SCHLESAK TÎRZIU PENTRU CELAN

Transkript

1 tolle lege 1 Dieter SCHLESAK TÎRZIU PENTRU CELAN Nimic nu-i acel rotit-în-sine vorbe vorbe chiar tu doar pe uscat ca un peşte zvîrcolindu-se în loc să mergi peste apă şi-n plasă de El prins purtat din nou doar melodii şi jumătatea de mal: vederea creion-de-ardezie apucat fire de praf pe piele uitată însă durerea deschiderea este aici aproape şi niciodată muiată-n nume vanitate artificializată oglindă oglindă-mată lasă să vină solul sol însuţi înalta roşeaţă ruşine a obrajilor porţile/abia încă Ierusalim Zelem în fiecare vărsat hai să aşteptăm Gîndeşte-te la Mea Sherim şi pietrele fiindcă rochia a fost prea scurtă/ şi astfel e acum şi poemul tău eu însă aştept pe travestitul înger şi-i citesc Ioanei altfel/mă joc cu tîrfa literatură îi aplic coama-mprospătătoare a strălucindului/mă gîndesc la Maria da, în loc de sinucidere comite această străinare şi-aştept sedus căci, dacă viaţa nicicînd nu se mai lasă parafrazată această eroare în raza cea mai luminoasă a lui a -fi-înşelat atunci re - materia primă a poeziei -...scrie! trivocala, să nu rîd, cum mă sîcîie şi-mpresoară în faţa bîlbîitului altar acestui perete din faţa Lui/închis în biserici un gîngăvit de demult ce zace-n mine greu în stomac această stricată cină abia sorbind din simbol cum din hîrtia fadă a unei lozinci/că treci pe lîngă apa vieţii - aceşti răufăcători întru Domnul. bate-o de-a lungul unei trivocale De las Nombras de Cristo zilnic o dublă adiere: acasă rugăciunea inimii astfel, ia-l mai în serios decît Seriosul doar nici o vorbă mai mult! Îndură-te de mine! Amintirea rămînă un fulger. Dumnezeule, aceste trei persoane în mine în tine în noi toţi despicate încă mereu cufundate în viaţă acest vis/cînd într-adevăr încă aici sîntem tatăl cu fiul m-a călărit întru ruşine/nemai-în febră, copilul meu nu nu, tu domn al permutărilor vorbeşte voce spune-mi-o trezeşte-mă înainte-ncă de moarte: Aici să fii! oglindă mată oglindă luminoasă deodată un om nu nici unul în propoziţie doar/las-o în sfîrşit să devină reală, să apară să sară ca una tînără: puişor de înger tinzînd în sus în spate ei bine dimineaţa nici un fulger doar cel ce căpăţîna ne-o coase la loc nu pe pod mîna cu coşul pieptului corpului pe jumătate deja peste parapet apa va fi de gheată pămîntul spumant acolo cazi nu greu mîna vocea şi totul devine astfel întru o siluetă şi vorbele în sfîrşit adevărat devenite (ca aici nu, doar spuse-n urmă şi astfel aduse totuşi amintite în fulger): este acest stop! Nu! Vino-napoi! Tu încă eşti de trebuinţă! Această Voce! ia adevărata nucă: capul tău acesta ar fi bilanţul vieţii tale de nepierdut ca ştergerea tuturor celor însperate:

2 2 editorial Mariana GORCZYCA De ce ni se surpă zidurile? Prin practicile agricole din anii studenţiei, până la focul de tabără când repertoriul devenea altul, culegeam mere şi ne prosteam cântând tot felul de cântece mobilizatoare: Se dărâmă şcoala meaaa/ Mă uit la ea şi simt cămi creşte inimaaa... Era cocteilul acela de ludic oximoronic cu tempou de marş de defilare, care se plia de minune pe actul nostru patriotic de cules mere şi spus bancuri cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Era toamna lipsei de griji, de sesiune, de repartiţie la ţară. Nu mai am vârsta studenţiei şi poate de aceea mă uit la Cetate cum se dărâmă cu o stare de spirit diferită. Mă uit la Cetate cum cade... şi-mi vine să scriu un poem. Ar ieşi o elegie preromantică, demnă de Heliade, Cârlova sau Grigore Alexandrescu. Tema zidurilor care se surpă ar glisa, vers cu vers, spre procedeul romantic al antitezei trecut glorios-prezent decăzut. Invocaţia saşilor de odinioară ca să vină, nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci să locuiască din nou Cetatea, ar fi de efect maxim. Enumerarea Turnurilor Cetăţii, cu apartenenţa lor la meserii de care nu prea mai dai prin Pagini aurii (Cositorari, Frânghieri, Fierari, Cojocari, Croitori, Măcelari) ar contribui la o paletă largă a figurilor de stil (sintactice, de construcţie, semantice) ce ar face textul eligibil pentru manualele alternative. Dar n-am să-l scriu. Mă uit la Cetate cum cade... şi-mi vine să scriu un scenariu de film. Panoramare de sus a şoselei ce vine dinspre Braşov, traversează Târnava, se apropie de Cetate, stop cadru pe zidul dărâmat din spatele Primăriei, urcat cu aparatul pe Scara acoperită a şcolarilor, focalizat un capac de coca cola, câteva chiştoace de ţigări (pentru a da apă la moară celor care se distanţează etnic atunci când rostesc frumoasă ţară, păcat că-i locuită), mutat obiectivul de pe trepte, apropiat camera de o despărţitură dintre scânduri. Sonor: un cântec religios în limba germană interpretat angelic de glasuri de copii în grădina învecinată. Îndreptat iar camera spre lumina de la capătul de sus al tunelului. Glasurile sublime ale copiilor se aud în continuare. Sus, Bergschule, cu stilul ei neogotic şi cu inscripţia ei latinească de pe frontispiciu. Undeva, lateral, nişte adolescenţi ignoră avertismentul Fumatul dăunează grav sănătăţii. Camera se îndreaptă apoi în dreapta, tendenţios, de parcă ar face un film pentru ora de dirigenţie, spre cimitir. Este cel mai vechi, cel mai mare şi cel mai frumos cimitir al oraşului. Pe una din alei, prin traveling, s-ar urmări paşii şovăitori ai unei săsoaice încălţate într-un magazin din München, care se îndreaptă spre un mormânt foarte vechi, cu o coroană-blazon pe piatra funerară ce serveşte şi de sprijin al porţiunii de deal ce stă să se surpe, din spatele mormântului. Ajunge. Lasă jos florile, lumânarea în suport roşu de plastic, geanta cu săpăliga, făraşul, măturica, sacul pentru gunoi. Împreunează mâinile, păstrează un moment de reculegere. Flash-urile memoriei ei vor face obiectul de fapt al filmului. Ea, la absolvirea Liceului de Fete, defilând cu colegii de promoţie pe strada principală, cu fanfara în frunte. Duce steagul şcolii alături de Freddi, şeful de promoţie de la Liceul de Băieţi. Stângul, stângul, stâng, drept, stângul. Apoi tot Defilare. De 1 Mai, prin faţa Lupoaicei, ca locţiitor de secretar de partid la Cooperativa Prestarea. După care au mers pe Vila Franca, unde sub stejar, a dansat cu soţul ei pe melodia Anton auf Tirol, dar şi pe Marina, Marina. Apoi ancheta de la Securitate după ce soţul nu s-a mai întors din călătoria lui în Germania. Acuza de trădătoare de patrie a supărat-o cel mai mult. Pentru ea patria era Siebenbürgen, parte a României Socialiste în care germanii erau pomeniţi în discursuri undeva la coada listei, înainte de alte naţionalităţi. Apoi lagărul de la Nürnberg, din Vaterland-ul strămoşilor, unde era considerată în categoria Ausländer. Deci nici acolo nu era cetăţean de rangul întâi. Apoi sărbătorile de Paşti şi de Crăciun când trimitea pachete în România şi-şi dorea să se împacheteze în ele. Aparatul de filmat ar filma-o din nou pe bătrâna doamnă, cu un prim plan pe ochii ei umeziţi de amintiri, după care ar surprinde ritmul curăţirii mormântului, aprinsul lumânării, strângerii plantelor uscate şi al lumânării vechi în sacul de gunoi, înghesuit în geanta cu care venise. Dar n-am să-l scriu. Mă uit la Cetate cum cade... şi-mi vine să scriu un reportaj. Aş porni cu un lied în care informaţia brută ar introduce cititorul în miezul problemei: La sfârşitul lunii martie s-a prăbuşit o bucată de 35 de metri din zidul Cetăţii Medievale Sighişoara, care figurează pe Lista UNESCO, înregistrându-se totodată alunecări ale terenului spre casele învecinate pe circa 60 de metri de zonă sudică. Aş descrie apoi, de la faţa locului, aspectul zidului surpat, rana provocată Cetăţii, răscolirea trecutului. După care aş căuta, la orizont (care, de la înălţimea Cetăţii, pare foarte departe) o pată de cer senin. Dar ce reportaj e acela, despre un eveniment petrecut în Sighişoara, fără semnalarea prezenţei unor oameni cărora să le pese de subiect? I-aş căuta astfel ca să stau de vorbă cu ei nu numai pe primarul Dorin Dăneşan, ex-ministrul Miron Mitrea, actualul ministru Borbély László, conduceri de ONG-uri dar (mi-aş aminti că reportajul este o specie hibridă, la graniţa dintre jurnalism şi beletristică) şi pe Dieter Schlesak, Gheorghe Crăciun, Andrei Zanca, Eugenia Vodă, Farkas Miklós, Dorin Ştefănescu, Marius Iosif, Ioan Neagoş, Dan Lotoţchi, Puiu Ivaniţchi, Radu Macrinici, Gheorghe Mihăilă şi alţii foarte importanţi, printre care temeinicii noştri istorici ar fi la loc de frunte. Dar n-am să-l scriu. Am să fac altceva: am să mă adresez cititorului revistei Vatra cu un îndemn mobilizator, vag socialist, consacrat de altfel şi de una din rubricile ei, Ia şi citeşte acest număr, Tolle lege! Eventual, Dă mai departe! Tirajul este totuşi limitat.

3 avanscena 3 Michaela TÜRK În perioada iulie 2006 SIGHIŞOARA CAPITALĂ MEDIEVALĂ A ROMÂNIEI Când lumea era mai tânără cu cinci secole, toate evenimentele vieţii aveau sensuri cu mult mai profunde decât azi... Omul modern nu mai cunoaşte întunecimea adâncă sau liniştea desăvârşită, nici efectul unei lămpi licărind în bezna nopţii, sau al unui zgomot venit din depărtare. (Ovidiu Drimba) Între toate oraşele ţării, Sighişoara se întipăreşte cel mai profund în mintea, dar şi în sufletul celor care au păşit măcar o dată pe străduţele pietruite ale bătrânului burg medieval. Aceste străduţe, care ignoră în egală măsură linia dreaptă şi planul orizontal, ascund şi dezvăluie, la fiecare pas, într-o elaborată, dar firească scenografie urbană, tablouri medievale care încântă ochiul şi incită imaginaţia. Farmecul şi personalitatea de neconfundat a oraşului s-au alcătuit în timp, prin armonizarea depunerilor succesive ale istoriei. Începând cu anul 1992, în fiecare vară, Cetatea Sighişoarei îşi retrăieşte în mod fulgurant trecutul datorită Festivalului Medieval. Pe străduţele înguste, sub zidurile îmbătrânite de vreme, apar intempestiv cavaleri, călugări, vrăjitori, clovni şi duhuri întrupate, veniţi dintr-o lume în care fabulosul şi teribilul trăiau laolaltă hrănind frica, dar şi neostoita înclinaţie spre aventură. La fiecare ediţie a festivalului, Evul Mediu n-a mai fost nici întâmplător, nici întunecat, nici nu a mai aparţinut trecutului. După sute de ani, el a avut prilejul să renască prin tot ce a avut mai omenesc şi etern: ARTA. Încercând să reînvie o epocă apusă pentru totdeauna, Festivalul Sighişoara Medievală îşi propune să dăruiască prezentului o fărâmă care, în decoruri de Ev Mediu şi în cântece de menestreli, va fi trăită de participanţi, ignorând efemeritatea trecerii noastre prin această lume. Importanţa acestei manifestări constă în puntea de comunicare realizată prin intermediul artei, cu ajutorul unor genuri specifice Epocii Medievale: jocul, teatrul, dansul, muzica, nu mai puţin importantă fiind diversificarea şi multiplicarea formelor de comunicare culturală, care implicit facilitează o mai bună înţelegere a fenomenului de multiculturalitate, specific Sighişoarei. În perioada iulie 2006 se va desfăşura cea de-a 14-a ediţie a Festivalul Sighişoara Medievală, această manifestare unică în România, a cărei anvergură a crescut an de an, ajungând să fie emblematică pentru municipiul Sighişoara. Premisa de la care s-a pornit în abordarea organizării ediţiei din acest an este aceea că festivalul trebuie realizat în beneficiul promovării imaginii acestui ansamblu arhitectonic unic în Europa, declarat patrimoniu UNESCO - care este Cetatea Sighişoara. Festivalul de la Sighişoara întruneşte anual zeci de mii de participanţi, atraşi de pretutindeni atât de farmecul cetăţii medievale, cât şi de atmosfera creată de organizatori în cadrul autentic oferit de Cetatea Medievală a Sighişoarei. Ca şi ediţiile anterioare, prin programul festivalului se va reconstitui pentru trei zile atmosfera Epocii Medievale, accentuând culturalitatea şi medievalitatea evenimentului, pentru ca vizitatorii să participe, cu adevărat, la un act cultural de referinţă. Tema ediţiei din acest an a festivalului: Tradiţie culturală şi mister medieval european se doreşte a fi o punte de legătură între trecut şi prezent, o punte care va contopi cele două lumi, dând naştere unei lumi noi, creată pentru cei interesaţi de cultură, artă şi istorie. Tema acestei ediţii, o îmbinare a tradiţionalului cu europenismul, se va reflectata în fiecare dintre secţiunile evenimentului: teatru, muzică veche, dans medieval şi conferinţe. Aceste secţiuni se vor desfăşura într-un decor deosebit, cultivând spectacolul comunitar prin extinderea spaţiului scenic în peisajul cetăţii, în pieţe şi pe străzi, eliminând barierele dintre scenă şi stradă, dintre actori şi spectatori. Reactualizarea tradiţiilor şi sacrului pot avea un impact generos asupra artei spectacolului, transportând în umbra unor ziduri maiestuoase, ridicate spre a dura o veşnicie, misterele unei lumi demult apuse, întinerind simţurile şi deschizând o poartă spre vis şi veşnicie, pe care, poate, o vom uita deschisă. Împreună cu acei tineri, sau mai puţini tineri, iubitori ai spiritului medieval, care vor veni la Sighişoara la sfârşit de iulie 2006, ne vom bucura de basmul care va locui trei zile în Cetate ne vom bucura că Sighişoara are atât de mulţi prieteni Pentru că, de fapt, festivalul de la Sighişoara este un nesfârşit şir de festivaluri: al actorilor, al străzilor, al turnurilor, al pieţelor, al bisericilor, dar mai ales al oamenilor Evul Mediu nu s-a sfârșit încă. (Umberto Eco) Biroul de presã al Primãrie municipiului Sighiºoara

4 4 vatra-dialog cu Gheorghe CRĂCIUN...uite, simt nevoia să fac pe deșteptul: scriem pentru a da o formă verbală unei boli de care nu putem altfel scăpa. Undeva, în cartierul Crângaşi din Bucureşti, într-o încăpere agreabilă, cu două birouri, cu două calculatoare, cu două scaune, dar cu un singur motan (şi el, într-o altă existenţă, mai mult ca sigur scriitor, dacă ar fi să ne luăm după atitudinea empatică afişată), într-o seară târzie de martie, în care Rapid a câştigat şi Steaua a făcut doar egal. Simt nevoia să precizez gazdei mele că n-o să-l întreb despre optzecism, n-o să abordez interogativ problema globalizării şi nici n-am să-l şicanez cu: ce proiecte de viitor aveţi domnule Gheorghe Crăciun? Fiindcă mulţi se simt cantonaţi toată viaţa întro anume vârstă, dar şi pentru că tocmai se întâmpla o aniversare în casă, mi-a venit să încep interviul astfel: Mariana Gorczyca: La cincizeci şi... ai confortul vârstei? Te simţi bine în datele vârstei? Gheorghe Crăciun: Nu ştiu ce poate să însemne acest gen de confort. În orice caz, n-am ajuns încă să-mi dau seama în ce constă confortul vârstei unui bărbat care a depăşit jumătatea vieţii. E adevărat că, fizic, încep să-mi cam scârţâie şi mie balamalele, dar în interior sunt un om care nu-şi simte vârsta. Şi lucrurile astea se întâmplă aşa nu pentru că aş fi eu o creatură masculină care iese din rând prin nu ştiu ce calităţi, ci pur şi simplu pentru că vârsta mea, care acum mi se pare o vârstă atemporală, se confundă cu obsesiile mele. Şi cum obsesiile mele sunt culturale şi literare, aceste obsesii sunt rupte de timp, de imediat. Evident că ele trec şi prin corpul meu supus îmbătrânirii, dar în momentul în care mă acaparează, în momentul în care mă încarcă, asta ţine de un prezent atemporal. Munca la catedră aduce un contact neintermediat cu tinerii. Îi simţi pe studenţi parteneri într-un proiect important? Îi simţi ostili? Îi simţi superficiali? Aş vrea ca studenţii mei să se simtă nişte parteneri ai mei. Din păcate, cred că lucrul ăsta nu e cu putinţă şi datorită lor, şi datorită mie, dar mai ales datorită lor. Nu vreau să-i condamn în nici un fel şi nici să mă apuc acum să lansez diatribe împotriva tinerei generaţii. E la modă, nu? ca întotdeauna tinerii să fie de vină atunci când nu se produce întâlnirea între parteneri. Mai grav e dacă întâlnirea nu are loc din cauza unui deficit de cultură. Şi, când zic cultură, mă gândesc la cultură în sens înalt. Sigur că tinerii de azi sunt nişte oameni culţi dar la fel de adevărat este că ei sunt victimele unei culturi mozaic, nişte victime colaterale, produse, pe de o parte, de internet, pe de altă parte, de jurnalismul cultural care coboară totul în simplicitate şi derizoriu. În al treilea rând trebuie să facem amara constatare că tinerii zilei, inclusiv studenţii, nu mai ştiu ce este plăcerea lecturii, acea lectură care înseamnă să ţii în mână un obiect fizic de hârtie, cartea. Nu mai au răbdare pentru aşa ceva. Lucrul acesta se vede şi din literatura care se face astăzi. Este o literatură pentru omul care şi-a pierdut răbdarea, pentru omul grăbit, pentru prizonierul unui senzaţionalism cât se poate de profan şi alienant. În ce mă priveşte, ca profesor, şi sunt profesor de 30 de ani cred că sunt o natură foarte deschisă dar în acelaşi timp şi minată de mari însuşiri inhibitorii. Am simţit de multe ori că între mine şi studenţii mei apare o distanţă pe care eu aş vrea să o anulez, deşi îmi dau seama că nu am cum. Această distanţă e produsă, probabil, de sentimentul lor de respect faţă de mine. Şi nu este neapărat vorba de respectul faţă de un om care ştie mai multe, care e mai erudit. E respectul pentru ecranul instituţional al profesiei mele sub care se ascunde un om lipsit de umor. Nu-mi place cum sunt construit. Sunt un om cu un profund simţ al responsabilităţii profesionale dar asta nu înseamnă că aici se găsesc toate idealurile mele morale. Responsabilitatea lucrează în mine şi când port un dialog, când dau explicaţii, când meşteresc ceva în casă, dar mai ales atunci când scriu. În toate aceste cazuri încerc să mă ridic la nivelul meu maxim. Fac figura unui ins mult prea serios. Or, am impresia că până şi în lumea universitară e nevoie de mai mult umor decât sunt eu capabil şi, din câte am văzut, există printre colegii mei braşoveni unii care au acest umor. Pe de altă parte, nu cred că sânt un profesor lipsit de carismă, dar carisma mea fără aşa ceva nici nu poţi să fii un profesor adevărat! e mai greu de explicat fiindcă ea nu-şi are resortul prim în acea curentă deschidere spre viaţa imediată şi publicul aferent. După cum se vede, nu mi-e uşor cu mine şi încerc să-mi fac datoria aşa cum pot...trecerea de la limba uzuală la limba literaturii se face printr-un Purgatoriu. Ai afirmat de curând, hotărât, că pentru tine literatura este o problemă individuală... Între artele pe care le cunoaştem, literatura e una dintre cele mai individuale. În ce sens? Tocmai prin faptul că este obligată să se manifeste într-un limbaj dublu preinformat (lingvistic şi retoric), într-o lume de semnificaţii date, şi această situaţie impune un tip special de singurătate, de intimitate a ta cu propria fiinţă şi cu propria muncă. E nevoie de această intimitate specială pentru că scriitorul nu lucrează cu o materie pură, ca muzicianul sau ca pictorul, ci cu una pervertită, pe care trebuie să o prelucreze. Prelucrarea asta mie mi se pare un act profund impudic şi cred că tocmai din acest motiv ai nevoie de recluziune, de închiderea în tine. Trecerea de la materia lingvistică la opera finită mi se pare un act obscen pentru ceilalţi, aproape ruşinos (e vorba de acea ruşine pe care o stârneşte, de pildă, un act sexual în văzul lumii), fără a mai aminti aici şi cât poate fi el de chinuitor. Mie numi place să-mi implantez negi pe figură, aşa cum recomanda Rimbaud. Îmi place scrisul ferit de ochii lumii. Tot aşa cum, atunci când sunt bolnav, nu suport pe nimeni în jurul meu. E aici şi o considerabilă doză de masochism,

5 vatra-dialog 5 dar ce artist sau scriitor nu suferă de aşa ceva? Dar acesta e doar un aspect al problemei. Pentru că, pe de altă parte, eu mă consider un autor experimental. După o definiţie a lui Roland Barthes, la care ţin enorm, scriitorul este un experimentator public. Scriitorul e obligat să se expună, dar nu oricum, nu îmbrăcat în costume de probă, nu întro salopetă murdară, pătată de vopsele. Scrisul e artă, experimentul ţine şi el de artă. Produsul scriitorului ajunge un bun public de care se pot bucura şi ceilalţi atunci când faptul acesta devine imperios necesar. Timpul nu contabilizează eşecurile. Până când un gest creator să ajungă bun public e nevoie de Purgatoriu (trecerea de la limba uzuală la limba literaturii se face printr-un purgatoriu) care, mai departe, te duce în Infern. Nu în altă parte, pentru că scriitura este un infern. Abia această ieşire din Infern îţi poate da senzaţia că ai învins. Ţii în mână o carte dar, până una alta, în jurul tău se întinde nu Paradisul, ci lumea profană Trăim într-o lume de consum care ne consumă. Se aud tot mai multe voci critice care ironizează epicul bazat doar pe experienţele proprii. Adică ce ai făcut la grădiniţă, cum a fost când te-ai drogat prima oară... Sigur că, punându-se astfel problema, ţi-e foame de născocire, plăsmuire, construcţie imaginativă. Dar ce facem cu conceptul de autenticitate? îl întreb eu pe profesorul universitar ce facem cu acel să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele... Autenticitatea este o problemă veche de când lumea. Astăzi, când vorbim de autenticitate, vorbim de fapt despre o nouă autenticitate. În momentul de faţă, într-adevăr, problema autenticităţii se complică, în sensul în care ea pare să nu mai fie posibilă fără o doză de ficţiune. Aşa s-a ajuns la conceptul de autoficţiune. Uite, m-am aruncat la un concept de ultimă oră, că tot puneai tu problema profesorului universitar... Eu unul cred că s-a ajuns la acest concept datorită faptului că actuala deschidere spre explorarea propriului subiect, a propriei subiectivităţi, pardon! (motanul, martor până acum la dialog, găseşte întrebările mele plictisitoare, motiv pentru care solicită hotărât deschiderea uşii spre hol) care este un fenomen generalizat, duce implacabil la descoperirea unui soi de vid al fiinţei. Autenticitatea fără ficţiune, pe care unii o mai practică astăzi, este o autenticitate a persoanei şi nu a fiinţei, o expresie a omului exterior. Omul acesta exterior este, vorba lui Valéry, domnul Oricine. E un paradox aici. Până şi ceea ce ni se pare nouă că este cel mai intim în noi ţine de nişte scheme repetabile ale trăirii. Şi asta vine nu din incapacitatea noastră de a trăi profund, vine din faptul că trăim într-o lume de consum care ne consumă, ne promovează şi pe noi, unii faţă de alţii, ca pe nişte produse de consum. Apelul la ficţiune, una placată pe propria subiectivitate, este o şansă oferită unei mai mari consistenţe epice. Deci imaginarul se adaugă la trăire. Cine are putere imaginativă, acela reuşeşte. Dar cred că mai putem aduce în discuţie, apropo de autenticiate, încă ceva. Mă întreb şi este o întrebare pe care, la un alt nivel, şi-o punea şi Mircea Eliade în romanele lui autenticiste, la persoana întâi de ce proza noastră de astăzi e atât de lipsită de spirit? În Şantier, Eliade se mira de faptul că literatura română este o literatură în care personajele nu au drame spirituale. La noi spiritul nu intră în poveste. Noi povestim fapte exterioare. De ce trăirile interioare ale unui individ nu ar putea şi ele să fie epicizate la un nivel de mare combustie interioară? De ce experienţele revelatoare (tema a fost problematizată cu brio de prietenul meu Virgil Podoabă) sunt în cazul nostru, al românilor, atât de puţine? Observaţia lui Mircea Eliade este perfect îndreptăţită. Noi nu avem genul acesta de literatură. În ce mă priveşte, nu sunt un prozator în maniera Eliade. Pe mine nu mă fascinează aventurile spiritului. Mă interesează şi mă fascinează aventurile corpului, adică ale senzaţiei, percepţiei, afectului, organicului. În cărţile mele de proză, eu am încercat să propun nişte naraţiuni descriptive, deloc lipsite de dinamism, cât mai puternic infuzate de conştiinţa corporalităţii. Cred că epicul nu înseamnă doar o înlănţuire de fapte. El poate să fie şi o poveste a reacţiilor tale corporale care la rigoare se poate confunda cu procesul de achiziţionare şi trăire a realităţii la nivel senzitiv. De la un punct încolo, scriitorul nu mai poate face nimic. E nevoie să intervină instituţiile culturale. Mi-a plăcut povestea călătoriei cu olandezul zburător din Observator cultural, publicată prin luna ianuarie. Dacă ai zbura însă nu cu un olandez, ci cu un est-european, undeva peste Ocean, spre Chicago de exemplu, la acel colocviu de literatură presupus... În ce puncte ale conversaţiei crezi că v-aţi întâlni? Foarte bună întrebare şi dificilă. Sigur că scriitorii români, cei din generaţia mea, născută în comunism, au foarte multe de povestit cu colegii lor din Cehia, Ungaria, Polonia, Bulgaria etc. Fiindcă de povestit şi analizat sunt în primul rând ororile lumii comuniste în care am trăit. Şi atunci vom constata că ne aflăm în faţa unor modele care, parţial, se suprapun. Sigur că în această discuţie ne vor interesa excepţiile, specificul, aspectele particulare. Iar noi, românii, vom constata că ieşim cel mai prost. Pentru că la noi comunismul s-a manifestat în exces. Ideologic, propagandistic, la nivelul vieţii cotidiene. Pe de altă parte, au existat şi puncte de fugă, posibilitatea de a găsi şi pete albe pe această hartă coercitivă desenată de partid. Partidul nu putea să vadă chiar totul. Şi cred ca aceste pete albe sau puncte de fugă au început să fie văzute de prin 1980 încoace: la nivel cotidian, la nivel de viaţă interioară, de viaţă intimă, de conştiinţă a propriului eu, de conştiinţă a faptului că trăieşti într-o lume care te sufocă şi din care nu ai cum să ieşi, dar pe care o poţi păcăli prin izolare individuală, solidaritate, scufundare în underground. Aşa se face că în comunismul românesc a existat o rezistenţă prin cultură, prin prietenie, printr-un pronunţat sentiment al familiei, prin spiritul de corp al grupărilor intelectuale, ceea ce explică, totuşi, cum s-a putut supravieţui. Or, astăzi, toate aceste valori sunt dispărute. După 1990 nu mai putem vorbi despre afirmarea unor veritabile generaţii literare. Sentimentul de generaţie nu se naşte oricum şi în orice condiţii. În România vechiului regim, cenaclurile studenţeşti şi revistele studenţeşti au fost nişte importante portiţe de scăpare. Nu ştiu dacă în Cehia, Polonia, Ungaria fenomenul a fost tot atât de pronunţat. Cred că nu. Şi totuşi, fenomenele sunt comparabile. La câţiva ani după 1990, când abia apăruse antologia de texte Competiţia continuă, m-am întâlnit cu o doamnă

6 6 vatra-dialog profesoară de la Universitatea Humboldt, Mireille Matusch, (sună telefonul, discuţie lungă în care intervievatul meu păstrează acelaşi calm ardelenesc cu care îmi răspunde şi mie, contaminat întrucâtva procedural, de arealul dâmboviţean în care acum locuieşte)...care dorea să facă o carte despre fenomenul generaţiei 80. Discutând cu ea, am aflat că fenomenul n- a fost doar românesc. Că şi în fosta Germanie Democrată a existat o generaţie 80, şi în Italia (ea fiind şi profesoară de italiană, cunoştea bine situaţia). Nu mai ştiu dacă a scris acea carte. Atunci însă, o interesa Competiţia continuă fiindcă dorea să scrie despre spiritul tinerilor autori români din acea perioadă. Revenind mai aproape de întrebarea ta, aş mai vrea să adaug şi faptul că, din câte mi-am dat seama, mulţi scriitori şi oameni de cultură din Europa Centrală şi de Est suferă de o imensă frustrare. Nu este frustrarea unor complexaţi. Nu este frustrarea unor bolnavi închipuiţi. E o suferinţă perfect justificată. Nici noi, românii, nici ceilalţi ca noi, nu putem accepta statutul de rude sărace ale adevăraţilor europeni. Am citit în timp destulă literatură europeană contemporană şi mi se pare că scriitorii cehi, unguri, polonezi, români, ruşi (mai puţin îi cunosc pe bulgari) stau foarte bine lângă scriitori occidentali care au cotă mare. Sigur că şi noi suntem vinovaţi pentru că nu suntem cunoscuţi şi nu prea suntem băgaţi în seamă. De la un punct încolo, însă, scriitorul nu mai poate face nimic. E nevoie să intervină instituţiile culturale. Până anul ăsta mare lucru nu s-a făcut. Dar a început să se facă. Şi mă gândesc la cei 12 scriitori români care au fost în Franţa în noiembrie anul trecut, în cadrul proiectului Les Belles Etrangčres. Şi la ceea ce face acum ICR-ul cu proiectul de traducere a unor autori români în străinătate, 20 de autori în fiecare an. Un alt proiect, care mi se pare şi mai salutar, constă în invitarea unor traducători străini, tineri cu precădere, în România, pentru sejururi de două-trei luni. După părerea mea, ei nu ar trebui în această perioadă să traducă nici măcar o propoziţie ci doar să se familiarizeze cu spaţiul geografic, social şi cultural autohton. Probabil că proiectul e gândit chiar în acest sens. Închei adăugând că, în aceste discuţii cu posibilul meu interlocutorul esteuropean, eu aş fi foarte interesat de ceea ce au făcut la modul concret instituţiile maghiare, poloneze, cehe pentru promovarea literaturii lor în afara graniţelor. Cred că avem multe de învăţat chiar de la vecinii noştri. Într-o vreme, scriitorii români aveau un sentiment de acasă când ajungeau în Franţa. L-ai trăit pe propria piele sau nu? Sentimentul acesta de acasă l-am avut chiar din prima zi a contactului meu cu Franţa. Eu am ieşit pentru prima dată din ţară la 40 de ani, urcându-mă într-un tren supraaglomerat la Braşov şi, după o zi şi jumătate, coborând în Gare de l Est în Paris. Dincolo de călătoria în sine, de acumularea vizuală a formelor de relief străbătute care m-a îmbătat de un teribil aer de libertate, contactul cu Parisul m-a curentat. În primele ore n-am văzut decât culori şi lumini, fără să pot lega culorile şi luminile de nişte obiecte, de nişte clădiri. Era trecerea dintr-o lume cenuşie într-o lume explozivă, colorată, de o diversitate uluitoare. Am avut atunci senzaţia exactă a normalităţii. În sfârşit, ajunsesem în acea lume normală pe care o visam din filme şi cărţi. Aglomerată dar calmă, foarte civilizată, deşi amestecată etnic, o lume în care totul mirosea normal. Strada mirosea a stradă, magazinul mirosea a magazin, casa unor oameni mirosea a casă de oameni, un WC public mirosea a WC public. La noi aceste mirosuri încă se mai confundă şi azi În continuarea acestei experienţe, chiar de a doua zi, am avut un contact foarte intim cu oraşul. Prietenii la care am stat mi-au pus pur şi simplu în mână o hartă a Parisului, mi-au făcut un carte orange ca să pot circula cu metroul şi m-au lăsat de capul meu. Am bătut la întâmplare străzile, bulevardele, parcurile. De câte ori m-am întors în Paris, nu m-au interesat în primul rând nici muzeele, nici librăriile, ci străzile, viaţa cotidiană. Mă tulbură de fiecare dată acest oraş absolut cuceritor. Mi-ar fi plăcut să mă nasc acolo, să trăiesc acolo. Ultima dată, am fost în Paris în noiembrie, anul trecut, şi, deşi era destul de frig, iar la banlieuri se întâmplau lucruri nu tocmai liniştitoare, m-am simţit iar acasă. În puţinul timp liber pe care l-am avut la dispoziţie (pentru că mai mult am fost plecat în provincie, pentru întâlniri şi lecturi, iar în ultimele zile de şedere am zăcut de gripă în camera de la hotel), am umblat hai-hui pe străzi şi pe aleile din Jardin de Luxembourg. Eu nu uit nici o clipă că tu predai unor studenţi. Nu uit că, la Braşov, disciplina numită Teoria literaturii se face foarte serios. Spune-mi însă, de ce se predă teoria literaturii în Universităţi şi nu o disciplină care s-ar putea numi Arhitectura creaţiei literare? La Braşov se predă şi una şi alta. Eu, de pildă predau nu doar Teoria literaturii ci şi Scriere creatoare, un curs care se ocupă şi de arhitectura creaţiei literare. Cred că suntem una dintre puţinele facultăţi de litere din ţară care îşi permite acest lux. Îi învăţăm pe studenţi să scrie literatură. N-o fac doar eu, o face şi Alexandru Muşina, un remarcabil poet şi teoretician. Romulus Bucur are şi el un curs de traduceri. Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu sunt preocupaţi de problematica creativităţii, chiar dacă nu o fac prin cursuri strict focalizate pe aşa ceva. Dar au aceste preocupări legate de formarea tinerilor scriitori. Situaţia mea la Facultatea de Litere din Braşov este una de-a dreptul privilegiată. Eu nu mai predau Teoria literară la anii de studiu. Acesta e un curs de patru semestre pe care îl au în grijă o fostă studentă a facultăţii noastre care acum îşi dă doctoratul, o minte teoretică strălucită, Rodica Ilie; o absolventă a literelor ieşene preocupată de critica franceză, Alina Felea; şi poetul Romulus Bucur, un redutabil semiotician. Ceea ce fac eu cu studenţii mei de la masterat, este, pe lângă Scriere creatoare, şi un curs de Concepte literare fundamentale. Ce e cu acest curs? Păi uite, în semestrul care s-a încheiat, m-am ocupat de concepte care astăzi par prăfuite, revolute, literatură artistică sau creaţie literară, operă literară. Ce încerc eu să fac? Iau, să zicem, conceptul de literatură artistică şi-l pun sub lupă, încerc să-l regândesc în contextul care l-a impus. Ce avem aici? Avem o arheologie a conceptului. Este o arheologie a faptelor literare. Şi a conştiinţei literaturii. Care este momentul desprinderii literarului de cultural? Care este momentul în care conceptul de literatură devine mult prea încăpător şi se simte nevoia să i se adauge calificativul artistică? Ce înseamnă artistic? Ce spun despre asta Aristotel, Wellek şi Warenn, Ingarden, I.M. Lotman, Linda Hutcheon? Şi pornind de aici pot deriva o mulţime de problematici, ajungând până la postmodernism, la problema textului parodic, inclusiv la problema plagiatului, la problema influenţei creatoare, la

