Ioan Robu, Itinerarul credinţei în viaţa şi opera lui Julien Green, Institutul Catolic Sfânta Tereza, Bucureşti, 1995, 176p.

Transkript

1 Caietele Institutului Catolic I (2000) RECENZII Ioan Robu, Itinerarul credinţei în viaţa şi opera lui Julien Green, Institutul Catolic Sfânta Tereza, Bucureşti, 1995, 176p. Cartea arhiepiscopului Ioan Robu, la origine lucrare de doctorat, reprezintă o analiză curajoasă a unui caz de creştinism inconfortabil. Demersul autorului se înscrie în eforturile teologilor contemporani de a susţine un dialog atît cu ştiinţele cît şi cu literatura, acţiuni în urma cărora corpusul de probleme şi idei al teologiei se îmbogăţeşte. Acţiunea acestora este legitimată de Conciliul II Vatican, în Constitiţia Gaudium et Spes, nr. 62, citată în lucrare: În felul lor, literatura şi artele au o mare importanţă pentru viaţa Bisericii. Ele se străduiesc într-adevăr să exprime natura proprie a omului, problemele sale, eforturile sale de a cunoaşte şi de a se perfecţiona atît pe sine însuşi cît şi lumea. Ele se străduiesc să descopere locul lui în istorie şi în univers, să pună în evidenţă mizeriile şi bucuriile, nevoile şi energia omului şi să prezinte contururile unui destin uman mai fericit. Astfel ele sunt capabile să cultive viaţa omului, pe care o exprimă sub forme multiple, în funcţie de timp şi de loc. Trebuie deci să procedăm astfel încît cei ce se dedică acestor arte să se simtă înţeleşi de Biserică chiar în sînul activităţii lor şi, bucurîndu-se de o libertate normală, să stabilească mai uşor schimburi cu comunitatea creştină. În contextul reformei instituţiilor, mentalităţilor, culturii şi educaţiei, proces actual pe care îl suportăm şi la care participăm, lucrarea poate fi de mare interes pentru teologi, oameni de cultură din diferite domenii, profesori şi studenţi, iubitori de literatură, prin modelul de acceptare a diferenţelor şi de deschidere spre dialog pe care îl oferă. Itinerarul credinţei lui Julien Green, altfel spus drumul dezvoltării conştiinţei sale religioase începe cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu şi al comunicării directe cu El în copilărie, trece prin drama sfîşierii interioare între omul carnal şi omul spiritual, traseu al convertirilor şi al alienărilor, şi ajunge la credinţa matură, ce presupune acceptarea şi asumarea condiţiei umane în care coexistă binele şi răul; act posibil doar prin încrederea şi speranţa în fidelitatea lui Dumnezeu. Iubire

2 Recenzii 247 necondiţionată, iubire geloasă, iubire care vindecă rana interioară a sufletului omenesc şi uneşte lumea celor văzute cu a celor invizibile sunt ipostazele în care iubirea divină i se revelează pasionalului Julien Green. Pentru a pune în evidenţă experienţa religioasă a artistului, precum şi reflecţiile acestuia asupra ei, materializate într-o teologie personală, implicită, Ioan Robu utilizează analiza de conţinut aplicată scrierilor autorului. Ipoteza de la care pleacă demersul analitic este cea a legăturii vitale şi subtile dintre opera şi biografia autorului în ceea ce are ea mai semnificativ ca trăire spirituală şi psihică. Sînt analizate, aşadar, Jurnalul şi scrierile autobiografice pe de o parte (ele validîndu-se reciproc), romanele şi piesele de teatru pe de alta, căutîndu-se temele comune şi modul în care cele două feluri de scrieri se luminează unele pe celelalte. Urmărind analiza, vedem cum experienţele vieţii lui Julien Green se transmută în operă: eurilor aflate în conflict în personalitatea autorului le corespund personaje care se confruntă, obsesiile creatorului intră în discursurile eroilor / antieroilor, evenimente biografice cruciale apar translate în istoria personală a unuia sau altuia dintre protagonişti etc. Mai mult decît atît, comunicarea complexă operă biografie se relevă a fi reciprocă: lectura unora din creaţiile proprii îl ajută pe Julien Green să-şi clarifice mersul evoluţiilor sale profunde pe calea deloc uşoară a credinţei dinamică proiectată (inconştient) asupra personajelor. Cartea Itinerarul credinţei în viaţa şi opera lui Julien Green este scrisă într-un stil clar şi elegant. Autorul posedă ştiinţa alegerii titlurilor şi subtitlurilor care orientează lectura, precum şi pe cea a selectării citatelor care să incite cititorul la cercetare proprie asupra operei greeniene, din perspectiva deschisă de exeget. Teologul Ioan Robu reuşeşte să intervină eficient şi discret spre a ne clarifica trăirile şi reflecţiile unei personalităţi de excepţie cum este cea a lui Julien Green, fără a încerca să i se substituie, fără agresivităţi doctrinare care să ne creeze impresia de distorsionare a universului artistului şi fără moralizări justiţiare. D-sa răspunde cu onestitate şi încredere la încrederea şi sinceritatea creatorului de literatură. În finalul acestei prezentări, am putea adăuga că autorul Itinerarului credinţei onorează prin prestaţia d-sale promisiunea făcută cititorului în Introducere: Gîndirea teologică trebuie să traducă revelaţia pentru lumea de astăzi; şi teologie nu înseamnă atît o adîncire mereu mai profundă a misterului lui Dumnezeu, cît mai ales o prezentare întotdeauna nouă a acestui mister. Recunoscînd că trebuie să se întoarcã la Dumnezeul Scripturii, teologia contemporană recunoaşte insuficienţa limbajului ei actualmente folosit pentru transmiterea Cuvîntului. Fără îndoială că a exprima acelaşi adevăr biblic într-o manieră

