piramide şi au continuat a cânta, a juca, a chiui şi-a strânge femeile în braţe, care-i împingeau, cică năzuroase. Partizanii s-au culcat la adăpostul nopţii pe fânul din căruţele rubedeniilor, au tras deasupra cojoacele peste cap şi-au aşteptat. Un mocan s-a dus şi-a tăiat fâşii lungi din pulpa de batal, fript deasupra jăratecului la proţap, pe care femeia le-a învelit în felii de hencleş şi le-a dosit în desage şi amândoi s-au îndreptat spre căruţă. Altul a despărţit cu-o bardă în două, în lungul şirei spinării batalul rămas, rumenit la dogoarea focului, l-a şters c-un chindeu şi l-a dus la căruţa lui lungă de gurean, făcută pentru a transporta scânduri de patru metri la târgul din oraş. Au înhămat caii şi-au dat bice până ce au descoperit locul unde caii haiducilor păşteau priponiţi. Luaţi mâncare şi băutură, măi, fraţilor! Şi mergeţi cu Dumnezeu pe acolo pe unde nu pot să vă găsească poterile! De ce nu mergeţi acasă, doar pe tine te aşteaptă muierea cu doi plozi? adăugă femeia îmbrăcată în port popular, strângând capetele năframei în pumni pentru ca gestul să dea mai multă tărie cuvintelor. De ce nu vă ridicaţi cu toţii la luptă, că atunci poate avem o şansă să plece şi să ne lase în pace? ripostă căpitanul muşcând zdravăn din pulpa din faţă a batalului. Pavele, să nu te bată gândul să te duci cu ei, se răsti femeia la bărbat. Ăştia au adus acuma atâta armată cu soldaţi înarmaţi prin sate de vă pot puşca pe toţi! Şi-i plin de iscoade şi turnători, toţi leneşii, sărăntocii, trântorii şi beţivii s-au dat cu bolşevicii. Să puşte pe muma mumă-sii! Aici pe munte de-aş avea numai două detaşamente i-aş freca de nu m-ar uita niciodată, se răsti căpitanul. Celălalt mocan şi femeia lui stăteau tăcuţi de-o parte fără să se amestece în discuţie şi în noaptea de pluş păreau doi strigoi nehotărâţi ce lume să aleagă. Le părea rău tuturor să-şi vadă neamurile la ananghie, dar nu se putea vârî în cazanul diavolului să piară împreună cu ei. Duceţi-vă cu Dumnezeu, unde vedeţi cu ochii, că de azi înainte vă aşteaptă o fugă ca de sălbăticiune vânată cu copoi şi hăitaşi pe urmă. Ce o să-i spunem nevestei tale? Ziceţi-i că o iubesc şi o să trăim împreună numai în lumea pe care o merită! Căpitanul deşertă o duşcă de trascău din ploscă tocmai în vârful unei momâi, de care îşi sprijinea băţos cotul. Cu o zi înainte murise baciul Mitru, pe care l-au îngropat pe platou, clădind deasupra momâia din lespezi. Comandantul de la castel a ridicat neputincios din umeri şi într-o alocuţiune l-a scuzat pe dispărut, pentru că acesta nu a vrut să destrame tărâmul mioritic al strămoşilor mocani, terfelindu-l prin revenirea la lumea 199

200 ordinară de jos. Familiile nu au mai aflat nimic, nici despre căpitan, nici despre cei doi soldaţi legionari, pe care primul i-a momit cu promisiunea că o să fumeze numai havane cubaneze, după ce vor face joncţiunea cu trupele americane şi, dacă nu vor învinge comunismul în România, vor putea cere azil politic în SUA Artizanat în puşcărie şi cuţit de urs Pe drumurile păstoritului, mocanii s-au înfruntat deseori cu fiarele pădurilor, când păzeau animalele crescute cu trudă, strânse în turme. De câte ori turistul întreba despre cauza deceselor marcate prin cruci lângă drum, ciobanii răspundeau laconic: «trântit de urs». Desigur că trânta fiind sportul tradiţional al mocanilor, trântit se putea interpreta şi ca învins de urs. Învins, uneori schilodit şi de multe ori trimis în lumea de dincolo, asta reprezenta o ameninţare pentru grupurile mici de drumeţi, care se avântau prin păduri spre crestele alpine, dormind uneori în corturi sau făcând bivuac. La prinderea grupului de bandiţi din munţii Făgăraşului, în ultima luptă căpitanul a împuşcat doi securişti şi un câine care-l muşcase de bocanc, după care s-a sinucis cu pastila dată de doctor, iar soldaţii capturaţi după rănirea unor adversari au fost împuşcaţi pe loc, la o răscruce a drumului ce ducea spre fabrica chimică Ucea, mai târziu numită sub comunişti Ucea Roşie şi apoi Victoria. Ciobanii partizani, neantrenaţi cu armele de foc, le-au aruncat şi au fugit în pădure. Surprinşi într-un alt raid au pus mâna pe bâte, dar au fost răniţi prin rafale la picioare şi, după ce au fost îngrijiţi la dispensarul închisorii Aiud, au fost prelucraţi politic. Voi sunteţi elemente ale ţărănimii sărace, exploatate de bacii chiaburi şi trebuie să ajutaţi puterea populară. Întoarceţi-vă în munţi, spuneţi că aţi scăpat din încercuirea grupei căpitanului şi acţionaţi din interiorul celuilalt grup de bandiţi, Ţelinaru. Ciobanii răshaiduciţi s-au preumblat pe munte cu grumazurile trase în jos de automate cu încărcătoarele goale, repetând ce-au învăţat, «am tras prea mult şi am rămas fără muniţie» până ce, după o stână, li s-a arătat pădurea de molizi unde se presupunea a fi alt grup de partizani, cu care, după ce s- au întâlnit, au colindat aproape două săptămâni dealul Tărâţei şi altele din masivul Suru, ferindu-se de cabană, unde fusese încartiruit un pluton de securitate, putând observa că şi la haiducii respectivi se dormea sub cerul liber şi odată cu împuţinarea mâncării trebuiau să coboare la stâni sau prin sate, unde fiind văzuţi de oameni puteau da şi peste turnători. Ţelinaru, un fost locotenent, încă destul de tânăr, care elev la liceul Radu Negru din Făgăraş, aparţinuse frăţiei de cruce şi dacă rămânea jos risca să fie anchetat