7 vatra-dialog 7 Primele zeci de pagini ale fiecărei cărţi sunt un fel de piese de domino... psihanaliză. Paleta e deosebit de vastă. În cursul pe care îl fac, oricum nu ajung să examinez mai mult decât concepte. Dar care este avantajul? Lucrez cu o grupă de studenţi la master şi facem trecerea de la un concept la altul în mod firesc, pentru că ei sunt familiarizaţi cu invariantele literaturii din ceea ce au învăţat în anul I şi II. Mai departe, la cursul de Scriere creatoare, nu mai e pentru nimeni nici un secret ce-i acela un model literar, cum putem să resemantizăm, să rescriem, să întoarcem pe dos un text dat, cum îl deconstruim înainte de toate. Cursurile propriu-zise sunt precedate de discuţii pe text. Iată, de curând, am luat romanul lui Urmuz, Pâlnia şi Stamate. I-am făcut o lectură la sânge, încercând să reconstituim din operă topografia casei. E fabuloasă. Operaţia e necesară, pentru că altfel nu se pot vedea paradoxurile acelui imobil, cu ieşire la Nirvana, Autocosmos, ocean şi prăvălia din colţ. Am făcut desene, am făcut inventare de ocupaţii, de preocupări, de obiecte. Cu ce scop? Pentru a găsi interstiţiile textului. Mergând pe ideea că un text este o reţea, cu ochiuri mai largi sau mai înguste, în această structură care este textul dat, eu pot să intru şi să pun plombele mele. Umplu, acolo unde consider că reţeaua nu este suficient de puternică. Aşa le-am propus studenţilor mei de la master să rescriem acest roman, care are 4 pagini în versiunea lui Urmuz şi care avea cam de 10 ori pe atât în versiunea fiecărui cursant, găsind fisurile textului, locurile unde ei pot să intre cu propriile lor intervenţii şi să construiască inclusiv noi planuri ale acţiunii, păstrând însă spiritul textului prim ca nişte anonimi. E ca şi cum Urmuz şi-ar fi propus să dezvolte acest roman, la dimensiunile acceptate ale speciei, prin adăugirile cititorilor. E un joc teribil de pasionant, care implică discuţii dintre cele mai aiuritoare (privind tehnologia construcţiilor, moda, mentalităţile, diacronia uzajelor lingvistice, geografia, psihologia vârstelor şi a sexelor, mitologia etc.) dar şi documentarea individuală, apelul la dicţionare, tratate etc., fiindcă Urmuz este un autor foarte complex. Cam astfel de exerciţii le propun studenţilor mei la acest curs de scriere creatoare. Fiecare îşi prezintă cele scrise, după care totul se comentează la modul cel mai nemilos cu putinţă. Dar am văzut că studentele majoritatea sunt studente şi naturi mai fragile din fire ţin la această tăvăleală critică, o recepţionează constructiv. Noi, la Braşov, numai în ultimii trei ani, avem peste 12 scriitori debutanţi cu volume, dintre care Ştefania Mihalache şi Adriana Bărbat sînt deja nume cu greutate în spaţiul literaturii tinere. Să-i lăsăm pe alţii. Să revenim la scriitorul din tine. Atunci când scrii, când creezi, când construieşti un roman, cât de liber te simţi? Îţi impui tu, simţi tu nişte limite la un moment dat sau te simţi absolut liber? Eu sunt un prozator care nu crede în subiecte şi în scheme epice. Lucrul cel mai curios care mi se întâmplă este că atunci când simt că apare în mine, aşa, într-o perspectivă cât se poate de confuză, fantasma unei cărţi, devin eu însumi un tip fantasmatic. Primele zeci de pagini ale fiecărei cărţi sunt un fel de piese de domino care nu ştiu cum îşi vor găsi locul într-o ulterioară logică. Sunt fantasme, pulsiuni corporale transformate în propoziţii, învelişuri de moment pentru o eventuală temă mare care va veni, dacă va veni. După care începe un joc care foarte mult se petrece în minte, un joc al compatibilizării acestor fantasme, care ţin de planuri foarte diferite ale vieţii şi ale simţirii. Până când descopăr că ele se pot uni pe o nervură. Din momentul acela apare o minimă conştiinţă epică şi încep să gândesc o structură. Nu-mi plac structurile lineare. Îmi plac structurile în constelaţie, îmi plac structurile concentrice şi cel mai mult şi mai mult îmi plac structurile care se creează în mintea celui care citeşte. Cărţile mele sunt nişte suprafeţe populate cu tot felul de obiecte fragmentare (personaje, stări, acţiuni, locuri) însă între acestea există tot timpul cârlige, corespondenţe, simetrii etc. Arhitectura despre care vorbeai tu mai pe la începutul discuţiei noastre este, în cazul meu, un produs al lecturii. Cititorul este acela care realizează arhitectura. Cartea conţine elementele necesare pentru ca această arhitectură să se producă. Dacă nu le conţine, cu atât mai rău pentru ea. E o lecţie pe care am învăţat-o de la Radu Petrescu. În Compunere cu paralele inegale am încercat o construcţie cu două etaje, în care camerele fiecărui etaj se condiţionează şi se deschid una prin alta. Între etaje funcţionează nenumărate raporturi de omologie realizate prin metonimii, puneri în abis, suprapuneri de motive etc. Unii cititori mai naivi m-au întrebat, de pildă, ce e cu rescrierea după Longos, ce rost au cele patru mari capitole antice risipite fără sens între capitolele care spun poveşti despre cupluri din lumea comunistă românească. Nu mi-a fost uşor să le explic ce şi cum. Sigur, cei mai mulţi dintre criticii care au avut răbdarea şi bunăvoinţa să citească acest roman au înţeles că eu acolo încercam să văd atât aspectul vulgar, cât şi aspectul arhetipic al dragostei, şi aceasta într-o anume complementaritate. Capitolele care ţin de cotidianul comunist îşi evidenţiază insignifianţa şi monotonia doar raportate la acel nivel absolut al iubirii dintre Dafnis şi Cloe. În Pupa russa procedeul dominant e altul. Dar nu vreau acum să intru în amănuntele fiecărei cărţi. Continuând această explicaţie a felului în care scriu, trebuie să spun imediat că din momentul în care într-o carte începută s-au adunat deja de pagini, eu ca autor nu mai sunt liber. Cartea începe să mă prindă în ghearele ei. Oricât aş crede că lucrurile stau altfel, devin prizonierul cărţii. Sunt brusc mai puţin contemplativ, mai încordat, mai responsabil (apropo de ce spuneam mai înainte despre responsabilitate!), devin aproape neguros. Am o boală de care trebuie să scap, asta e. Am declanşat un fel de gripă aviară, un focar de teme şi sensuri pe care

8 8 vatra-dialog trebuie să-l închid, să-l izolez de mine, să-l transform întro realitate benignă. Uite, simt nevoia să fac pe deşteptul: scriem pentru a da o formă verbală unei boli de care nu putem altfel scăpa. Din momentul în care mi-am asumat administrarea acestei maladii care este cartea, libertăţile mele sunt deja doar libertăţi punctuale, libertăţi de stil. Nu mai am dreptul decât la mici momente de nebunie lexicală, la mici derapaje. Nu-mi plac construcţiile impecabile şi ţin la aceste fisuri. În rest, cartea mă obligă să o las să se aşeze cât mai bine în acele straturi de fantasme iniţiale care ajung să facă parte intrinsecă din corpul ei....angajarea socială, politică, ideologică a unui scriitor a fost întotdeauna pernicioasă. Te afli într-un moment de vârf în plan literar. Cel care contează probabil cel mai mult pentru tine. Privind în urmă, ai curajul dezvăluirii publice a vreunui flash în care ţi s-a întâmplat să nu fii mândru de tine? Nu cred că există vreun om care să nu aibă în biografia lui momente de ruşine şi jenă. Momente care, de regulă, rămân doar secretele lui şi care de cele mai multe ori se află în perioada copilăriei care e o vârstă amorală... (Se gândeşte, răscoleşte prin memorie în timp ce încă îmi vorbeşte despre copilărie.) Pe de altă parte, văzând cât de uşor s-a prăbuşit tot sistemul ăsta comunist pe care aproape cu toţii l-am crezut etern, ţi se face ruşine de faptul că nu ai avut mai mult curaj. Că instinctul de conservare a fost mai puternic decât unele porniri ale tale de nemulţumire şi revoltă. Jena, ruşinea nu se mai pot justifica acum. Pasivitatea nu se poate justifica. Justificările stârnesc întotdeauna suspiciunea. E normal să fie aşa. Ceea ce e greu de înţeles pentru cei care nu s-au aflat în interiorul sistemului sau care nu erau născuţi pe atunci, este faptul că noi, cei care am acceptat să rămânem în underground-ul vieţii sociale şi literare (mă gândesc aici la generaţia mea) nu trăiam ca nişte haiduci fără pistoale, ascunşi în inima codrului. Nu eram nişte revoltaţi anarhici cu limba cusută. Noi făceam parte din grupuri, din anturaje, aveam în măruntele instituţii în care lucram prieteni de diferite formaţii profesionale cu care nu făceam doar schimb de bancuri. Ne angajam şi în interminabile discuţii politice. Gândeam aproape la fel. Ne trimiteam scrisori, ne vizitam, ne întâlneam în cenacluri, la colocvii etc. Existau între noi solidarităţi tacite. Toţi ştiam ce se întâmplă. Vorbeam mult între noi dar nu aveam curajul să facem altceva decât să ne pregătim pentru literatură. Privind în urmă, ar trebui să ne fie ruşine că am putut îndura zeci de ani de existenţă în condiţiile care au fost. Însă aici e o veche discuţie: dacă scriitorul trebuie să fie un om care să se angajeze plenar în acţiuni de tip social şi politic sau el trebuie să-şi vadă de ale lui. S-ar putea ca răspunsul să fie undeva la mijloc. Întotdeauna angajarea socială, politică, ideologică a unui scriitor a fost pernicioasă. Literatura nu se poate face decât individual. Cărţile se scriu în recluziune. De aici a şi pornit discuţia noastră. Nu, nu de aici. Prima întrebare era legată de vârstă, de confortul ei. Ultima întrebare va fi o chestiune legată tot de vârstă. În librăria aceea cu rafturi prăfuite din Tohanu Vechi ai văzut odată o carte pe care scria Omul după 33 de ani scapă. Strict biografic, după 1983, ai scăpat? Scriitorul din mine, după 33 de ani, a scăpat, a fost lăsat să pornească la drum cu cărţile la vedere. Am debutat la 32 de ani, cu a treia carte. Nouă ani fuseseră consumaţi înainte, luptându-mă cu morile de vânt. Nu atât cu cenzura, cât mai mult cu nişte scriitori obtuzi, cu care am avut de-a face încă de la 23 de ani, când aveam gata un volum de poezie. Din punctul ăsta de vedere, am scăpat! Poate aşa şi trebuia să se întâmple. Poate că a fost bine că nu am debutat ca poet. Nu mai am nici un regret că am debutat editorial târziu. Poate această întârziere a dat scrisului meu o anume densitate, salutată de altfel de critici (Premiul de debut al Uniunii scriitorilor din România în 1983, îmi amintesc eu). Ca om, mi-e greu să spun că am sentimentul că a scăpat. Pentru că, în ciuda aparenţelor, sunt un om care încă nu a aflat foarte multe despre destinul lui. Dacă destinul meu de om se confundă cu destinul meu de scriitor, asta poate să pară o împlinire. Nu însă şi pentru mine. În mine s-a aflat tot timpul o aspiraţie, o aşteptare ceva mai metafizică. Dar şi ceva mai normal umană. Nici eu nu o pot formula. Dar e ceva legat de performanţă şi de putere (la modul cel mai fizic), de puterea de a te educa şi stăpâni. De puterea de a te bucura de împlinirile tale profane. Literatura n-are cum să ofere aşa ceva, ea e mult mai aproape de informal, dezordine şi moarte. Şi iată, pentru că ne aflăm aici, faţă în faţă, doi sighişoreni (eu am făcut liceul la Sighişoara şi mă consider şi astăzi un cetăţean al oraşului), vreau să-ţi spun că deseori mi se întâmplă îmi vine şi să râd şi să plâng mărturisind aşa ceva să mă gândesc: Domnule, dacă m-aş fi ţinut de handbal ştii că am fost coleg cu Radu Voinea şi am jucat împreună cu el în echipă ce mare handbalist aş fi ajuns şi ce mare antrenor! Pe când aşa, sunt doar un prăpădit de scriitor! Unde e atunci deriziunea existenţei noastre, în viaţă sau în artă? martie 2006

9 sighiºoara - oraºul culturilor 9 Lucia ŢARĂLUNGĂ Biblioteca documentară din Sighişoara Urmând tendinţele culturii din spaţiul transilvan şi în oraşul Sighişoara, cultura s-a manifestat încă din Evul mediu ca o individualitate de forţă, care s-a înscris în contextul civilizaţiei europene în care îşi avea, de altfel, originile. Cadrul cultural sighişorean s-a afirmat prin convieţuire şi întrepătrundere culturală în sistemul general de civilizaţie pe care l-a oferit Europa, mai ales prin partea sa centrală. În pofida mutaţiilor produse de Renaştere şi Reformă în conştiinţa generală, deşi s-a creat o nouă cultură umanistă şi laică, în care cartea a jucat un rol precumpănitor, deşi mentalităţile şi reprezentările despre lume s-au schimbat, dimensiunea religioasă a vieţii comunităţii a rămas dominantă. Totuşi, universul bisericii a devenit permeabil la noile forme de expresie intelectuală şi artistică. Mai ales cu începere din secolul al XVII-lea, odată cu,,stabilizarea valorilor culturale ale umanismului în această parte a Europei, fenomenul cultural a cunoscut o creştere semnificativă şi pe o bază trainică pe care se vor edifica, pe o linie ascendentă, toate manifestările culturale de mai târziu. Diversificarea preocupărilor culturale, care se vor accentua apoi în secolele următoare, al XVIII.lea şi al XIXlea, odată cu apariţia ideilor iluministe, duce la afirmarea în cultura transilvană, şi implicit în cultura sighişoreană, a unei varietăţi de forme a căror evoluţie va releva o maturizare progresivă. Preocuparea pentru educaţia tineretului, manifestată prin învăţământ şi carte, începe acum să devină preponderentă şi să capteze atenţia şi energia comunităţii sighişorene. Pe lângă faptul că acum începe să se dezvolte un învăţământ care viza inteligenţa şi nu memoria, construindu-se şi un nou local pentru şcoală, un,,dascăl luminat, Martin Kelp, urmând exemplul şcolilor similare din Sibiu şi Braşov, pune bazele, la sfârşitul secolului al XVII-lea, mai precis în anul 1684, bibliotecii şcolii evanghelice. Această minunată,,lume a cărţii va înfrunta veacurile şi vicisitudinile istorice şi va deveni peste ani cea mai veche şi mai valoroasă secţie a Bibliotecii Municipale Sighişoara, cuprinzând o serie de valori bibliofile importante prin vechimea şi raritatea lor, dar mai ales importante ca şi documente istorice, ele constituinduse într-un bogat izvor de cercetare. Scurt istoric al bibliotecii documentare În timp ce gimnaziul sibian din timpul lui Albert Huet şi cel braşovean din timpul lui Johannes Honterus dispuneau de biblioteci încă din secolul al XVI-lea, începutul bibliotecii gimnaziale din Sighişoara se situează în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai precis în anul Documentul care atestă existenta acestei biblioteci datează din 16 septembrie Este vorba de lucrarea lui Nicolaus Clenardus, Institutiones ac meditationes in graecam lingvam, pe a cărei foaie de titlu apare o notă în manuscris, semnată, din care reiese că rectorul gimnaziului din Sighişoara, Martin Kelp donează această lucrare pentru întemeierea unei biblioteci şcolare. Înfiinţarea bibliotecii se datorează, deci, rectorului gimnaziului din localitate, Martin Kelp, a cărui activitate rodnică a lăsat urme vizibile în evoluţia instituţiei pe care o conducea. Martin Kelp ( ) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi autori saşi de disertaţii academice pe teme istorice de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Această formă de activitate istoriografică de o valoare ştiinţifică destul de relativă, nu este tipică mediului săsesc, ea înscriinduse într-un curent general al istoriografiei europene de la universităţile europene ale vremii. Originalitatea săsească rezidă în tematica acestor disertaţii, legată de istoria Transilvaniei şi de realităţile ei. 1 Martin Kelp şi-a scris lucrarea de disertaie, Natales Saxonum Transsylvaniae (apărută la Lipsiae, 1684), la Sighişoara în timpul când era rectorul gimnaziului de aici. 2 Pentru a înfiinţa biblioteca gimnazială, Martin Kelp donează el însuşi 10 volume. Urmându-i exemplul, foştii profesori, unii dintre foştii elevi ai instituţiei, preoţi din împrejurimi, cetăţeni şi funcţionari ai oraşului, au donat cărţi pentru bibliotecă. S-au adunat astfel 148 de cărţi de la 58 de donatori, constituindu-se astfel primul fond de carte al bibliotecii. Din lipsa unui spaţiu special amenajat, aceste cărţi au fost depozitate în două dulapuri din locuinţa rectorului. Martin Kelp nu s-a mulţumit însă doar cu atât, şi astfel la 18 aprilie 1685, pune bazele unui fond pentru bibliotecă, donând, el însuşi suma de 30 guldeni: 20 de guldeni,,bani gheaţă şi 10 guldeni în cărţi, cu precizarea că acestea să fie vândute, iar banii să fie vărsaţi în fondul pentru bibliotecă. El spera astfel în strângerea unui fond care să fie cheltuit în folosul măririi fondului de carte al bibliotecii. Exemplul lui nu a găsit prea multă înţelegere din partea sighişorenilor. În afară de 2 guldeni şi 74 de denari, care au fost donaţi de,,cantorul bisericii şi de doi colaboratori, dintre slujitorii bisericii nu a donat bani

10 10 sighiºoara - oraºul culturilor decât predicatorul Johannes Arz (60 de denari), iar din rândul lungului şir al membrilor,,amplissimorum Dominorum Semnatorum nu este consemnată nici o donaţie. 3 Ingenios, rectorul Martin Kelp a găsit un alt,,izvor pentru fondul bănesc destinat bibliotecii. Astfel, el propune o lege prin care fiecare elev care se înscrie la şcoală şi începe clasa I să plătească 3 dinari pentru fondul de bibliotecă. Această lege este aprobată de,,inspectori şi de patronat, devenind astfel operabilă. Prin stăruinţa sa, rectorul Martin Kelp reuşeşte să mărească fondul bănesc al bibliotecii la 59 de guldeni şi 87,5 denari, din care, în anul 1687 s-au folosit 40 de guldeni pentru cumpărarea fondului de carte din biblioteca răposatului preot Johannes Schell. Tot în anul 1687 se schimbă şi locaţia bibliotecii. Prin achiziţia fondului de carte al preotului Schell, locul de depozitare din locuinţa rectorului a devenit neîncăpător şi astfel cărţile din biblioteca gimnaziului sunt expuse în sacristia Bisericii din Deal. Prin această achiziţie, biblioteca cunoaşte prima mărire importantă a fondului de carte. Doar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea va mai cunoaşte biblioteca o mărire consistentă a fondului de carte. În această perioadă, încasările pentru fondul de bibliotecă s-au înmulţit. În afară de taxa de înscriere a elevilor în clasa I, care din anul 1772 creşte la 1 gulden şi 20 de denari, mai sunt adăugate şi alte surse de venit pentru bibliotecă, cum ar fi banii încasaţi din amenzile şcolare, percepute organizaţiilor scolare ale elevilor,,,togatencoetus. 4 Tot din această perioadă, a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, trebuie luate în considerare şi importantele donaţii de cărţi şi de bani făcute pentru mărirea şi îmbogăţirea fondului de carte al bibliotecii gimnaziale. Cele mai importante donaţii particulare pentru bibliotecă, din această perioadă, au fost cele făcute de: - Catherina Sahn, care a donat 20 de guldeni în anul 1766; - Susanna Klusch, care a donat 5 guldeni în anul 1770; - Catherine Preidt, care donează 20 de guldeni în anul 1787; - Leonhard Weber donează 41 de volume de carte, în anul Tot în această perioadă au fost făcute pentru bibliotecă şi donaţii publice, precum cele din anul 1777, când printr-o colectă publică,,,ex benevolentia civium, musis faventium, se adună o sumă de 8 guldeni şi 17 denari, iar în anul 1779 biblioteca primeşte o donaţie,,,donatio universi coetus, în valoare de 20 de guldeni. În anul 1778, rectorul gimnaziului preia în numele,,togatencoetus de la,,aeditus Michael Mätz un stipendiu,,,korngeld (taxă pe impozitul de cereale), pe o perioadă de 2 ani, în valoare de 32 de guldeni,,in usum Bibliotecae. Biblioteca mai primeşte, tot în această perioadă, şi donaţii în cărţi de la rectorul Johannes Gottfried Schenker ( ), care, la plecarea sa din şcoală, donează bibliotecii 16 cărţi. Johannes Gottfried Schenker s-a preocupat foarte mult, în timpul rectoratului său, de fondul de carte al bibliotecii, care s-a mărit în acest timp cu 130 de cărţi. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fondul bibliotecii se măreşte considerabil prin donaţiile făcute de la diferiţi cetăţeni ai Sighişoarei. Astfel, senatorul dr. Johannes Paul Ziegler donează pentru bibliotecă toate cărţile care au aparţinut fratelui său, Georg Andreas Ziegler, decedat în anul 1792 la Veneţia. În anul 1794, văduva preotului din Şaeş, Michael Thallmann, decedat în anul 1788, donează pentru bibliotecă 50 de cărţi, iar meşterul clopotar Michael Thallmann, făuritorul clopotului cel mare al Bisericii din Deal (1797), donează bibliotecii gimnaziului o parte considerabilă,,,beträchtlichen Theil, a bibliotecii pe care a moştenit-o de la tatăl său. 5 Datorită măririi considerabile a fondului de carte, sacristia Bisericii din Deal devine neîncăpătoare pentru depozitarea acestuia şi astfel biblioteca gimnaziului îşi schimbă din nou locaţia, în anul 1776, când fondul de carte este mutat la etajul cel mai de sus al bisericii (,,in das obere Stockwerk ), unde va sta vreme îndelungată fără a fi prelucrat. Catalogarea şi prelucrarea fondului de carte al bibliotecii gimnaziului va fi începută când acesta va fi preluat de rectorul Georg Müller ( ), care se va ocupa de bibliotecă cu toată seriozitatea. Rectorul Georg Müller a adus modificări şi spaţiului în care era depozitat fondul de carte al bibliotecii. Deoarece etajul cel mai de sus al bisericii, unde era depozitată biblioteca, nu era prevăzut cu geamuri, ci doar cu,,guri de tragere, fiind din această cauză destul de întunecos, Georg Müller, cu ajutorul unor elevi, zidari şi muncitori necalificaţi, care au prestat o muncă gratuită, au reuşit să lărgească o,,gaură de tragere ca să pătrundă lumină şi aer, amenajând astfel un spaţiu unde biblioteca să devină funcţionabilă. Deoarece fondurile bisericii erau foarte mici, costurile pentru această lucrare,,de adaptare au fost suportate, cu consimţământul,,domestical- Consistoriums, de către populaţia oraşului, prin colectare de bani. După ce spaţiul bibliotecii a fost astfel amenajat, rectorul Georg Müller s-a dedicat muncii de ordonare şi catalogare a cărţilor bibliotecii, pe care a realizat-o după format, repartizând în acelaşi timp o parte din cărţi spre folosirea lor de către elevi şi punând astfel bazele unei biblioteci şcolare în adevăratul sens al cuvântului. În această muncă organizatorică, Georg Müller a fost ajutat de Martin Schuster, în acea perioadă elev,,togat şi care

11 sighiºoara - oraºul culturilor 11 mai târziu va ajunge, la rândul lui, rector al gimnaziului între anii Sub rectoratul lui Georg Müller, în anul 1792, a fost începută construcţia noului gimnaziu, pe Dealul Cetăţii, iar în anul 1804 a fost terminată aripa de est, care cuprindea şi sala de audiţie. Inaugurarea a avut loc pe data de 3 ianuarie 1804 printr-o serbare şcolară oficială. Clădirea gimnaziului va fi terminată de abia între anii , când vor fi date în folosinţă ultimele trei săli de clasă, aşezate în direcţia Bisericii din Deal. În această perioadă şi mult timp după aceasta, biblioteca nu a mai primit donaţii importante nici în cărţi, nici băneşti, deoarece pentru comunitatea sighişoreană importantă a fost construcţia şcolii. Totuşi, după această perioadă, dragostea pentru cultură, care nu i-a părăsit niciodată pe sighisoreni, începe să se concretizeze prin donaţii generoase pentru bibliotecă. Astfel, în anul 1836, secretarul Tezaurului oraşului Sighişoara, Samuel Georg Maetz, donează pentru bibliotecă suma de 120 de florini, cu specificaţia ca dobânda la această sumă să fie folosită astfel: jumătate pentru cumpărarea de cărţi ale clasicilor greci şi latini şi cărţi de ştiinţe naturale, iar cealaltă jumătate să fie adăugată la capital până când acesta va ajunge la suma de 400 de florini. 7 Acest lucru duce la o creştere însemnată a capitalului pentru fondul de carte. În anul 1843 a fost donată suma de 100 de florini pentru bibliotecă de către Johann Ziegler, prin intermediul,,local consistorium şi, de asemenea, suma de 100 de florini de către preotul oraşului, Georg Müller. Sumele donate pentru fondul de bibliotecă au fost capitalizate până când, în anul 1848, s-a depăşit suma de 600 de florini, iar rectorul de atunci, Michael Adolf Schuster ( ), a hotărât să se cumpere din nou, pentru dotarea bibliotecii, cărţi cu caracter ştiinţific. Se puteau cumpăra cărţi cu caracter ştiinţific şi în perioada când banii pentru bibliotecă erau capitalizaţi, dar numai atunci când profesorii considerau că trebuie completat fondul de carte existent sau când, după organizarea balurilor sau petrecerilor şcolare, câştigul obţinut pe această cale era folosit pentru cumpărarea de cărţi care intrau în fondul bibliotecii. În primele patru decenii ale secolului al XIX-lea, fondul de carte al bibliotecii se măreşte în special prin donaţii de carte. În această perioadă, fondul de carte se măreşte cu 560 de volume, în majoritatea lor cărţi vechi, de valoare ştiinţifică secundară, dar valoroase tocmai prin vechimea lor, dintre care 175 de cărţi au fost donate de către locotenentul Ehrenschield, iar în anul 1843, tânărul profesor decedat, C.J.Weiss, lasă prin testament bibliotecii 88 de cărţi istorice şi geografice. 6 Urmează apoi Revoluţia de la , când la data de 18 februarie 1849 armata maghiară revoluţionară a ocupat oraşul Sighişoara. Deşi oraşul nu a fost distrus, a avut totuşi de suferit gimnaziul, căruia i s-au distrus în mare parte inclusiv materialele didactice, şi de asemenea Biserica din Deal, dar biblioteca situată la etajul superior bisericii nu a avut de suferit decât pierderi minore. După instaurarea păcii în anul 1849, pentru repararea clădirii gimnaziului şi refacerea colecţiilor didactice s-au folosit toate resursele băneşti existente la dispoziţia şcolii, biblioteca fiind în acest timp,,neglijată. Cu toate acestea, în anii , biblioteca s-a mai îmbogăţit cu 121 de cărţi. Din anul 1850, biblioteca a început să achiziţioneze cele mai importante apariţii literare din acel timp. La această acţiune de anvergură au contribuit prin donaţii persoane private, interesate de dezvoltarea bibliotecii, cât şi intelectualitatea oraşului. În aceea vreme, gimnaziul sighişorean se bucura de un imens prestigiu, rectorul Georg Daniel Teutsch, împreună cu colaboratorii săi, profesorii Friedrich Müller, Joseph Haltrich, Friedrich Fronius, Michael Albert, Carl Fabritius, Karl Goos, creând în cadrul gimnaziului sighişorean cadrul propice unei munci ştiinţifice şi pedagogice, recunoscută pe plan european. Astfel, din anul 1853, biblioteca gimnaziului primeşte de la Academia Imperială de Ştiinţe din Viena, rapoartele de şedinţă ale ambelor camere ş,i de asemenea, de la Arhiva de Cercetări Istorice austriece: Fontes rerum Austriacarum, cât şi Monumenta Habsburgica, atât foile de notiţe, cât şi almanahul. În anul 1854, Ministerul Cultelor şi al Învăţământului stabileşte că doar două licee transilvane, cel din Sibiu şi cel din Sighişoara, sunt abilitate să facă schimb de anuare şi lucrări ştiinţifice cu instituţii similare din Germania şi Austria. Astfel s-au primit de la: - Institutul Imperial de Geologie: anuarele; - Arhiva de Cercetări Transilvănene: publicaţiile; - Asociaţia de Ştiinţe Naturale din Sibiu: comunicările;

12 12 sighiºoara - oraºul culturilor - Comisia Centrală Imperială pentru Păstrarea Monumentelor: comunicările şi o parte a anuarelor; - Academia Regală Prusacă de Ştiinţe: Monumenta prisca latinitatis şi marele Corpus inscriptiorum latinorum; - Muzeul Clujean: Evkönyvei, ediţia veche şi ediţia nouă; - Academia Imperială de Ştiinţe din Viena, din anul 1874: lucrările istorice, matematice, de ştiinţe naturale şi de matematică, értekezések, fondul de arheologie, értesitő, ca şi Monuments épigraphiques du musée national Hongrois al lui Dejardins şi Romers; - Asociaţia pentru studierea istoriei Transilvaniei (Siebenbürgischer Landeskundeverein) donează bibliotecii gimnaziale, în anul 1856, mai multe opere ştiinţifice. Ca urmare a intenselor schimburi culturale cu aceste instituţii, cât şi mulţumită legăturilor culturale cu şcolile medii din Prusia, biblioteca cunoaşte o importantă creştere a fondului de carte. În această perioadă, importante sunt şi donaţiile unor persoane private, care şi ele măresc considerabil fondul bibliotecii. Donaţiile cele mai însemnate au fost făcute în special de cetăţenii sighişoreni, dar şi de alte persoane din afara oraşului. Printre persoanele care donează cărţi bibliotecii, putem enumera pe Jacob Rannicher, Josef Bedeus von Scharberg, Michael J.Ackner, Adolf Dietrich, dr. Josef Wächter, August von Nagelschmidt, Friedrich Thellmann, dr. Eugen von Trauschenfels, Heinrich Müller din Viena, dr. Georg Daniel Teutsch, Georg Binder, Carl Fabritius, Michael Adolf Schuster, Adolf Aesch, Johannes Knall, Joseph Haltrich, Gottfried Thellmann. Cea mai importantă donaţie de carte a venit din partea preşedintelui emerit al Bisericii protestante din Viena, Josef Zimmermann, care a donat bibliotecii din Sighişoara peste 500 de cărţi. Odată cu donaţiile de carte, biblioteca sighişoreană continuă să primească şi donaţii în bani, astfel că în anul 1856 se primeşte de la preotul Josef Gottschling suma de 50 de florini, iar în anul 1870, de la Carl von Sternheim, suma de 200 de florini. Însă cel care avea să mărească în mod considerabil fondul bănesc pentru bibliotecă, în această perioadă, a fost preotul spitalului, Martin Wohl, care la moartea sa, survenită la data de 6 septembrie 1861, lasă prin testament bibliotecii întreaga sa avere în valoare de de florini şi 84 coroane. Cu ocazia comemorării centenarului naşterii savantului Alexander von Humboldt, în anul 1869,,,doi necunoscuţi (,,zwei ungenannte Gönner ) au donat 200 de florini pentru bibliotecă, cu specificaţia ca 77% din dobânda la această sumă să fie folosită pentru cumpărarea de cărţi din domeniul ştiinţelor naturale, 3% din dobânda la această sumă să fie folosită pentru costurile de administrare, iar 20% din dobândă să fie folosită pentru capitalizare. 8 Prin donaţii, ca şi prin venitul net rezultat din publicarea şi punerea în circulaţie a cărţii Puterea şi dominaţia superstiţiei a rectorului Joseph Haltrich, care a donat aceste drepturi băneşti, în valoare de 170 florini şi 34 de coroane, bibliotecii, capitalul fondurilor băneşti ale acesteia a crescut la 577 de florini şi 5 coroane. De altfel, biblioteca deţinea deja un fond de de cărţi în de volume. În această perioadă, localul bibliotecii s-a schimbat de două ori. În anul 1860, din cauza lipsei de spaţiu, biblioteca a fost mutată de la etajul superior al Bisericii din Deal în sacristia vechii Biserici a Mănăstirii. Acest nou spaţiu s-a dovedit însă a fi prea întunecos şi, de asemenea, era prea departe de localul gimnaziului, astfel că biblioteca nici nu va rămâne mult în această locaţie. În anul 1865, în timpul rectorului Friedrich Müller, locaţia bibliotecii se schimbă din nou, de data aceasta chiar în incinta clădirii gimnaziului, unde pentru bibliotecă au fost amenajate două încăperi speciale. Cu ocazia acestei mutări, rectorul Friedrich Müller a dispus ordonarea şi catalogarea fondului de carte existent în bibliotecă, volumele fiind rearanjate după format. Registrele de inventar alcătuite atunci se păstrează şi astăzi în cadrul bibliotecii, ele constituind baza tehnică de la care s-a pornit reinventarierea fondului de carte din anul De asemenea, s-a păstrat catalogul alfabetic apărut în această perioadă, el fiind completat şi tinut la zi până în prezent. Aici, în această locaţie, biblioteca şi-a desfăşurat activitatea până la cel de-al doilea război mondial, mai precis până în anul 1968, când ea este preluată de către Biblioteca municipală, devenind o secţie a acesteia. Din anul 1968 şi până în prezent, secţia documentară a Bibliotecii municipale Sighişoara îşi are sediul într-o clădire din Piaţa Cetăţii unde dispune de patru încăperi mari şi spaţioase, care constituie un cadru propice pentru depozitarea celor de volume. Note: 1. Adolf ARMBRUSTER, Dacoromano-Saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cronica săsească, Bucureşti, Ed. Ştiintifică şi enciclopedică, 1980, p ibidem, p Wilhelm BERWERTH,,,Kurtze Entwickelungs- Geschichte der Bibliothek, în,,programm des Schässburger Gymnazium,1905/1906, p.viii 4. ibidem, p.ix 5. ibidem, p.ix 6. ibidem, p. X 7. ibidem, p. X 8. ibidem, p. XI