3 248 Recenzii diversă înseamnă a vorbi despre Dumnezeu în limbajul lumii; cum se prezintă astăzi acest limbaj? Iată o întrebare care preocupă cultura teologică, o întrebare care pune în relief importanţa indiciilor date în această privinţă de literatura contemporană: este prea sugestiv faptul că, pentru mulţi, Love Story de Segal este Cîntarea Cîntărilor din ultimii ani; că romanul lui Camus, La Peste, este considerat de unii ca fiind Cartea lui Iob a secolului nostru. Studiul intitulat Itinerarul credinţei în viaţa şi opera lui Julien Green vrea să se prezinte ca o contribuţie la efortul comun depus de teologie în vederea reînnoirii limbajului folosit pentru propovăduirea mesajului de mîntuire şi ca o participare personală la lărgirea dialogului dintre teologia şi literatura contemporană. Carmen-Maria Mecu Jürgen Werinhard Einhorn Ofm, Kunsterziehung. Literatur, Kunst und Schulpraxis in franziskanischer perspektive. Festgabe Zum 65.Geburtstag, ed. Dieter Berg, Werl, Dietrich Coelde Verlag, 1999 ( Saxonia Franciscana, vol. 12), 467p., 134 imagini Jürgen Werinhard Einhorn este cunoscut specialiştilor în cultură medievală mai ales prin impresionanta sa carte Spiritalis unicornis. Das Einhorn als Bedeutungsträger in Literatur und Kunst des Mittelalters (527 p., 192 imagini) apărută în prima ediţie la Editura Wilhelm Fink, München, 1976, reeditată cu aducerea la zi a informaţiei în Culegerea de studii KunstErziehung reuneşte atît lucrări tipărite între 1961 şi 1999, cît şi lucrări inedite. Ca şi în Spiritalis unicornis, diversitatea domeniilor culturale investigate stă sub semnul unei spiritualităţi unificatoare. Sînt analizate opere ale unor autori cu renume: Paul Celan, Reinhold Schneider, Peter Härtling în relaţia lor cu figuri exemplare precum Iov sau Francisc de Assisi. J. W. Einhorn interoghează însă şi poeziile sau recenziile la poezii publicate în Frankfurter Allgemeine Zeitung de-a lungul a cincisprezece luni, pentru a înţelege ce chip dă lirica din contemporaneitate noţiunilor de eliberare şi mîntuire. Tot dintr-o analiză atentă de texte reiese modul cum înţeleg utopia autorii contemporani de limbă germană.