201 şi trimis pentru reeducare la Piteşti, fie le-a ghicit jocul dublu, fie şi-a dat seama că mănâncă mămăligă de pomană, aşa că, după o tabără organizată la cabana unui fost pichet forestier părăsit, i-a trimis în recunoaştere spre satul Sebeşul de Sus, împreună cu un om de încredere, care i-a părăsit la o răscruce şi de atunci nu s-au mai revăzut. Au fost din nou arestaţi, din nou anchetaţi de securitate şi de astă dată condamnaţi definitiv şi trimişi la Aiud. Pentru a fi recalificaţi ca muncitori în închisoare exista un atelier de artizanat în care se confecţionau din deşeuri animale, aduse de la abator, podoabe care să înfrumuseţeze locuinţele politrucilor ce urmau să devină noii demnitari comunişti. Un proverb al aromânilor, cunoscuţi în Dobrogea sub numele de machedoni 106 zice: ai grijă să nu ajungă păduchele în vârful capului. Recalificarea drept muncitori artizani i-a mâncat pe mai toţi, mai ales la palme, pentru că în loc să cioplească fluiere au trebuit a ciopli, încrusta şi lăcui coarne de vacă şi copite de vaci şi cai, fără «să mai umblaţi pe munte după copite de cai morţi» cum îi avertizase colonelul Lenghel, primul inchizitor, apoi agent de legătură şi din nou anchetator, drept îi că mai feroce decât prima dată, cu vorba lui, despre patefonul confiscat: «vezi că imediat schimbăm placa». Li s-au oferit şi diferite modele de încrustare, din care neapărat trebuiau evitate simboluri creştine, naziste sau legionare, chiar şi cele populare, ce puteau fi interpretate ca naţionaliste. Pentru feronerie înroşită, cu care se ardea pe copitele secţionate modele, Bunea realizase în cupru cetina simplă simetrică şi dublă întreţesută, iar Man pătrat simplu şi pale elicoidale cum se întâlneau făcute de el din lemn de stejar la moara de apă din Bumgart. În schimb modelul cu pătrăţele, dublu aliniate, a fost respins de comandant, când unul dintre politrucii lagărului şi-a demonstrat spiritul de observaţie cu care era înarmat «se formează cruci şi încă cu două întoarceri, poate semne de la vreo organizaţie neonazistă sud-americană», dar a aprobat cele intercalate. La modelul complex «mincruce centrală, patru inimi cu deschideri de amfore intercalate cu măşti de bufon», a replicat: Da, asta reprezintă o culme a propagandei reacţionare, împuţită de decadenţa şi nimicnicia burgheză. 106 de la macedonieni 201

202 Norocul i-a surâs numai lui Man, căci după trei ani de pârnaie, Bunea a tuşit prea mult într-o iarnă geroasă, când raţia pe deţinut era de: un sfert de kil de pâine de secară şi o gamelă de terci cu bănuţi de untură de porc, tăiat şi puţinul ăsteia, când a primit o lună la carceră, unde neavând loc suficient ca să se întindă, trebuia să stea în picioare îmbrăcat în haine de vară găurite, ce ar fi făcut de ruşine şi pe un boschetar. Din greşeală, Bunea marcase cu pătrate duble o copită bovină ce prezenta nervuri albe, vineţii şi ruginii în loc de pătrate intercalate. Neavând nimic bun de făcut, dintr-o coadă de lingură a confecţionat o daltă cu care s-a chinuit să scrijelească pe perete semnul inimii deschise,, în care după mintea lui fiecare să îşi verse amarul, fără însă a avea habar că în nenorocita de Suedie acesta reprezenta doar clasicul semn pentru budă. Scăpând din puşcărie, Man şi-a măritat fetele, după care, binecuvântat cu viaţă lungă, şi-a cunoscut nepoţii. Unul dintre ei, Gavril ghidul grupului montan, pe când se pregătea pentru o eventuală întâlnire cu ursul brun, devenit între timp din comoditate şi gunoier la tomberoanele din cartierul braşovean Răcădău, se apucase să cioplească dintr-o creangă de alun un cuţit cu splendide încrustaţii pe mâner. Mondenul Alain, nepot după soră al părintelui Bernard, membru al unui club de scouting din Alpi, venise în România tocmai pentru a cunoaşte aventura întâlnirii cu ursul brun, aproape dispărut în vestul bătrânului continent. Nu este nevoie dle ghid! Am pregătit spray cu piper şi un electroşoc la două mii de volţi. Nu strică să facem şi cuţitul! continuă să cioplească Gavril... Mă puteţi lăsa pe mine să fac mai departe, întinse mâna străinul după scurtătura de lemn, scoţând de la brâu un cuţit de puşcaş marin american. După ce scoase miezul cu alt lemn şi ciopli muştiucul, Gavril tăie două brâuri între care intercală modele de cruciuliţe orizontale şi întoarse la patruzeci şi cinci de grade. Între alte două brâuri, Alain ciopli păsări ce ar fi trebuit să semene cu cele autohtone: precum mierla, cocoşul de munte sau cucul, dar aduceau mai mult a pescăruşi stilizaţi. Cu toate inscripţiile prevenitoare şi avertizările ghidului, grupul de francezi făcu imprudenţa să arunce produse alimentare urşilor, care, trebăluind la containăre, deveneau tot mai îndrăzneţi spre seară, fără a-i ataca însă. A doua zi dis de dimineaţa s-au întâlnit în Piaţa Sfatului pentru a urca pe Tâmpa şi mai departe, urmând marcajele turistice, pe vârful Cristianul, din masivul Postăvarul. În sălbătăcia din jur, necăjindu-se pe o potecă abruptă, o colegă de-a lui Alain l-a întrebat pe ghid ce vor face cu cuţitul de urs purtat la brâu de fiecare, va rămâne amintire turistică? 202