13 sighiºoara - oraºul culturilor 13 Adriana ANTIHI Sighişoara-cetatea de vis Introducere Aşezarea oraşului la intersecţia unor drumuri importante din ţară (Braşov - Sighişoara Tg. Mureş - Cluj, Miercurea Ciuc - Odorhei - Sighişoara - Agnita - Sibiu, Sighişoara Mediaş - Sibiu) a avut ca rezultat afirmarea Sighişoarei de-a lungul secolelor ca un centru important comercial meşteşugăresc, administrativ şi cultural. La acestea se adaugă în ultimul timp şi importanţa lui ca centru turistic, având în vedere nu numai interesul pentru oraşul medieval bine păstrat, ci şi ca loc de plecare pentru vizitarea zonei din jurul Sighişoarei cu mai multe obiective turistice deosebit de importante (pe lângă bisericile fortificate din Biertan şi Viscri, ambele incluse în patrimoniul mondial UNESCO, amintim doar monumentele istorice din Saschiz. Archita, Roadeş, Apold, Criş, Malâncrav, Dumbrăveni, Mediaş, Seleuş şi multe altele). Oraşul a avut marea şansă, ca în perioada avântului industrial, întreprinderile de industrie uşoară să fie amplasate în majoritatea lor în afara perimetrului oraşului vechi, în aşa-zisa platformă industrială, unde au fost construite şi majoritatea blocurilor de locuinţe, astfel că centrul vechi al oraşului să fie afectat numai în mică măsură. Arhitectură și ambient Cetatea Sighişoara, cea mai frumoasă şi cea mai bine păstrată cetate orăşenească din Transilvania, a primit de-a lungul timpului apelative ca Perla Transilvaniei, Mărgăritar al Transilvaniei, Nürnberg transilvănean, Sighişoara ni se înfăţişează şi astăzi ca un veritabil oraş-muzeu, oferind vizitatorului modern şansa rară de a realiza o întoarcere în timp, în atmosfera medievală de acum câteva sute de ani. Istoria zonei în care se află oraşul Sighişoara îşi are începuturile cu câteva mii de ani înainte de întemeierea oraşului de către coloniştii germani. Acestea sunt: aşezarea preistorică de pe Dealul Turcului (Wietemberg), aflată la 3 km N-V de oraş, din epoca bronzului mijlociu ( î.hr.) care a dat numele de cultura Sighişoara-Wietemberg. Aflată pe platoul superior al aceluiaşi deal (Dealul Turcului Wietemberg), aşezarea dacică fortificată datată în perioada Latene (sec.ii î.hr - sec. II î.hr.) a fost cea mai puternică fortificaţie dacică de pe cursul mijlociu al râului Târnava Mare. Dacii, popor indo-european înrudit cu tracii, au trăit în urmă cu 2000 de ani pe teritoriul României de azi, atingând un nivel de civi1izaţie asemănător cu al celţilor şi al germanilor din antichitate. Transilvania a făcut parte din Provincia Dacia şi este extrem de bogată în vestigii ale civilizaţiei romane. Romanii au construit oraşe, au ridicat fortificaţii militare şi au realizat o puternică reţea de drumuri strategice. Astfel, în apropiere de Sighişoara, pe Platoul Podmoale, se află urmele unei fortificaţii militare romane (castrum) în care a staţionat o cohortă a Legiunii a XIII-a Gemina cu sediul la Alba Iulia Apulum. Cea mai dificilă perioadă a istoriei locale începe odată cu plecarea administraţiei romane din Dacia. Este perioada migraţiilor care a durat aproape 1000 de ani, cuprinzând 10 valuri de populaţii migratoare venite din răsărit. Dintre acestea, numai maghiarii au reuşit să cucerească treptat întreaga Transilvanie, pe care au integrat-o în regatul maghiar care, ulterior, a intrat în componenţa Imperiului Austriac, până în 1918, când acesta s-a destrămat. În sec al XII-1ea d.hr., în S şi E Transilvaniei a fost colonizată populaţia germană. Venită dintr-un spaţiu european cu civilizaţie superioară, această populaţie a construit principalele oraşe medievale din Transilvania şi Ungaria, contribuind la ridicarea nivelului general de civilizaţie al zonei. Coloniştii germani au fost aduşi de către Géza al II-lea ( ) de pe meleagurile Rihnului, Moselei şi din Flandra. Veniţi ad retinendam coronam - pentru apărarea coroanei, aceştia au luat în stăpânire fundus regius - pământ crăiesc, bucurându-se de drepturi şi privilegii deosebite. Alţi colonişti au fost aduşi din dreapta Rihnului, din Saxonia, localitate care a dat germanilor din Transilvania numele generic de saşi. Dintre nucleele urbane apărute către sfârşitul sec. al XII-lea, acela situat la confluenţa Râului Şaeş cu Râul Târnava Mare avea să dea naştere uneia dintre aşezările cele mai caracteristice ale evului mediu transilvănean, Sighişoara, vechea cetate Schassburg. Sighişoara este inclusă în anul 1999 în patrimoniul UNESCO, fiind considerată cel mai bun exemplu din Transilvania (şi din Europa centrală) pentru un fost oraş de cetăţeni agricultori, adică fondatorii şi viitorii cetăţeni ai Sighişoarei, nu au fost numai meseriaşi, ci şi agricultori, lucru documentat prin formele arhitectonice ale caselor vechi cu porţi carosabile şi curţi interioare. Această caracteristică nu este contradictorie dezvoltării meşteşugurilor, breslelor şi comerţului, care se reflectă convingător în fortificaţiile păstrate cu turnuri de breaslă şi turnuri poartă. Clădirile monument-istoric din municipiul Sighişoara, foarte multe la număr (am putea enumera aproape toate clădirile din oraşul vechi), cele mai cunoscute ar putea fi prezentate astfel: Casa cu şindrilă, str. Bastionului 5 - sec. al XVII-lea Turnul Cositorarilor, str. Cositorarilor 11 - sec. al XVII-lea Biserica Reformată, str. Gh. Lazăr Intrare fortificată în cetate, str. Turnului Turnul tăbăcarilor sec. XVI - XVII Turnul cu Ceas, Piaţa Muzeului sec. XIV Turnul Măcelarilor, str. Cojocarilor - sec al XIV-lea Casa Wagner. Piaţa cetăţii 7 - sec. al XVIII-lea Casa cu Cerb, str. Şcolii sec. XVII Casa Vlad Dracul, Piaţa Muzeului sec. XVI - XVII Casa Veneţiană, Piaţa Muzeului sec. XVII Primăria, str. Muzeului Biserica Mănăstirii, Piaţa Muzeului 8 - sec. al XII-lea Turnul Fierarilor, Piaţa Muzeului -sec. XVI -XVII Liceul Joseph Haltrich, str. Scării 6 - sec. XVI -XIX Biserica din Deal str. Scării 10 - sec. XIII- XVI Turnul Frânghierilor, str. Scării - sec.xiv - XV Scara din lemn acoperita, str. Scării Biserica Leproşilor, str. Şt. cel Mare -sec. XVI Turnul Cojocarilor, str. Cetăţii -sec. XIV - XVII Turnul Cizmarilor, str. Zidul cetăţii -sec. XIV - XVII Turnul Croitorilor, str. Zidul cetăţii - sec. al XIV-lea Din punct de vedere arhitectural, clădirile din Sighişoara le putem împărţi în trei categorii: Arhitectura militară Arhitectura ecleziastică Arhitectura civilă Arhitectura militară Probabil chiar de la început, Cetatea Sighişoara a făcut parte dintr-un sistem de fortificaţii. După atacul tătarilor din 1241, care a provocat distrugeri însemnate, lucrările de fortificare au fost reluate. Astfel, în sec. XV şi

14 14 sighiºoara - oraºul culturilor XVI zidul cetăţii ajunge la o lungime de 930 m, cu 14 turnuri şi 5 bastioane de apărare, astăzi existând 9 turnuri şi 2 bastioane, precum şi porţiuni însemnate ale zidului. Din cauza unor ani cu precipitaţii mai abundente, în sec. XX zidul cetăţii, pe versantul nordic, la Cimitirul din Deal şi între Turnul Croitorilor şi Turnul Cojocarilor, este parţial căzut, acesta presupunând reparaţii urgente. Turnul cu Ceas este principalul punct de intrare în cetate, fiind numit astfel datorită ceasului cu figurine, unice în România, constituind o imagine-simbol a Sighişoarei. Situat în partea de răsărit a platoului inferior al cetăţii, el a fost construit pentru a proteja poarta principală a oraşului şi pentru a găzdui Sfatul. Dubla sa funcţie explică grija cu care a fost construit de sighişoreni, aspectul său sever şi sărbătoresc în acelaşi timp. Turnul cu Ceas a servit şi reuniunilor Sfatului şi depozitării arhivei şi a tezaurului Sighişoarei. Ridicat în veacul al XIV-lea, Turnul este pitoresc cu dubla sa barbacană - adică aceea amenajare defensivă ce controla accesul în cetate, cu metereze, drum de strajă şi galerii de tragere, în fine, cu cele patru turnuleţe ce simbolizau ca efigie arhitectonică a întregii comunităţi autonomia judiciară a cetăţii ce avea jus gladii, dreptul seniorial de pedeapsă. Construcţia are la bază o prismă dreptunghiulară, prezintă 5 niveluri, care, împreună cu balconul şi acoperişul piramidal, are o înălţime de 64 m. Acoperişul, distrus de marele incendiu din 30 aprilie 1676, a fost refăcut în 1677 de către meşterii Veit Gruber din Triol şi Filip Bonge din Salzburg şi dulgherul Valentin. Reparat de mai multe ori (1775, 1804), acoperişul a dobândit ultima înfăţişare în anul 1894, când vechea învelitoare a fost înlocuită cu ţigle multicolore smălţuite, iar pe faţada dinspre oraşul de jos s-au pictat cele două embleme şi inscripţia. Forma generală a acoperişului (din 1677) poartă pecetea stilului baroc şi are o înălţime de 34 m. Acoperişul este intercalat cu o lanternă şi urmează două cupole în formă de ceapă, suprapuse, întrerupte şi ele cu două lanterne mici. Fleşa acoperişului se termină într-un glob aurit care conţine un volum a 10 găleţi. Deasupra bilei se află o vergea (bară) pentru schimbările atmosferice, aşa-numita bară de vreme, pe care se află un vultur cu două capete în vârful căruia se află girueta cocoşul care indică direcţia vântului. La extremităţile acoperişului se află patru turnuleţe. Aceste turnuleţe au o înălţime de 12,5 m fiind acoperite şi ele cu ţigle smălţuite. Fiecare turnuleţ are în vârf un glob cu câte un steguleţ de vânt. Pe două din aceste steguleţe se găseşte, pe lângă o rozetă cu 6 petale, şi anul 1894, data renovării, iar pe celelalte două numele celor doi meşteri constructori: Leonhardt şi Kowatsch, care s-au ocupat de renovarea generală a Turnului, precum şi numele tinichigiului Johann Polder care are făcut toate lucrările din tablă. Edificiul primea la începutul sec XVII un orologiu refăcut în 1648 Johann Kirtschel, prevăzut după moda burgurilor din Europa Centrală cu statui din lemn de tei înalte de 0,80 m, aparţinând unui baroc mai curând rustic şi înfăţişând pe zeii păgâni ce personificau zilele săptămânii: Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn şi Soarele. Actualul mecanism al ceasului este mai nou, fiind executat la o comandă specială în Elveţia de firma FUCHS şi instalat în Turnul cu Ceas la 1 aprilie Acestuia i s-a adăugat un mecanism electric, la care figurinele nu au putut fi conectate. Mecanismul este format din patru moduli care acţionează asupra clopotelor şi figurinelor. La fiecare oră după a patra bătaie, modulul doi declanşează mecanismul modulului unu care, prin două cabluri, acţionează asupra clopoţelului avertizor, iar acest modul pune în mişcare modulul patru al orelor prin intermediul unei tije lungi. Clopoţelul avertizor este situat în foişorul mare, alături de clopotul mare al orelor, cu care se aseamănă prin ornamentele exterioare şi modul de fixare. Din inscripţiile în limba latină, aflate atât pe clopotul mare cât şi pe cel mic, aflăm că primul data din 1677, iar celălalt din 1678, ambele fiind construite de meşterul clopotar sighişorean Andreas Flikenius şi au fost donaţii făcute de consulul Michael Helwig şi notarul oraşului, Georgius Kraus. Clopotele toboşarilor, unul turnat în 1683, celălalt în 1774, acţionate prin lovire de braţele toboşarilor, dublează în altă tonalitate bătaia orelor. Pe faţada de sud a Turnului cu Ceas există o nişă în care apar zilele săptămânii, mecanismul fiind prevăzut cu un motor electric. Contactul sistemului situat la modulul patru al ceasului se realizează la ora 0, când păpuşa zilei ce a trecut se deplasează spre dreapta, făcând loc figurinei ce simbolizează ziua următoare. Acest mecanism este o inovaţie a ceasornicarilor sighişoreni Konradt, tatăl şi fiul, şi se compune dintr-un motor electric, un sistem cu roată melcată care, printr-un ax, antrenează platforma cu păpuşi. Sub platformă, o serie de cuie comandă lungimea cursei, decuplând prin intermediul unui microcontact motorul electric. Inovaţia consta în sincronizarea mişcării diurne a figurinelor la mecanismul electric al ceasului, realizată în În prima jumătate a anului s-a perfecţionat sistemul electric al mecanismului prezentat, fiind înlocuite cablurile uzate şi efectuându-se şi alte lucrări de strictă necesitate. În prezent, Turnul cu Ceas adăposteşte Muzeul de Istorie al oraşului, care cuprinde expoziţii de arheologie, farmacie, unelte şi produse, mobilier, orologerie. Lângă Turnul cu Ceas se află Colecţia de arme medievale, iar sub turn se află Camera de tortură, amenajată ca expoziţie. La Turnul cu Ceas au fost făcute reparaţii în perioada : scările interioare au fost înlocuite, s-a realizat o sală de expoziţii temporară, s-a reparat şi laboratorul de restaurare, s-a introdus încălzirea centrală, s-au restaurat figurinele ceasului şi mecanismul actual al ceasului, iar la acoperiş s-a realizat înlocuirea părţilor de tablă distruse şi a jgheaburilor. De asemenea s-au efectuat reparaţii la bolta de sub Turnul cu Ceas, unde s-a amenajat un magazin de suveniruri, şi la Camera de la Colecţia de arme, redânduse toată structura de cărămizi iniţială. Turnul Cizmarilor găzduieşte postul de radio Radioson, fiind reparat în întregime în interior. Ar fi de recomandat ca în exterior turnul să beneficieze integral de o conservare a frescelor de pe faţada sudică, de refacerea cu ţigle multicolore a acoperişului şi de revopsirea cadranului ceasului din turn, care are o frumoasă frescă în jurul lui.

15 sighiºoara - oraºul culturilor 15 Turnul Tăbăcarilor este plasat pe latura de SE şi este unul dintre cele mai vechi turnuri, fapt susţinut de arhitectura simplă şi eficientă, care ar merita ca în interior să se realizeze vechea deschidere ce comunică prin Galeria arcaşilor cu Turnul Cositorarilor. Acest lucru ar scuti pătrunderea turiştilor în curtea casei parohiale şi ar ajuta la vizitarea sistemului defensiv şi admirarea panoramei din bastionul Turnului Cositorarilor. Turnul Croitorilor a fost destinat protejării celei de a doua căi de acces în cetate şi este prevăzut cu două ganguri boltite, funcţionale şi astăzi. Refăcut după incendiul din 1676, a suferit doar reparaţie la acoperiş în anul 2000 şi ar putea să fie amenajat în interior ca muzeu sau magazin de prezentare a pieselor autentice ale breslaşilor, specifice pentru croitori, ţesători etc. din zona de pe Târnave. Turnul Fierarilor a fost construit în anul 1631, fiind destinat să consolideze flancul de est al zidului cetăţii, protejând Biserica Mănăstirii. Masivitatea sa reflectă importanţa fortificaţiei, dar şi puterea economică a breslei. Începând cu 1997, a funcţionat aici o perioadă Teatrul din Turn şi s-au efectuat lucrări de consolidare, neterminate din cauza lipsei de fonduri. Ar fi de dorit să se reia destinaţia de teatru şi de expoziţii, cel puţin pe perioada de vara, realizând o îmbogăţire a vieţii culturale a Sighişoarei. Dacă se realizează şi un sistem de încălzire, se pot continua activităţile şi iarna, pentru a nu fi limitate la un singur sezon. Turnul Frânghierilor reprezintă una dintre cele mai vechi fortificaţii de refugiu, construită încă din sec. al XII lea, fiind din acest punct de vedere un obiectiv important al arhitecturii militare medievale. În prezent este locuinţa paznicului Cimitirului Evanghelic de pe deal, singura problemă fiind faptul că nu are apă curentă. Turnul este bine păstrat, fiind în îngrijirea Parohiei Evanghelice. Turnul Măcelarilor protejează un mic bastion de artilerie menit să consolideze apărarea dinspre NV a zidului cetăţii şi, împreună cu Turnul Cojocarilor, apăra poarta TORLE. Porţiunea de zid dintre aceste turnuri este reprezentativă pentru evoluţia în timp a fortificaţiei. Din cauza unor ani cu precipitaţii mai abundente, porţiunea între Turnul Măcelarilor şi prima poartă de intrare în cimitir este căzută. Turnul Cismarilor este menţionat pentru prima oară în 1521 şi avea menirea de a proteja un bastion de artilerie, împreună cu care formează un nod fortificat de maximă importanţă pentru flancul de NE al cetăţii. Din 1681, este refăcut în manieră barocă. Actualmente funcţionează aici postul de radio Radioson, pentru care s-au făcut reparaţii interioare de înalt nivel. În concluzie, mare parte din sistemul defensiv necesită reparaţii şi punerea în valoare a turnurilor, cum ar fi: Turnul Cojocarilor, Turnul Măcelarilor, Cositorarilor şi Croitorilor, precum şi zidul dintre Croitori şi Cojocari, care actualmente este căzut. Arhitectura ecleziastică Arhitectura religioasă a fost în evul mediu la fel de importantă ca şi arhitectura militară. Nu întâmplător pe vechea stemă a oraşului Sighişoara (aflată actualmente în Muzeul din Turnul cu Ceas) există deviza Nomen Domini turris fortissimo (numele Domnului este cel mai tare turn). Enumerăm mai jos bisericile care există la ora actuală în cetate şi în oraşul de jos: Prima biserică parohială a fost, după legendă, lângă Scara Acoperită, unde se pot vedea şi astăzi ruinele ei, nu mai veche de sec. al XIV-lea. Biserica Mănăstirii, dedicată Sfintei Fecioare, a aparţinut Mănăstirii Dominicane, (demolată la sfârşitul sec. al XIX-lea) a fost construită începând din sec. al XIII-lea, fiind pomenită într-o indulgenţă dată de către Papa Bonfaciu al VIII-lea în În perioada de vară poate fi vizitată de către turişti şi conducerea parohiei doreşte să organizeze un mic muzeu cu obiectele de cult aflate în patrimoniul bisericii. La sfârşitul secolului al XVlea, Biserica a fost modificată, înălţându-se plafonul boltit, construcţia ei fiind de tipul biserică hală. După marele incendiu din 1677, biserica a suferit mai multe reparaţii, ultimele fiind din anii 1894 şi Dintre obiectele vechi şi de valoare istorică şi artistică merită atenţia: o cristelniţă de bronz, turnată în anul 1440, cu inscripţia per manibus Jacobis, un toc de uşă din piatră, sculptat în 1570 de pietrarul Thomas în stilul Renaşterii, zidit în peretele de nord al bisericii, şi 35 de covoare orientale din secolul al XVII-lea. Acestea suplineau absenţa împodobirii lăcaşurilor odată cu triumful lutheranismului la Sighişoara, după anul Biserica a fost înzestrată cu strane gotice datorate meşterilor locali. În absidă se păstrează altarul baroc, realizat de sculptorul Johann Vest şi pictorul Jeremias Stranovius, din Slovacia, stabilit la Sibiu, cunoscător al procedeelor baroce de compoziţie şi de proiectare scenică a luminii. Altarul este o piesă prebarocă înconjurată de o decoraţie vegetală stilizată ce încadrează scenele pictate: Iisus între apostoli (Predela), Răstignirea (panoul central), încadrată de statuile din lemn ale apostolilor Petru şi Pavel, şi Punerea în mormânt, încadrată de îngeri purtând instrumentele Patimilor, în ultimul registru. Coronamentul reprezintă sculptura Învierii. Aceloraşi meşteri li se datorează orga folosită şi astăzi la numeroasele concerte ce au loc în biserică. Biserica din Deal este neîndoielnic cel mai valoros monument arhitectonic al cetăţii. Construcţia acestei biserici, pusă sub patronajul Sfântului Nicolae, începe în anul 1345 şi continuă cu intermitenţă până în Biserica înglobează cele două construcţii mai vechi de pe platoul superior al dealului: o capelă romanica şi un donjon patrulater. Monumentul este valoros şi prin existenta singurei cripte cunoscute în Transilvania, aflată dedesubtul chorului şi care conţine morminte. Biserica a fost parţial pictată în exterior şi integral în interior în 1876, când s-a decis să se distrugă pictura veche, cu condiţia de a se realiza copii exacte pe pergament, din păcate dispărute. Biserica din Deal a cunoscut după mari restaurări:

16 16 sighiºoara - oraºul culturilor în 1934, când s-a decopertat o parte din vechile fresce, şi cea din 1991 şi 1999, restaurare integrală realizată de fundaţia Messerschmitt din München şi Ministerul Culturii din România, dându-i-se înfăţişarea de astăzi. În interior s-au păstrat piese rare de sculptură şi pictură religioasă, tabernacolul gotic din piatră cu decor traforat, amvonul sculptat din 1480 şi un vechi agheasmatar din piatră din sec. XV. Din sec. XIV datează altarul poliptic al Sf. Martin, iar stranele din lemn sculptate de J. Reychmut din sec. XVI. Interesante sunt sculpturile funerare realizate de Elias Nicolai aflate în interiorul bisericii, precum şi frumoasele altare aduse de la bisericile din Şaeş şi Cund. Astăzi biserica este muzeu şi prezintă altare poliptice şi piese de mobilier liturgic din biserici rămase fără comunitate. Biserica Romano-Catolică, Sfântul Iosif, construită în 1894 după demolarea Mănăstirii Maicilor Franciscane şi a Turnurilor Lăcătuşilor. Se află în partea de NE a cetăţii, lângă zidul de incintă. Construită în stil eclectic de către arhitectul sighişorean Letz, biserica a suferit reparaţii interioare după incendiul din Orga actuală este cumpărată de la o biserică săsească din împrejurimi şi este construită de către Karl Einsehenk Biserica Leproşi1or, aflată în Oraşul de Jos, pe strada Ştefan cel Mare nr. 34, este un monument gotic din sec al XV-lea şi a fost transformată între 1647 şi 1684 întro biserică de mici dimensiuni care deservea azilul de leproşi, având spre vest amvon din care se predica celor bolnavi. Ea a fost integral restaurată în anii Biserica Ortodoxă din Corneşti, situată la intrarea în oraş dinspre Târgu Mureş, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, este primul lăcaş creştin românesc din piatră din această zonă. Construită în , pe locul unei biserici din lemn în timpul preotului Ştefan Bălaş din Săcele Braşov, este un monument neoclasic adaptat cerinţelor de cult ortodox. Se mai păstrează de atunci clopotul, un antimis (văl liturgic) şi un potir de aur. Pictura murală din interior este opera artistului Veniamin Precup, Iconostasul actual datează din 1997 şi este sculptat în lemn de către artistul Huţanu din Bacău, iconostasul vechi fiind dăruit mănăstirii din Jacul Românesc. Biserica este foarte bine întreţinută, având reparaţii integrale ale faţadei şi acoperişului. Catedrala ortotdoxă, aflată pe malul N al Târnavei Mari, cu hramul Sfânta Treime, este construită între anii de către arhitectul Dumitru Petrescu Gopeş. Pictura interioară a fost realizată de către pictorul A. Demian. Biserica a suferit în ultimii ani mai multe reparaţii, pictura fiind refăcută în anii Sinagoga evreiască sste situată pe strada Tache Ionescu nr.13, fiind o clădire cu plan dreptunghiular, beneficiind de două intrări. Acoperişul este în două ape, sub cornişă existând o friză cu arcaturi romanice, în interior tavanul cu cer înstelat este pictat, iar mobilierul din lemn, stranele şi tribunele, sunt originale. Atât pe faţada principală cât şi pe peretele de E, unde se găseşte Sfântul Dulap din lemn, prezintă în partea superioară un fronton triunghiular din lemn cu steaua lui David. Biserica Reformată, construită în 1888, este o clădire neo-romanică cu elemente neo-gotice, în interior se remarcă pupitrul de lemn al predicatorului cu baldachin decorat cu denticul şi strane originale. Biserica se află pe str. Gh. Lazăr. Biserica Unitariană este situată pe strada Gării şi datează din Construcţia din cărămidă are un plan dreptunghiular cu absida semicirculară şi un turn masiv spre V ce prezintă forme specifice arhitecturii moderne din mediul urban secuiesc. Arhitectura civilă Majoritatea celor 164 de case de locuit din cetate, având cel puţin 300 de ani vechime, sunt considerate monumente istorice. Descoperirile arheologice arată că vechile locuinţe ale coloniştilor germani din sec. al XIIlea erau din lemn, de formă dreptunghiulară, cu o faţadă îngustă la stradă, având pivniţă şi parter, acoperiş de şindrilă sau stuf şi o suprafaţă locuibilă de 35 mp. Actualele locuinţe de cărămidă au fost ridicate treptat, mai ales după incendiul din Arhitectura locuinţelor burgheze din Sighişoara nu a avut niciodată un caracter monumental. Astfel, se poate vorbi de un stil baroc într-o formă simplificată pentru sec. XVII, însă, spre sfârşitul sec. XVIII-lea, odată cu dominaţia habsburgică şi începuturile dezvoltării economiei capitaliste, a apărut în rândurile claselor înstărite nevoia de confort mai ridicat şi tendinţa de a-şi construi case cu faţade reprezentative: astfel apar case cu ornamentaţii influenţate de barocul târziu, goticul veneţian, clasicismul timpuriu, care dau arhitecturii locale un anumit farmec şi pitoresc. Piaţa Cetăţii, în forma ei de patrulater rectangular, odinioară locuită de marile familii nobiliare ale oraşului, a suferit de-a lungul timpului numeroase transformări. Casa care şi-a păstrat cel mai bine forma este Casa cu Cerb, denumită astfel după capul de cerb fixat pe colţul clădirii. Este o construcţie specifică renaşterii transilvane, datând probabil din sec. al XVII-lea. Între anii 1988 şi 2001 au fost efectuate mari lucrări de restaurare realizate la început de către Ministerul Culturii şi apoi de către Fundaţia Restauro Messerschmitt. Este o clădire extrem de funcţională, cuprinzând pensiune, hotel şi centrul cultural românogerman: sală de expoziţii, de conferinţe etc. Deoarece sala cu frescă nu este complet restaurată, se doreşte realizarea, la finele restaurării, a unui mic muzeu. Casa de pe stâncă, situată în Piaţa Cetăţii nr. 8, construită după marele incendiu din 1676, restaurată în sec. XVII-XVIII, ultima restaurare fiind efectuată în de către fundaţia Veritas, actuala destinaţie fiind de sediu al unui centru cultural, oferind o cofetărie, un internetcafe şi cursuri de calculator şi limbi străine. Casa cu şindrilă, casa specifică de meşteşugari, găzduieşte astăzi sediul Centrului Educaţional Interetnic pentru Tineret, a suferit mai multe reparaţii 1912 şi Se află pe strada Bastionului nr.6. Galeria deschisă de lemn decorată cu balustradă de lemn şi friză de denticul şi baluştri, unica păstrată în Sighişoara, împreună cu pivniţele şi dimensiunile ferestrelor de la etaj, indică una

17 sighiºoara - oraºul culturilor 17 din cele mai vechi case. Centrul educaţional a amenajat o sală de conferinţe, are internetcafe, diferite cercuri: dans, ceramică, teatru şi, mai nou, hotel pentru tineret. Casa Veneţiană este situată în Piaţa Muzeului, este denumită astfel după ancadramentele de piatră ale ferestrelor care imita goticul veneţian şi în momentul de faţă găzduieşte Forumul German şi un centru de asistenţă pentru persoane vârstnice. Casa a suferit o reparaţie completă în interior şi la bază (pivniţele) care, în viitor, ar putea să primească o destinaţie de magazin alimentar. Casa Vlad Dracul este situată în str. Cositorarilor nr.1, fosta casă Paullini. Pare să fie cea mai veche construcţie civilă de piatră din cetate, judecând după bolta semicilindrică din piatră de râu de la parterul clădirii. În anii a adăpostit azilul de bătrâni, iar din 1976 a devenit restaurant, suferind ample lucrări de restaurare. Complexul hotelier Sighişoara, tot din Piaţa Cetăţii, porneşte din Strada Şcolii, pe care poate fi remarcată casa de la nr. 46. Clădirea ocupa odinioară suprafaţa a trei loturi şi datează din sec. XVI, beneficiind de reparaţii în sec. XVIII-XIX. A fost, între 1886 şi 1889, sediul vechii primării a oraşului, devenit după restaurarea din Complexul hotelier Sighişoara. Primăria. În apropierea Bisericii Mănăstirii se află clădirea care adăposteşte primăria oraşului Sighişoara (fosta prefectură a Judeţului Târnava Mare). Edificiul s-a construit între anii La etaj există o sală în stil baroc, unde se ţine Festivalul de Muzică Academică şi multe alte concerte susţinute de formaţii prestigioase. Nu numai cetatea se bucură de prezenţa unor clădiri vechi şi deosebit de pitoreşti, dar şi Oraşul de Jos are o serie de case deosebite, cum ar fi: Casa Zilinschi sec. XVIII, casa brutarului, casa Rosenthal sec. XVIII, Casa meseriaşilor (actualul restaurant Perla Cetăţii, din sec. XIX), clădirea hotelului restaurant Steaua, sec. XIX, refăcută în 1912 de către arhitectul Balteş în stilul artnuoveau, casa Herman Oberth de pe strada Zaharia Boiu, sec. XX, clădirea notariatului sec. XX ş.a. Conservarea și restaurarea monumentelor istorice Unele obiective au fost conservate şi restaurate corespunzător. ca de exemplu Biserica din Deal, Casa cu Cerb, Casa de pe stâncă, Hotelul Sighişoara, Casa Wagner, Centrul Interetnic, Liceul Joseph Haltrich, Turnul Cismarilor ş.a. Alte obiective se află în curs de restaurare sau sunt într-o stare care nu necesită o restaurare imediată. Enumerăm aici Turnul Frânghierilor (locuit), Turnul cu Ceas (muzeu), Turnul Croitorilor (a fost reparat doar acoperişul), internatul şi clasele primare ale Liceului Joseph Haltrich, Turnul Fierarilor ş.a. Dacă în zonele centrale ale cetăţii curăţenia este efectuată în mod regulat, părţile mai puţin umblate (de exemplu scările dinspre Stradela cetăţii către Boema şi versanţii împăduriţi din părţile nordice şi sudice ale dealului cetăţii, care înainte aveau aspect de parcuri) sunt neglijate. Este însă de dorit ca întregul deal al cetăţii, inclusiv zona împădurită şi cimitirul din deal, să fie incluse în circuitul turistic, acestea îmbogăţind mult oferta pentru turişti. Din punct de vedere social, situaţia actuală s-a îmbunătăţit mult faţă de perioada anterioară, când populaţia cetăţii era compusă mai ales din locuitori mai săraci, casele vechi neprezentând confortul dorit. În momentul de faţă se simte faptul că majoritatea caselor au fost dobândite de oameni cu potenţial de cumpărare. Trebuie evitată, pe cât se poate, cumpărarea locuinţelor de către persoane străine de oraş, care nu ar veni decât rareori, iar în restul anului casele ar sta nelocuite şi cu obloanele trase. Este important ca cetatea să rămână locuită şi în afara sezonului turistic. În acest sens este de dorit să existe un magazin alimentar, o librărie şi o piaţă mică de legume şi fructe. Din punct de vedere cultural, Sighişoara şi-a păstrat în mare parte, de-a lungul secolelor, importanţa de centru cultural pentru această zonă. Turismul În municipiul Sighişoara vin anual un mare număr de turişti care vizitează în special cetatea. Muzeul oferă informaţii prin personalul muzeului şi prin diferite pliante despre ceea ce se poate vizita, precum şi circuitul în cetate, dar numai la solicitarea celor care doresc acest lucru. Oferta turistică este alcătuită din Muzeul din Turnul cu Ceas, Colecţia de Arme Medievale, Camera de Tortură, Biserica Mănăstirii, Biserica din Deal, standuri ale artiştilor şi artizanilor locali, restaurante cu terasele lor şi casele mai sus menţionate, împreună cu oferta de servicii. Într-un viitor apropiat va fi dat în folosinţă Biroul de Turism, care să pună la dispoziţia turiştilor informaţiile solicitate, să aibă un indicator adecvat care să atragă atenţia şi posibilitatea de a oferi mai mult material promoţional: hărţi, pliante, broşuri etc. Nu lipsită de interes este diversificarea materialelor de popularizare a imaginii Sighişoarei în toate domeniile: istoric, cultural, economic, societate civilă, prin albume, CD-uri etc. Ţinând cont de amplasamentul oraşului, de faptul că cetatea şi-a păstrat aspectul ei medieval, de oferta de cazare existentă, ca şi a teraselor din cetate care oferă şansa petrecerii unor ore unice într-un mediu deosebit de pitoresc, credem că oraşul Sighişoara se poate dezvolta şi printr-o mai mare atenţie acordată turismului. Legătura cu agenţiile de turism, conducerea eficientă de către ghizi profesionişti şi crearea unor trasee în zonele limitrofe Sighişoarei (cetăţile fortificate Apold, Saschiz, Biertan, Castelul-Criş, Dumbrăveni, Viscri, Mălâncrav etc.) ar putea fi punctele tari în dezvoltarea turistică şi implicit în dezvoltarea oraşului. Se impune ca actualul birou de patrimoniu să lucreze cât mai eficient pentru păstrarea aspectului medieval al cetăţii şi evitarea modificărilor moderne la exteriorul clădirilor, care nu doar că deranjează, dar modifică într-un timp foarte scurt aspectul de cetate unicat în ţara noastră.