4 Recenzii 249 Din arta plastică a zilelor noastre, Jürgen Werihard Einhorn se opreşte asupra felului în care la Joseph Beuys tema franciscană arată-ţi rănile dă nu doar titlul unei instalaţii din 1974/75, ci, împreună cu tema nebun întru Cristos (ioculatores Domini), devine o constantă a activităţii artistice. Din studiul lui J. W. Einhorn înţelegem cum a evoluat în timp reprezentarea în artele plastice a personalităţii lui Francisc de Assisi, reîntorcîndu-ne în istorie, către începutul secolului XX dominat de imaginea Sfîntului vorbind cu animalele, a trubadurului şi fratelui bucuriei, apoi mai departe, în secolul XVIII şi XVII cînd iluminismul aduce în prim plan întîlnirea lui Francisc cu sultanul din Egipt, ca model de toleranţă religioasă în timp ce în secolul XV dominase tema primirii rănilor cristice. Evoluţia din artele plastice poate fi înţeleasă numai în complexa ei legătură cu textele scrise, mai ales cu cele alcătuite de Celano şi Bonaventura. Din aceste vita,un fragment anume, cel al visului papei Innocentiu III despre Francisc susţinător (salvator, îndreptător, sprijinitor) al basilicei din Lateran pe cale de a se ruina, este urmărit în formele literare care l-au precedat, precum şi în cele care i-au urmat. De o importanţă majoră pentru cercetarea raportului text imagine sînt cele două manuscrise ilustrate cu Legenda maior de Bonaventura, şi anume un manuscris din secolul XV păstrat la Roma şi celălalt, din secolul XIV, păstrat la Madrid. În introducerile minuţios alcătuite ale celor două ediţii facsimilate (Roma, 1992 şi Madrid, 1999 varianta germană a acesteia din urmă este reprodusă în volumul prezentat de noi), Jürgen Werinhard Einhorn descifrează legătura ditre cele două manuscrise, precum şi dintre acestea şi frescele lui Giotto. O altă tematică a cercetărilor incluse în acest volum este cea comună cu deja amintita carte Spiritalis unicornis. Autorul a reuşit să identifice şi să reunească mental cele două părţi rupte şi păstrate în muzee diferite din Anglia şi din Germania, ale unei vechi şi valoroase ţesături (sfîrşitul secolului XIV), reprezentînd Fecioara şi vînarea inorogului. Sau, într-un studiu recent, să clarifice legătura ce se poate face în două cărţi diferite de embleme între Dido din Carthagina, Hildegard von Bingen şi inorogul ca animal sacrificat pentru a se măsura întinderea oraşului. Pregătirea celei de a doua ediţii a cărţii Spiritalis unicornis a oferit materialul pentru o prezentare a direcţiilor noi de cercetare şi o bibliografie a lucrărilor apărute după 1975 referitoare la tematica unicorn (subliniem faptul că au fost incluse şi cercetări publicate în estul Europei, dincolo de cortina de fier ). Dintre celelalte teme cuprinse în volum, mai amintim în treacăt studiul de istorie a arhitecturii bisericilor franciscane din regiunile Brandenburg şi Mecklenburg Vorpormmern (deci din fosta Germanie Democrată), studiile despre literatura în şcoala contemporană, ca şi pe cele despre

5 250 Recenzii probleme de educaţie şi comportament social. O tematică faţă de care noi, cercetătorii din estul Europei, păstrăm încă o distanţă prudentă, este cea a artei şi literaturii despre muncitori (scrisă sau nu de muncitori). J. W. Einhorn, după o documentare atentă în biblioteca şi arhivele Institutului Fritz Hüser din Dortmund, scrie despre Die neue Bergpredigt in Zeugnissen der Sozialen und der Arbeiterdichtung, cu o atenţie specială pentru tablourile cu teme cristice ale lui Fritz von Uhde. Fără a fi epuizat conţinutul volumului, sperăm că am spus suficient pentru a defini acribia ştiinţifică cu care a fost alcătuit şi permanentul respect pentru varietatea şi multitudinea manifestărilor culturale. Cătălina Velculescu Gustave Thibon, De la divin la politic, convorbiri cu Chr. Chabanis, traducere şi prefaţă de Aurelian Crăiuţu, Editura Anastasia, Bucureşti,1998 Editura Anastasia, care a tradus acum cîţiva ani un volum de convorbiri cu Gabriel Marcel, ne oferă acum un interviu cu un gînditor mai puţin cunoscut, dar asemănător lui Gabriel Marcel: catolic, adept al unui tradiţionalism social şi religios mai decis decît cel al lui Marcel. Un filozofţăran, aşa cum Monsieur Pouget, maestrul lui Jean Guitton, a fost un teologţăran, aproape de natură, de lucrurile concrete. Thibon, care era un autodidact, a scris o critică a lui Nietzsche (Nietzsche, Le declin de l esprit 1948) şi numeroase volume de aforisme. Textul prezentat reprezintă transcrierea unor interviuri la televiziune ce au avut loc în 1974, realizate de criticul literar al săptămînalului France Catholique. Împărţirea cărţii pe capitole ne arată principalele aspecte ale gîndirii lui Gustave Thibon: setea de absolut, experienţa divinului, de ce sunt creştin ( creştinismul este singura religie a dragostei, un răspuns excelent!), absolutul şi relativul, despre natural şi supranatural, dragostea omenească şi divinul, politica şi Biserica, cuvîntul şi scriitura, răul şi lovitura soartei, iată titlurile mai importante. Nietzsche are o mare importanţă în gîndirea lui Thibon: Nietzsche este suficient să schimbi cîteva cuvinte-cheie, de exemplu să schimbi cuvîntul «supraom» cu «Dumnezeu», pg.102, dar poate mai importantă este Simone Weill, atît de aproape de creştinism. Traducătorul îi numeşte în prefaţă pe amîndoi, Thibon şi Weill, anarhişti-