203 Aici pe munte întâlnirile sunt mai periculoase. Când o să vedem ursul că urlă sau fuge către noi, de frică o să ne c... în pantaloni şi atunci după ce scăpăm cu fuga şi ne dezechipăm pentru a ne curăţa, o să radem rufele murdare cu cuţitul de urs. 64. Amnezie sau dedublare Duşmanul de clasă se afla de aproape o lună în anchetă, când i se serveau bătăi şi înjurături de birou dimineaţa şi o urcare pe mangealâc în beci seara, după care era târât plin de vânătăi şi trântit pe patul din celulă. La început suferise de amnezie şi nu recunoscuse nimic nici măcar propria identitate. Anchetatorii însă nu s-au lăsat convinşi. Ne spui că nu-ţi aminteşti nimic, măi, banditule? Faci pe niznaiul? Ataşatul politruc sovietic a dat din cap, iar tov. reprezentant al clasei muncitoare, ce instaurase dictatura, continuă cu bătaia, prea direct începută. O să te batem până-ţi vei aminti tot ce-ai uitat! Şi ai cuvântu meu cinstit, de muncitor, că aşa de bine o să te batem că n-o să mai uiţi bătăile ăstea niciodată! Înainte de-a se înrola pe munte spusese rudelor să nu îl recunoască sub nicio formă. Ştia că securitatea racolase mai mulţi turnători, oameni în slujba diavolului, gata să se bucure de răul altora. Căci nu este invidia oare cel mai diavolesc simţământ?! Aşa că, după informările turnătorilor, cărora le datora şi arestarea sa, i-au fost aduse şi bătute rudele pentru a-l recunoaşte. Familia pregătise totuşi împreună şi varianta a doua, care consta în a trăda însăşi rudele fapte fără însemnătate cum că ar fura animale şi alimente, îi scoseseră renume de cioban, care păzea sterpele pe munte. Desigur că securiştii nu aveau permisiunea să creadă, absolut nimic din ce mărturisea interogatul, până ce nu îi administrau bătăi dure şi dese, de «cheia marilor succese», confruntau declaraţiile lui, scrise spre dimineaţă, după ce nu îl lăsau să doarmă timp de cinci nopţi, într-o cameră a întunericului, cu obloanele tot timpul trase şi cu lumina orbitoare dată de reflector direct în ochi, cu ale altora. Noaptea, din celulele vecine se auzeau gemete, odată se intersectase pe coridor în drum spre interogatoriu cu doi gealaţi ce târau un trup inert. Din altă celulă cineva strigase: «l-au omorât pe generalul Trache» după aia din direcţia celulei respective s-au auzit gemete toată noaptea şi spre dimineaţă o rugăminte înfricoşătoare: «Lucia, nevastă dragă, iartă-mă că nu o să vă mai văd niciodată nici pe tine, nici pe Horia şi Oara, copiii mei scumpi; creşteţi singuri, niciodată nu o să vă mai văd mari». Anchetele trebuiau să scoată la iveală bandiţi aliaţi cu forţe imperialiste externe ce urmăreau să răstoarne regimul democrat-popular aliat cu sovieticii eliberatori. 203

204 Un destul de demn urmaş al filozofului Fagure, după ce a scăpat, bineînţeles, purtând ca amintire mai multe sechele fizice marcate prin cicatrici pe trup şi psihice prin coşmaruri nocturne datorită retrăirii anchetelor prelungite, ajungând dincolo de cortina de fier, într-o conferinţă de presă a declarat: Vina mea de căpătâi este aceea că nu pot uita. Nu pot uita arestarea părinţilor când mă duceam cu ghiozdanul în spate la puşcărie, să văd unde sunt ai mei şi nu mă lăsau înăuntru, nu pot uita excluderea din partid şi din uniunea filozofilor, nu pot uita scrisoarea deschisă adresată dictatorului, nu pot uita înscenările şi încercările de asasinat asupra mea. 107 Corespondentul ziarului Le Monde zâmbi amuzat: În faţă noastră stau condamnatul şi călăul său, primul a primit de mult, iar ultimul a solicitat acum azil politic. Am fost condamnat pentru ideile mele, pentru că în dictatura comunistă numai Ceaşcă avea dreptul la idei! Călăul completă: Iar marea mea calitate este că nu ţin cont de oameni, pe care trebuie să-i ignor! Ideologia trebuie să învingă deasupra intereselor meschine ale pionilor, care prin esenţă sunt egoişti, egocentrişti şi mai ştiu eu ce pot să fie. Numai ideologia este chintesenţa adevărului, realitatea umană este infectă, pe indivizi îi uit complet, sunt obligat chiar să-i detest! Cu meseria asta nu îmi pot permite sentimentalisme! Deşi ţin să subliniez, dictatura clasei muncitoare se face numai pentru egalitatea în drepturi a tuturor ca să construim o societate mai dreaptă. Acum însă am clacat, mi-am dat seama că lumea capitalistă este revanşardă, nu înţelege sacrificiul propriu şi dacă sunt prins voi fi tratat ca spion şi criminal. Pentru voi înseamnă prea mult să omori un dizident în beneficiul societăţii?! Aşa că, decât să putrezesc închis la voi, prefer să schimb placa. Mă dezic de dictator şi de gaşca lui de fanatici şi solicit azil politic! 107 aluzie la scriitorul dizident Paul Goma 204