18 18 sighiºoara - oraºul culturilor Gheorghe BALTAG Sighişoara istorie şi arhitectură 1. Geneza Pentru a crea Sighişoara medievală, Dumnezeu a avut nevoie de trei lucruri: un defileu îngust, loc obligatoriu de trecere pe traseul vechiului drum de pe valea Târnavei Mari, în care a fixat Cetatea, o încrucişare de drumuri comerciale importante şi un grup de flamanzi, purtători ai civilizaţiei occidentale, colonizaţi aici pe la sfârşitul secolului al XII-lea. Valenţele strategice ale defileului sighişorean fuseseră observate şi utilizate încă din preistorie. Pe Dealul Turcului sau Wietenberg, unul dintre promontoriile din defileu, există importante vestigii arheologice mărturisind prezenţa unei comunităţi umane din epoca bronzului (Cultura Sighişoara- Wietenberg), precum şi urme ale unei puternice fortificaţii tribale ( dava ) din perioada statului dac. Pe un vast platou de la intrarea în defileu puterea imperială romană a ridicat şi ea o tabără militară fortificată ( castrum ), unde au staţionat cohortele Legiunii a XIII- a Gemina cu sediul la Apulum-Alba Iulia. Deşi pare o continuare a acestor vechi tradiţii, fiind amplasată pe cel mai important dintre promontoriile defileului, Cetatea Sighişoara depăşeşte cu mult tot ce s-a realizat în perioadele anterioare. 2. Începuturile vieţii urbane Iniţial a existat o cetăţuie de pază şi refugiu pe vârful Dealului Şcolii de astăzi, ale cărei începuturi coboară în secolul al XII-lea, fiind puse în relaţie cu prezenţa unei comunităţi de secui, paznici de graniţă ai regatului maghiar din acel timp. Sub protecţia acestei cetăţi regale, denumită în documentele din secolele XIII-XIV: Segusvar, Castrum Schegs sau Schesspurch (1298), în traducere liberă cetatea de pe colină, a luat naştere prima aşezare de oaspeţi regali, amplasată în apropierea actualului parc din Oraşul de Jos. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după invazia mongolă, va începe să prindă contur şi Oraşul de Jos, burgul sau Cetatea Sighişoara. Un prim zid de apărare, zidul mic, de înălţime redusă (4-5m), va fi ridicat în jurul aşezării de pe deal la sfârşitul secolului al XIII-lea, după care localitatea va dobândi repede rang de oraş ( Civitas ) aşa cum menţionează un document din anul Civitas de Seguswar din vremea aceea era un orăşel gotic cu case de lemn şi acoperişuri înalte din paie sau şindrilă, aşa cum pot fi văzute în lucrările pictorilor flamanzi din secolele XIV-XV. Din piatră, în afara sistemului iniţial de fortificaţii, alcătuit din mici turnuri şi din zidul de incintă, existau doar cele 3 biserici: vechea biserică a comunităţii săseşti de la baza Scării Acoperite, biserica Mănăstirii Dominicane de lângă Turnul cu Ceas, mult mai redusă ca dimensiuni faţă de cea actuală şi Biserica din Deal, pe atunci în construcţie. Primul recensământ al populaţiei, din 1488, arată că oraşul avea: 600 de gospodării, 20 de jeleri, 3 funcţionari publici, 2 morari, 9 săraci şi 4 ciurdari. 3. Repere istorice Secolele al XV-lea şi al XVI-lea reprezintă perioade de maximă înflorire economică şi de creştere a prestigiului oraşului. Sighişoara devine unul din cele mai puternice şi bogate oraşe ale Provinciei Sibiului, primarii şi juzii regali de aici fiind menţionaţi de multe ori în documente chiar înaintea celor de la Sibiu, capitala provinciei. Între anii , oraşul va acorda drept de şedere şi găzduire domnitorului muntean Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş-Dracula. Acest voievod, cu legături mai vechi la curtea imperială, venea în 1431 de la Nürenberg, unde fusese primit în Ordinul Dragonului, organizaţie militară de elită întemeiată de împăratul romano-german Sigismund de Luxemburg cu scopul de a-i alunga pe turci din Europa. La Sighişoara, într-unul din atelierele breslei aurarilor, şia instalat Vlad Dracul monetăria ( herghelia ) în care s-au bătut ducaţi de argint cu însemnele sale: pajura cu cruce pe avers şi dragonul pe revers, astăzi rarităţi numismatice. Într-o scrisoare a vistiernicului Antonie către braşoveni, avem şi prima menţiune românească a oraşului, care pe vremea aceea suna: Şeghişoara. În secolul al XVI-lea, regatul Ungariei se va prăbuşi în urma dezastrului de la Mohács, iar Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitate otomană. Cetatea Sighişoara devenise, între timp, datorită amplificării fortificaţiilor sale în cursul secolului al XVIlea, unul dintre cele mai puternice şi mai sigure burguri săseşti din Provincia Sibiului. În toată perioada medievală, Cetatea nu a putut fi cucerită cu forţa armelor, dar a fost cucerită prin vicleşug şi trădare. S-a întâmplat la începutul secolului al XVII-lea, când o oaste alcătuită din nobilime, secui şi cazaci, condusă de G. Makó, a pătruns în Cetate în ziua de 14 decembrie Majoritatea cetăţenilor au fost alungaţi, primarul şi consilierii au fost închişi, judele regal a murit în puşcărie, iar numele oraşului a fost schimbat pe veşnicie (!) din Schässburg, în Nemesvár. Nobilii, secuii şi cazacii au stăpânit Cetatea până în iulie 1602 când, epuizându-se rezervele de vinuri şi alimente, s-au retras. Jaful total nu a putut fi niciodată estimat. Din Biserica din Deal au dispărut vasele de argint, statuile celor 12 apostoli în mărime naturală, din tablă de argint, o statuie reprezentându-l pe Sf. Nicolae, patronul bisericii şi au fost devastate mormintele din criptă. S-a considerat că pagubele ar fi ajuns la de florini (aur), fără a socoti bunurile jefuite din biserici şi din lada de bani a oraşului. Secolul al XVII-lea a fost, de fapt, secolul cel mai dificil din toată istoria oraşului, un secol încărcat de războaie, epidemii de ciumă, incendii devastatoare, foamete şi alte nenorociri. Cronicarii notează că în această perioadă la Sibiu, Bistriţa sau Braşov mai rămăsese doar un sfert din populaţie, iar din multe localităţi săseşti populaţia pierise cu totul. În anul 1605, Cetatea va suferi primul bombardament de artilerie din istoria sa. În ziua de 5 august, artileria grea a principelui Şt. Bocskay, cu care oraşul era în conflict, a fost instalată pe Dealu Crucii, dincolo de Târnavă şi, în decurs de mai multe zile, au fost trase 500 de ghiulele care au făcut victime, au afectat clădiri şi au distrus complet porţiunea de zid dintre Turnul Cizmarilor şi Turnul Lăcătuşilor. Asaltul care a urmat a fost cu greu respins de

19 sighiºoara - oraºul culturilor 19 trupele de mercenari germani, români şi sârbi conduşi de căpitanul G. Ratz, care apăra Cetatea. O importantă bătălie are loc în 1662, în apropierea oraşului, la Seleuşul Mare, între trupele principelui J. Kemény şi o oaste turcească comandată de Kuciuk-Paşa. Oraşul se afla acum de partea turcilor. În ziua de 23 ianuarie 1662 principele Kemény este înfrânt şi ucis, iar Kuciuk- Paşa, care era un sălbatic chiar şi printre barbari, ajunge să stăpânească Sighişoara (Oraşul de Jos) până la începutul verii anului următor. Secolul dezastrelor se va încheia cu marele incendiu de la Izbucnit în dimineaţa zilei de 30 aprilie în strada Baier de Sus, incendiul s-a extins repede şi a cuprins şi Cetatea, distrugând în decurs de 6 ore trei sferturi din oraş luat în totalitatea lui. Bilanţul final a fost dramatic: au pierit 20 de locuitori, au fost distruse 624 de gospodării şi 120 curţi de maieri din Corneşti. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Transilvania va intra în componenţa Imperiului Austriac, devenind Marele Principat al Transilvaniei. În cursul secolului al XVIII-lea nu au mai existat conflicte militare importante, cu excepţia războiului kurutzilor. În 1706, la Sighişoara kurutzii au distrus zidul dintre Turnul Aurarilor şi Turnul Frânghierilor şi bastionul Castaldo, cheia sistemului defensiv. Începând din acel moment, fortificaţiile şi-au pierdut importanţa strategică, Cetatea devenind mai mult admirată pentru frumuseţea romantică a turnurilor decât pentru rezistenţa în faţa unui asediu. La mijlocul secolului al XIX-lea, oraşul va fi temporar atras în vârtejul revoluţiei de la Pe câmpia largă de pe malul stâng al Târnavei Mari, între Sighişoara şi Albeşti, s-a consumat un important episod militar al revoluţiei de la din Transilvania şi Ungaria. Sub presiune trupelor ţariste pătrunse în Transilvania în vara anului 1849, trupele revoluţionare maghiare conduse de J. Bem se retrag din Sighişoara în dimineaţa zilei de 28 iulie Primii cazaci călări din avangarda armatei ruse intrau în oraş a doua zi dimineaţa, iar la orele 11 sosea şi gen. Lüders, comandantul tuturor trupelor. Era una din cele mai puternice armate de pe continent şi nimeni nu şi-a imaginat că Bem, cu puţinele sale forţe, va îndrăzni să atace imediat. Se pare, însă, că fusese greşit informat de un spion care văzuse numai armata cea mică, cantonată la ieşirea din Sighişoara spre Albeşti. Şi astfel, în dimineaţa zilei de 31 iulie, ungurii vor ataca dinspre Albeşti, artileria lor provocând iniţial pagube importante ruşilor. Încă din primele momente este lovit de un obuz de tun generalul-conte Scariatin. Lüders era convins că acest atac este o diversiune, grosul trupelor maghiare urmând să lovească mai târziu dinspre Târgu Mureş. Atunci când a devenit clar că nu mai există o altă armată, s-a dat ordin să intre în luptă trupele de rezervă şi bătălia s-a încheiat repede. Au pierit în această bătălie de la Albeşti poetul naţional maghiar Petőfi Sándor şi publicistul german Anton Kurz. Se poate spune că Petőfi a dispărut în mijlocul bătăliei, aşa cum sufletul său romantic îşi dorea. Pe locul unde a fost văzut ultima dată s- a ridicat în 1897 un monument. Pe locul unde a căzut contele Scariantin există şi astăzi un leu de piatră adormit, monument realizat în Pentru J. Bem a fost ultima sa bătălie, însemnând, de fapt, sfârşitul revoluţiei maghiare de la Repere arhitecturale Ca o uriaşă navă încărcată cu monumente, plutind deasupra unui ocean de verdeaţă, aşa se vede Cetatea Sighişoara de pe înălţimile din jur. Dar arhitectura actuală nu mai este cea din perioada medievală. Vechiul orăşel gotic a fost distrus de incendiul de la 1676, după care întregul ansamblu de arhitectură civilă a suferit mai multe etape de transformare. Numai arhitectura militară şi cea ecleziastică, zidurile, turnurile de apărare şi bisericile păstrează aspectul medieval. Aceste monumente aparţin goticului, renaşterii sau barocului, de cele mai multe ori cele trei stiluri împletindu-se în fiinţa aceluiaşi monument. Cea mai elocventă expresie a acestei particularităţi ne-o oferă Turnul cu Ceas. Turnul cel mare al porţii din faţă, cum se numea în perioada medievală, are la primul nivel elemente aparţinând fazei romanice târzii sau gotice timpurii, peste care se înalţă cele 3 niveluri de zidărie masivă, cu deschideri înguste, specific gotice. La balcon, structura gotică este întreruptă de o loggia, sugerând spiritul Renaşterii şi realizând legătura cu uriaşul acoperiş baroc, lucrare de excepţie realizată în 1677 de trei meşteri peregrini. Ţiglele policrome, ornamentarea cu hexagrame, inscripţia şi pictura de pe faţada sudică datează, toate, de la ultima restaurare generală efectuată în În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în arhitectura civilă a Cetăţii s-au produs acele modificări majore care i-au conferit, în final, aspectul său actual. La sfârşitul secolului al XIX-lea, aproape toată latura de est-nord-estică a Cetăţii a fost demolată. Între anii au fost demolate clădirile fostei Mănăstiri Dominicane, Turnul Dogarilor şi bisericuţa şi mănăstirea maicilor dominicane, pe locul lor construindu-se uriaşa clădire a Comitatului în stil neorenascentist, actuala primărie din Sighişoara. În 1858 fusese demolat Turnul Ţesătorilor, aflat în trecut între Turnul Cojocarilor şi Turnul Croitorilor, iar în 1894 vor fi demolate Turnul Lăcătuşilor şi fosta biserică a maicilor franciscane, construindu-se pe locul lor actuala Biserică Catolică. Tot în această perioadă au fost demolate clădirile existente între Turnul cu Ceas şi Biserica Mănăstirii, au fost modificate faţadele multor case în stilul curentelor la modă

20 20 sighiºoara - oraºul culturilor sau în spiritul istorismului, imitându-se stiluri vechi, cum a fost cazul faţadei actualei case veneţiene. În 1901 se va modifica şi frumoasa clădire barocă a Gimnaziului Evanghelic, ridicându-se actuala clădire neogotică, mult prea masivă pentru locul unde este amplasată. Construirea Cetăţii Sighişoara pe un promontoriu al defileului Târnavei Mari a fost un noroc al istoriei arhitecturii. Locul fiind prea strâmt, nu s-au putut construi blocuri în perioada comunistă şi astfel Perla Transilvaniei a scăpat intactă, constituind astăzi cel mai frumos ansamblu de arhitectură medievală din tot sud-estul Europei. Adriana ANTIHI Despre activitatea muzeelor din Sighişoara Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în Sighişoara, au existat patru muzee: Muzeul Sighişoara Veche, Muzeul de igienă, Muzeul folcloric săsesc şi Muzeul Şcolii, aparţinând de Biserica Evanghelică. Trebuie să menţionăm că etnograful şi folcloristul Gheorghe Cernea, învăţător din Palos, în anul 1937, închiriază la Sighişoara 4 camere, în Piaţa Unirii nr. 29 (astăzi Hermann Oberth), în casa Filipescu, şi începe transportarea obiectelor din Palos. Acest muzeu număra peste 400 de farfurii şi ulcioare româneşti, săseşti şi ungureşti, din secolul XVIII, peste 400 de icoane pictate pe sticlă şi lemn, sute de costume specifice zonelor din judeţul Târnava Mare, minerale, cărţi şi documente foarte vechi, numeroase obiecte de cult şi artă religioasă, potire de argint, cădelniţe, numismatică (2000 de monede vechi închise într-o casetă de metal cu tricolorul pe ea), mobilier ţărănesc şi arme. Pe lângă toate aceste obiecte, mai exista un frumos dulap din nuc cu 4 uşi de cristal ce cuprindea 3000 de volume, precum şi un întreg mobilier adecvat pentru acest muzeu. Gheorghe Cernea intenţiona să-l inaugureze în 1948, concomitent cu serbările centenare ale Revoluţiei de la 1848, sub denumirea de Muzeul Etografic Târnăvean. Acest ideal, pentru care a luptat o viaţă întreagă, nu l-a putut realiza din cauză că tribunalul din Sighişoara, şi în recurs Curtea din Braşov, l-au condamnat la la 5 ani corecţie pentru deţinere de material interzis, pedeapsă pe care a ispăţit-o la Penitenciarul din Aiud, fiind eliberat în ziua de Cel mai important era Muzeul Sighişoara Veche (Alt Schaessburg), de a cărui fondare şi dezvoltare s-a ocupat în cea mai mare parte medicul Josef Bacon ( ). Acesta provine dintr-o familie austriacă venită în Transilvania în secolul XVIII şi stabilită la Sighişoara. Tatăl său a fost avocat şi a jucat un rol în viaţa politică, mama, Therese Bacon, este descendenta unei familii de patricieni şi a fondat la Sighişoara Centrul pentru Educarea Femeilor. Acest cerc avea ca ţel egalitatea fetelor şi băieţilor în ceea ce privea educaţia. Vizitele ei în străinătate i-au lărgit orizontul cunoaşterii şi au fost de mare folos pentru eforturile de emancipare a femeilor din Transilvania. Crescut într-o familie cu un înalt nivel spiritual, Bacon a urmat şcoala la Sighişoara, a susţinut examenul de bacalaureat în 1874, a studiat la Cluj, Budapesta şi Viena, unde a fost elevul lui Billroth şi a promovat ca doctor în medicină în După o scurtă perioadă ca medic la Gheorgheni, a fost ales ca medic primar al oraşului Sighişoara. În acest domeniu, doctorul Bacon are mari realizări: stoparea epidemiilor de tifos, construirea unui spital pentru a combate epidemiile de scarlatină, înfiinţarea unui punct de control pentru alimente, o casă de asigurări sociale pentru servitori, un ambulatoriu pentru bolnavii de plămâni şi o casă de odihnă pentru copii. I s-au încredinţat numeroase funcţii onorifice: sociale şi religioase. Astfel, mulţi ani de zile a fost curator în Consiliul de administraţie al Bisericii evanghelice. Meritul cel mai de seamă este însă crearea muzeului Alt Schaessburg în Turnul cu Ceas în , precum şi a muzeelor: de igienă şi al folclorului săsesc la Sighişoara. Existase deja în 1896 o hotărâre a Consiliului Local de a se deschide un muzeu în Turnul cu Ceas, sediu al fostei primării a vechiului burg sighişorean, până în În 1898, Friederich von Sachsenheim, într-una din încăperile Turnului cu Ceas a amenajat o cameră istorică de patrician. Din această cameră istorică s-a născut muzeul, care a fost deschis de-abia la 24 iunie Muzeul a fost intens sprijinit de Asociaţia Naţională de Sprijinire a Artei, Sebastian Hann. Direcţia judeţeana Mureş a Arhivelor Naţionale deţine, în cadrul fondului Consistoriului Evanghelic Sighişoara, o serie de documente referitoare la activitatea desfăşurată de Filiala Asociaţiei Sebastian Hann din Sighişoara, cele mai vechi datând din anul de graţie Din statutul Asociaţiei Sebastian Hann, din 10 decembrie 1904, aflăm scopul acestei asociaţii: reorganizarea şi dezvoltarea culturii artistice în rândul comunităţii germane din Transilvania, urmărind promovarea valorilor culturale şi spirituale ale acesteia, susţinerea artiştilor plastici tineri printr-o serie de expoziţii, întruniri, precum şi susţinerea, păstrarea şi aplicarea în construcţii, atât urbane, cât şi rurale, a stilurilor artistice vechi. Aşa cum reiese din lucrarea Muzeele Sighişoarei, din , scopul înfiinţării în Turnul cu Ceas a muzeului Sighişoara Veche nu a fost numai un deziderat frumos, ci şi unul necesar, acest muzeu nu s-a întemeiat pentru o cercetare ştiinţifică riguroasă, ci pentru o prezentare a istoriei oraşului, veche de 800 de ani, şi ca fiecare obiect prezentat în camerele muzeului să ofere vizitatorului o imagine veridică a timpurilor trecute. Astfel, la intrarea în muzeu se puteau citi următoarele cuvinte: Nici un popor nu poate să abia viitor dacă nu-şi cunoaşte trecutul, dacă istoria nu are un ţel care să pregătească calea spre viitor. Începuturile au fost modeste, dar deja în 1930 exista o colecţie veche de piese care ocupa cca 20 de camere. Colecţionar pasionat, doctor Josef Bacon a strâns exponatele, în mare parte prin puterile proprii, aranjând şi slujind cu mult zel muzeul câteva decenii. Printre colaboratorii doctorului Josef Bacon trebuie amintiţi profesorul Karl Seraphin, dr. Friederich Krauss, domnişoara pictoriţă Betty Schuller, dr. Friederich Meltzer, profesorul Georg Donath, profesorul Julius Hollitzer şi Julius Misselbacher, care, mai târziu, a preluat conducerea

21 sighiºoara - oraºul culturilor 21 muzeului până la naţionalizare. Existau nenumărate anecdote despre pasiunea de colecţionar a lui dr. J. Bacon, pasiune care s-a transmis şi altor sighişoreni. Datorită zelului de a cerceta locuri din gospodăriile oamenilor, a putut fi salvată minunata uşă cu intarsii din epoca renaşterii, aflată într-o cocină de porci, unde fusese folosită ca material de construcţie. Astăzi poate fi admirată la etajul trei al muzeului. Multe obiecte au fost scoase la lumină din pivniţe, poduri şi şuri şi apoi au fost expuse. Se spune că pacienţii s-ar fi revanşat faţă de acest doctor ciudat, încercând să găsească asemenea obiecte pentru a-i face o bucurie. Nici nu se putea alege un spaţiu mai demn drept sediu al Muzeului decât în Turnul cu Ceas, care a fost şi este un veritabil simbol al Sighişoarei. Situat în partea de răsărit a platoului inferior al cetăţii, el a fost construit pentru a proteja poarta principală a oraşului şi pentru a găzdui sfatul. Dubla sa funcţie explică grija cu care a fost construit de către sighişoreni, aspect sever şi sărbătoresc în acelaşi timp. Turnul cu Ceas a servit şi reuniunilor sfatului şi depozitării arhivei şi a tezaurului Sighişoarei. Ridicat în veacul al XIV-lea, dar oferindu-ne astăzi aspectul ce l-a căpătat în cel de-al XVIlea şi mai târziu, turnul este plin de pitoresc cu dubla sa barbacana - adică acea amenajare defensivă ce controla accesul în cetate, cu metereze, drum de strajă şi galerii de tragere, în fine, în cele patru turnuleţe ce simbolizau autonomia judiciară a cetăţii ce avea faimosul jus gladii, dreptul seniorial de pedeapsă. Acoperişul distrus de marele incendiu din 30 aprilie 1676 a fost refăcut de către meşterii Veit Gruber din Tirol şi Filip Bonge din Salzburg şi dulgherul Valentin. Reparat de mai multe ori (1775, 1804) acoperişul a dobândit ultima înfăţişare în 1894, când vechea învelitoare a fost înlocuită cu ţigle multicolore smălţuite. Forma generală a acoperişului (din 1677) poartă pecetea stilului baroc şi are o lungime de 34 m, acoperişul este intersectat cu o lanternş şi urmeazş douş cupole în formş de ceapş, suprapuse, întrerupte şi ele cu două lanterne mai mici. Flesa acoperişului se termină cu un glob aurit care conţine un volum echivalent a zece găleţi. Deasupra bilei se află o vergea (bară) pentru schimbările atmosferice, aşa-numita bară de vreme, pe care se află un vultur cu două capete în vârful căreia se află girueta - cocoşul care indică direcţia vântului. La extremităţile acoperişului se află patru turnuleţe. Aceste turnuleţe au o înălţime de 12,5 m, fiind acoperite şi ele cu ţigle smălţuite. Fiecare turnuleţ are în vârf un glob cu câte un steguleţ de vânt. Pe două dintre aceste steguleţe se găseşte, pe lângă o rozetă cu şase petale, şi anul 1894, data renovării, iar pe celelalte două numele celor doi meşteri constructori: Leonhardt şi Kovatsch, care s-au ocupat de renovarea generală a Turnului, precum şi numele tinichigiului Johann Polder, care a făcut toate lucrările din tablă. Edificiul primea la începutul veacului al XVII-lea un orologiu refăcut la 1648 (i se adaugă sferturile de oră) de către Johann Kirstchel, prevăzut fiind, după moda burgurilor Europei Centrale, cu statui de lemn aparţinând unui baroc rustic, înfăţişând pe zeii păgâni ce personificau zilele săptămânii : Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn, Soarele. După incendiul din 1676, ele au fost refăcute între de acelaşi meşter Johann Kirtschel, care se stabilise în Sighişoara ca urmare a căsătoriei cu o localnică, iar în 1684 fusese cooptat în Sfatul celor 100 de bărbaţi ai cetăţii. Elocventă în acest sens este dedicaţia găsită pe coperta interioară a unei Bilblii donate Bibliotecii Şcolii din Deal de J. Kirtschel, în care sunt menţionate: ziua de 23 XI 1685 şi titlul de AUTOMOTORIUS HOROLOGIORUS DIRECTOR. Actualul mecanism al ceasului este mai nou, fiind executat, la o comandă specială în Elveţia, de firma FUCHS şi instalat în Turnul cu Ceas la data de 1 aprilie A fost plătit de oraş cu suma de 4000 de florini. Odată cu reînnoirea acoperişului, în 1894 sunt renovate şi probabil şi revopsite şi figurinele ceasului, conform inscripţiei existente pe umărul stâng al toboşarului dinspre Oraşul de Jos, scrisă cu caractere cursive latine Emil Radler 1894 şi pe umărul stâng al toboşarului dinspre Ceatate Joseph Kluschy În partea superioară a nişei apar zilele săptămânii, mecanismul fiind prevăzut cu un motor electric. Contactul sistemului, situat la modulul IV al ceasului, se relizează la ora 0, când păpuşa zilei care a trecut se deplasează spre dreapta, făcând loc figurinei ce reprezintă ziua următoare. Acest mecanism este o inovaţie a ceasornicarilor sighişoreni Konradt, tatăl şi fiul, şi se compune dintr-un motor electric, un sistem cu roată melcată care, printr-un ax, antrenează platforma cu păpuşi. Sub platformă, o serie de bolţuri comandă lungimea cursei, decuplând prin intermediul unui microcontact motorul electric. Inovaţia constă în sincronizarea mişcării diurne a figurinelor la mecanismul electric al ceasului, realizată în Toate figurinele ceasului au fost restaurate între anii din fondurile muzeului de către Laboratorul zonal de conservare şi restaurare al Muzeului Brukenthal din Sibiu. În rândurile care urmează dorim să înfăţişăm cititorului cum erau amenajate sălile din Turnul cu Ceas în perioada anilor , amenajare şi organizare aflată permanent sub patronajul Filialei sighişorene a Asociaţiei Sebastian Hann şi a doctorului Josef Bacon. La baza Turnului cu Ceas, unde a fost vechea închisoare a oraşului, s-a amenajat o Cameră de Tortură unde se prezenta Istoria Jurisdicţiei Criminale a oraşului, piatra de 6 kg legată de gâtul condamnaţilor la Stâlpul Infamiei din faţa Bisericii Mănăstirii sau pe Măgarul de Lemn din Piaţa Mare din Cetate, şi Codul Therezian, expus într-o vitrină. În anticamera muzeului era expus bustul lui Josef Bacon, realizat de arhitectul Wolfram Theill. În continuarea intrării, în sala în care astăzi se organizează expoziţii temporare, se prezenta Sighişoara străveche, unde erau expuse vestigii istorice din perioada Wietenberg ( î.hr., epoca bronzului mijlociu), Latčne (epoca fierului, secolul I î. Hr.), provenind din săpăturile efectuate timp de 5 ani de către profesorul Carl Serafim. În restul încăperilor, ce se ofereau vizitatorului urcând scările, erau organizate mici expoziţii pe săli: camera Episcop dr. F. Műller (deasupra actualei caserii), catedra înaltă, care se putea vedea în această sală, a stat în Sala festivă a Liceului din Deal între anii Într-o altă sală, care astăzi este expoziţia cu descoperiri arheologice din Sighişoara şi zonele limitrofe, în muzeul Alt Schäßurg se prezenta interiorul unei capele cu piese de veşmânt preoţesc, cărţi religioase, altarul poliptic al Sfântului Martin, restaurat

22 22 sighiºoara - oraºul culturilor de Oskar Miller, actul de indulgenţă al Papei Bonifaciu al VIII-lea cu anul 1298 şi cu termenul Schaspurch. Toate aceste piese sunt astăzi în proprietatea Bisericii Mănăstirii. Următoarea încăpere era organizată ca o bucătărie după care urma camera Episcop Georg Daniel Teutsch, care reprezenta o cameră de început de secol al XIX-lea cu mobilă stil Biedermaier, Baroc, costume de patrician, o măsuţă de cafea donată de soţia episcopului, două platouri de alamă donate de Asociaţia Femeilor din Sighişoara. Urcând scara în spirală, ajungeai în sala ce purta numele primarului Stephanus Mann, cu obiecte din istoria breslelor, certificate de calfe şi ucenici. Cabinetul de tablouri era în holul mic al sălii de mobilă care prezenta acuarelele lui Betty Schuller, fiica pictorului Ludwig Schuller, desenul realizat de Andreas Blasius, restaurat de pictoriţa Trude Schullerus, şi reprezenta sistemul defensiv din secolul al XVIII-lea şi două tablouri în ulei cu Sighişoara, copii (cele autentice aflându-se la Muzeul Brukenthal din Sibiu). Camera Georgius Kraus azi sala de mobilier prezenta personalitatea lui Kraus, considerat cel mai mare cronicar al secolului al XVII-lea, lada Renaştere, două mese, patru covoare orientale, cinci tablouri în ulei reprezentând portrete şi căni de cositor şi paharele de argint aurit. Camera general Melas azi sala breslelor prezenta armele medievale, archebuze, ghiulele din piatră şi fier, lucrarea lui Viktor Mockesch (azi se află la Biblioteca Documentară), un steag din postav al campaniei principelui Eugen de Savoia, donat de Melas Liceului din Deal. Din această sală se intra în Cabinetul de numismatică şi rarităţi, donaţie a inspectorului bancar Wilhelm Abraham, care a avut un aport deosebit în ordonarea cronologică a obiectelor. Farmacia azi sala de ceramică transilvăneană prezenta o farmacie de secolul XVIII, cu flacoane de sticlă şi truse de chirurgie, amputaţie, ginecologie, anatomopatologică şi trepanaţii. Biblioteca Fr. Teutsch se afla pe casa scărilor între cele două etaje, 4 şi 5, sub mecanismul ceasului din Turn, unde se găsea o sobă de cahle şi ferestre cu vitralii. Se voia să fie o mică bibliotecă în care să se adune scrierile autorilor sighişoreni şi care aveau inscripţionat pe coperta interioară Ex Libri Alt Schäßburg. La etajul ceasului se afla o camera ce prezenta obiecte de gospodărie ţărănească, şi găleata de curăţat fântâna de pe strada Şcolii. Urcând scara, se putea vedea roata cu cele şapte figurine. În holul care face trecerea spre balcon, la acea vreme erau prezentate diferite obiecte legate de firma de comerţ I.B. Teutsch, etichete de băuturi, printre care şi ţuica (numele băuturii a fost preluat de saşi de la români). De aici se deschidea o mică uşă şi se intra într-o cameră mică dedicată poetului Michael Albert, originar din Şaeş, 1860, imagini cu poetul, masca mortuară, manuscrise şi cărţi ale diferiţilor autori sighişoreni (astăzi la Arhivele Naţionale din Târgu Mureş), câteva diplome de cetăţeni de onoare, albume de fotografii şi acte legate de centrala electrică (1903). Vis-a-vis cu această sală se afla o încăpere unde era prezentată o expoziţie dedicată primului război mondial, cu imagini din ziare care anunţau războiul, medalii şi fotografii şi numele eroilor saşi. Urma Cabinetul arheologului Karl Gross cu obiecte romane şi unde, pe la anul 1926, prin intermediul firmei Apathy din Sighişoara, s-a realizat o podea din mozaic după un model antic roman, reprezentând şase câini aşezaţi în poziţia culcat cu inscripţia Cave Canem. Sala Theodor Fabini, dedicată Revoluţiei de la 1848, unde erau prezentate scrisori ale lui T. Fabini, imagini cu Ludwig Roth, Kossuth Lajos şi Imnul naţional săsesc. Tot în această perioadă se realizează pe peretele balconului Turnului cu Ceas, de către specialistul în artă decorativă Julius Fabini, o hartă orografică a Sighişoarei. Pe hartă sunt prezentate gara, Turnul cu Ceas, Biserica Mănăstirii, Biserica din Deal şi Vila Franka, împreună cu cotele (înălţimile geografice faţă de nivelul Mării Adriatice). 4 Tot pe peretele balconului s-au realizat tabele care reprezentau nivelul precipitaţiilor şi temperaturilor pe anumiţi ani, după 1850, latitudinea şi longitudinea oraşului Sighişoara faţă de meridianul zero, Greenwich, calculate şi măsurate de profesorul Henrich Höhr. Azi aceste grafice au fost refăcute, după cele vechi de pe tencuiala balconului, pe plăci de lemn păstrând aceleaşi caractere şi culori. La ieşirea din Turnul cu Ceas, tot în aceşti ani, s-au aranjat pietre funerare de diferite forme, aduse din Cimitirul evanghelic din Deal, la a căror depistare a contribuit mult profesorul Donath. De-a lungul anilor, după naţionalizarea din 1948, Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas a avut mai multe denumiri: prin hotărârea nr din 1951 s-a înfiinţat Muzeul Regional Sighişoara Veche, până în anul 1955, apoi, până în anul 1968, Muzeul Raional de Istorie. Din anul 1968 şi până în prezent poartă numele de Muzeul de Istorie al municipiului Sighişoara. Muzeul de igienă, organizat în Turnul cu Ceas (astăzi laboratorul de restaurare). În 1912, Asociaţia Medicilor Transilvăneni, cu ocazia Adunării generale a asociaţiei de la Mediaş, la propunerea dr. Siegmund, a hotărât organizarea unei expoziţii de igienă. Aceasta cuprindea în jur de 700 de planşe, grafice cu privire la tuberculoză, la epidemiile de ciumă şi numărul victimelor pe ani, evoluţia demografică a oraşului între , lupta împotriva fumatului şi a alcoolului, multe din ele fiind realizate de profesorul universitar Jacobovici. Intenţia era ca acest muzeu să fie organizat într-o cameră din incinta Prefecturii şi camerele din muzeu să fie folosite doar pentru istoria oraşului. Muzeul Etnografic Săsesc a fost organizat ca o cameră ţărănească în care s-a dorit să se realizeze imaginea satelor săseşti de pe Valea Târnavei Mari. În septembrie 1908, cu ocazia Adunării generale a Asociaţiei Agricole, s-a hotărât să se dea curs iniţiativei Asociaţiei Sebastian Hann din anul 1905, în vederea realizării unei expoziţii de artă populară săsească, prin achiziţionare sau din donaţii de mobilier ţărănesc din satele Beia, Noul Săsesc, Somartin, textile şi ceramică. Astfel, în anul 1912, s-au adunat în jur de 200 de obiecte prin mijlocirea domnului comerciant Karl Haldenwang. Din cauza primului război mondial, nu s-a reuşit găsirea unui spaţiu pentru această expoziţie, dar în septembrie 1918, ca urmare a contribuţiei Prezbiteriului Evanghelic şi a Filialei Locale a Asociaţiei Sebastian Hann, s-au adunat 2000 de coroane pentru organizarea Muzeului Etnografic în sacristia Bisericii