6 Recenzii 251 conservatori, aş putea spune că Thibon este mai mult conservator decît anarhist, iar Simone Weill mai mult anarhistă decît conservatoare. Întrebat dacă este antidemocrat, Thibon răspunde: nu, însă, venind cu rezerve greu de contestat. Mai contestabilă este părerea că Democraţia de tip britanic nu cîştigă nimic dacă este transplantată ca atare în alte ţări (pg. 73); ştim acum că regulile democraţiei formale sunt esenţiale pentru a evita pierderea libertăţilor. Conservatorismul lui Thibon, influenţat din păcate mai mult de Maurras decît de primul lui maestru, Maritain, ar putea fi invocat de către ecologişti: eu critic lumea modernă nu datorită pasiunii ei pentru lucrurile materiale, ci în măsura în care ea denaturează universul material şi natural. Iar afirmaţia sa divinul se grefează pe biologie, nu pe mecanic, incontestabilă de altfel, arată o influenţă certă a lui Bergson. De altfel, Thibon rămîne adept al primelor lucrări ale lui Maritain, cele din (culegerea de eseuri Antimoderne este din 1922), pe cînd Maritain va evolua spre o poziţie de acceptare relativă a modernităţii. Ceea ce este important în gîndirea lui Thibon este partea spirituală, o mărturie a întîlnirii cu rugăciunea, a experienţei credinţei şi dragostei. Creştinii diferă în părerile lor asupra problemelor sociale, istoriei, politicii ei sunt însă cu toţii discipoli ai lui Cristos, iar ultimele pagini ale acestei cărţi sunt despre Cristos. Radu Duduica Nicolae Mecu, Iacob Negruzzi sau vocaţia comunicării, Editura Minerva (colecţia Universitas ), Bucureşti, 1999, 245p. S-o spun dintru început: graţie cărţii domnului Nicolae Mecu, dosarul Iacob Negruzzi a fost inventariat cu toată minuţiozitatea posibilă, estimat pînă la nuanţă în ceea ce-i priveşte însemnătatea, clasat într-un mod ca şi definitiv. Şi zic că într-un mod ca şi definitiv numai fiindcă spicuitori de amănunte prin sine neglijabile, ori amatori de piruete interpretative frizînd originalitatea cu orice preţ se vor mai putea oricînd găsi; spre exemplu, întro posibilă demonstraţie potrivit căreia Junimea şi Convorbirile literare îi