205 65. Mănăstirea de pe muntele blestemat O mănăstire construită pe unul dintre ţancurile din apropierea satului de sus primea maici şi într-o bună zi apăru Imaculata cu nelipsita-i pălărie de vânător de munte, ornată la panglică cu pene de curcan, în spate cu rucsacul kaki şi în picioare cu ghete de căţărător şi jambiere roşii de lână deasupra. Colegii de la Amicii Munţilor încercaseră de multe ori să o convingă că traiul într-o mănăstire nu este pentru o femeie intreprinzătoare ca ea, dar degradarea relaţiilor lumeşti şi în primul rând a celor de convieţuire cu soţul cioban, Muc, au convins-o că viaţa într-o gospodărie rurală este ceva insuportabil şi femeia, din ea, este menită a da curs unor idealuri mai înalte. Ultima dovadă de tandreţe a lui Muc, bărbatul, numai prin hazard suprem al vieţii ei, a fost că după o beţie cruntă la birt a tras-o de păr în curte şi a legat-o într-o clae de fân, pe care l-a stropit cu trascău şi a ameninţat-o că o va incendia dacă nu îi declară răspicat că-l va părăsi şi lăsa pradă păcatului. Femeie, unealta dracului, mai turuie ceva cu gura ta spurcată din claia aia să vezi apă cum o să-ţi dau foc ş-o să te prăjesc, ca scroafa de Crăciun. Apoi Muc s-a culcat pe cojoc şi-a adormit la umbra părului din livadă, iar Ima s-a trântit pe jos şi fânul s-a desfăcut, iar femeia s-a eliberat, dintre lăturoaiele cu care fusese legată. Nu a părăsit animalul înainte de a-i deşerta o cupă de tărâţă pe pieptul dezbăierat din cămeşă, «desigur că numai căldurile beţiei l-au adus în starea asta de irascibilitate şi-o să-l mănânce pielea, atunci când se va trezi». Se lăsa seara şi Muc îşi pregătea echipamentul de alpinist pentru a escalada gardul înalt al mănăstirii şi a-şi recupera femeia, pe care numai «bunul şi drăguţul de Dumnezeu i-a scos-o în cale»! De fapt era dreptul lui de bărbat, luat cu cununie, căci o femeie măritată nu se poate călugări fără asentimentul bărbatului. Dar Imaculata se detaşase de lumea păcatelor în plăcerile carnale din satul de jos şi purificată prin băi parfumate, invocări celeste şi consumul, în mici înghiţituri, urmate de lungi clipe de meditaţie, de aghiazmă, se îmbrăcase într-o togă albă de preoteasă romană şi se dedicase lumii spiritelor. Îi repugna materia, pe care fiinţa ei umană, în lungul drum al evoluţiei speciilor, trebuia să o îngurgiteze şi apoi să o defecheze, dar accepta mai cu toleranţă fluidele căci după băutul de aghiazmă şi ceaiuri din plante aromate trebuia numai să urineze la closetul englezesc din clădire. Celelalte maici utilizau şi latrina din scânduri negeluite de afară şi numai gândul la «buda aia» o îngreţoşa. 205

206 Atunci când Muc i-a apărut cu coarda înfăşurată de-a curmezişul pieptului şi i-a cerut să evadeze din mânăstrirea clariselor, Imaculata s-a oprit ca trăznită şi cu-o privire de lunatecă l-a întrebat cine, de fapt, este şi ce caută un bărbat într-o mănăstire de femei. La început ciobanul şi-a dat doi pumni în cap, după care s-a frecat de trei ori la ochi, căci nu-i venea cu niciun chip să creadă că nu-l recunoaşte. Rogu-te, iartă-mă! Sunt bărbatul tău şi mă pun în genunchi în faţa ta şi într-adevăr îngenunchie, se târî pe coate până ce ajunse la pantofii negri de lac lucios, în care putu a-şi vedea faţa deformată monstruos, al căror vârf îl sărută, apoi degetele-i butucănoase, cu pielea aspră ca scoarţa de stejar, au prins tighelul uniformei pepit şi au început a-l pipăi. Sunt cel mai mare păcătos din lumea asta şi merit să-mi arzi sufletul în focurile gheenei. Merit pe deplin! Te rog arde-l, mintenaş, să mă pot elibera de noianul de păcate ce l-am făcut pe pământul ăsta! Să-l ard chiar eu? Ce idee trăznită! Asta o poate face numai necuratul cu slujitorii lui. Şi în primul rând cine eşti tu, intrusule? Soţul tău! Călugăriţele nu iau pe nimeni de bărbat! Maica stareţă m-a eliberat de jurământul cununiei, când am îmbrăcat uniforma de măicuţă. Dar ió nu te pot uita! Stau tot în casa unde am locuit împreună şi fieşce obiect îmi aduce aminte de tine! Mută-te! Pleacă cum fac toţi ciobanii cu oile pe munte! Dar şi muntele îmi aduce aminte tot de tine! Dispari ca o nălucă! Du-te-n pustii Muc al lui Pişta, cu calea lui cu tot! Nu poci! Ió fără tine nu plec de-aici nici să mă ia sfreanţul 108! Muc se repezi, ca un rugbist, aplecându-şi corpul cu genunchii îndoiţi, şi luă corpul măicuţei pe umăr cu fundul în faţă, peste care îi dădu două palme zgomotoase, una ca să se trezească şi a doua ca să se asigure că este femeia lui. Un chiot ieşit din mai multe guri izbucni de după uşile întredeschise, unde colegele de viaţă cuvioasă ale femeii spionau şi păzeau atitudinea castă a acesteia. Înarmate cu unelte de grădinărit ca greble, mături, furci şi sape cam o duzină de măicuţe năvăli asupra ciobanului şi-l înconjură. Ima, după ce îi cără mai mulţi pumni în spate, care sunară înfundat ca-n tobă, se lăsă să alunece spre pământ şi imediat ce-l atinse îi mai arse nişte pumni în faţă, drept pentru care Muc trebui să închidă ochii. Când îi deschise văzu numai maici înfuriate împrejur, gata să-l lovească cu uneltele folosite provizoriu ca arme. Scoase un chiot prelung şi de sub şerpar îşi trase fluierul lung cu ghinturi de metal pe capete, pentru ca lemnul să nu crape, gata să se apere. La strigătul sălbatec al nelegiuitului, măicuţele dădură 108 urâtul (reg.) 206

207 înapoi, timp destul ca ciobanul să se repeadă spre gard, să se salte, să-l încalece şi după încă un chiot să sară, dispărând în desişul pădurii. Bine c-am scăpat de teroristul ăsta! Ce mai spaimă! Ca să-l putem goni, ne-a ieşit sufletul! Varvara şi Atanasia, fete din satul de sus, spun că-i fostul tău soţ, un nebun păcătos fără de pereche. Toată lumea îl cunoaşte şi îl batjocoreşte, dar numai tu l-ai putut suporta. Ce ştiu Varvara şi Atanasia despre iubire? La prima decepţie au fugit sus să se adăpostească în sălaşul Domnului. Dar numai eu ştiu câte am înghiţit şi pătimit până ce nu am mai putut răbda! Şi Ima plecă capul în jos şi continuă să coasă în chilia ei la inima cu crucea credinţei în interior. Pe perete, alături de icoane, avea un colaj ce conţinea semnul ankh, dăruit faraonilor ca amuletă la naştere şi o pentagramă, căci la egipteni steaua cu cinci colţuri reprezenta una dintre importantele simboluri divine înainte de cultul zeului soare Ra, apoi la chinezi semnul uniunii dintre toate elementele universale: apă, aer, pământ, foc şi spirit, asociate şi corpului uman. Pe masă, alături de biblie, de o parte se înălţa un crucifix şi de cealaltă atârna nelipsitul rozariu. Muc se perpelea, căci nu mai îşi găsea locul numai pe munte şi fără să se fi săturat de turmă, câini şi măgari simţea nevoia unui divertisment, brutal ca şi firea lui de cioban, aşa că a intrat într-un club de enduro, unde din ură pentru credinţă, «care i-a furat nevasta pe drept meritată», a intrat în tabăra adversă, cochetând cu satanismul. Aşa că, pe echipamentul de motociclist, a inscripţionat crucea întoarsă pe ambele jambiere, crucea frântă într-un cerc pe lateralele rezervorului de benzină şi cel mai mare sacrilegiu, pentagrama întoarsă pe pieptul combinezonului, semnul anticristului, căci reprezintă punctele limită din capul unui ţap, întrupare asociată satanei. 207