23 sighiºoara - oraºul culturilor 23 Mănăstirii. În octombrie 1920, muzeul putea să fie deschis, dar din cauza lucrărilor de renovare ale Bisericii Mănăstirii, terminate în 1929, acesta şi-a deschis porţile pentru public doar în acest an (1929). Muzeul şcolar a fost organizat în partea superioară a sacristiei Bisericii Mănăstirii, la iniţiativa directorului Şcolii pedagogice de fete (astăzi Gimnaziul de Stat Octavian Goga ) Heinz Brandsch, în anul Tematica muzeului cuprindea patru secţiuni: Grădiniţa, Gimnaziul, Liceul şi Învăţământul superior. Printre exponate erau prezentate lucrări pedagogice, ordonanţe şcolare ale episcopului G. Teutsch, tablouri cu promoţiile elevilor, precum şi mai multe imagini ale şcolilor din Sighişoara. Astăzi, Muzeul de Istorie prezintă pe cele şase etaje istoria locală în contextul istoriei Transilvaniei şi, deci, a României. Muzeul este structurat pe colecţii grupate în săli tematice: arheologie, etnografie, farmacie şi instrumentar medical, mobilier din diferite perioade istorice, meşteşuguri şi bresle, ceramică transilvăneană, ceasuri de epocă şi elemente de orologerie, iar la parter, într-o sală reparată în anul 1999 şi introdusă în circuitul muzeal, se prezintă expoziţii temporare pe teme istorice, vernisaje ale pictorilor locali şi din Tg. Mureş, seri muzeale şi alte activităţi în cadrul festivalurilor ce se desfăţoară în burgul medieval. Alături de Turnul cu Ceas, muzeul mai cuprinde încă două expoziţii: Camera de tortură, redeschisă în anul 2001 şi îmbogăţită cu elemente de tortură, replici după Codul Terezian, si Colecţia de arme medievale şi moderne. Fiind considerată o adevarată carte de vizită a oraşului Sighişoara, strategia muzeului în ultimii ani s-a concretizat în câteva direcţii importante: întreţinerea monumentului istoric Turnul cu Ceas, restaurarea pieselor de patrimoniu din metal-ceramică în cadrul laboratorului propriu, restaurarea altor piese de mare valoare de către restauratori autorizaţi din Sibiu şi Tg. Mureş (figurinele ceasului, mecanismul de ceas din lemn, sec.xviii, icoanele pe lemn din colecţia Cernea), sau restauratori din Anglia, în cazul clavicordului realizat de Samuel Metz din Biertan în sec.xix, cercetarea continuă a patrimoniului muzeal pe diferite domenii, dotarea cu tehnică informaţională performantă şi mobilier. O direcţie importantă a activităţii muzeului este cea de comunicare socială, relaţii publice şi promovare de imagine, în cadrul funcţiei de cunoaştere, educare şi recreere. În acest sens, muzeul, alături de Primăria Sighişoara, a participat la Târgurile naţionale şi internaţionale de turism, unde a stabilit contacte turistice şi culturale. Sighişoara, atât Cetatea, cât şi Oraşul de Jos, este ea însăşi o operă de artă cu valoare de unicat, în mijlocul unui ambient natural deosebit de atrăgător, care necesită o mai responsabilă abordare în ceea ce priveşte restaurarea monumentelor, pentru păstrarea într-o mai mare măsura a substanţei originale şi a autenticităţii. Sala Georg Daniel Teutsch Sala Marin Eisenburger Sala Bucătăria Sala care prezintă o capelă cu altare şi veşminte preoţeşti Plăcuţele care menţionau vechile expoziţii ale muzeului Sighişoara Veche

24 24 sighiºoara - oraºul culturilor Turnul cu Ceas în timpul reparaţiilor din 1894 Aspecte din sala de farmacie Dr. Josef Bacon ( ) Sala de mobilier de la etajul III Note: 1Informaţii culese de la nepoatele etnografului, d-nele Teodoreanu şi Radu, care ne-au pus la dispoziţie şi manuscrisele şi jurnalul lui Gheorghe Cernea. 2 ANDJ Mureş, fond Consistoriul Evanghelic Sighişoara, dosar Die Schäßurger Museen, Friebr. K. Horeth Verlag,1933, Schäâburg, pasim. 4 Ramona Carmen Păcurar, Activitatea Filialei din Sighişoara a Asociaţiei «Sebastian Hann» între anii , în Anuarul Arhivelor Mureşene, vol II, 2004, p.219. Sala breslelor din Muzeul de Istorie Sala cu vestigii arheologice şi o parte din macheta oraşului, realizată de Julius Misselbacher

25 sighiºoara - oraºul culturilor 25 Nicolae TEŞCULĂ Cronistica sighişoreană în secolele XVII XVIII Secolele XVII-XVIII au reprezentat pentru Sighişoara o etapă plină de conflicte, de pierderi materiale datorate încartiruirilor de trupe, a impozitelor impuse de turci şi a devastatorului incendiu din 30 aprilie La acestea am adăuga marile pierderi umane făcute de ciclicitatea epidemiilor de ciumă, mai ales a celor din 1642 şi 1709, care au dus la pierderea a trei sferturi din totalul populaţiei. Dacă la începutul secolului al XVII-lea burgul de pe Târnava Mare juca un rol important, fiind situat pe un loc trei sau patru în rândul oraşelor ardelene, după 100 de ani, grav lovit de distrugerile marelui incendiu, când trei sferturi din oraş arde, şi de epidemia de ciumă din , care duce la pierderea a de locuitori, oraşul se transformă dintr-o metropolă ardeleană într-un mic târg de provincie. Aceste secole au însemnat însă şi o etapă importantă în dezvoltarea culturală a oraşului. Acum avem de a face cu prezenţa unor meşteri peregrini, care aduc cu ei modele ale Renaşterii târzii şi ale Barocului. În acest sens, putem menţiona pe Johannes West şi Jeremias Stranovius, care realizează altarul şi orga Bisericii Mănăstirii, dar şi pe Johann Kirtschel, Horologius et Automotorius, care realizează figurinele Turnului cu Ceas şi modernizează ceasul acestuia prin menţionarea sferturilor. 1 Aici am adăuga prezenţa unui farmacist renumit, Andreas Berthramus, care cu al său spirtus vitrioli reuşeşte să îl vindece pe principele Mihai Apafi, iar peste un secol pe Cristian Baumgarten, german de origine, care va realiza primul atlas botanic pentru Transilvania. Nu în ultimul rând, trebuie să amintim şi pleiada de cronicari sighişoreni al căror spiritus rector a fost notarul oraşului, Georgius Kraus, de care o să ne ocupăm în paginile ce urmează Conştiinţă istorică şi scris istoric în Sighişoara secolelor XVII-XVIII Apariţia cronisticii sighişorene în secolul al XVIIlea şi dezvoltarea ei o putem integra în contextul european legat de criza spirituală a secolului, de disputele teologice care afectau întreaga creştinătate occidentală de după Reformă. Este secolul în care, încet, Renaşterea face loc Barocului, care aduce o nouă sensibilitate. În acelaşi timp, este secolul în care putem spune că debutează nouă epocă, şi anume cea modernă. Deşi formele societăţii moderne nu sunt încă palpabile, apariţia bisericilor naţionale, traducerea Sfintei Scripturi în limbile vernaculare şi întărirea statului absolutist în urma prăbuşirii autorităţii bisericii universale sunt germenii care anunţă zorii noii epoci. Pentru Transilvania, mai putem adăuga criza politică accentuată, urmare a disputelor dintre Habsburgi şi Imperiul Otoman asupra teritoriului dunărean, a multitudinilor de războaie care măcinau Ardealul. Toate acestea au dus la o preocupare pentru istoriografie. Intenţia era aceea de a menţiona faptele trecutului care să călăuzească spre un viitor nesigur. Edith Szegedi, în lucrarea sa dedicată istoriografiei săseşti, arăta că istoriografia la saşi a jucat un rol de evidenţiere a identităţii politice şi juridice a legăturilor dintre comunitate, Universitatea Saxonă şi Principat. Acum istoria se situează între două coordonate, între Umanism şi Reformă, rolul ei este acela de a apăra statutul politic al naţiunii, prin cunoaşterea trecutului istoric făcând apel la arhive, la realizarea culegerilor de izvoare. De asemenea, o putem integra într-un curent care ţine seama de perspectiva istoriei bisericeşti, ca o istorie a Reformei, dar în acelaşi timp şi de o apropiere de beletristică prin apelul făcut la memoralistică. Forma scrisului istoric este acela al unei istorii locale cu un interes regional, care pune oraşul şi istoria sa în centrul evenimentelor Cronicari sighişoreni în secolele XVII-XVIII Pentru orizontul cronologic cuprins între secolele XVII-XVIII am repertorizat în jur de 13 cronicari, cu una sau mai multe încercări de menţionare a trecutului. Formele de abordare sunt diverse: de la mici menţionări ale unor evenimente din trecut sau din prezent, până la lucrări elaborate care tratează istoria Transilvaniei şi istoria bisericii. Aceeaşi diversitate o observăm şi la cei care scriu: de la oameni simpli, ca notari de breaslă sau vateri de vecinătăţi, până la erudiţi şcoliţi în Universităţi germane sau italiene, cu o implicare activă în viaţa politică sau bisericească a Ardealului. Un prim cronicar îl avem în persoana lui Petrus Surius. Ştim că s-a născut în Criţ, probabil fiu al preotului acestei parohii, Petrus Saur. A studiat la Wittenberg în jurul anului La 13 februarie 1586 primeşte funcţia de preot al oraşului Sighişoara, din 1590 decan (protopop n.n.). În jurul anului 1600 locuieşte în Mediaş. Participă la sinodul parţial al Bisericii Evanghelice C.A., întrunit după moartea lui Lucas Unglerus în 1600, şi la sinodul de alegere al noului superintendent (episcop n.n.) din 1601 în calitate de decan al capitulului Saschiz. Moare de ciumă în anul Dintre lucrările sale amintim: 1. De electione Superintendensis, unde prezintă evenimentele care au avut loc la sinodul parţial din 1600 şi cel de alegere din 1601 a superintendentului Mathäus Schiffbaumer. 2. Index privilegiorum et literatum in arca nostra ripositarum, quae commodo atque usui subinde possint esse in varijs Capituli casibus cum brevibus contentorium summis. Collectus a Petro Surio Anno 1600 Decano eo tempore. Această scriere conţine o mică analiză istorică, de la Diploma Andreanum la documentele dietelor din timpul său, Prezentările sunt realizate într-o manieră cronologică în care se pune accent pe istoria dreptului, a spiritualităţii săseşti, în special asupra evenimentelor din capitulului Saschiz. Din 1598 are o perspectivă politică asupra modului în care scrie. 3 Un alt reprezentant este Michael Moses. Nu cunoaştem multe date despre viaţa sa, singurele informaţii ne sunt oferite de prima foaie a cronicii vecinătăţii din Piaţă (Marktplatz n.n.), de unde aflăm că era profesor la şcoala de la Biserica Spitalului, de care aparţinea această vecinătate. De asemenea, de pe ultima pagină aflăm că avea o condiţie modestă: armen und elenden Schuldiener (un slujitor sărac şi mizer al şcolii), fiind plătit cu 10 guldeni.

26 26 sighiºoara - oraºul culturilor Cronica sa tratează perioada de la anul 373 şi până în toamna anului Informaţiile sale sunt pur cronologice. Probabil că după modelul cronicii murale din Biserica Neagră, a existat şi la Biserica Mănăstirii o astfel de cronică pe care a preluat-o. 4 După bătălia de la Mohács (1526), informaţiile oferite sunt mai bogate şi prezintă evenimente din istoria saşilor. Putem spune că această parte este contribuţia sa istoriografică. Ultima parte, care tratează perioada , este scrisă de o altă mână, probabil de un urmaş. 5 Cel mai important cronicar din prisma informaţiilor oferite, dar şi cel mai necunoscut în acelaşi timp, este Johann Ursinus. Era bistriţean de origine. Din 13 septembrie 1599 îl găsim ca şi rector al şcolii din Rupea, iar după 1602, probabil, devine notar al Sighişoarei. Moare la 22 martie Cronica sa este pierdută şi se crede că se numea : Chronologia Rerum Hugaricarum a primo Hunnorum in Pannoniam adventu, hoc fuit a.c. 366 ad 1556 a nato Christo annum collecta et subseque per Anonimum Schaessburgensem usque ad annum 1610 continuata. Karl Fabritus este de părere că această cronică a stat la baza operei lui Georgius Kraus pentru evenimentele anterioare anului 1599, mai ales în Cronica Turnului cu Ceas. De asemenea, cronica a fost utilizată şi de autorii cronicii Göbel-Wachsmann. Se poate astfel deduce că această cronică a lui Ursinus merge de la anul 366 şi până în august 1610, sfârşind cu o prezentare retrospectivă a marilor războaie care au lovit Transilvania la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. 6 Zacharias Filkenius. Se naşte într-o familie originară din Saschiz, ca fiu al preotului din Vulcan, Simon Filkenius, în Mama sa, Katharina, era fiică a preotului din Rupea, Bartholomäus Weyrauch, sora superintendentului Zacharias şi a judelui regal din Rupea, David Weyrauch. În anul 1602 îi moare tatăl şi mama sa se recăsătoreşte cu preotul oraşului Sighişoara, Simon Paulinus. Studiile le face la Sighişoara, apoi în 1622 îl găsim ca şi notar al oraşului. Probabil că înainte de a fi notar a slujit şi la şcoală, ca şi colaborator II. Din 30 august 1622 devine notar în slujba primarului Martin Eisenburger. În 1635 devine jude scăunal, participă la adunările dietei şi se implică în politica transilvăneană. Astfel, participă la întâlnirea dintre Ştefan Bethlen şi vizirul din Buda în calitate de reprezentant al saşilor. În anul 1637 primeşte slujba de jude regal în Rupea. Moare în 14 februarie 1642, la 41 de ani. Prima sa soţie a fost Sara, fiica notarului sighişorean Johann Ursinus. A doua soţie este Anna, văduva lui Thomas Schässer. Activitatea literară a lui Filkenius am apreciat a fi a unui prim cronicar al acestui secol. În calitatea sa de notar a scris în vechile protocoale ale Sfatului oraşului fără titlu: 1. Mica cronică, ce se opreşte asupra evenimentelor din anii 1619, 1621, 1624, 1625, Conţine aprecieri scurte, dar exacte şi bogate asupra operei de construcţii a primarului Martin Eisenburger 2. Enchiridion rerum variarum hominj Polytico, officialj, num inutile. Un volum in-folio de 289 de pagini, ce cuprinde o prezentare cronologică, cu informaţii bogate asupra vizitei reprezentanţilor Universităţii Saxone la principe în anul 1625 şi la vizirul din Buda în O sursă bine documentată asupra istoriei timpului său, în special asupra istoriei evoluţiei impozitelor, a dezvoltării interne a Sighişoarei, a oraşului Rupea, a breslelor şi a istoriei saşilor în general. Conţine prezentarea a numeroase diplome, ordonanţe princiare, acte ale Universităţii Saxone şi ale Sfatului orăşenesc. Manuscrisul este în mare parte opera lui Filkenius. El va fi preluat apoi, în 1673 probabil, de notarul sighişorean Johann Kempes. 7 Spiritus rector al cronisticii sighişorene, şi nu numai, a fost Georgius Kraus cel Bătrân. Se naşte într-o familie de comercianţi la 17 septembrie 1607 la Sibiu. Are o copilărie agitată. Tatăl său moare în urma ocupării Sibiului de către principele Bathory. Tatăl său vitreg, comerciantul Georgus Stump, îl trimite în 1622 la Cluj pentru a învăţa limba maghiară, necesară în afacerile comerciale. În 1624 se întoarce la Sibiu, unde este numit, în cursul anului şcolar, Rex Adolescentinum. În anul 1626 ajunge în slujba protonotarului princiar Stephan Kassai. În 1627 îşi începe călătoria în Europa. Ajunge la Trevizo, Veneţia, la Padova, unde îşi începe studiile de drept. Aici se împrieteneşte cu conaţionalul său, Johann Horvath von Palocz. După un an şi jumătate, îşi întrerupe studiile şi se întoarce la Veneţia, de unde va vizita Ferrara, Bologna, Florenţa, Siena, Viterbo. Ajunge la Roma, unde stă şapte luni, şi de aici, cu un vapor de la Ostia, ajunge la Napoli. Va trece prin oraşele Puteoli şi Baja, şi de aici în Sicilia, la Mesina, Palermo, Siracuza, şi în Catania, la poalele Etnei. Dorind să ajungă la Ierusalim, poposeşte în Malta. O luptă pe mare cu corsarii l-a făcut să renunţe. Se întoarce prin Sicilia, Calabira, Campagna spre Roma şi de aici spre Padova pentru continuarea studiilor. Din păcate, ciuma, care făcea ravagii în oraşul italian, îl determină să plece prin Capo D Istria, Leibach, Graz spre Viena. Ajunge în 1631 la Caşovia, de unde se întoarce spre casă. La puţin timp după întoarcerea sa în ţară, se căsătoreşte cu Katarina, fiica judelui scăunal din Mediaş, Franz Seraphin, la 1 decembrie La scurt timp, soţia sa moare şi în februarie 1634 se recăsătoreşte cu Margareta, fiica oratorului sighişorean Johann Schenker, o nepoată a fostului primar Valentinus Schässer. În 1646 ajunge la Sighişoara, probabil şi datorită soţiei sale. Aici preia funcţia vacantă de notar. În acelaşi an îi moare soţia de ciumă, alături de cei 4673 de oameni care sunt loviţi de cumplitul flagel. În 1648 se căsătoreşte cu Sara, văduva lui Andreas Bair, care îi va dărui la 25 ianuarie 1650 un fiu, pe Georg, viitor episcop. În calitatea sa de notar, participă la procesele cu Franz şi Michael Betlhen pentru hotarul oraşului Sighişoara, unde se evidenţiază ca un bun cunoscător al normelor de drept. Participă la dieta de la Oradea din 1649, la cea de la Uioara (azi Ocna Mureş, n.n.) din 1657 şi la toate evenimentele care au marcat istoria Sighişoarei. Moare la 26 ianuarie Din punct de vedere al scrisului, el preia modelul lui Zaharias Filkenius şi scrie în acelaşi timp cu acesta: 1. Mica cronică asupra evenimentelor care au afectat Sighişoara din anii 1646, 1649, 1650, 1653, 1654, şi 1667, în mai multe foi din protocoalele vechi ale Sfatului oraşului. 2. Tractatus Rerum tam Bellicarum, quam etiam aliarum ab anno 1599 usque 1606 inclusive in Transilvania interveniarium per Georgius Krauss,1646 fungentem Civitas Schaessburgensis Notarium conscriptus.

27 sighiºoara - oraºul culturilor Marea Cronică, care începe cu anul 1608 şi se sfârşeşte la 1 mai 1665, în care relatează evenimente din istoria Transilvaniei, Ungariei şi Moldovei Cronica Turnului cu Ceas, cu un scurt subtitlu: Scurt şi veridic raport despre acest oraş al nostru, Sighişoara, care a fost primul în ordinea oraşelor ardelene în decurs de 285 ani de la întemeierea sa, după capitala Sibiu, până la această nenorocire sufletească a anului 1676, 5. (a cunoscut n.n.) asedii, incendii şi alte nenorociri întâmplătoare şi vremuri de ciumă. Compus şi catalogat, la porunca înaltului sfat şi a stimatei adunări a celor 100, prin mine, Georgius Krauss unul şi de 30 de ani Juratum Notarium. Este scrisă de la sfârşitul anului A fost găsită în 1775 şi conţine informaţii de la aşezarea saşilor în Sighişoara şi până în septembrie 1677, la repararea Turnului cu Ceas, şi aşezată în globul acestuia. Foloseşte şi aici ca şi sursă principală pe Ursinus. 10 Cronica Civitas Schaessbugensis de Georg Wachsmann şi Johann Goebel. Numele celor doi este folosit de Kemeny Josef în culegerea sa de cronici. 11 După Fabritius, pe lângă vechile protocoale ale Magistratului oraşului, au existat şi cărţi de poziţie ale Bisericii Evanghelice. În matricolele sighişorene nu întâlnim numele de Johann Goebel. Numele de Georgius Wachsmann apare în 16 decembrie 1663 cu menţionarea decesului său, deci contemporan cu Georgius Kraus. El se naşte în 1623, în Biertan. Nu se ştie când ajunge la Sighişoara. Apare ca membru în deputăţiile oraşului la 1659 în tabăra lui Rákoczy din Sibiu şi în 1662 la Kukiuk Paşa. Nu se cunosc motivaţiile după care Kemeny şi-a intitulat astfel cronica. Lucrarea cuprinde evenimentele de la 1198, anul considerat de întemeiere a oraşului, şi până în Doar pentru perioada de după 1514 are informaţii despre oraş. Această perioadă are trei părţi: - prima, între , cu puţine date, ca şi celelalte cronici. - a doua, între , cu o scurtă introducere de la Ursinus şi din Cronica Turnului cu Ceas. - a treia parte, unde sunt date luate, în mare parte, din cronica mare a lui Georgius Kraus. 12 Un alt cronicar al acestui secol este Andreas Gebell. Numele său era, de fapt, Goebbell. Bunicul său a fost Anderas Goebel, menţionat în matricole. În noiembrie 1625, ca urmare a epidemiei de ciumă, rămâne fără mamă, iar tatăl său moare de vărsat în Este crescut de mătuşa sa, Sara, soţia preotului din Saschiz, Lucas Kusch, de Barbara, soţia consilierului sighişorean Löw, şi de aurarul Georgius Haner. Şcoala o face la Sighişoara, unde va prelua şi meseria tatălui său, croitoria. În 1663 îl găsim jurat al sfatului, la 1672, jude scăunal şi anul următor jude regal şi reprezentant al oraşului la adunările Dietei şi ale Universităţii Saxone. Opera sa s-a păstrat în lada breslei croitorilor, al cărei notar era, şi conţine însemnări aşternute pe hârtie la sfârşitul vieţii. Se dovedeşte a fi un continuator al lui Filkenius: 1. Descrierea incendiului din Limitatio Universitatis Saxonum in Transilvania 13 Johann Kempes se naşte la 24 octombrie Este numit şi Kembs. Tatăl său era membru al breslei croitorilor. Mama sa era fiica judelui scăunal Stephan Hemming. Johann studiază, probabil, într-o universitate din străinătate şi devine preot. În 1660 devine membru al vecinătăţii din Piaţa Mare (Marktplatz n.n.) şi continuă cronica lui Michael Moses. În 1664 devine secretar al judelui regal şi, după moartea lui Gerogius Kraus, notar al oraşului. Rămâne în această funcţie până la decesul survenit la 13 decembrie Continuă cronica lui Moses din 1606 până în 1660 la dieta lui Bacsai, cu informaţii bogate asupra anilor Mica cronică asupra anilor , în registrul general al magistratului, cu informaţii despre opera de reconstrucţie de după incendiu. 3. Marele incendiu din anul 1676, păstrat în vechea carte de stare a bisericii. 15 Georgius Kraus cel Tânăr. S-a născut la 25 ianuarie Ca şi tatăl său, face studii la gimnaziul din Sibiu. Din 1666, studiază la Universitatea din Strassburg teologia, după care călătoreşte prin spaţiul german. În 1678 este preot în Şaeş şi din 1684 la Sighişoara. A trecut prin toate evenimentele care au bulversat oraşul după marele incendiu: atacul curuţilor şi marea epidemie de ciumă din Din 1694 ajunge decan şi din 1711 episcop. Moare la 5 august 1712, fără a exercita funcţia de episcop. Lucrarea sa se intitulează Annales sui temporis. 16 Magistrul Martin Kelp se naşte în 1659 în Hoghilag, la 10 ani scria deja poezii în limba latină. Tainele acestei limbi le-a învăţat de talăl său, Georg (din 1658 preot în Hoghilag, la 1661 în Daia şi din 1685 decan al capitulului Saschiz). Şcoala o face în Sighişoara şi Sibiu, din 1679 urmează cursurile Universităţii din Wittenberg, unde îl are profesor de ebraică pe Edzard, apoi trei ani la Universitatea din Leipzig. Se întoarce în ţară în La 1 iulie 1684 devine rector al Şcolii din Deal, apoi în 1687 preot în Buneşti şi din 1692 în Moşna. În această perioadă se remarcă prin necrologul scris în limba ebraică la moartea principelui Apafi. În 1686 se căsătoreşte cu fiica primarului sighişorean, Michael Deli (va locui astfel în Casa cu Cerb n.n.). Moare la 5 iunie Pe lângă activitatea sa literară, importanţa personalităţii sale rezidă şi din faptul că a pus bazele actualei Biblioteci Documentare. 17 Dintre lucrări amintim:

28 28 sighiºoara - oraºul culturilor 1. o disertaţie despre izvoarele istoriei saşilor ardeleni: Natales Saxonum Transilvaniae, aposciasmate historico collustrati. Resp. Joach. Christiano Westphal, Neo Rupin, die 22 Mart Lipsiae in 4. Teza cuprinde trei capitole care tratează problema originilor saşilor şi a scaunelor din Ardeal. În lucrarea sa foloseşte date din Tröster şi Topeltinus, menţionând aceeaşi succesiune de populaţii de la geţi la goţi, gepizi, longobarzi şi saşi. 2. Mica cronică tratează perioada de după 1514, cu informaţii asupra anilor 1528, 1562, 1575, 1577, 1592, 1593, 1597, Informaţiile ultimilor doi ani le scrie în limba latină şi sunt preluate de la Michael Moses. Pentru anii 1572, 1601, 1604, preia evenimente din cronica lui Goebel şi Wachsmann. Pentru 1605, Fabritius presupune că a folosit textul lui Ursinus. 18 Georg Haner. Fiu al croitorului şi membru al sfatului orăşenesc cu acelaşi nume. Se naşte la 28 aprilie 1672, mama sa era fiica judelui regal Georg Hirling. Se pare că acesta îi va plăti şi studiile. Primii ani de studiu îi face la Sighişoara sub oblăduirea lui Martin Kelp, pe care îl urmează şi la Buneşti, unde acesta a primit parohia. La 19 ani, călătorind prin Polonia, ajunge la Wiettenberg, în Aici studiază teologia. Se întoarce în 1695, devenind rector al Şcolii din Deal, apoi din 1701 preot în Apold, Saschiz (1704) şi Şeica Mare (1708). După patru ani, în 1713, devine preot al oraşului Mediaş, în 1722 decan general şi din 12 decembrie 1736 episcop. În urma unei călătorii la Sibiu, se îmbolnăveşte şi moare la 14 decembrie 1740 în vârstă de 69 de ani. Lucrări: 1. scrie în timpul studiilor universitare: Historia Ecclesiarum Transylvanicarum, Inde a primis Populorum Originibus ad haec usque tempora. Ex Varis iisque antiquissimis et probatissimis Auctoribus, abtitissimis Arhivijs et fide dignitissimis Maniscriptis IV Libris delineata Auctore M. Gorg Haner, Schaessburgo Transilvano Saxone. Francofurti et Lipsiae Apud Joh. Christoph. Fölginer. Anno Lucrarea studiază istoria saşilor integrată în istoria universală. Prima carte începe de la potop şi până la moartea regelui Filip al Macedoniei. A doua merge până la Ştefan cel Sfânt, a treia până la Reformă şi a patra prezintă cronologic evenimentele până în Se observă influenţa lui Toppeltinus şi a lui Tröster, prezentarea fiind făcută din perspectiva istoriei bisericii. 2. Continuatio Historiae Ecclesiarum Transilvanicarum. Continuă tema din prima lucrare pentru perioada , până la unirea bisericii armenilor cu Roma. 3. Delineatio Historiae Ecclesiarum Transilvanicarum. Un volum cu 796 de file care tratează istoria bisericii ardelene până în 1595, păstrată în arhiva episcopiei din Biertan. 19 La aceste cronici, tot pentru secolul al XVII-lea, am mai putea adăuga o cronică anonimă pe care Karl Fabritus, în studiul său dedicat cronisticii sighişorene, nu o menţionează. În unele monografi dedicate oraşului Sighişoara 20 ea apare menţionată sub numele de Cronica Schenker sau Schenker-iană. Numele acestei cronici este, de fapt: Chronica Anonymi eu. jusdem procipique vero Schaessbres tempore hui transscripta ex. Autographo classiss D. Johannis Godofredi Schenker dicta a Th. Posesor. Din titlu aflăm că este vorba de o cronică anonimă a oraşului, transcrisă de către Johann Gottfried Schenker, de unde probabil şi numele de Schenker dată cronicii. Despre acest personaj ştim doar că a fost preot în Sighişoara între , la Biserica Mănăstirii. 21 Ceea ce ne-a parvenit este o copie în limba germană din secolul al XVIII-lea, după cum reiese din documentul păstrat la Arhivele Statului, filiala Tg. Mureş. 22 Cronica tratează evenimentele din perioada , într-o manieră cronologică. Dacă pentru primele secole informaţiile sunt puţine, secolul al XVII-lea cunoaşte o bogăţie de informaţii, o consistentă descriere a incendiului, urmând ca pentru începutul secolului al XVIII-lea informaţiile să fie la fel de lapidare, singura informaţie inedită fiind legată de menţionarea perioadei cumplitei ciume din 1709 şi a numărului de victime. Nu avem însă mai multe date legate de această cronică. Posibil să preia informaţii de la cronicari din secolul al XVII-lea, cum au fost Georgius Krauss sau Johann Ursinus. Pentru secolul al XVIII-lea, singurul reprezentant cunoscut este Martin Gottlieb Csech von Sternheim ( ). Născut într-o familie de comercianţi originari din Plaunitz, va fi crescut de preotul oraşului Sighişoara, Bartolomäus Melas (tatăl generalului Michael von Melas n.n.). Studiile şi le începe la Gimnaziul sighişorean, apoi la Universităţile din Breslau, Frankfurt am Oder şi Leipzig. Întors în patria sa, îndeplineşte diverse funcţii administrative, cum ar fi cea de notar, judecător regal în oraşul natal, reprezentant al Sighişoarei la adunările Universităţii Saxone şi în Dieta Transilvaniei, apoi cea de conducător al scaunului Orăştie; devine cancelist în cancelaria protonotarului şi secretar al Comitetului Naţiunii Săseşti. Datorită meritelor sale deosebite, împăratul Francisc I îl va înnobila în anul 1804, primind numele de Sternheim. Cercetătorul Geront Nussbecher arată că, începând cu anul 1756, în calitatea sa de notar, va face prima ordonare sistematică a arhivei scaunului Sighişoara. 23 Dintre studiile sale amintim: Die Geschichte des Groâfürstenthums Siebenburgen von den Uralten Zeiten her bis auf das 1780 Jahr. 24 Putem concluziona că avem de a face cu o multitudine de abordări. De la mici încercări care tratează cronologic anumite evenimente şi până la lucrări în care spiritul analist şi condeiul cronicarului îşi arată simţită prezenţa. O întrebare justificată care ne-o punem este: de ce tocmai la Sighişoara cronistica s-a putut manifesta atât de plenar în secolul al XVII-lea? Răspunsul îl putem găsi cel mai probabil prin existenţa Şcolii din Deal. Dacă ar fi să facem o analiză asupra biografiilor cronicarilor, observăm că majoritatea dintre ei au absolvit-o. Valoarea ei este certificată şi prin prezenţa în fruntea ei a eruditului cărturar Martin Kelp, pe care îl putem aşeza alături de marii savanţi europeni ai timpului său. La aceasta am mai putea menţiona şi mirajul pe care acest oraş îl avea pentru tinerii învăţaţi. O mică funcţie în administraţia acestui oraş reuşea să te propulseze în cercurile politice şi religioase ale Principatului. În acest sens, îi menţionăm aici pe Petrus Sirius, Johann Ursinus şi Georgius Kraus cel Bătrân. Astfel, se dovedeşte încă o dată rolul important avut de oraş pentru politica transilvană în secolul al XVII-lea. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre secolul care îi urmează, decăderea oraşului este evidentă şi în domeniul scrisului istoric, unde doar unul dintre cei mai importanţi fii pe care oraşul de pe Târnava Mare i-a dat în acest veac, şi anume Martin Gottlieb Csech von Sternheim, continuă