7 252 Recenzii datoresc mult mai mult secretarului perpetuu decît lui Titu Maiorescu. Însă cu asemenea facile mutări de perspectivă şi de accent, efigia scriitorului şi a managerului junimist nu vor putea fi întru nimic clintită din cadrul ce i-a fost stabilit prin actuala cercetare. O primă calitate inconfundabilă a lucrării de faţă e de a se fi constituit monografic într-o accepţie prin excelenţă modernă a termenului. Nimic din mîlul factologic al lucrărilor mai vechi de acest tip nu e de aflat aici, deşi obsesia exhaustivului este prezentă peste tot. Autorului nu i-a scăpat nimic din ceea ce etalează semnificativ documentele de epocă, din comentariile consacrate acestora de către cei ce l-au precedat, din ceea ce prin nemenajarea eforturilor proprii poate adăuga funcţional celor ce s-au şi spus, cumpănind totul din unghiul ţelului de a ajunge la o sinteză edificatoare. În ordinea însemnătăţii specifice pe care Iacob Negruzzi a avut-o în cadrul Junimii, spre exemplu, punctul de vedere fecund al autorului e de a-l fi comparat oriunde se impunea cu Maiorescu, în calitate de spiritus rector, relevîndu-i pe calea aceasta calităţile cum potrivit le numeşte de manager, care nu înseamnă contribuţia de executant obedient, ci aceea, complementară şi îmbogăţitoare, de inteligentă transpunere în practică, uneori în răspăr cu mai abstractele vederi ale criticului, a ceea ce se impunea hic et nunc. Într-aceasta e de văzut una dintre dimensiunile novatoare ale actualei cercetări, în raport cu optica unor predecesori iluştri ca Tudor Vianu, G. Călinescu şi mai recenţii osărduitori în materie, îndeosebi ieşeni. Portretul biografic al lui Iacob Negruzzi din prima secţiune a lucrării, conceput în spiritul a ceea ce mie îmi place să numesc biografia interioară, este eminent, viu în toate semnificaţiile lui. E o remarcabilă creaţie critică, realizată şi prin stringentă supunere la obiect în ordinea documentară a lucrurilor, şi prin distanţare critică de orice superfluităţi insignifiante. O a doua calitate fundamentală a lucrării de faţă e de a fi tratat printr-o grilă modernă ceea ce poate fi menţinut acum sub semnul esteticului din pletorica operă de poet, prozator, dramaturg, publicist, în raport cu ceea ce e de reţinut numai sub beneficiu de inventar critico-istoriografic. Şi aici punctul de plecare interpretativ e unul întru totul adecvat: comparaţia cu scriitorii generaţiilor precedente, mergînd spre afililierea printre aceştia, fără a face abstracţie de intuiţiile anticipatoare în raport cu Caragiale şi cu alţi comilitoni din generaţia convorbiristă. Printr-o asemenea dublă asemuire, principala însuşire a scrisului negruzzian, - umorul îşi evidenţiază în lucrare toate notele specifice, decurgînd dintr-un mimesis deloc plat, înlesnit cum bine observă monograful de excepţionala ureche filologică şi dintr-o perspectivă carnavalescă asupra vieţii sociale.

8 Recenzii 253 În sfîrşit, o a treia calitate fundamentală a cărţii ţine de înzestrarea specifică a autorului. Atît în ordinea construcţiei globale, cît şi într-a expresivităţii menite să dea materialitate edificiului monografic. Funciar, domnul Nicolae Mecu are o structură fericit complementară: e un abstractor şi un estet mulîndu-şi cu nedesminţită trezie demersurile pe particularităţile obiectului de studiat, dar nu mai puţin e şi un beletrist în ordinea enunţurilor, beneficiind de o paletă lexicală de mare plasticitate şi îndemînare în a numi greu sesizabilul. Sintaxa textului e de o sprinteneală uneori parcă argheziană, cu truculenţe paradoxal-oximoronice generatoare de umor implicit, cu decise formulări apoftegmatice în punctele nucleatice ale judecăţilor de valoare. Nimic expediat a lehamite, nimic redundant, totul dozat unde şi cînd trebuie, atît în reconstituirea biografică, precum şi în aceea a etajării semnificaţiilor valorice ale operei lui Iacob Negruzzi. O dovadă aşa-zicînd per a contrario? Chiar cînd recurge la citate abundente (îndeosebi din enorma corespondenţă a scriitorului, pe care a exhumat-o ca nimeni alţii), acestea nu obosesc, nu plictisesc, fiindcă nu sunt reproduse otova, ci pregătite şi precedate de comentarii menite a convinge că nu puteau să lipsească. Interpreţi sagace, în cazul fac-totum -ului junimist şi al scriitorului de multe ori incontinent, au mai fost: regizori ai unei materii atît de abundente, antologatori, constructori cu asemenea simţ al raporturilor de intuit între parte şi întreg, nu prea îi cunoaştem, dintre antecesori. Cum s-a observat din cele dinainte, obiecţii privind ansamblul cărţii nu sunt de formulat. Mi-au reţinut atenţia abia cîteva derapări de amănunt. Mă opresc numai la două. Nu se verifică, după mine, declinul Junimii odată cu plecarea lui Maiorescu la Bucureşti, - aşa cum credea şi Tudor Vianu; abia prin mutarea lui Negruzzi şi a Convorbirilor în Capitală se poate vorbi de aşa ceva, precum observase şi Ion Creangă într-o cunoscută scrisoare. Apoi suprasolicitarea propriei sprinteneli stilistice din partea autorului nu e, uneori, fără primejdia de a deveni ambiguu. Cum afirmam însă, asemenea derapări sunt neglijabile în raport cu calităţile cu totul remarcabile ale cărţii, lucare de referinţă în spaţiul temei pe care şi-o propune spre cercetare. George Munteanu