208 66. Abisul oceanelor şi stafia lui Magellan Lumea abisurilor, lumea adâncurilor. Imensă şi tăcută, de nepătruns ca orice univers opac ce se ascunde parcă în corpul unui imens cetaceu, ce-a înghiţit lumea aerului. Nemişcată, ţinea sub presiune relicve peste relicve, tragedii peste tragedii, schelete care măcar o dată în viaţă s-au rugat pentru cruţare la zei, apoi la Dumnezeu, poate la Mahomed, căci omul este nu numai la scara individului, ci şi la cea a întregii societăţi, minuscul şi peren în faţa universului, pe care nu-l poate cuprinde. Dinozaurii s-au reîntors la noi, întrupaţi prin lumea virtuală, graţie muncii paleontologilor şi artiştilor care i-au reconstituit, le-au redat o înfăţişare, asociată unor schelete îngropate în nisipurile Saharei. Deci totuşi mintea noastră, atât de imaginativă, poate recrea într-un spaţiu virtual! Leon revenea în Transilvania pentru a-l convinge pe fratele Felix să cunoască libertatea Africii. Felix îşi privi liniştit fratele, aşezat pe scaunul alăturat şoferului. În drumul spre Poiană s-au oprit la Panoramă. Dedesubt se orânduiau casele din Şchei, de-a lungul văilor, unde mai demult s-au refugiat o parte din străbunii lor veniţi din sud. Leon, zise el, tu ai fost mereu fratele mai mare. Eu nu mai pot să urc, pot doar să cad sau să plutesc. «Ce naiba i-a trebuit de s-a întors din Darmstadt în Sibiu şi apoi culmea în Bucureşti, tocmai în Agora românească, ca să fie nimicit de forţele catacombelor în Piaţa Universităţii? Atâţia azilanţi estici mănâncă cuminţi plăcinte vestice în Europa. Bietul Felix, ce idealist incurabil»! Va trebui să-mi faci hatârul de-a mă lăsa să înot pentru ultima dată în ocean. «Adică cum să îl lase să înoate? Rugămintea asta avea ceva atât de funest, îi trebuia numai un acompaniament dintr-un marş funebru. Şi tocmai el, fratele lui însuşi trebuia să îl cânte!» One way ticket 109, se uită Felix la porţiunea de podea dintre picioarele neputincioase. Felix cum o să înoţi tu, dacă eşti în scaun rulant? Mă ajuţi să mă echipez şi să ajung la marginea yachtului, apoi îmi dau drumul şi singur o să alunec în apă. Preotul Bernard ţinea roata timonei şi fluiera o melodie bine ritmată, învăţată de la invalid. Mai bine haimana decât dictator / Mai bine huligan decât trădător / Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât securist. 109 One way ticket, melodie a lui Boney M. 208

209 Chitara artistului plutea aruncată pe apă ca un sicriu al sufletului. Valurile o ridicau în respiraţia unui piept uriaş, emoţionat parcă de preludiul tăcerii de apoi. Elevată de jocul de lumini al razelor solare create din reflexii şi refracţii pe mingile clătinate ai valurilor. Braţele bronzate ale lui Felix puseră în mişcare roţile şi apropie scaunul de balustrada nichelată, ce proteja puntea grunduită. Zise calm, cu voce decisă: Frate, cred că-i e mai bine dacă începem chiar acum! Viaţa este unicul şi cel mai de preţ bun şi religia este pentru naştere, deci împotriva morţii, gata de a salva orice sinucigaş. Fiecare religie caută, în definitiv, cât mai mulţi adepţi viabili, replică Leon. Nu-i nici o sinucidere aici, îl contrazise Felix. Vietăţile marine se camuflează şi regenerează. Stelele de mare dacă sunt atacate, din cele cinci braţe rămân patru, apoi trei şi până atacatorul se ocupă de braţele căzute, stelele de mare părăsesc teritoriul. Căluţul de mare trăieşte în preajma coralilor printre algele de pe fundul mării, de care se agaţă cu coada răsucită. Trombon! Asta-i pură vorbărie! Totuşi, Leon ştia că nu i se putea împotrivi şi că el nu îşi putea lua sarcina că-i va rămâne alături şi-l va îngriji, dacă toţi într-o bună zi îl vor părăsi, cum îi plăcea lui Felix să prevestească. Îl ajută să îmbrace costumul de scafandru. «Da, aşa ceva nu putea fi interpretat ca ajutor dat unui sinucigaş» se autolinşti. Scafandrii sunt mereau supuşi accidentelor de scufundare, care sunt frecvente şi au multiple cauze: necunoaşterea regulilor, a efectelor presiunii asupra organismului şi a consecinţelor ce se desprind din aceste efecte, cunoaşterea insuficientă a echipamentului de scufundare, improvizaţiile de echipament, supraestimări ale posibilităţilor de care se dispune. De când a rămas invalid fratele nu mai avusese cum face antrenament. Da, ultima ar putea fi o cauză, căci Felix, fostul vicecampion de juniori la sărituri în apă, ajuns acum un biet invalid, mai mult ca sigur că se va supraestima, căci întotdeauna a fost un învingător. Învingătorul nu pierde niciodată! Priveau amândoi chitara, care plutea pe suprafaţa unduită a oceanului, întunecoasă asemeni mercurului, şi lui Leon îi era penibil să-l întrebe dacă îi va da permisiunea să o recupereze. Felix se lăsă în apă, iar Leon îi întinse scuterul acvatic şi aşteptă până ce acesta apucă bine mânerele. Blondul, mascat în costumul de neopren, îi făcu semn de adio fluturând mâna înmănuşată, cu cealaltă sprijinindu-se în mânerul scuterului. «Bustul ăstuia aparţine parcă unui cavaler din legendele medievale» se consolă fratele rânjind de pe yacht cu picioarele scăldate în apă. Lumina slăbea şi pierdea din culori pe măsură ce Felix se scufunda. Revăzu bordul înfipt în fundul apei al vasului Ευαγγέλιο 110, scris cu 110 Evanghelia (gr.) 209