29 sighiºoara - oraºul culturilor 29 tradiţia lăsată de înaintaşii săi. Din punctul de vedere al istoriei oraşului, rolul cronicarilor este esenţial, cronicile lor reprezintă, pentru cel care încearcă azi să decoperteze negura trecutului, o mină de aur. O primă sursă prin care putem să înţelegem mai bune modul cum au trăit şi s-au manifestat înaintaşii noştri. Anexe Georgius Kraus cel Bătrân ( ) Georgius Kraus cel Tânăr ( ) Marin Gottlieb Schech von Sternheim ( ) Note: 1 Pentru activitatea lui Johann Kirtschel vezi Adriana Antihi, Mărturii ale meşteşugului orlogeriei aflate în patrimoniul Muzeului de Istorie Sighişoara. Johann Kirtschel şi figirinele sale, în Cumidava, XXVII, Braşov, 2004, pp Edit Szigeti Tradiţie şi inovaţie în istoriografia săsească între baroc şi Iluminism.Teză de doctorat, Cluj Napoca, 2002, pasim. 3 Karl Fabritius Die Schässburger Chronisten des Siebzehnten Jahrhunderts in Siebenbürgische Chronik des Schässburger Stadtschreiber Georgius Kraus , II Theil, Wien, 1864, pp.xvi-xvii. 4 Ibidem, pp. XVIII-XIX. 5 Cronica a fost publicată de Costin Feneşan, Doi cronicari ardeleni din secolul al XVII-lea, Edtura de Vest, Timişoara, Karl Fabritius, Op. cit. pp. XXIII-XXV. 7 Ibidem, pp. XXIX-XXXIII. 8 Ibidem, pp.xxxv-xlv. Despre biografia lui Georgius Kraus, vezi Grigore Ploieşteanu Georgius Kraus în Profiluri mureşene, vol I, Târgu Mureş, 1971, pp După publicarea ei de către Karl Fabritius, Marea Cronică va cunoaşte o ediţie în limba română: Georgius Kraus, Cronica Transilvaniei , traducere şi studiu introdictiv de G. Duzinchevici şi E. Reus-Mîrza, Bucureşti, Lucarea a fos publicată într-o ediţie limitată sub numele Georgius Kraus Schässburger Chronik, Herausgegeben Friz Mild, Verlag Fr. Horeth, Sighişoara, Lucarea a fost publicată sub numele de Cronica Civitas Schaessbugensis de Gr. J. Kemeny în Deutsche Fundgruben I,, Klausenburg, Karl Fabritus, Op. Cit., pp. XLIX-LXII. 13 Ibidem, pp. LXIII-LXV. 14 Cronica a fost publicată de Costin Feneşan, Doi cronicari ardeleni din secolul al XVII-lea, Edtura de Vest, Timişoara, Karl Fabritus, Op. Cit. pp. LXV-XVIII. 16 Ibidem, pp. LXXVI-LXXV. 17 Fiul său, Johannes, este însă cunoscut în afara Europei. Născut în jurul anului 1668, a moştenit de la tatăl său pasiunea pentru limbile clasice, va studia la Aldorf, devenind magistrat. Măcinat de disputele teologice, va adera la secta Rosicruciană. Cu această grupare va trece prin Amsterdam, Londra şi de aici va ajunge în nordul Americii, în Pennsylvania, în ţinutul văii Wissahickon, unde va trăi într-o peşteră ca ascet, compunând cântece religioase. Moare în Este menţionat în Enciclopedia Americană. 18 Ibidem, pp. LXXV-LXXVII. 19 Ibidem, pp. LXXVIII-LXXIX. 20 În acest sens vezi bibliografia de la monografia scrisă de Emil Giurgiu, Sighişoara, ed. Sport-Turism, Bucureşti, Schässburg. Bild ein siebenbörger Stadt.Rautenburg Verlag, 1998, p. 136 (în continuare Schässburg...). 22 Vezi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Mureş, Fond Colecţia de documente a Muzeului de Istorie Sighişoara.nr. 322/1828, Dosar I.G. Schenker, Cronica oraşului Sighişoara cuprinzând evenimentele din Geront Nussbächer Contribuţii la istoria arhivei oraşului Sighişoara în secolul al XVIII-lea în Din istoria arhivelor ardelene. 75 de ani de la înfinţarea Arhivelor Statului Cluj, Cluj-Napoca, 1995, pp Schässburg p. 400.

30 30 sighiºoara - oraºul culturilor Adonis MIHAI Reprezentări ale vieţii cotidiene şi sociale la Sighişoara între anii Sighişoara reprezintă un reper arhitectonic al civilizaţiei evului mediu sud-est european. Dar trecutul acestui oraş înseamnă mai mult decât evul mediu pentru cultura şi civilizaţia Transilvaniei. Imaginea sa a fost înregistrată de-a lungul timpului în diverse forme, izvorând de fiecare dată o serie de scrieri remarcabile despre viaţa oamenilor şi a oraşului aflat pe râul Târnava Mare. În acest sens, am considerat binevenită surprinderea şi redarea unor secvenţe de viaţă cotidiană şi socială din Sighişoara celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XX-lea. Şi cum se putea ilustra mai bine acest demers, dacă nu prin examinarea scrierilor epocii. În acest fel vom putea înţelege mai bine transformările care au avut loc în mentalităţile populaţiei oraşului, în special în rândul populaţiei săseşti, lucrările perioadei alcătuind tabloul german al Sighişoarei. Când afirmăm tablou german, ne gândim la faptul că saşii aveau preponderenţa numerică în componenţa etnică şi, nu în ultimul rând, în activităţile cu caracter economic ale oraşului. Dintre lucrările care tratează imaginea oraşului Sighişoara ne-am oprit asupra a trei titluri, pe care le-am considerat mai semnificative pentru ceea ce ne-am propus: Josef Haltrich, Culturhistorische Skizzen aus Schäßburg (1868), Michael Gottlieb Schuller, Schäßburg vor sechszig Jahren (1873), Adolf Höhr, Sächsisches aus Schäßburg, einst und jetzt (1910). 1 Cele trei lucrări au fost scrise de oameni care au trăit şi au îndeplinit funcţii importante la Sighişoara fiind profesori şi preoţi ai comunităţii săseşti. Oameni dedicaţi şcolii şi bisericii, culturii transilvănene, M. G. Schuller, J. Haltrich şi A. Höhr sunt reprezentanţi de marcă ai intelectualităţii săseşti din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Cei trei profesori erudiţi au ocupat, la un moment dat, funcţii, respectiv catedre la Gimnaziul evanghelic din Sighişoara, unde exista în acea vreme una dintre cele mai valoroase şcoli luterane din Transilvania. De-a lungul timpului şi-au început studiile la această şcoală 7 dintre cei 35 de episcopi ai Bisericii Evanghelice C. A. din Transilvania. 2 Michael Gottlieb Schuller ( ), fiu al preotului din Cloaşterf (Klosdorf), a absolvit Şcoala din Deal (Bergschule) de la Sighişoara în anul A urmat doi ani cursuri de matematică, fizică şi jurisprudenţă la Cluj, după care a studiat la Facultatea de teologie protestantă a Universităţii din Viena. La 1825 era Lector Tertius la Şcoala din Deal, aflată la acea vreme sub conducerea rectorului Dr. Georg Paul Binder. Între anii chiar M. G. Schuller a condus această şcoală, iar între a îndeplinit funcţia de pastor în Daia (Denndorf). Anul 1845 i-a adus alegerea ca preot al oraşului Sighişoara, post pe care îl va ocupa timp de 37 de ani, până la moartea sa, în A fost membru în Dieta de la Sibiu ( ) şi în Reichstag-ul vienez. 4 Lista preoţilor oraşului Sighişoara, aflată în Biserica Mănăstirii (Klosterkirche), consemnează numele lui Michael Theophilius Schuller pentru anii , al nouăsprezecelea preot luteran al oraşului. Remarcăm înregistrarea numelui din limba greacă Theophilius cel care iubeşte pe Dumnezeu sau cel care este iubit de Dumnezeu în locul numelui german Gottlieb. Josef Haltrich ( ) a fost un pasionat culegător de basme germane din Transilvania. În anul 1836 a plecat din Reghin pentru a urma cursurile Gimnaziului luteran de la Sighişoara. A absolvit în anul 1845, an în care s-a înscris la Universitatea din Leipzig, unde a urmat cursuri de filologie clasică, filologie germană şi cursuri de teologie. Din anul 1848, a ocupat postul de profesor de literatură clasică şi germană la Gimnaziul din Sighişoara. Între a fost rectorul acestei prestigioase şcoli. După retragerea din învăţământ, a activat ca preot în Şaes (Schaas) între anii Adolf Höhr ( ) s-a născut la Sighişoara în ziua de 11 mai A absolvit Gimnaziul evanghelic la 5 iulie 1887 şi a studiat în următorii patru ani teologia, matematica, fizica şi pedagogia la universităţile din Jena, Cluj, Berlin şi Tübingen. După susţinerea anului de probă la Şcoala din Deal, în anul şcolar a obţinut certificatul de profesor pentru şcoala evanghelică medie de băieţi din Sighişoara (1893). La 7 noiembrie 1895 trecea examenul de teologie. Cel de-al patrulea post de la catedra de matematică-fizică a Şcolii din Deal a devenit liber în 7 martie 1901, prin plecarea lui Herman Salzer ca preot la Biertan. Astfel, Prezbiteriul bisericii evanghelice l-a ales, în data de 12 mai 1901, ca profesor al liceului german, 6 pe Adolf Höhr. În redarea ipostazelor cotidianului şi socialului oraşului Sighişoara din perioada anilor , am recurs la o împărţire în patru segmente: viaţa publică şi socială, viaţa de familie, îmbrăcămintea, alimentaţia. 7 Consideraţiile de început ale acestor scrieri sunt preţioase, acestea fiind definitorii în ceea ce priveşte felul autorilor de a gândi şi înţelege trecutul şi prezentul, respectiv a modului în care aceştia s-au raportat la cele două coordonate temporale ale istoriei. Rezultatul este surprinzător în această direcţie, imaginile care răzbat dincolo de cuvinte rămân posterităţii cu valoare de frescă asupra unui timp istoric demult apus la care, uneori, ne gândim cu nostalgie. Preambulul lucrării Sächsisches aus Schäßburg, einst und jetzt este convingător în acest sens: Sunt sighişorean, iubesc Sighişoara şi felul de a fi al sighişorenilor, cu toate că în viaţa mea adeseori a trebuit să aflu ce înseamnă cuvântul istoric «durus Sechesvarinus». Şi dacă m-am hotărât să aştern câte ceva pe hârtie, aş dori mai întâi să cer îndurarea severilor domni istorici şi să le aduc aminte că, înainte de a-şi arunca ochiul critic, cu ochelari dublu şlefuiţi, asupra acelor vremuri, mâna care poartă peniţa, în multe cazuri, ca şi în cel prezent, se află mai aproape de inimă decât de cap (Höhr, p. 51). Prin aceste cuvinte, A. Höhr îşi exprima concepţia sa asupra trecutului, deseori scriind cuvinte pline mai mult de pasiune decât de raţiune, încălcând astfel dictonul latin al lui Tacitus Sine ira et studio. Subiectivismul demersului său istoric este indiscutabil, însă privit în relaţie directă cu ceea ce prezintă J. Haltrich şi M. G. Schuller, vom putea descoperi realitatea complexă a oraşului Sighişoara. Din viaţa publică şi socială a Sighişoarei ( ) Pentru M. G. Schuller, sărbătorile de naştere reprezentau un prilej deosebit prin care familiile se întruneau pentru a se simţi bine şi a sta de vorbă: [ ] exista obiceiul ca stăpânul casei să adune în jurul său copiii şi nepoţii [ ] Era de «bon tone» ca în casele oamenilor înstăriţi, unde fiul mergea la şcoală, să se invite tot personalul didactic, de la rector până la ultimul lector, ocazie cu care nu se uita de predicator (Schuller,

31 sighiºoara - oraºul culturilor 31 p. 775). Se poate lesne observa şi înţelege cum funcţiona sentimentul solidarităţii comunităţii în astfel de momente, cum familia şi membrii ei atrăgeau membrii comunităţii, care avea un rol foarte bine definit în viaţa oraşului. Un alt moment notabil din viaţa de familie, respectiv a comunităţii, era căsătoria care [ ] devenea scena de desfăşurare a unei sărbători vesele şi zgomotoase timp de opt zile [ ] În ziua nunţii mirii trimiteau unii altora cadourile obişnuite: mireasa trimitea mirelui o cămaşă scumpă şi o vestă, iar mirele miresei rochia de nuntă din mătase. La ora unsprezece sunau clopotele bisericii în care se celebra ceremonia, pentru că atunci nunţile se sărbătoreau în zilele de lucru şi nu duminica (Schuller, pp. 775). Cele două evenimente sociale asupra cărora neam oprit ziua de naştere şi căsătoria adunau în jurul lor oamenii, comunitatea, care era foarte atentă cu membrii săi în astfel de momente. În acest fel, oamenii dialogau mai uşor, îşi împărtăşeau sentimentele şi petreceau un timp însemnat împreună, fapt care permitea indivizilor săşi construiască un univers deosebit, cel al petrecerilor şi sărbătorilor de familie sau publice. O altă ocazie, foarte îndrăgită, pentru a se întâlni era aşa-numitul Richtage. Acesta avea loc în special după recolte bogate de struguri, în anii în care băutura era ieftină şi de calitate (Schuller, p. 776). «Richtage» era un obicei al saşilor prin care comunitatea se aduna pentru ziua judecăţii membrilor săi, moment după care urma o mare petrecere în cinstea acestei zile. M. G. Schuller afirmă că viaţa de societate a vremurilor acum apuse se desfăşura în funcţie de familie şi scară socială şi întotdeauna prin includerea soţului şi a soţiei [ ] O nuntă care se organiza la scară mare era însă mai ieftină pentru că un pfund 8 de carne costa 4-5 coroane, o măsură de vin 6-10 coroane, o cablă de grâu 5 guldeni [ ] A apărut obiceiul, la cei înstăriţi, ca masa să fie servită la restaurant [ ] (Schuller, p. 776). Climatul social era considerat de M. G. Schuller [ ] mai democratic, bărbaţii se întâlnesc fără a face diferenţe între categoriile sociale profesori, funcţionari, meşteşugari după încheierea zilei de lucru la berărie sau la cramă. Cine ar fi făcut acest lucru acum şaizeci de ani ar fi fost proscris. Atunci obişnuiau să meargă la cârciumă doar «băutorii de profesie» [ ] Femeile se întâlneau «la lucru», iar scopul acestei întâlniri era chiar munca şi nu amuzamentul, cum se întâmplă acum [ ] adesea bărbatul ajungea acasă, de la club, abia către miezul nopţii, iar femeia, «de la lucru», către ora zece, în timp ce gospodăria rămânea în grija bunului Dumnezeu, iar copiii în cea a servitorilor (Schuller, p. 776). Un alt observator subtil al imagini oraşului, J. Haltrich, remarca: vremurile mai vechi au fost domeniile unei dominaţii patriarhale, a unei funcţionărimi, ale izolării familiilor mai înstărite, ale complimentelor adânci ale cetăţenilor simpli, ale ceremonialului. Vremea nouă este aceea a egalizării sociale, a deşteptării rapide, a încrederii proprii a cetăţenilor [ ] (Haltrich, p. 95). Comparaţia cu perioadele anterioare relevă simplitatea traiului de atunci şi faptul că vremea veche a fost timpul predominării vieţii familiale, a convieţuirii mai fidele a comunităţii, a convieţuirii cu rudele, a convieţuirii cu vecinii şi prietenii. Viaţa era orientată mai spre interior, paşnică şi liniştită; acum se orientează mai mult în afară şi devine mai zgomotoasă, fără de linişte. Timpul nou este o izolare individuală, în ciuda multor asociaţii existente, şi aici este pericolul (Haltrich, p. 95). Autorul înţelegea foarte bine trecutul care a lăsat urme evidente, iar prezentul i se părea foarte exteriorizat. Pe lângă aceasta, exista şi pericolul izolării indivizilor dintr-o comunitate, izolare care, după cum afirma J. Haltrich mai sus, era considerată un adevărat pericol. Folosindu-se de paralela trecut-prezent, J. Haltrich susţinea că la strămoşii noştri, în timpurile vechi, mult înainte de 1858, plăcerea şi dorinţa de petreceri urma doar unei perioade de muncă asiduă şi era o răsplată binemeritată. Acum se pare că plăcerea şi pofta de petreceri se cultivă cu tot dinadinsul (Haltrich, p. 95). Profesorul J. Haltrich considera că odată cu modernizarea vieţii se vor schimba şi moravurile societăţii: [ ] nu avem voie să scuzăm timpul nostru, decât dacă nu ne scuzăm pe noi înşine. Acest timp este maiestuos, dar dacă ne dedăm plăcerilor şi renunţăm la luptă, în noi va găsi doar oameni slabi (Haltrich, p. 96). Scriitorul îşi încheia pitoreasca lucrare cu următoarele cuvinte: Dragostea pentru muncă, ştiinţă şi conştiinţa curată vor învinge şi pe mai departe vor fi chezăşie adevăratei fericiri în viaţă, atât pentru indivizi, cât şi pentru obşte (Haltrich, p. 96). Fraza aceasta poate fi considerată drept un model de viaţă, pe care comunitatea saşilor a încercat să-l cultive pe tot parcursul existenţei sale. Dacă un individ trăia bine şi era fericit prin ceea ce era şi făcea, atunci şi comunitatea din care făcea parte avea aceeaşi soartă. Lucrurile se legau între ele şi individul nu putea trăi fără obşte, iar obştea nu putea exista fără indivizi. A. Höhr, care scria la începutul secolului al XX-lea, resimţea nostalgia epocilor trecute, care se revărsau în cotidian prin amintiri şi sentimente. În fapt, viaţa din vechime se rezuma la viaţa de familie, viaţa profesională şi viaţa publică, cea din urmă fiind mai redusă ca intensitate şi desfăşurare. Aceste manifestări ale vieţii aveau fiecare specificitatea lor şi, însumate, constituiau însăşi viaţa oraşului şi a locuitorilor săi. În trecut, viaţa de familie era mai bogată, iar viaţa publică era mai redusă. Astăzi este invers. În societatea de astăzi există două categorii de oameni. Unii care caută şi obişnuiesc să trăiască viaţa de familie în aşa fel încât le rămâne prea puţin timp pentru viaţa publică pentru acest fapt ei găsesc foarte puţină recunoaştere, sunt cei «retraşi» sau poate că sunt cei mai fericiţi. Ceilalţi, în schimb, în timpul zilei sunt plecaţi la profesiile lor. Chiar şi prânzul este doar o scurtă întrerupere a distanţei acestora faţă de familie, pentru că acum se merge la cafenea, la jocul de cărţi sau se citeşte ziarul (Höhr, p. 76). Dacă în trecut oamenii petreceau mai mult timp în mijlocul familiei, din secolul al XX-lea viaţa publică începea să deţină un loc din ce în ce mai important. Seara, după o zi de muncă grea, oamenii se duceau fie la un păhărel se trăieşte în societate fie la şedinţe, consfătuiri sau probe, iar atunci când se ajungea acasă, viaţa de familie era demult dusă la culcare! (Höhr, p. 76) Apare conturată şi la A. Höhr ideea prosperităţii familiale din care deriva bunăstarea comunităţii: [ ] când există conştiinţa obligaţiei, dictate de propria vatră, când se naşte conştiinţa că bunăstarea comunităţii nu se poate lipsi de aportul individului, că există şi obligaţii care se află dincolo de profesie şi familie, la fel de serioase şi sfinte [ ] Şi acestea sunt cu atât mai onorabile pentru fiecare cu cât fiecare membru este recunoscător comunităţii sale [ ] ele ies în evidenţă în popor, în biserică şi stat (Höhr, p. 77). Această concepţie, potrivit căreia individul avea obligaţii nu numai în familie sau la locul său de muncă, ci şi în colectivitatea umană în care trăia, poate fi urmărită ca un fir roşu pe tot parcursul evoluţiei istorice a comunităţii săseşti

32 32 sighiºoara - oraºul culturilor din Transilvania, iar în cazul de faţă a celei din Sighişoara. Noţiunea de bunăstare individuală este sinonimă cu cea de prosperitate a întregii aşezări urbane. Totuşi, ar trebui să menţionăm aici că nu întotdeauna faptele au decurs în direcţia voită. Au existat şi momente când comunitatea a trebuit să respingă anumite elemente care i s-au părut a nu fi în concordanţă cu felul său de a exista şi de a se manifesta. Adolf Höhr era de părere că se putea afirma şi verifica pentru aceasta perioadă faptul că la Sighişoara în ceea ce priveşte elementul săsesc, şi nu numai exista o viaţă publică sănătoasă, astăzi societatea săsească de pe Târnava este unită şi închisă atunci când este vorba de binele şi bunăstarea generală. În asociaţiile publice, meşteşugarul stă alături de omul cu pana, ca un bun prieten, iar încrederea reciprocă este nelipsită, jurându-se credinţă progresului şi cerinţelor vremii (Höhr, p. 77). Coeziunea comunităţii săseşti în faţa provocărilor directe ale progresului, indiferent de categoria socială din care făcea parte individul, reprezintă o notă distinctivă în reprezentarea de ansamblu a oraşului. Asociaţiile săseşti de la Sighişoara, în perioada pe care o abordăm, au creat un element nou şi puternic în unitatea comunităţii o solidaritate etnică şi confesională aproape indestructibilă. Prin aceasta s-a putut dezvolta liberă viaţa oraşului şi fiecare grup etnic a evoluat spre forme noi de agregare socială. Exemplul saşilor a fost urmat, mai apoi, de români şi maghiari în diverse forme. Profesorul A. Höhr ne mai relatează despre faptul că, în cadrul atât de larg al vieţii publice, se manifestau şi o serie de evenimente de natură mai puţin «serioasă» aşa-numitele «serbări publice» [ ] activităţi care servesc bunei dispoziţii. În trecut, acestea erau simple şi nobile şi lumea se bucura de ele (Höhr, p. 78). Şi el menţionează, asemenea lui M. G. Schuller, că la sărbătorile mari, legate de zilele religioase, de cele onomastice şi de naştere, sau în alte zile importante pentru familie, copiii şi nepoţii se adunau în casele bătrânilor, alături de învăţător, care era stimat ca şi cum ar fi fost un membru al familiei respective. Nu sunt omise nici renumitele baluri ale diverselor asociaţii care îşi desfăşurau activitatea în oraş. De obicei, aceste petreceri aveau scopuri caritabile şi erau frecventate de un număr apreciabil de oameni din clasa de mijloc a oraşului. Balurile se organizau în diverse locaţii ale oraşului, cel mai deosebit loc fiind sala festivă a primăriei. Acestea erau acompaniate de cea mai bună orchestră a Sighişoarei. Mesele festive organizate cu aceste ocazii prilejuiau etalarea bucătăriei săseşti la un înalt nivel. Alături de aceste baluri, mai existau petrecerile şi balurile mascate ale vecinătăţilor din oraş, însoţite de bancuri şi umor bun, care aveau drepturi depline în această perioadă [ ] Oamenii se purtau delicat unii cu alţii, iar noţiunile de morală nu lipseau [ ] (Höhr, p. 79). Deşi în zilele când scria aceste rânduri petrecerile şi balurile mai existau, autorul nu ezita să noteze: în zilele noastre, balurile şi petrecerile pălesc din ce în ce mai mult. Din spaţiul vieţii publice făcea parte şi participarea la fiecare înmormântare a vecinătăţii, respectiv prezenţa obligatorie la slujbele religioase de 20 de ori pe an. Aceste dispoziţii ale comunităţii erau uneori nesocotite. Pentru respectarea tradiţiei în acest segment al vieţii comunitare, comisarul de poliţie, judecătorul districtual şi alţii preluau rolul conducătorului de vecinătate (Höhr, p.80). Sfera vieţii sociale pe care o prezintă profesorul A. Höhr se încheie cu o frază memorabilă pentru începutul secolului al XX-lea la Sighişoara: Suntem parte din Europa şi participăm într-o măsură modestă la activităţile artistice ale vestului, iniţial superior din punct de vedere cultural [ ] Curentul vremurilor moderne ne-a inclus şi pe noi şi astfel ne vom adânci în el mai mult decât oricând. Dar trebuie să învăţăm să extragem de aici doar ceea ce contribuie la realizarea educaţiei spiritului şi tot ceea ce îl ridică pe om către culmile adevăratului umanism (Höhr, p. 80). Perfect conştient de prefacerile din societate şi de linia progresului social, A. Höhr percepea curentul vremurilor moderne, ca o modalitate prin care spiritul uman poate fi educat, dar ştia că într-o bună zi cu acest curent, vor apărea în viaţa liniştită de până atunci a oraşului, o serie de elemente noi care vor duce la o serie de fenomene ireversibile. Viaţa de familie şi locuinţa ( ) Deşi au existat mereu modificări în această zonă a cotidianului regulile casei şi ale familiei au rămas cele vechi [ ] Modificările sunt mai mult [ ] în ceea ce priveşte simplitatea (Schuller, p. 774). Modul de viaţă ordonat al familiei, care avea o structură fermă şi tradiţională, în care fiecare individ ştia care este locul său, a rămas veacuri la rândul una din trăsăturile de bază ale existenţei familiei săseşti. Şi credem că această însuşire poate fi aplicată şi comunităţii în ansamblul ei, care era compusă din mai multe astfel de familii. Schimbări au avut loc şi în ceea ce priveşte interiorul casei. În trecut nu se întâlneau treptele şi podele casei curăţate cu peria, nu se întâlnea bucătăria de iarnă, ci aceeaşi sobă de cahle cu plita din tablă, care servea la prepararea mâncării şi la încălzirea camerei comune, folosită ca sufragerie, bucătărie şi dormitor (Schuller, p. 774). Existau însă şi oameni mai înstăriţi care aranjau în casa lor o cameră specială. Aceasta era «camera de paradă» [ ] folosită doar cu ocazia sărbătorilor şi a cărei mobilier era compus dintr-o canapea, mai multe scaune şi «un pat de paradă» (Schuller, p. 775). Piesele de mobilier erau lucrate din lemn, fie că era vorba de pat, masă sau scaune. De la J. Haltrich aflăm şi despre vechea «Lutherofen» în jurul căreia se aduna seara toată familia şi rudele ei [ ]. Aceasta a fost înlocuită cu soba din cahle. Plafonul cel vechi al camerei, din grinzi, a fost înlocuit şi el, iar ferestrele erau mai mari, camerele devenind în acest fel mai luminoase. Podeaua din lemn era uneori ceruită sau exista, în locuinţele oamenilor mai bogaţi ai oraşului, parchetul (Haltrich, p. 85). Camerele-salon nu erau foarte numeroase, existând în schimb tot mai multe «camere de paradă», folosite la ocazii deosebite.

33 sighiºoara - oraºul culturilor 33 Mobilierul consta din sofale şi scaune tapiţate, iar vechiul clavicord a fost înlocuit cu pianul, oglinzile şi tablourile moştenindu-se. În vremea la care scria J. Haltrich, se aflau şi locuinţe mai distincte, cu oglinzi scumpe, tablouri cu rame aurite, camere cu perdele la ferestre, iar pe măsuţele valoroase stăteau albume de fotografii, vaze pentru flori [ ], iar pe lângă pian se găseau deja maşini de cusut. Pentru J. Haltrich, progresul se manifesta prin întrebuinţarea de instalaţii moderne, sobe noi, maşini de spălat [ ] (Haltrich, p. 87). Putem compara felul de organizare a locuinţei de la începutul secolului al XIX-lea cu cel din deceniile şaseşapte ale secolului. Deosebirea este evidentă, observându-se tendinţa de îmbunătăţire a vieţii de familie şi de creştere a confortului în spaţiile de locuit. Aceste transformări apar astăzi deosebit de spectaculoase. Şi pentru A. Höhr, amenajările interioare ale locuinţelor erau în transformare. În mijlocul camerei se afla în trecut masa cu picior în cruce, în jurul căreia familia se putea aduna ca în jurul unui altar de casă, în număr de până la zece persoane. Însă la începutul secolului al XX-lea în case se simţea răceala mobilei din furnir, iar soba luterană, în care strălucea flacăra deschisă a vetrei şi în lumina căreia bunicii povesteau minunat, a ajuns la muzeu, în locul ei funcţionând acum sobe obişnuite (Höhr, p. 73). În această prezentare sunt amintite şi cămara de provizii, unde era lada plină cu făină şi unde atârna slănina; pivniţa cu vin bun, cu butoiul de varză, legumele şi proviziile de mere, podul şi şura, toate aranjate şi îmbelşugate (Höhr, p. 74). Aceasta pare o ordine impusă de comunitate, dar de data aceasta nu prin obligativitate; era un respect al regulilor sociale de la sine înţeles, fără de care comunitatea nu ar fi putut supravieţui şi evolua. Viaţa de familie care pulsa în astfel de cămine era plină de căldură şi era călăuzită de principii etice şi naţionale ale vremurilor de demult. Noţiunea de familie era sfântă şi această ordine guverna şi viaţa publică, a vecinătăţilor şi a breslelor, a comunităţii (Höhr, p. 74). Instinctul de a acţiona împreună exista în fiecare membru al comunităţii, care era crescut şi educat în acest spirit prosperitatea comunităţii lor însemnând, de fapt, bunăstarea familiilor lor. Un alt element deosebit de sensibil al vieţii familiale era cel al relaţiilor care se stabileau între părinţi, pe de o parte, şi cele dintre părinţi şi copii, pe de altă parte: Soţii se adresau unul altuia cu apelativul «Sie» [Dumneavoastră] şi la fel se adresau copiii părinţilor. Fratele şi sora tatălui sau a mamei erau numiţi frate şi soră [ ] Copiii îşi întâmpinau părinţii cu stimă şi respect. Voinţa tatălui era o instanţă care nu mai cunoştea alte păreri. Permisiunea sau interdicţia acestuia reprezentau autoritatea absolută. Această voinţă era condusă de tradiţie şi de spiritul dreptăţii. (Höhr, p. 75). Aceste cuvinte stârnesc, în zilele noastre, un uşor zâmbet sau poate ne uimesc, însă în vremea la care scria profesorul A. Höhr, ele constituiau încă stări de lucruri de la sine înţelese, care nu trebuiau discutate sau explicate şi fără de care traiul unei familii nu se putea imagina. Pur şi simplu, ele existau, erau trăite ca atare şi tratate cu respect de fiecare membru al familiei. În acest climat de viaţă exemplară a casei părinteşti creşteau şi erau educaţi copiii. Mama, spiritul blând şi bun al casei, îşi proteja copilul şi avea destulă dragoste şi răbdare să le înveţe pe fete şi să-l apere pe băiat (Höhr, p. 75). La masa de seară se strângea întreaga familie, această masă devenind adevăratul punct de întrunire, altarul casei, în jurul căreia se adunau cu toţii. Aici se discutau apoi probleme mai mult sau mai puţin importante ale familiei. Capul familiei avea cuvântul, iar mama se afla întotdeauna alături de el cu un sfat bun (Höhr, pp ). Deciziile importante ale familiei se luau de comun acord între soţi, iar copiii nu aveau voie să răstălmăcească cele hotărâte, existând în acest sens o severitate deosebită. Altă componentă a vieţii de familie o reprezenta vizita, care putea avea loc între membrii unei familii, între rude sau chiar între vecini: după terminarea programului de lucru se întâlneau la o discuţie [ ] şi se coborau cele câteva trepte ale pivniţei împreună cu vasul verde şi se aducea vinul necesar, care avea rolul de a îndulci limba (Höhr, p. 75). Acestea erau forme directe de socializare, cu consecinţe majore în viaţa comunităţii. Alimentaţie hrană În timpurile mai vechi, mâncarea familiei era simplă, dar bună şi hrănitoare. La prânz se servea o mâncare obişnuită din carne, pfundul de carne costa atunci nu mai mult de 5 coroane. Se mânca cu linguri [ ] în farfurii din lut sau în cel mai bun caz din cositor. Seara se consuma friptură în farfurii de lemn; exista un număr mare de farfurii din lemn, lut sau cositor, în aşa fel încât numărul acestora era suficient pentru a mânca din ele întreaga săptămână, iar spălarea farfuriilor se făcea abia sâmbăta după-amiaza [ ] Un alt progres este folosirea aproape curentă a cafelei cu lapte la micul dejun, care în trecut, din cauza preţurilor mari la produsele coloniale, putea fi achiziţionată doar de către cei înstăriţi (Schuller, p. 775). După cum reiese din rândurile de mai sus, se consuma cafea cu lapte la micul dejun, carne sub formă de friptură la mesele de prânz şi la cină. Vesela se compunea din farfurii de lemn, ceramică sau cositor. M. G. Schuller nu avea în vedere pentru această perioadă începutul secolului al XX-lea familiile care serveau prânzul sau cina la diversele localuri din oraş. J. Haltrich este puţin mai descriptiv la acest capitol: Timpurile de acum sunt mai pretenţioase decât cele de pe vremea bătrânilor noştri. La singurul fel de prânz supa cu rântaş, în zilele de lucru se mai adăuga adeseori friptură şi fructe ceea ce înainte se servea doar duminica sau în zilele de sărbătoare (Haltrich, p. 88). Friptura apare consemnată şi în lucrarea lui J. Haltrich, alături însă de fructe. În acea epocă, locuitorii Sighişoarei consumau cantităţi importante de legume, făină şi chiar orez. Brutăriile funcţionau pe piaţă cu mult succes economic. J. Haltrich surprindea trecerea de la farfuriile de lemn şi lut la cele de porţelan, de la cănile de ceramică la cele de sticlă. Tot acum, la masă se foloseau şerveţelele pentru ştersul gurii şi al degetelor [...] înainte folosindu-se colţurile feţei de masă, care atârnau special în acest scop. Vinul şi rachiul erau băuturi care se consumau în mod curent la Sighişoara, dar vinului începuse deja să-i facă concurenţă berea, care la acea vreme era încă importată. Nu este neglijabil nici consumul de cafea şi zahăr, care în trecut abia putea fi semnalat. Alături de cafea, exista, desigur, şi tutunul. Ţigările cu tutun în foiţă de hârtie vor începe să facă concurenţă clasicei pipe (Haltrich, p. 88). Asemenea lui M. G. Schuller, şi A. Höhr afirma că în trecut vesela se curăţa doar parţial după masă, iar oala de mămăligă şi făcăleţul se spălau doar sâmbăta [ ] (Höhr, p. 74).