210 caractere mari, de-o şchioapă, odată albe pe carena înnămolită. Prin uşa cabinei, întredeschisă, se strădui să înoate pe puntea de comandă. Va păzi spiritele navigatorilor, fără a şti care s-a slavat şi care a pierit aici. În orice caz ultimul om de pe puntea scufundată rămânea el. Simţi uşor ameţeala dată de anestezicul din gazul inhalat, apoi tot mai puternică, învăluindu-l ca un nor dulce de furtună. Bernard reveni la suprafaţa apei la o oră după scufundare şi se interesă de Felix. Se ţinea de parâma ancorei, ce nu atinsese fundul oceanului, şi întrebă dacă invalidul şi-a luat GPS-ul. După plictiseala stătută din răspunsurile fratelui returnă acestuia o privire intrigată. Îmbracă costumul şi hai, să-l căutăm! N-are niciun rost. Deja este prea târziu! Nu este niciodată prea târziu să salvezi un suflet! Un suflet da, însă aici este vorba de un corp neputincios! Corpul neputincios nu este tot amfora unui suflet? După dispariţia lui Felix, Leon nu mai se simţea în apele lui, pierduse parcă eterul din spaţiul înconjurător, acel câmp prin care în fizică se permite transmiterea energiilor din aproape în aproape dispăruse, şi acum se găsea într-un mediu ostil, care-l bruia, făcând comunicarea să nu se mai desfăşoare liber, numai cifrat, deci înţeleasă numai de un număr restrâns de persoane. Să rămână oare acolo să mai privească oceanul, Atlanticul, care se întindea de la coasta Africii până la coasta Americii cu mici întreruperi, cum ar fi insulele Canare, la fel de indiferent după ce o minusculă fiinţă din neamul lui devenise un reziduu pe fund, în căutarea corăbiilor fantomă naufragiate în imensul volum de apă, ce le îngloba? Corpul fratelui era pierdut pe undeva, unde ştia aproape sigur că nu va zăcea, nu se va păstra, oceanul cu curenţi, cu valuri, cu furtuni, cu milioanele de vieţuitoare, care se sfâşie pentru hrană, nu îl va putea lăsa în pace. Şi persoana lui, eul magnific, care supravieţuise încă o dată unei cacealmale jucate de destin, urma să se bucure de toate delicatesele civilizaţiei, căci avea bani peste tot şi banii înseamnă putere, căci poţi cumpăra relaţii, poţi aranja servicii. O siluetă pe nisipul roşiatic, în umbra unei dune, îl deranjă. Îşi zise «sigur am numai o halucinaţie», se deplasă puţin pe ţărm, se uită în spate la umbra care îl urma. «O frate, spiritul tău se ţine după mine scai, ca umbra. Nu, nu îţi voi da voie să mă influenţezi, nu te voi lăsa să mă urmăreşti cu castitatea ta, cu acel cult al nemuririi sufletului ce te făcea să ai scrupule, să judeci şi să revii asupra unei decizii înainte de faptă, ca să nu ai remuşcări după! Nu, eu sunt unicul trăirist profitor din familia asta nenorocosă şi poate nefericită, trec prin viaţă fără regrete, ce-a fost s-a dus, mie să-mi mergă bine!» Dar nu, nu se înşela îl urmărea chiar silueta unui cavaler medieval călare pe-un cal rotat, în ţinută de luptă. Şi calul cabră în apropierea lui, cavalerul 210

211 împinse suliţa în jos, ca sfântul Gheorghe spre gura balaurului. Curând şarjă şi fratele Leon trebui să se tăvălescă prin nisip pentru a scăpa de împunsătura vârfului. Pe mare aştepta o caravelă, pe bordul căreia putu descifra, printre şuviţele de aburi ce se ridicau din apă la crăpatul zorilor şi apoi se recondensau la pogorârea întunericului, numele Trinidad: Fernando Magellan, ţipă involuntar. Nu aşa! De fapt sunt portughez, mă cheamă Fernão de Magalhães, dar decepţionat de regele meu am navigat pentru spanioli cu cinci nave diferite şi la trecerea oceanului niciuna nu s-a rătăcit. Dar am murit în insulele Filipine şi în locul meu Juan Sebastian El Cano, întors pe Victoria, a primit laurii de la regele Spaniei, înscriindu-i pe blazon globul pământesc cu inscripţia Primus Circumedisti me 111. Atunci cine poate să mai ştie ceva corect despre tine? Doar numele tău spaniolizat s-a putut perpetua? Habar n-am! Ţine cont însă că a mea a fost ideea călătoriei, la care m-a împins sărăcia deplorabilă de după un război, în care comandanţii au jefuit totul şi trupei nu i-a rămas mai nimic! Un doctor din Bumgart, căpitan în armata austriacă, a ajuns prin peregrinările sale până în Polinezia, dar evenimentul atât de izolat, a fost uitat repede de consăteni. Peste tot eroii adevăraţi nu au nicio preţuire, cred că se infiltrează mai mult profitorii formaţi din farsori şi lingăi. Dă-i naibii, ia-te şi după exemplul meu. Istoria nu poate fi falsificată la infinit. Trebuie să plec, mai am ceva de înfăptuit, aşa că te rog, deviza este nu mă uita. Cine ştie de unde sare iepurele? Mai există încă pe pământ regi grandomani? Marinarii se urcară în bărci, salutară căpitanul cu vâslele ridicate vertical, le fixară în locaşuri şi începură să tragă la rame. Urcară pe scări de funie în caravelă, ridicară mai multe pânze care umflate de un vânt favorabil au împins corabia ce descrise o voltă pentru a se îndepărta de ţărmul stâncos. Fotograful Fabritius din Sibiu avea un dicton: Fiinţele dispar, dar pozele rămân. Nu oamenii, ci fiinţele, în fiecare dintre noi sunt cuibărite mai multe fiinţe ce se transformă clipă de clipă. La început de an şcolar, fraţii, copii fiind, mergeau cu părinţii: Dumnezeu să-i odihnească!, apoi numai Leon cu fratele Felix, Să-l ierte cel de sus, căci el nu poate ierta contemporanii, pentru că a plecat cu sufletul neîmpăcat!, apoi singur când îşi ridica fotografiile pentru a descoperi de fiecare dată pe altcineva. Uneori asista la developarea filmului. În camera obscură în timp ce fotograful lucra, îi apăreau toate măştile purtate pe parcursul existenţei. Cea de copil cu ochii naivi, apoi un adolescent plin de idealuri, în fine bărbat matur cu trăsături energice, gata de acţiune. Cum va arăta vârstnic? Stoic, datorită 111 Primul ce m-a înconjurat (lat.) 211

212 experienţei şi la vârsta senectuţii, poate vanitos, căci a trăit totul şi crede că nimic în lume nu poate să-l mai mire. Priveşte poza asta cu mocanii din 1916, o am de la tatăl meu, i-a spus Fabritius. Toţi românii din Transilvania sunt la origine, mai puţin sau mai mult, mocani. Şi mocanii erau păstori, deci cutreierau munţii. Nu au avut boieri ca moldovenii nici grofi ca ungurii. Treci cheile, dar n-o lua la stânga pe serpentinele abrupte, ia-o la dreapta pe curba de nivel şi dai peste schitul lui Pantazie, cu chilii săpate în munte, căci a fost zidit sub un perete de stâncă. Unii vorbesc că acolo s-ar găsi o comoară, căutată de jefuitorii de odăjdii şi de morminte, de peste două secole? Călugărul Arsenie Banu păstrează arhiva cu jurnalele mai multor luptători din munţi, care au jefuit şi strâns comoara. Harta comorii este marcată? Harta comorii nu poate fi descifrată de orcine. Partizanii au avut-o de la haiduci, care au făcut-o din avuţia jefuită grofilor şi o dosiseră la schit pentru a cumpăra cai şi arme, cu care să elibereze ţara. Călugării nu ştiau nimic de comoară? Habar nu aveau! Mai înainte, unii ziceau că ar fi ştiut ceva un schimnic orb, care a poruncit să fie zidit în catacombă, iar printr-o nişă să i se dea numai apă şi pâine. În timpul unei furtuni stânca a fost fulgerată şi s-a prăbuşit, iar intrarea la catacomba orbului a fost astupată de dărâmături şi nu a mai putut fi găsită. Arsenie a dat jurnalul la securitate? A dat un duplicat fals, pe care l-a transcris ca să reţină originalul, mărturie în faţa istoriei. Să fie o altă cacealma? Pe internet poţi găsi o groază de poveşti atractive cu tinere care-ţi oferă comori dosite de comandanţii regimurilor fratricide din Africa şi negăsite până acum. Trebuie numai sponsori pentru a cumpăra echipamentul şi a plăti membrii unei expediţii, care să pornească în altă parte a lumii. Nu eşti la curent cu ultimele noutăţi! Arheologul american Maria Gimbutas a scris volume întregi, în care demonstrează că scrierea a apărut pentru prima data în istorie, la populaţia carpato-dunareano-pontică. În cultura, numită de cercetatoare, Turdaş-Vinca, există o scriere eminamente sacră, apărută în urma unei înşiruiri de semne grafice cu un simbolism care marchează relaţia omului cu divinitatea. Unele dintre aceste semne s-au păstrat în răboajele folosite de plutaşii de pe Bistriţa şi de minerii de pe Valea Jaleşului. «Am descoperit în România cel mai vechi alfabet. La Tărtăria, preoteasa, asupra căreia s-au găsit placuţele ceramice cu semne, le purta pe toate atârnate de gât, înşirate într-o anumită ordine, legate cu un şnur ce trecea prin orificii făcute în partea superioară». Datate de 212

213 americancă între î.c., cultura se cristalizase în Transilvania. Acum ce mai zici? Nu-i aşa că nu cunoaştem vechimea civilizaţiei umane? Suntem din nou în centrul atenţiei! Natura crează cele mai impresionante opere de artă rupestre, numai că ciclul artistic al acesteia este mult mai lung decât viaţa omului şi uneori se dovedeşte incapabilă de a le cizela. Dar sunt robuste, de o vigoare nedisimulată. Şi după ce sunt create dăinuie fără grija speciei umane, dacă nu ne silim şi poate reuşim a le polua sau chiar distruge. Comorile în discuţie sunt mai recente şi au dispărut pentru că pot fi transformate în bani, banii pot fi transferaţi şi peste tot înseamnă putere, pentru că cei care-i au pot trăi în lux. Dar nu şi în huzur! Crede-mă numai săracii cu duhul se tolănesc pe un sac plin de bani! Leon se plimba pe centru tocmai prin faţa reprezentanţei băncii BRD, situată în spaţiul deţinut anterior de atelierul fotografic al lui Fabritius. După apariţia pozelor în culori şi apoi a aparatelor digitale, afacerea cu pozele a decăzut drastic timp de douăzeci de ani succesivi. Cu toate astea bătrânul taciturn s-a încăpăţănat să-şi continue profesiunea cu fotografii alb-negru, artistice. În disperare de cauză, «datorită rarefierii clienţilor serioşi» cum îi plăcea să accentueze, şi-a luat aparatura, de care nu se putea despărţi, a vândut spaţiul şi s-a cărat în Vest. 67. Răpire din Vest eşuată şi o tulnicăreasă la Oktoberfest Tov. Doru fuma o ţigare pe culuar, iar tov. Gogu tocmai se îndrepta spre toaleta din capătul vagonului, fabricat în Arad, când prin acceleratul, care plecase din Szeged cu o întârziere de o jumătate de oră, controlorul făcea tura pentru a solicita biletele noilor urcaţi în tren. Brusc uşa compartimentului s-a întredeschis şi un bărbat, masiv la trup, scoase o faţă mahmură: Wohin fahren wir 112? Nach Rumänien! 113 Ich muss zürück! 114 Tov. Gogu se repezi, împinse corpul intrusului în interior, după care blocă uşa compartimentului cu trupul. Doru, Doru, ţipă pe culuar pentru a-şi chema colegul înapoi. S-a trezit! 112 Unde călătorim? (ger.) 113 Spre România! (ger.) 114 Trebuie să mă întorc! (ger.) 213