34 34 sighiºoara - oraºul culturilor Îmbrăcămintea Simplitatea acelor vremuri se întâlneşte în special la îmbrăcăminte. Cu cât era mai puţin sofisticată, cu atât constituia un avantaj, pentru că astfel capilor de familie le rămâneau bani, pe care îi puteau folosi în alte scopuri [ ] prostia modei anulează din ce în ce mai mult căldura vieţii, aducând-o sub punctul de îngheţare al vanităţii şi înfumurării (Schuller, p. 775). Vestimentaţia bărbaţilor nu era prea complicată la piaţă şi pentru afaceri se îmbrăcau cu o haină scurtă, unii purtând un şorţ din piele de care nu se ruşina nimeni pe vremea aceea. În zilele de sărbătoare sau duminica, bărbaţii purtau o haină din blană de lup. Fetele şi femeile purtau în zilele de lucru iarna o haină ţesută manual, iar în restul perioadei o haină cusută din stambă. Femeile aveau capul acoperit cu o pălărie simplă şi uşoară din paie, lipsindu-se astfel de umbreluţe, care le protejau de lumina soarelui. Pentru a merge la biserică, femeia avea nevoie de mai bine de o jumătate de oră pentru a se pregăti (Schuller, p. 775). Fetele nu purtau nimic pe cap părul era pieptănat şi legat în codiţe cu fundiţe colorate, iar pentru bal se îmbrăcau cu o rochie albă şi simplă, care era mult mai naturală şi mai frumoasă decât hainele realizate artistic şi lucrate doar pentru a fi folosite întro singură noapte la bal (Schuller, p. 775). J. Haltrich remarca chiar un lux al îmbrăcămintei, care s-a transmis şi la vestimentaţia copiilor. Fetele se îmbracă în costume multicolore şi poartă pălării de diverse forme, băieţii în haine de diferite postavuri iarna, iar vara poartă pe cap pălării şi şepci diverse [ ] (Haltrich, p. 91). Bugetul oricărui cap de familie conştiincios va fi afectat de achiziţionarea hainelor. Astfel îşi începea descrierea despre îmbrăcăminte A. Höhr şi continua - monstruozităţile care ornamentează astăzi femeile au luat naştere într-un moment nefericit, în mintea unui artist parizian sau londonez. Dacă acum câţiva ani se putea studia ornitologia pe îmbrăcămintea femeilor, acum intră în discuţie botanistul! [ ] (Höhr, p. 72). În lucrarea sa nu ezită să-l citeze în acest sens pe M. G. Schuller. Tradiţiile şi obiceiurile au fost cândva stelele călăuzitoare după care obişnuia să se ghideze viaţa individului, a familiei sau a comunităţii. La începutul secolului al XX-lea când scria A. Höhr aceste rânduri, ele au început să-şi piardă din semnificaţie şi substanţă şi nu peste mult timp au fost absorbite de «tonul incolor al modernităţii», care şi-a asumat în societate un rol din ce în ce mai important, de singur mântuitor. Evoluţia era inevitabilă, chiar dacă nostalgia vremurilor apuse era încă vie în conştiinţa unora dintre contemporani. Atribuirea calificativului «de singur mântuitor» pentru modernitate ar putea părea surprinzătoare, dar anii care s-au scurs după 1910 au dovedit veridicitatea acestui atribut al modernităţii. Transformarea structurilor complexe ale cotidianului a creat, în urma unui proces irevocabil, o nouă realitate în Sighişoara. Anumite părţi ale societăţii i s-au opus, însă fără succes. Tradiţionalismul şi conservatorismul comunităţii au început să se destrame treptat. Atitudinea în faţa provocărilor modernităţii a fost una firească. Întotdeauna societăţile tradiţionale şi conservatoare au reacţionat şi s-au manifestat împotriva unui curent nou şi modernizator în societate. Acum s-au schimbat unele componente majore ale comunităţii şi au avut loc mutaţii profunde la nivelul mentalităţilor individuale şi colective, în paralel cu transformarea solidarităţii colective. Lumea a început să se schimbe, universul oraşului s-a metamorfozat, iar oamenii au conştientizat mai accentuat faptul că alături de comunitatea lor existau şi alte comunităţi, dar în alte spaţii. Redarea unei părţi a realităţii oraşului din anii , prin lucrări semnate de persoane care s-au format, au trăit şi au scris la Sighişoara, constituie o oglindă vie a timpului. Prin modesta noastră expunere am surprins doar reflecţia acesteia peste ani. Note: 1 Josef Haltrich, Culturhistorische Skizzen aus Schäßburg în Sächsischer Hausfreund, Herausgegeben von Dr. Eugen von Trauschenfels, XXX. Jahrgang, Kronstadt, Druck und Verlag Johann Gött und Sohn Heinrich, 1868, pp ; Michael Gottlieb Schuller, Schäßburg vor sechszig Jahren în Siebenbürgisch Deutsches Wochenblatt, Hermannstadt, den 3 Dezember 1873, Nr. 49, VI. Jahrgang, pp , partea întâi, lucrarea continuând şi în numerele 50 (pp ), respectiv 51 (pp ) ale săptămânalului sibian; Adolf Höhr, Sächsisches aus Schäßburg, einst und jetzt în Festschrift der Sächsischen Vereinen anläßlich ihrer Tagung in Schäßburg überreicht vom Festausschuß, August 1910, Schäßburg, Buchdruckerei W. Krafft, 1910, pp Die Siebenbürger Sachsen Lexikon. Geschichte, Kultur, Zivilisation, Wissenschaften, Wirtschaft, Lebensraum Siebenbürgen, Innsbruck, Kraft Verlag, 1993, p Schäßburg. Bild einer siebenbürgischen Stadt. Heraugegeben von Heinz Brandsch, Heinz Heltmann und Walter Lingner, Innsbruck, Rautenberg Verlag, 1998, p Mai departe abreviat Schäßburg. 4 Ibidem, p. 403; Horst Breihofer, Michael Gottlieb Schuller în Schäßburger Nachrichten, HOG Informationsblatt für Schäßburger in aller Welt, Nr.18, Heilbronn, den 1.Dezember 2002, 9.Jahrgang, p Schäßburg, p. 172; pp Pentru mai multe detalii privind viaţa şi activitatea lui Josef Haltrich vezi Ioan Chiorean, Josef Haltrich în Profiluri mureşene, vol. I, Tg. Mureş, 1971, pp ; Walter Roth, Josef Haltrich vor 180 Jahren geboren în Schäßburger Nachrichten, Nr.17, Heilbronn, den 30.Juni 2002, 9.Jahrgang, p Programm des Evang. Gymnasiums A. B. in Schäßburg, am Schlusse des Schuljahres 1900/1901 veröffentlicht von Direktor Daniel Höhr, Hermannstadt, Buchdruckerei W. Kraft, 1901, p. 2; 66. Jahrbericht des Bischof- Teutsch-Gymnasiums in Segesvár (Schäßburg) veröffentlicht am Schlusse des Schuljahres 1916/1917 von Dr. Johann Wolff Direktor, Segesvár (Schäßburg), Buchdruckerei W. Kraft, 1917, p În rândurile de mai jos vom folosi paranteze rotunde în text pentru a marca lucrarea şi paginaţia la care vom face trimitere şi ghilimele pentru informaţiile redate. 8 1 pfund cca. 0,5kg.

35 sighiºoara - oraºul culturilor 35 Lavinia Carmen AVRAM Lada de zestre în colecţia muzeală a Muzeului de Istorie din Sighişoara Atunci când avem de-a face cu elemnte ce aparţin acestei lumi ţărăneşti, o lume aflată acum în disoluţie accentuată şi care în afara acestor mărturii materiale şi, de ce nu, şi orale, lasă puţine informaţii despre ea însăşi, credem că punerea în circuitul ştiinţific a unor mărturii este o problemă de strictă actualitate. Piesele de mobilier nu reprezintă numai funcţionalităţi distincte, ci şi o oarecare spiritualitate, o anumită concepţie despre organizarea spaţiului casei, care depăşeşte cu mult sfera materialului, o anumită concepţie despre bine şi frumos, depre viaţă şi moarte. În mod incontestabil, piesele de mobilier sunt specifice unui anumit spaţiu, spaţiul interior al casei, contribuind la mărirea gradului de intimitate. Prin forma şi decorul pieselor de mobilier, prin modul de aşezare în cadrul interiorului, se urmăreşte acelaşi scop armonizarea nevoilor practice cu satisfacerea gustului pentru frumos. Dacă pentru femei domeniul de manifestare a gustului pentru frumos a fost cel al textilelor şi al celor de port popular, pentru bărbat câmpul cel mai folosit pentru exprimarea artistică a fost prelucrarea lemnului. Dintotdeauna, omul a avut la îndemână lemnul, pe care l-a folosi fie la construirea caselor, fie la confecţionarea diferitelor obiecte de uz gospodăresc şi pentru mobilier. Însă, în acest domeniu al prelucrării lemnului, gustul pentru frumos a fost materializat în confecţionarea mobilierului. Un argument în sprijinul acestei afirmaţii sunt, în mod deosebit, lăzile de zestre aflate în colecţia de mobilier ţărănesc a Muzeului de Istorie din Sighişoara. 1. Date istorice Primele dovezi ale existenţei mobilierului pe teritoriul ţării noastre sunt câteva piese de lut ars, din epoca neolitică, aparţinând culturii Gumelniţa, reprezentând o serie de figurine 1. Deoarece distanţa dintre aceste figurine neolitice şi mobilierul popular de astăzi este destul de mare, nu se poate presupune o descendenţă directă, dar existenţa lor ne determină să credem că preocuparea pentru amenajarea interiorului s-a continuat de-a lungul secolelor. Începând cu secolul al XIII-lea, atât domeniile religioase, cât şi cele laice au nevoie de specialişti în diferite ramuri de activitate, motiv pentru care încep să apară şi primii specialişti. Astfel, meşteşugarii pot fi grupaţi în: meşteri de sat, liberi; meşteri de pe domeniile feudale; meşteri de oraş. O primă referire la o piesă de mobilier dintr-o casă românească este o foaie de moştenire din anul 1557, în care sunt menţionate diferite obiecte, cum ar fi: taleri, perne, căni, covoare etc. Însă primele referiri la piese mobile de mobilier sunt din secolul al XVIII-lea, şi se referă la lăzile de zestre. De fapt, este vorba de foi de zestre emise între anii , în care sunt menţionate atât lacra nepictată, cât şi lada de Braşov pictată 2. Odată cu secolul al XIX-lea, datele referitoare la piesele de mobilier ţărănesc se înmulţesc. Din monografiile săteşti aflăm că existau deja meşteri atât la oraş cât şi la sat. 2. Mobilierul ţărănesc Lada de zestre Mobilierul ţărănesc poate fi împărţit în mai multe grupe, cum ar fi: mobilier lucrat după metode tradiţionale şi mobilier lucrat după metode tâmplăreşti orăşeneşti. Totodată, mobilierul lucrat după metode tradiţionale poate fi împărţit astfel: mobilier care păstrează forma din natură şi piese de mobilier lucrate după metode dulghereşti. În cadrul acestor subdiviziuni, piesele de mobilier solicită o grupare după funcţia pe care o îndeplinesc. Deosebim astfel: piese pentru aşezat şi dormit, piese de suport deschise şi închise şi piese de depozitat 3. Chiar dacă piesele de depozitat nu au un rol definitoriu în amenajarea spaţiului de locuit, importanţa lor a fost şi este una deosebită. Alături de pat şi masă, lada a fost una din piesele de mobilier a cărei întrebuinţare a fost generalizată în ţara noastră. Ca şi alte piese de mobilier, lăzile se impart în două mari categorii, distincte şi prin aspecte legate de tehnică şi decor. Atfel, prima categorie este cea referitoare la lăzile de cereale sau făină, numite în popor şi hambare. A doua categorie este cea a lăzilor de haine, în care se păstrează lucrurile cele mai bune şi mai de preţ ale familiei, inclusiv hainele de moarte ale bătrânilor. Este mobila de cinste a casei.

36 36 sighiºoara - oraºul culturilor Dacă hambarele sau recipientele împletite au avut un rol mult mai mare, deoarece erau legate de hrana ţăranului, lada de veşminte şi de ţesături a avut mai mult un conţinut simbolic. Era lada pe care mireasa o aducea cu ocazia nunţii în casă, lada menită să demonstreze hărnicia fetei. Ea era urcată în căruţă, printr-un ritual specifc, şi purată în văzul satului. De aceea, în interiorul camerei avea un loc deosebit, cum ar fi cel de la capul patului sau la capătul laviţei. De obicei, în ladă era depozitată zestrea fetei, cum ar fi: zestrea miresei, afară de vite, se compune din: o ladă sau două, plină de pânzeturi de in şi de cânepă, felurite pânzeturi de borangic, şervete, feţe de perne, prostiri 4. Binenţeles că zestrea fetei diferea de la casă la casă, ea fiind mai mare şi mai importantă atunci când fata era urâţică, şi mai mică atunci când fata era frumoasă. Originea lăzii este străveche, cunoscându-se exemplare din antichitate, iar răspândirea ei este foarte mare. Cum este şi firesc, de-a lungul timpului ea a cunoscut o gamă largă de forme, de la lada cu capacul bombat, la lada cu capacul plat. Lăzile de dulgherie aveau capacul bombat, erau mult mai masive şi decorate cu diverse crestături, cum ar fi semnul rozetei, sau ornamentate cu motive zoomorfe. Ele păstrau culoare lemnului, mai puţin partea decorată, care suferea unele modificări. Din colecţia de mobilier a Muzeului, două piese sunt mai importante. Ambele sunt piese de dulgherie şi prezintă simbolul rozetei. Asemănătoare ca formă, lăzile sunt dovezi clare ale unor obiceiuri străbune, ele dovedind importanţa acordată decorării lor (planşa 1). Comparativ, lăzile de tâmplărie nu sunt atât de masive, uneori le lipsesc picioarele şi au capacul plat. Ele sunt decorate cu ornamente florale, ornamente care reprezintă de cele mai multe ori simbolul lalelei. Toată suprafaţa lăzii este colorată (planşa 2). Cunoscute în unele regiuni sub denumirea de tronuri 5, pentru că reprezentau una din mândriile fetei de măritat, ele au fost înfrumuseţate printr-o variată gamă de crestături sau decoruri. Lăzile de zestre au un decor extreme de bogat, fiind printre cele mai frumoase piese de mobilier ţărănesc. Ornamentare lor se numeşte horjire sau împistare şi se face prin incizie şi crestare cu scoaba sau horjul 6. Decorul este realizat fie din crestături de motive geometrice, atunci când suportul este de esenţă tare (fag), şi mai nou cel pictat, atunci când suportul este mai moale şi nu poate suporta intervenţii (brad). Concluzionând, am putea spune că expresivitatea grăitoare a lemnului este evidentă. Prin forma, culoarea şi ornamentarea lui, meşterii au reuşit să-şi transpună un pic din trăirile sufleteşti. Bibliografie: xxx, Arta populară în România, Editura Academiei, Bucureşti, Capesius, R., Mobilierul ţărănesc românesc, Editura Dacia, Cluj, Bobu Florescu, Florea, Ornamentica populară românească în lemn, în Studii şi cercetări de istoria artei, III/ 1956, NR.1-2. Marian, S.Fl., Nunta la români, Editura Grai de suflet- Cultura Naţională, Bucureşti, Zderciuc, Boris, Stoica, G., Crestături în lemn în arta populară românească, Editura Meridiane, Bucureşti, Note: 1 R., Capesius, Mobilierul ţărănesc românesc, Editura Dacia, Cluj, 1974, p Ibidem, p XXX, Arta populară în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1969,p S.Fl., Marian, Nunta la români, Editura Grai de suflet- Cultura Naţională, Bucureşti, 1995, p Boris, Zderciuc, G., Stoica, Crestături în lemn în arta populară românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, p Florea, Bobu Florescu, Ornamentica populară românească în lemn, în Studii şi cercetări de istoria artei, III/ 1956, NR.1-2.

37 sighiºoara - oraºul culturilor 37 Niculina CIOTLOŞ Principii tehnico-ştiinţifice aplicate în conservarea muzeală şi soluţii de tratare, consolidare, depozitare şi expunere a obiectelor de patrimoniu ale muzeului de istorie Sighişoara Gradul de cultură a unui popor se recunoaşte după starea muzeelor sale. Grigore Antipa I.Noţiuni introductive Conservarea în muzeologie este o ramură bazată pe foarte multe cunoştinţe ştiinţifice exacte care necesită multe ore de documentare şi de studiu din diferite materii, cum sunt: chimia, fizica, mecanica, tehnica în general, pentru elucidarea problemelor privitoare la înlocuirea unor substanţe şi materiale necesare proceselor tehnologice pentru asigurarea eficacităţii activităţii de conservare, atât cantitativ, cât şi calitativ. Opera de conservare şi restaurare devine eficientă numai dacă este organizată şi desfăşurată pe criterii ştiinţifice. Bogăţia şi valoarea inestimabilă a patrimoniului cultural pe care îl deţine orice popor a impus în ultimele decenii o activitate cu totul particulară, în care specialitatea profesiunii de conservator este asigurată prin cunoştinţe de egală importanţă în istoria culturii şi civilizaţiei şi din ştiinţele şi practica vechilor arte şi meşteşuguri de realizare a obiectelor. În acest context se înscrie şi patrimoniul muzeului de istorie din Sighişoara cu colecţii diversificate pe domenii: arheologie (metal, piatră, ceramică), istorie medie (metal, piele, ceramică, lemn, textile), etnografie (textile, ceramică, piele, icoane pe sticlă, mobilier şi unelte din lemn etc.), artă (icoane pe lemn, ulei pe pânză, acuarele, litografie), artă decorativă (porţelan, sticlă, metal), ştiinţă şi tehnică (mecanisme de ceasuri, cutii muzicale etc.), istorie modernă (fotografii, documente etc.), numismatică. II. Obiectivele şi principiile utilizării tratamentelor chimice în conservare Chimia este o ştiinţă cu largi disponibilităţi în practica conservării şi restaurării. Tratamentele chimice se utilizează în vederea atingerii a patru obiective fundamentale : Inactivarea formelor de degradare provocate de agenţii fizici, chimici şi biochimici, cum ar fi : poluarea, fotosensibilitatea, corodarea şi biodeteriorarea Stabilizarea proceselor deja începute, în special pe linia slăbirii rezistentei fizico-mecano-chimice a obiectelor în întregul lor sau pe componente diferenţiate, cum ar fi : oxidarea unor părţi metalice, biodeteriorarea substanţei organice, îmbătrânirea accelerată a unor componente organice etc. Consolidarea structurii materiale a obiectelor prin completări şi acoperiri de suprafaţă sau de volum zonale, generale. Împrospătarea imaginii iniţiale a obiectelor sau a unor părţi din acestea prin acţiuni de curăţare şi reactivare a unor componente ale căror aspecte s-au estompat cu timpul şi care au suferit deteriorări avansate. Realizarea acestor obiective a împins practica conservării şi restaurării la asaltarea nomenclatoarelor de produse chimice diverse şi la utilizarea a numeroase produse comerciale despre ale căror proprietăţi, compoziţie şi structură chimică, conservatorul nu ştie uneori mare lucru. Aceasta din cauza discreţiei cu care sunt protejate patentele de fabricaţie, conjunctura complexă de aplicare a tratamentelor chimice în lucrările de conservare care trebuie condiţionată de respectarea unor principii fundamentale cum ar fi : 1. admiterea necesităţii tratamentului nu toate obiectele necesită un tratament chimic, dar în baza investigaţiei vizuale, fizice, chimice, mecanice, conservatorul poate hotărî dacă această intervenţie este necesară; 2. oportunitatea tratamentului este principiul care ia în seamă necesitatea aplicării efective a unui tratament chimic în corespondenţă cu o metodă eficace care să nu creeze îndoieli asupra efectelor urmărite; 3. compatibilitatea tratamentelor dintre substanţele chimice aplicate şi obiectul tratat, pe de o parte, şi tratament, pe de altă parte, poate să apară la fel de importantă compatibilitatea reciprocă a diferitelor substanţe folosite în schemele de tratament. Problemele de compatibilitate se pun, de asemenea, în alegerea substanţelor chimice, care au un efect pozitiv pentru o secţiune a obiectului de patrimoniu (de exemplu albirea), dar în structura de rezistenţă a fibrei poate avea un efect nedorit, reducându-i această caracteristică, obiectul devenind mai friabil şi mai fragil. Un alt aspect în cadrul unei succesiuni de tratamente chimice diferite, cum ar fi : dezinsecţia, albirea, neutralizarea, îndepărtarea benzilor adezive sau a unor pete de oxizi, compatibilitatea reciprocă a reactivilor folosiţi trebuie îndelung studiată după criterii riguros ştiinţifice de specialitate. Încălcarea acestui principiu poate să ducă la accidente sau la neatingerea parametrilor doriţi, respectiv a unora din scopurile urmărite; 4. specificitatea tratamentului se impune cu acuitate realizarea efectului dorit în condiţii optime, conform materialului de bază a obiectului de patrimoniu; 5. reversibilitatea tratamentului are un rol fundamental în lucrările de tratare chimică a obiectelor de patrimoniu pentru recuperarea structurii originale, cât şi pentru intervenţii ulterioare, deoarece conservarea este o activitate de întreţinere a sănătăţii bunurilor de patrimoniu; 6. suficienta dozei în general, tehnologiile de lucru pentru tratamente fizico-mecano-chimice aplicate în lucrările de conservare stabilesc doze între valori maxime şi minime, dar dozarea necesară şi suficientă trebuie stabilită riguros, deoarece supradozarea poate avea efecte nedorite şi contraindicate, iar subdozarea nu se va solda cu reuşita în totalitate; 7. durabilitatea tratamentului se referă la indicii fizico-mecanici care fac obiectul de patrimoniu apt să reziste la mânuire şi folosire. Nerespectarea acestui principiu poate conduce la reluarea operaţiilor de conservare mai repede decât ar fi de aşteptat; 8. eficienta tratamentului principiu impus de necesitatea unei corespondenţe cât mai complete între natura tratamentului aplicat şi efectul dorit; 9. stabilitatea tratamentului trebuie să asigure imposibilitatea denaturării chimice pe care le-ar putea suferi ingredientele asupra obiectului de patrimoniu prin efecte de dezintegrare sau emanaţie care să-i denatureze proprietăţile originale; 10. securitatea în folosire şi aplicare a tratamentului se referă atât la crearea unor condiţii care să protejeze operatorul, dar în egală măsură se referă la crearea tuturor garanţiilor că în timpul tratamentului nu apar accidente care să compromită obiectul; 11. limitarea remanenţei toxice la doze admise pentru asigurarea securităţii personalului ce va păstra şi folosi în vreun fel obiectul de patrimoniu ce a fost tratat; 12. limitarea la minimum a părţilor tratate de preferat ar fi ca tratamentul să fie aplicat zonal, numai unde este cazul;

38 38 sighiºoara - oraºul culturilor 13. asigurarea competentei de lucru principiu ce nu lasă loc hazardului tot ce se lucrează şi măsurile luate în vederea tratării trebuie bine cunoscute şi stăpânite de un conservator cu experienţă şi cunoştinţe temeinice. III. Utilizarea produselor indigene în conservarea muzeală a unor obiecte cu conţinut organic din piele şi pergament, respectiv lemn În patrimoniul Muzeului de Istorie Sighişoara există un valoros fond de documente pe pergament şi obiecte cu suprafeţe din piele, cât şi obiecte cu conţinut organic din lemn (mobilier, însemne de breaslă, insigne de vecinătate, icoane pe lemn şi altele). Înfruntând vitregiile timpului, aceste obiecte cu suprafaţă din piele şi pergament au suferit degradări fizice, chimice, mecanice şi biologice. Materialul de baza al acestor suprafeţe fiind colagenul o proteină complexă de natură animală în cea mai mare parte degradările sunt de natură fizicochimică. Aceste modificări se desfăşoară mai lent sau mai accelerat în timp şi depind, în primul rând, de natura pielii, de metoda de prelucrare, dar şi de condiţiile de păstrare. Aspectele aparente ale îmbătrânirii oricărui tip de piele sau pergament sunt îngălbenirea, deformarea, friabilitatea, scorojirea şi rigidizarea. Deformarea pare să depindă, în primul rând, de faptul că păstrarea îndelungată face să se piardă apa moleculară, iar proprietatea de a absorbi umezeala din aer este redusă, refacerea echilibrului higroscopic este anevoioasă. Deformarea, scorojirea, rigidizarea pielii şi pergamentului depind şi de faptul că fibrele de colagen şi substanţele interfibrilare reacţionează diferit, fiecare în parte, la modificările parametrilor umezelii relative şi temperaturii mediului ambiant. Modificările succesive ale parametrilor, umiditatea relativă şi temperatura aerului, de la valori crescute la valori joase pot determina cu rapiditate deformarea şi rigidizarea pielii şi pergamentului. De aceea, restabilirea proprietăţilor iniţiale ale acestora devine o sarcină dificilă şi de lungă durată. Pentru umezirea acestor materiale întărite sau cornificate, de multe ori este de ajuns o readucere a proprietăţilor iniţiale printr-o tamponare a acestor materiale cu apă rece şi cu solvenţi organici compatibili cu apa acetonă sau alcool etilic şi apoi o emoliere, utilizând o soluţie hidroalcoolică de 6%, uree şi stabilizare cu lapte nutritiv. Din datele preluate din literatura de specialitate, am aflat că prelucrarea cu soluţie cu uree depărtează în mod pozitiv legăturile interfibrilare locale. Disociind lanţurile polipeptidice, ea măreşte distanţele dintre ele, ceea ce duce la micşorarea rigidităţii şi la înlăturarea deformării. Pielea folosită la marea majoritate a obiectelor de patrimoniu din colecţia Muzeului de Istorie Sighişoara este de origine animală capră, oaie, vită sau viţel ce a fost în prealabil prelucrată şi prin procesul de tanare, care este în esenţă o stabilizare chimică a reţelei de colagen a pielii ce este supusă în principal degradării biologice. În decursul timpului, oamenii au folosit diferite procedee pentru a transforma pielea sau pergamentul întrun produs care să nu putrezească; de la tanarea cu grăsimi animale sau prin afumare, tanare cu alaun, sau tanarea vegetală şi până în ziua de azi la tanarea minerală cu produşi sintetici. Tipul cel mai probabil de tanare pentru pielea folosită la obiectele vechi este tanarea vegetală, cunoscută încă din antichitate şi care foloseşte plante cu conţinut ridicat de substanţe tanante: coji, frunze, fructe sau lemn de stejar, coajă de conifere, păstăi de salcâm, coji de molid, mesteacăn şi altele. La noi în ţară, tăbăcirea vegetală se făcea cel mai frecvent cu coajă de stejar şi molid. După tratamentele chimice de curăţare şi emoliere a obiectelor cu suprafeţe din piele sau pergament (documente, ploşti, cojoace etc.) sunt acoperite cu huse din netex sau pânză din bumbac crud, neutre din punct de vedere chimic, pentru protecţie împotriva prafului şi mizeriei, şi apoi depozitate în locaţiile corespunzătoare tipului de obiect document, mobilier, îmbrăcăminte, obiect de uz gospodăresc etc. Depozitarea cojoacelor din piele din colecţia muzeului Obiectele de patrimoniu executate din lemn suferă şi ele în timp degradări de natura fizico-mecano-chimică şi biologică, fiind material organic vegetal. Degradările fizicomecano-chimice apar în urma acţiunii factorilor de mediu ambiant (temperatură, umiditate relativă, lumină), iar cele de biodegradare în urma atacului insectelor xilofage şi a ciupercilor xilofage, a căror apariţie este favorizată de un mediu umed şi acid. Biodegradarea cea mai frecventă a obiectelor din lemn este cea în care în masa lemnoasă apare atacul cu insecte xilofage, cele mai distructive fiind cariile (ceasul morţii, prăfuitorul), insecte anoebe ce cu greu pot fi anihilate. În urma experienţei acumulate pe parcursul a 8-9 ani de lucru în acest domeniu, participarea la cursuri de specialitate şi a documentaţiei parcurse, am constatat ca intervenţia de 2 ori pe an asupra obiectelor cu conţinut lemnos cu atac de insecte xilofage, cu substanţe chimice indigene şi o reţetă accesibilă (soluţie 10% petroxin cu naftalină), rezultatele au început să apară. După curăţări succesive şi tratări chimice repetate, obiectele de patrimoniu au fost aşezate în depozite specializate pe domenii: mobilier, semne şi insigne de breaslă şi vecinătate, icoane pe lemn pe partea nepictată, unelte din lemn etc. Pentru cea mai mare parte din obiecte s-au executat huse de protecţie împotriva prafului şi a mizeriei. Aceste huse au şi proprietatea de a absorbi din aer umezeala, când aceasta creşte în depozite datorita ploilor şi topirii zăpezii, materialul celulozic folosit pentru huse fiind higroscopic.