214 Bărbatul din compartiment zăvorâse uşa pe dinăuntru. Tov. Doru îl trimise pe tov. Gogu pentru a căuta controlorul şi a-l chema cu cheia pentru a dezăvorî uşa compartimentului unde aveau depozitate bagajele. Pe şinele de fier, acceleraturl Berlin-Bucureşti se apropia de ultima staţie feroviară din Ungaria, la care nu avea programată oprire, când brusc, după o curbă cu rază mică, unde viteza s-a redus mult în conformitate cu graficul de mers, frânele scrâşniră şi trenul se opri, cutremurându-se tot. Bărbatul din compartimentul respectiv trăsese semnalul de alarmă! Controlorul inspectă instalaţia pentru a determina cauza opririi intempestive, când recunoscu faţa schimonosită a bărbatului din compartimentul blocat ai cărui ochi fioroşi ţintuiau pe călătorii de afară. Deblocă uşa pentru a constata infracţiunea şi a tăia chitanţa de plată. Cel din compartiment ţâşni printre ei, tratându-i pe colegii de călătorie cu pumni în cap şi picioare în dos. V-am găzduit la mine în Germania, ca să mă drogaţi şi să mă aduceţi înapoi? Tâlharilor, păcat că nu v-am prins în Germania, că vă băgam în puşcărie. Să mă răpiţi, ca să fac închisoare la comunişti?! Şi dă-le la canucule peste cap, la degete peste urechi şi la muchii de palmă peste ceafă în învălmăşeala celor trei trupuri, care s-a produs. Vă rog să mă reţineţi pentru infracţiune la regimul folosirii mijloacelor de transport, solicită românul azilant pe cale de a fi returnat forţat în patria mamă. Omul cu cămaşa ieşită de sub curea, cu echimoze proaspete pe faţă, a fost coborât pe teritoriul ungar şi nu a mai ajuns în vama românească de la Curtici. Acelaşi transfug, reîntors în Vest, participa la majoritatea întâlnirilor cu noii veniţi, pentru a identifica eventualii agenţi pe care regimul comunist îi infiltra în vest. Aşezat vizavi la masă, Felix Man o întreţinea pe lelea Mărie, cea mai veche tulnicăreasă din Bumgartul de Sus Ce comanzi de mâncare, băciţă, Mărie? Nu-mi trebe nici o bucătură de la oamenii ăştia! Doar n-am venit până în München să le cer de mâncare. Mai demult, la tulnic, se utilizau melodii, cunoscute între localnici, pentru a transmite anumite mesaje vecinilor de pe alt deal, aflaţi la câţiva kilometri depărtare. În deschiderea festivităţii, ca invitată a asociaţiei saşilor din Transilvania, şi-a făcut şi săteanca tulnicăreasă numărul. Odată spectacolul sfârşit, toată societatea de la Oktoberfest, aşezată la o masă, mult mai lungă decât lată, s-a pus pe mâncat şi băut. Apoi şi-au încrucişat antebraţele cu cei de alături şi s-au pus pe cântat şi legănat în părţile laterale. Înainte de plecare, în timp ce ceilalţi vizitau vespasianele, Mărie nu mai putea de crampe în ventre şi se destăinui conaţionalului, încă tânăr, aşezat alături. Bă, Felix, dă-mi de la tine un colţ de pâine că nu mai pot de foame. 214

215 Nu te-am întrebat dacă ţi-e foame tu, femeie? Apă tu nu ne cunoşti? Muream de ruşâne să mănânc ió, mocană originară din Transilvania, pomană de la străini! La ieşirea din imensul cort, amenajat pentru serbare pe un zid antic de cărămizi, a cărui zugrăveală albă se închisese în cenuşiu datorită poluării atmosferice din mediul urban, era pictat semnul anarhiei, astăzi regândită ca fiind dreptul de a te autoconduce. Întors acasă, în Sibiu, observă cum un pici se chinuia pe zidul fostei cazarme nouăzeci, năpârlit de igrasie, să parafrazeze anarhia germană cu LC, adică libertatea consfinţită, sau liber-cugetător. 68. Felix Man în imobilul paşilor pierduţi din împărăţia dracilor Uneori păşeşti pe tărâmul pluşat al unor instituţii unde regulamentele interne transformă oamenii în nişte baloturi de paie îmbâcsite de naftalină, cu rolul de sperietori, gata a te flitui, mirându-se cum pe teritoriul responsabilităţii lor a îndrăznit să intre un intrus. De fapt nu mai există oameni, când intri în aceste imobile întâlneşti numai vrafuri de acte, acte ce trebuie înregistrate, amânate, repartizate, temporizate, secretizate, trimise la semnat şi ştampilate. Şi un expert pe fiecare domeniu, o somitate ce şi-a perfecţionat decarii impotenţei în birourile criptologiei comuniste, unde fiecare se eschiva să semneze ceva, ce putea fi interpretat de un tovarăş mai sus pus. «Nu se poate, tovarăşe!» «De ce nu se poate?» «Pentru că, nu se permite, tovarăşe»! Dreptu-i că mai exista şi câte o somitate a conducerii centralizate, care imediat te recunoştea, te tutuia, se lansa în speculaţii asupra arborelui genealogic al neamului tău, «măi, Mane», îţi vorbea de bine rudele, pe care le cunoscuse în munca de activist, le ajutase numai atât cât s-a putut şi când nu se mai putea le consolase. Întotdeauna se mai găsea câte o speranţă: «Nu renunţăm noi la democraţia socialistă. Nu degeaba se zice: comunismul e cea mai dreaptă orânduire de pe planetă. Ei, da, or mai fi şi alte planete, nu-i aşa?! Poate acolo alţii vor construi ceva mai bun, dar noi suntem realişti, trăim pe pământ! Problema dvs. se dovedeşte a naibii de spinoasă. Ştiţi, sunt comunişti şi comunişti, mai suntem şi noi oameni şi înţelegem defectele altora. Aceia cred că slujesc cauza partidului aşa, dar nu-i bine! În definitiv, Felix Man, de ce nu doreşte tovarăşul şef să vă dea recomandarea?» Spune că nu există nicio lege care să-l oblige! 215