39 sighiºoara - oraºul culturilor 39 Sorina PARCHIRIE Practica restaurării restaurarea unui car miniatural Wietenberg ( î. Hr.) Restaurarea reprezintă disciplina care se ocupă cu restabilirea semnificaţiei originale (aspectul iniţial) a valorii culturale, pierdută parţial sau estompată în timp, şi consolidarea structurii suportului. Termenul restaurare provine din verbul latin restauro care înseamnă refac, de unde a derivat restauratio restaurare. Din punct de vedere al obiectivului pe care îl propune, conservarea şi restaurarea include ansamblul de măsuri, metode şi mijloace profilactice şi curative, puse în slujba conservării optime a mesajelor şi mărturiilor cu valoare culturală. Rolul fundamental al restauratorului este păstrarea bunurilor culturale în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare. El contribuie la mai buna înţelegere a acestor obiecte din punct de vedere estetic, istoric şi a stării lor fizice. Activităţile profesionale ale restauratorului sunt diferite de cele ale profesiunilor artistice sau artizanale. Restauratorul nu creează obiecte culturale noi, acesta intervenind în viaţa unui bun cultural atunci când efectele nedorite îi afectează valoarea documentar-artistică, semnificaţia, precum şi capacitatea de rezistenţă la acţiunea factorilor din mediul înconjurător, fără însă să umbrească prin creaţia proprie opera originală a autorului. Dacă obiectul original are unele părţi lipsă, care împiedică reprezentarea piesei respective în toată mărimea ei, se va ţine cont de percepţia vizuală şi de necesitatea de a întări părţile rămase, completându-se mai apoi zonele lipsă. Atunci când este vorba de restaurarea unor obiecte din fragmente, acestea sunt identificate şi lipite, însă rămân între ele goluri care nu ne dau posibilitatea de a restabili complet forma, deşi proporţiile şi curbura bucăţiilor ne îngăduie să ne facem o idee despre obiect. În asemnea cazuri, completând golurile, restauratorul are dreptul să restabilească forma şi să aşeze părţile obiectului care nu au putut fi anexate fără completarea lipsurilor, dar nu înainte de o temeinică documentare, de o cunoaştere precisă a materialului din care a fost alcătuit obiectul, a tehnicii sale de lucru şi de o înţelegere detaliată a naturii şi caracterului acţiunii substanţelor cu care restauratorul intervine. Munca de restaurare-conservare a ceramicii nu este una facilă. Această activitate este un act de cultură şi nu de meşteşugar, în care nu se poate întreprinde nici o operaţiune fără o investigare a stării obiectului, fără o cunoaştere a cauzelor degradării, care pot fi naturale sau sociale. Din categoria factorilor distructivi fac parte, în primul rând, greşeli de tehnologie, cum sunt cele legate de evoluţia tehnicii sau de neglijenţa producătorilor de ceramică. Arderea slabă sau neuniformă, folosirea unei argile cu un grad sporit de impurităţi şi un conţinut sărac în caolin, utilizarea unor degresanţi în umplutură, uscarea insuficientă înainte de ardere, lipirea unor elemente (torţi, ornamente suprapuse etc.) pot constitui vicii tehnologice, care duc la degradarea lentă a patrimoniului ceramic, atât în perioada când se află în sol sau apă, cât şi după scoaterea acestuia în mediul atmosferic. Totodată, mai există şi aşa-numitele accidente de epocă, deseori cauzate de evenimente sociale (migraţii, jafuri, incursiuni războinice etc), practici rituale sau fenomene naturale. Toate acestea au o semnificaţie documentară pentru istoric şi arheolog şi nu trebuie înlăturate prin munca de restaurare, ci doar corectate în aşa fel încât să se restabilească integritatea, conservarea, respectiv consolidarea obiectului. La începutul secolului al XX-lea ( ), pe platoul superior al Dealului Turcului (situat la ieşirea din Sighişoara, pe partea dreaptă a drumului care duce spre Tg. Mureş) au fost descoperite urmele materiale ale unei importante culturi arheologice din epoca bronzului mijlociu cultura Sighişoara-Wietenberg ( î. Hr.), cu răspândire în Podişul Transilvaniei. Ceramica acestei culturi este reprezentată de o mare varietate de forme, având o ornamentaţie specifică. Tipuri de decoraţiuni caracteristice ceramicii culturii Sighişoara-Wietenberg (după Kurt Horedt)

40 40 sighiºoara - oraºul culturilor Tehnicile utilizate pentru ornamentarea acestei ceramici sunt incizia, impresiunea, împunsătura fină, haşurarea, reliefarea. Repertoriul motivelor ornamentale este destul de complex şi constă în caneluri, benzi de crestături, romburi, triunghiuri, spirale, meandre haşurate. Culturii Sighişoara Wietenberg îi sunt caracteristice şi o serie de obiecte uzuale din ceramică, cum sunt: linguri, vergele de lut sau bastonaşe pentru ornamentarea locuinţelor, altare miniaturale în formă de cutie, care de lut cu patru roţi, reprezentând vehicule miniaturale utilizate împreună cu figurinele antropomorfe sau zoomorfe în ritualurile magico-religioase. În urma săpăturilor arheologice de la Dealul Turcului, a fost descoperit şi un fragment de car miniatural, având lungimea de 13 cm şi lăţimea de 10 cm. fragment oarecum asemănător a fost descoperit la Lechinţa de Mureş (jud. Mureş) şi face parte dintr-un car de cult, minunat decorat, având capetele terminate într-o protomă în formă de cap de ovicaprină. Prima etapă în restaurarea piesei a fost spălarea fragmentului pentru îndepărtarea depunerilor cu un detergent neutru, urmată de uscarea la temperatura ambientală. S-a trecut apoi la completarea părţii lipsă cu gips prin metoda negativului de ceară, după care piesa a fost finisată, realizându-se mai apoi decorul exterior. În paralel, s-a lucrat şi la realizarea a trei roţi după modelul deja existent. Din lemn tratat special, s-au confecţionat două osii, pe care au fost montate cele patru roţi. Piesa a fost integrată cromatic cu culori tempera, în nuanţe apropiate de original. Fragmentul de car înainte de restaurare Piesa este lucrată din ceramică de culoare neagră, fină, cu o ardere reducătoare, fiind lustruită pe toată suprafaţa. Modelul de car fragmentar este patrulater, decorat în exterior cu meandre din benzi punctuate cu încrustaţie albă. La bază este perforat pentru osie. Tehnica decoraţiei fragmentului este incizia. Înainte de restaurare, obiectul a fost sub forma unui fragment, care reprezenta aproximativ 50% din întreg. Un Modelul de car după restaurare Conservarea generală s-a realizat prin pensulare cu nitrolac diluat, urmată apoi de uscarea la temperatura ambientală. Obiectul restaurat se află expus în expoziţia de bază a Muzeului de Istorie din Sighişoara, sala de arheologie, de la primul nivel al Turnului cu Ceas. Bibliografie: Descoperiri arheologice străvechi, Bucuresti, Sesiunea internaţională de restaurare-conservare. International Restoration and Conservation Session, coord. Gheorghina Olariu, Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, Gh. Baltag, Sighişoara înainte de Sighişoara, Bucureşti, Ed. Oscar-Print, Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coord. Ioan- Aurel Pop, Th. Nägler, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2003.

41 sighiºoara - oraºul culturilor 41 Gheorghe BALTAG Mioriţa elemente de filosofie antică Fascinaţia pe care a produs-o şi continuă să o producă balada Mioriţa asupra generaţiilor de cercetători de mai bine de 100 de ani, de când a fost introdusă în circuitul cultural, ne îndreptăţeşte să credem că, în ciuda diverselor interpretări prestigioase de care s-a bucurat până acum, sensurile profunde ale acestei opere rămân încă departe de noi. De la bun început, trebuie să observăm că această baladă a avut un statut cu totul particular în vechime, fiind interpretată numai în locuri şi situaţii speciale, având toate caracteristicile unui text sacru, de o sacralitate păgână, întrucât este total lipsită de elemente creştine. Textul baladei pare să relateze un eveniment frecvent în viaţa păstorilor montani. Dintr-un grup de trei pastori aflaţi cu turmele undeva în munte, doi complotează să-l ucidă pe cel de-al treilea pentru a-i lua turmele şi averea. Acesta din urmă, descris ca fiind mai tânăr şi mai bogat, este avertizat de una din oile sale cu privire cu cele puse la cale. Animalul vorbitor (mioriţa) îi povesteşte complotul şi îi oferă soluţii de prevenire. Acesta este primul element suprarealist care ne atenţionează că nu avem de-a face cu o simplă povestire a unui eveniment tragic din viaţa păstorilor. Cel de-al doilea element îl constituie comportamentul paradoxal al păstorului avertizat de iminenţa morţii. În răspunsul pe care-l dă animalului vorbitor nu aflăm nici o urmă de agitaţie sau teamă, nici o urmă de sentiment vindicativ, doar o neobişnuită stare de detaşare şi linişte în faţa eventualităţii morţii. Trebuie să recunoaştem că o asemenea atitudine, care stârneşte uimire şi teamă, nu este la îndemâna oricui. Comportamentul acestui păstor straniu, descris anterior ca fiind mai bogat (mai ortoman) şi deci mai activ, trimite direct la religia veche a dacilor, cunoscuţi în antichitate drept paratissimi ad mortem, deci la doctrina iniţiatică a lui Zamolxes. Personajul baladesc posedă o detaşare mentală naturală faţă de evenimentele vieţii, detaşare care îi permite să acţioneze ca şi cum n-ar acţiona. Acest comportament este un paradox ce formează tema unui important poem filosofic din literatura sanskrită: Bhagavad-gita. Iată descrierea unui erou similar în poemul indian: cel care trece printre lucruri cu simţurile desprinse de patimă şi ură, aflate sub controlul Sinelui, stăpân pe el, acela ajunge la limpezimea minţii (Bhagavad-gita, II, 64). Dar care este substratul filosofic ce permite o astfel de detaşare în faţa morţii? Mircea Eliade, întru-un studiu despre Mioriţa, vorbeşte de post-existenţă şi de paradoxala unitate a vieţii şi a morţii, idei obişnuite în antichitate şi atât de greu de înţeles pentru mentalitatea modernă. Analizând cele două episoade-cheie ale baladei, testamentul păstorului şi nunta cosmică, devine evident că eroul baladei nu priveşte moartea ca o dispariţie a fiinţei, ci ca o trecere de cealaltă parte a vieţii, o căsătorie cu Infinitul: Că m-am însurat, Cu-o mândră crăiasă A lumii mireasă Soarele şi Luna Mi-au ţinut cununa Şi mi-au fost nuntaşi Brazi şi păltinaşi Păsărele mii Şi stele făclii. În poemul indian moartea este de asemenea o aparenţă, o schimbare de veşminte, deoarece fiinţa interioară energetică (Omul) este indestructibilă: precum un om lepădându-şi veşmintele învechite ia altele noi, aşa şi cel întrupat, lepădând trupurile învechite, se uneşte cu altele noi (Bhagavad-gita,II,22); n-a fost nici o vreme când eu să nu fi existat sau tu, sau prinţii aceştia; la fel, noi nu vom înceta să existăm vreodată, cu toţii, în viitor (op.cit., II,12). Iată o concepţie esenţialmente identică cu doctrina nemuririi atât de populară la daci. Celebrul poem indian nu este altceva decât un dialog de iniţiere, în care prinţul Arjuna primeşte învăţătura nemuririi de la Bhagavad-zeul, în timp ce balada românească trebuie să fi fost o verificare a celui iniţiat. Aceste similitudini doctrinare se datorează unui fond comun de idei ce a reunit în antichitate spiritualitatea dacilor cu cea orientală. Este vorba de acel tip de religii numite mistere iniţiatice cu centre importante de iradiere pornind din Tibet, India, Egipt, Grecia, Dacia etc. Centrul din Dacia, identificat ipotetic cu incinta sacră de la Sarmizegetusa Regia, nu pare să fi fost de neglijat, de vreme ce doctrina nemuririi avusese succes popular. În acest sens, Herodot arată următoarele: dacii se consideră nemuritori în felul următor: ei cred că nu mor şi cel care dispare din această lume se duce la zeul Zamolxes. Considerată de majoritatea cercetătorilor mai mult sub aspectul poetic, Mioriţa este, de fapt, un fragment dintr-un vechi text iniţiatic alterat de intervenţii medievale târzii. Fondul doctrinar iniţiatic din antichitate a lăsat importante urme în credinţele, ritualurile şi datinile poporului român, mai ales în cele privitoare la lumea morţilor. Pe acest fond străvechi pare să fi luat naştere acel creştinism cosmic al daco-romanilor care au străbătut tot mileniul migraţiilor fără biserici, fără Carte Sfântă şi fără preoţi canonizaţi. Dar acest fond doctrinar şi-a pus amprenta şi asupra caracterului poporului. O anumită detaşare, lesne transformabilă în pasivitate, absenţa totală a spiritului vindicativ şi acea răbdare asemănătoare cu răbdarea arborilor, născătoare de complicitate cu răul, toate par să-i fi inclus pe români în categoria popoarelor care nu fac istorie. Totuşi, o religiozitate naturală, venită din adâncă vechime şi păstrată până astăzi în anumite zone ale ţării, ar putea constitui acel mic tezaur de sacralitate autentică pe care Europa secularizată de azi l-ar putea descoperi aici.

42 42 sighiºoara - oraºul culturilor Emilia BALTAG Miron Neagu la Sighişoara Una dintre personalităţile locale ale perioadei interbelice a fost Miron Neagu. Născut la Loamneş, lângă Ocna-Sibiului, la 2 noiembrie 1889, a trăit cu familia la Sibiu, unde a urmat cursurile Facultăţii de Teologie. După absolvirea facultăţii, a fost învăţător în Făgăraş, iar după hirotonie, din 1918, preot paroh în satul Retiş, judeţul Sibiu, conform declaraţiilor familiei. În 1922, împreună cu Ion Lazăr, a înfiinţat la Făgăraş o tipografie, la care a renunţat după 6 ani, mutându-se la Sighişoara (cf. Şerban Melinte). A venit aici atras de mediul cultural românesc ce se dezvolta paralel cu cel săsesc, a venit pentru a atrage alţi oameni de cultură, spre a aduce faimă acestui loc, intrând astfel în istoria oraşului. El a luminat şi încălzit cu spiritul său această urbe, a prins rădăcini aici, şi-a clădit casă în centrul oraşului, acum 70 de ani, între , pe str. 1 Decembrie 1918, nr. 25, unde va organiza o librărie, tiopgrafie şi legătorie, deservite de trei lucrători. Afacerea mergea bine, încât în 1936 a deschis şi la Mediaş prima librărie românească. Casa din Sighişoara a construit-o nu doar pentru trup, ci şi pentru spirit, căci a primit şi cinstit aici scriitorii ce veneau să-şi tipărească operele, urmărind cu mândrie cum editura scoate cărţi tipărite frumos, ca nişte flori, cum spunea adesea Miron Neagu. În jurul anului 1930, în Bucureşti erau aproximativ 10 edituri (azi sunt spre 1000), iar în Ardeal exista o editură pentru limba maghiară la Cluj, alta pentru limbă germană la Braşov, iar la Sighişoara Fr. J. Horeth a înfiinţat în 1864 o tipografie cu editură şi o librărie ce a funcţionat până la al II-lea Război Mondial, tipărind în limba germană lucrări importante pentru istoria oraşului. O editură românească însă nu exista în Ardeal. Editurile bucureştene tipăreau traduceri şi scriitori consacraţi, precum Camil Petrescu şi Ionel Teodoreanu. Nici un editor nu risca să tipărească un nume nou, poezie sau eseuri. După cum mărturiseşte Vlaicu Bârna, tinerii scriitori pătrundeau cu greu în editurile bucureştene, de unde ieşeau fără onorarii, de multe ori plătindu-şi costul ediţiei, al hârtiei şi al tiparului. După crearea Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal, în mai 1936, problema înfiinţării unei edituri în limba română s-a impus pregnant. În toamna anului 1936, poetul Emil Giurgiuca a fost numit profesor la Liceul Principele Nicolae din Sighişoara şi, cunoscând pasiunea pentru carte a lui Miron Neagu, împreună cu N. D. Cocea, l-a convins pe inimosul librar să-şi asume partea materială a editurii. Emil Girgiuca, considerat exponentul numărul unu, în acea vreme, al poeţilor ardeleni, adună manuscrise, le selectează împreună cu Mihai Beniuc, Octav Şuluţiu şi Ioan Chinezu, imprimând editurii seriozitate şi prestigiu. Planul editorial era astfel conturat la începutul anului 1928, iar apariţia editurii este anunţată la 6 februarie 1928 în ziarul Curentul ca faptă românească de seamă, pornită curajos şi bărbăteşte. În revista Pagini literare din martie 1928, Teodor Muroşanu consemna evenimentul: Primele cărţi apărute, Maree roman de Vladimir Vecerdea, şi Cântece de pierzanie - poeme de Mihai Beniuc, sunt o realizare fără comparaţie în tehnica grafică a Ardealului românesc. Cu acest prilej, revista publică şi planul editorial menit să creeze la Sighişoara un adevărat centru literar ardelean. Apariţia în librăriile bucureştene a cărţilor ce aveau parafat pe coperte Editura Miron Neagu a produs o dublă consternare. Editura nu prezenta traduceri, ci poezie, teatru, eseuri, nuvele, iar autorii erau aproape toţi debutanţi. Deci noua editură îşi propunea lansarea scriitorilor, aceasta datorată marelui suflet Miron Neagu, pasiunii sale pentru creaţie şi creatori. Nici aspectul cărţilor nu a trecut neobservat. Visul lui Miron Neagu după cum au relatat contemporanii săi a fost să scoată el însuşi cărţi frumoase ca nişte flori. Criticul Romulus Demetrescu a considerat că Editura Miron Neagu s-a ridicat de la început printre primele ale ţării prin perfecţiunea tehnică a tipăriturilor, cărţile fiind o bucurie pentru ochi, cum sunt şi pentru suflet. Aflând de editură şi de entuziastul om de la Sighişoara, tânărul poet Ştefan Popescu a făcut pe jos drumul de la Bucureşti la Sighişoara, neavând bani de tren, dar în 1929 şi-a văzut visul cu ochii: primul său volum de versuri Poeme, tipărit. Considerat de Mihai Beniuc din toate punctele de vedere un perfect mecena, Miron Neagu nu numai că a onorat apariţia cărţilor, dar a oferit scriitorilor casă, masă şi bani pentru perioada tipăririi lucrării. Sensibilitatea editorului şi sufletul său ales sunt considerate de George Sbârcea, care l-a însoţit pe Zaharia Bârsan la Sighişoara în toamna târzie a anului 1939, când bătrânii platani purtau veşmânt de aur şi fumul grădinilor plutea pe străziile tăcute străjuite de case vechi. Vorbind despre scriitori, despre intenţia de a publica în cele mai bune condiţii grafice operele scriitorilor ardeleni, faţa lui Miron Neagu străbătută de o neaşteptată tinereţe, se aprinsese cu însufleţire. Inima îi era copleşită de dragostea pentru literatură, ca şi pentru cei ce o făceau. Îi iubea pe scriitori până la uitarea de sine. Zaharia Bârsan şi-a dat seama că are de a face cu o comoară de simţire şi de mărinimie, cum nu se mai găseau mulţi la acea dată. Bucurându-se de prestigiu, editura a instituit în toamna anului 1938 un premiu de lei pentru roman, urmând să fie acordat la 1 martie 1938 unui roman de valoare excepţională. Preşedintele juriului instituit de editură a fost Liviu Rebreanu, iar membri Perpessicius, Şerban Cioculescu, Dan Botta, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu şi Emil Gurgiuca. Nu se cunoaşte existenţa unui roman premiat, dar nici motivul nepremierii, însă, cu certitudine, editura se bucura de prestigiu naţional. Începând cu 1939, editura se confruntă cu greutăţi financiare, probabil şi datorită declanşării războiului.

43 sighiºoara - oraºul culturilor 43 În urma divergenţelor cu Horia Teculescu şi cu evangheliştii, pe care nu-i mai poate suporta, Emil Giurgiuca va părăsi Sighişoara în toamna lui Deşi lipsită de munca entuziastă a acestuia şi copleşită de greutăţi financiare, editura va continua să publice până în 1943 încă 15 titluri, ultima fiind Monografia judeţului Târnava Mare, tipărită cu ocazia a 25 de ani de la Marea Unire, lucrare de excepţie ce va evidenţia calităţiile editurii. Au văzut lumina tiparului la editura sighişoreană următoarele opere: În 1938: Maree roman de Vladimir Vecerdea; Cântece de pierzanie, poeme de Mihai Beniuc; Lilioară, poeme de Teodor Moldovan; Pe margini de cărţi recenzii de Octav Şuluţiu; Hanul roşu nuvele de V. Beneş; Comedia fantasmelor piesă de teatru de Dan Botta; Am plecat din sat, roman de Ion Vlasiu şi Papucii lui Mahomed roman de Gala Galaction (reeditare). În 1939 au apărut: Poeme de Şt. Popescu, Cartea anilor tineri de Gr. Popa; Imnuri şi ode de N. Caranica; Destine, nuvele de Lucia Demetrius; Legea nunţilor, proză de Corneliu Acsinte; Povestiri către bunul Dumnezeu de R. M. Rilke, în traducerea lui Nechifor Crainic. În 1940 s-au tipărit volumele: Brume poeme de Vlaicu Bârna; Cremene, roman de Alexandru Ceuşianu şi Cântece noi de M. Beniuc. În 1942 au apărut: Mărturia unui inculpat, de Paul Constant şi Peisaj ardelean, eseuri de Gr. Popa. În 1943 au fost editate volumele: Spadă şi călimară memorialistică de George Sbârcea; Credinţe ucise versuri de Ion Steriopol; Petale risipite versuri de Simeon Creţu şi Monografia judeţului Târnava Mare. Editura va fi interzisă de autorităţiile comuniste după război, iar Viorica, fiica lui Miron Neagu, a povestit cum întreaga bibliotecă a familiei a fost aruncată în curte şi incendiată. Câte un exemplar din cărţile tipărite la Editura Miron Neagu se află, la loc de cinste, în biblioteca lui Şerban Melinte. Domnia sa a avut amabilitatea să ni le împrumute pentru a organiza o expoziţie omagială, în mai 2002, la gimnaziul ce poartă numele editorului. Altă pasiune a lui Miron Neagu a fost folclorul. Când s-a mutat în burgul nostru, în 1928, era deja cunoscut şi apreciat ca un interpret al muzicii populare şi culegător de folclor. El va apărea lunar în programele radioului ca solist, sau împreună cu corurile Carmen, condus de Ilarion Cocişu, şi Doina Târnavelor, dirijat de Laurean Herlea. Într-un articol din 1938, Vlaicu Bârna îl considera cel mai bun interpret al doinelor din Ardeal, unicul ce poate reda prin vocea sa curată simţirea românească exprimată de doină. În 1925 şi 1931 a fost ascultat de Geroge Enescu în concert la Făgăraş şi Sighişoara, fiind elogiat de acesta. Aprecierea lui Enescu, sinceră şi admirativă, este aşezată în faţa culegerilor de folclor Doine din Ardeal, apărută la Lugoj în Interpretul Miron Neagu a fost elogiat şi de academiceanul Perpessicius şi de dirijorul Laurean Herlea ca fiind unul din cei mai străluciţi interpreţi ai doinelor din Ardeal, fiind preocupat de pătrunderea şi reproducera cât mai strictă a spiritului muzicii ardelene, în special al doinei. La 22 iunie 1929, la primul concert public al corului ASTREI, fiind concomitent şi primul spectacol de operetă, Miron Neagu, alături de V. Topirceanu şi Ion Comoroşan, a interpretat opereta La şezătoare de Tiberiu Brediceanu, în prezenţa compozitorului. Dacă la editură şi librării a fost obligat să renunţe, pasiunea pentru folclor şi talentul de interpret nu i-au putut fi luate de regimul comunist. La 82 de ani, în 1971, a mai făcut înregistrări la studioul de Radioteleviziune Târgu-Mureş, doina sa preferată fiind Drăguţ car cu patru boi. S-a stins din viaţă la 84 de ani, la Sighişoara, îşi află odihna în cimitirul de la baza cetăţii, dar numele său va trăi veşnic în cultura românească. Miron Neagu ( ) Gimnaziul de stat Miron Neagu Sighişoara Emil Giurgiuca

44 44 sighiºoara - oraºul culturilor Dieter SCHLESAK Dieter Schlesak s-a născut la Sighişoara, plecînd în Germania abia după 1969 după ce aflat încă pe meleagurile natale va fi publicat un remarcabil volum de poezii ( Grenzstreifen, 1968, Fîşie de graniţă ) şi a fi încumetat cu rezultate încredibile să-l echivaleze pe Nichita celor 11 elegii. Ajuns în RFG, Dieter Schlesak se va impune în scurtă vreme ca poet, eseist şi prozator de primă mărime, opera s-a fiind încununată cu nenumărate premii şi distincţii literare. Extraordinar îmi apare însă faptul că România a continuat să-l preocupe în cel mai înalt grad, Schlesak urmărind îndeaproape meandrele scriiturii de pe la noi şi dovedindu-se, ca puţini alţii, fascinat de destinul nostru atât de întortocheat şi imprevizibil, dar mai ales suferind alături de români (nu doar) pînă în 1989 şi bucurându-se ca nimeni altul de acel decembrie al redescoperirii libertăţii. Iată însă că, în anul de graţie 1998, Dieter Schlesak a dat glas iubirii sale pentru România, scoţînd de sub teascuri în momentul atât de aparte a Târgului de carte de la Leipzig o neaşteptată şi absolut inimaginabilă antologie a poeziei româneşti de după De o primire extraordinară s-a bucurat romanul autobiografic Vaterlandstage (1986), apărut şi în traducere românească / Zile acasă. Ed. Fundaţiei Culturale. În postfaţa cărţii se află şi vocea lui Norman Manea, care a scris ample reflecţii despre Vaterlandstage. Un loc aparte în scrierile lui Dieter Schlesak ocupă jurnalul intim. În anul 1994 a apărut, sub titlul Stehendes Ich în laufender Zeit (Stând locului în curgerea timpului) un jurnal obsesiv, centrat pe evenimentele petrecute în România zilelor din decembrie 89 (Ion Muşlea, Vatra 2/ 1997). Un fragment a apărut în acelaşi număr al Vetrei. Cartea e în curs de apariţie la editura All Educational S.A. Bucureşti, unde a apărut şi prima parte a unei trilogii despre anii , în versiunea românească a lui Victor Scoradet, Revolta morţilor : o imagine surprinzător de exactă şi coerentă a uluitoarelor evenimente care au schimbat esenţa lucrurilor în fostul lagăr socialist (I. Muşlea). În decembrie 2000 a apărut volumul antologic Poeme în traducerea lui Andrei Zanca la editura Univers. În curs de apariţie e şi o amplă monografie în limba română, Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii, a lui Victor I. Buciu; într-un fragment apărut în Contemporanul (30 martie 2000), V.I. Buciu scrie: Notaţia e uneori pasională de altfel domină patosul unui etos moral-nostalgic Enunţurile par a fi nişte ţâşniri mentale Am mai avut prilejul să observ similarităţi enunciative cu gramatica narativă a lui Norman Manea. * Ceea ce la Cioran e o iubire ce frizează pe undeva fanatismul, disperarea, la Schlesak este o iubire a meleagului natal, asemănătoare primei iubiri, care nu se poate uita, însă căreia aria unei culturi şi refugiul în limbă îi oferă alinare, conferindu-i imbold şi adăpost. Ambii au tras ponoasele unei lumi a pillatismului, a sustragerii - fenomen tot mai extins, dincolo de orice graniţă, situare geografică ori sistem - de la orice responsabilitate, a unei lumi dezabuzate, de un rafinament pîrjolitor a tot ce e natural, spontan, o lume a cultivării cu obstinaţie a neîncrederii, înrudită cu muzeele, cu acest extins muzeu, Europa de Vest, o lume obosită şi temătoare, oblojindu-şi prin goană şi epuizare singurătatea la care singură s-a condamnat, a unei lumi ce-şi întoarce capul de la orice ar putea-o trezi, o lume ce se teme mai mult decît de orice de-a fi confruntată cu sine, groaza de a-şi privi în faţă irosirea, bîntuită de o spaimă grotescă la auzul cuvîntului răgaz, o lume a zîmbetului obscen. Ambii par a avea însă în comun - ca şi alţi exilaţi de marcă - aserţiunea: cine-şi cunoaşte doar Ţara, nu-şi cunoaşte Ţara. Ei nu-şi construiesc sisteme, spre a nu deveni pionii lor, şi ştiu că pentru cel mai simplu adevăr, asumat integral şi nu doar verbal - cum e moda azi - îţi trebuie ani întregi de contemplare şi de răgaz, că nu trîmbiţata disciplină de manipulare, ci acea - condamnabilă din punct de vedere burghez, tocmai pentru că nu vizează substratul material, nu aduce roade - disciplină a singurătăţii amare a lui Nimeni, cel de dincolo de timp, este cea valabilă. Obsesia Est-Vest devine astfel una dintre cele mai dureroase. Mai ales pentru că se profilează faptul că în vreme ce în Est oamenii îi împing la martiraj pe cei pe care generaţiile de mai tîrziu îi vor venera, în Vest la ora actuală, cei care nu se compromit comercial, sînt condamnaţi la martiriul singurătăţii absolute şi al anonimatului (în cadrul unei reciprocităţii a excepţiei ). Ori adiacent şi în spiritul acestui comentariu, ceea ce în Est era plăcerea povestirii, în Vest e pe undeva povestirea plăcerii (deci tot insinuarea nebănuită şi rolul timpului). Astfel, între o luciditate deseori împovărătoare şi sfîşiat de sentimente, pe care doar cel fără de meleag le poate pricepe, Schlesak încearcă să salveze o atlantidă. O căutare a timpului rătăcit. Însă pot aceste meleaguri, prin ele însele, să reziste unei irepetabile armonii de convieţuire dintr-un meleag natal al unei Europe mijlocii, unui gol de nemaiîmplinit? Nu este şi el - meleagul acesta atît de îndrăgit bîntuit, la rîndul lui, de un altfel de dor, mutilat pe undeva de o întristare fără de leac? Pe undeva, luturile acelea s-au închegat şi din pulberea celor care au vieţuit peste opt secole pe aceste meleaguri, înălţînd un memento al cetăţilor, oraşelor, ogrăzilor şi livezilor, tradiţiilor şi obiceiurilor. Acolo mai zac osemintele celor risipiţi prin cimitire. Dincolo de acestea, lumea ce s-a contopit cu aceste meleaguri, făurind reciproc un profil unic în acest perimetru al unei unice frumuseţi din Europa mijlocie, s-a risipit, ceva le lipseşte, văduveşte pe veci aceste meleaguri, în ciuda apetenţei de reînnoire şi a vitalităţii naturii. Lipseşte - şi aici intervine Schlesak ca scriitor - un dat metafizic. Aşa se explică şi reiterările, reluările obsesive, repetările dînd ocol aceleiaşi teme, ca într-o adevărată artă a fugii. Tocmai această tragică şi-nscrisă vălurire individuală şi de comunitate o surprinde Schlesak în jurnalele, proza şi poemele sale, căutînd cu disperare a reţine de nereţinutul, ca pentru a înveşnici clipa, descoperind cu uimire că ea mereu a fost şi e prezentă, că meleagul nostru natal, acel shab (munte, colină în Zen şi Tao), acel acasă al nostru nu este pe acest pămînt. Cu toţii sîntem în exil. Da, cu toţii purtăm rana neînchisă a unui saudade (dor, în portugheză) fără de leac. Schlesak devine astfel - fenomen aproape unic- o port-voce a unei întregi comunităţi rătăcitoare, bîntuit de dor, de senzaţia golului şi dezrădăcinării.

45 sighiºoara - oraºul culturilor 45 Însă, după cum totul este asumare şi mai nimic întîmplător, mesajul îndeamnă să trăim din plin acest Acum, pe-aceste meleaguri, unde vom fi fost şi noi cîndva oaspeţi - neuitînd, zic eu, a ne reaminti la această oră 25 de vorbele citite undeva pe-o inscripţie sigihşoreană dintr-un locaş de veci: ce eşti, am fost, ce sînt, vei fi - memento de desprindere şi de ACUM al lui Nimeni, poetul fără de meleag... Andrei ZANCA Dieter Schlesak semnul de rămas bun ca şi creşterea florilor şi pericolul, ce mă ţinea în viată cu albastre pălării teama de vînăta fasole/umbre de ochi albaştri a fost decolarea căci vremea a fost bună scurtul drum de apoi pe care l-am pierdut/ înspre pămînt fără împuşcături rămîne/unde sînt nicicînd aflat/aici cînd bagi de seamă trecerea e prea tîrziu. Poesii de dragoste Pentru M... Am fost oare vreodată acasă? ASTFEL, VOI VIA ÎNDELUNG Aici/ cu tine Pe cel mai lung mal: iubire Eşti în mine Ce-ndelung Nicicînd fu Pielea De pielea ta Alipită strîns ţie Nemaisingur/ vreodată Unul sîntem, astfel Cînd zi de zi Încă şi încă-n Tine Mă Mistui CE-MI LIPSESTE rămîne de nedescris ca după trecerea frontierei drumul cel mai scurt/neobservat s-a petrecut în emoţia sosirii care nu s-a produs nicicînd a început/undeva la Tisa şi cele două capete le confundă un rîu deci/care de două ori nu opreşte/un meleag din avion recunoscut o oră după decolare cu o floare îmi făcea semne Magdalena despărţită/ prin sticlă deja de mine N-A FOST FAPTUL DE-A FI NEAMŢ greu de ţinut, pe acest meleag/în ciuda - silirii la pămînt. vrednic şi nelalocul său. şi-acum/să flendureşti înapoi. te ştiu, Magdalena, tu victima mea. străină/pentru toţi/străină - pentru poporul adoratorilor de sfinţi tămîie şi mit. sus de tot stă bravul protestant. jos de tot sînt violoniştii şi visătorii. nu trece prin noi fisura lumii: războiul/de la nord la sud? să-ntorci lumea pe dosul ei: în Germania acum acasă. ÎNSPRE AFARĂ TOTUL PALID DEJA CA MOARTEA atribut de epocă şi limpede recognoscibil în noi după o prăbuşire a simţurilor care aici deja ni s-au fost luate. să te petreci în auz si văz smulge vechi rădăcini făr de pămîntul iluzia cu care orbirea şi-a întemeiat stat. aici e în cădere durerea abstractă şi dureroasă abstracţiune dintr-o dată mai multă/creşte

46 46 sighiºoara - oraºul culturilor prin zid - şi altfel decît gîndit stăm brusc pe această cădere. nouă tuturor ce pierdem viaţa Marea Cum copilăria: Nu ne trebuie Timp Acolo, unde nu suntem. pentru L. PEDONE trecător al aerului priviri aproape şi cu viciul înălţimii zilnic din a ochilor ferestre în sus unde nu mă vede nimeni. AGLIANO cîmpuri cercetarea în lauri să-nfloresc departe în necunoscut cu tine cu albe frunze albe păduri peste april şi sfîrşitul iernii cu animale ţărani şi fantome singuratice/aici. determinaţi cea mai directă legătură că nu s-a terminat drumul către cea mai îndepărtată lumină că-i acordă cuvîntului un adaos alienus da este străinul şi nu rămîne pe ultimul drum. e aici doar înflorindă zăpadă pantofi în cireş învăţaţi de mai înainte? unde locuiesc cu mîna-n trifoi scris pe o frunză. E IERI NOAPTEA întru dragoste lăsat pe frînghie simţurile au dispărut/ miez al nopţii acel Acum s-a rupt: în patul-stil al unei provocări poartă a unei roze a simţurilor. desfăşoară alb cîmpul respiraţiei iar sesam deschis/fir-de-păr, precizia fluxului violent. cu funiile-ncordate veniţi încoace. răgazul larg simbolul plăcerii ruptura. MAI TÎRZIU GĂSIT După a ta absenţă Firu-ţi pubian Aici, pe acest şir Într-adevăr Îl ating Iniţial răsuflu Deschizînd lumea de sus Mă deschide Pe mine însumi/preţ De-un fir: De parcă-aş trece Peste cea mai îngustă Punte a lumii Peste uitatul abis Tradiţie am şezut la margine oraş ori tărîm la mare şi ne-am sărutat precum odinioară în paradis. arată-mi smochina ta. lunile sînt vizitate şi cad, e destul de tîrziu să tragi timpul toamnei la loz şi-ndepărtare un cînt: eşti tu scripcaru, eşti dantaru, eşti jumate ori întreg nebunaru? Ani măsuraţi pentru L. 1. se lasă cu date ceva măsurat? este prea aproape, o spaimă ca un caz-moarte. se pot număra precum rimele anii pe el? mie-mi e aproape, număr laolaltă, secunde, ani aici cu tine. apoi mă duc afară. mă duc să iau aer. e ca şi cum ar fi - ceea ce sîntem ani lumină/afară - cucuveaua mai aproape. o consolare, această sclipire de stele, şi Einstein aici ca musafir. miroase a fum şi proaspăt de iarnă şi-n ochii noştri copacii aceştia au învăţat să dea bineţe, grădina, care, aşa se părea, ca prima e. nu pot aici să-mi măsor anii, ce-afară rămase, ce-n adînc scufundat. ce-am aflat, nu ne va uita. şi-această frunzărire a unui vînt, straniu scîncet, e un copil, biată orfană? cine eşti tu, nimeni, pe care-l numesc Nimeni. şi

47 sighiºoara - oraºul culturilor 47 care mie mi s-a legat într-un vis, ce se numeşte viaţă 2 mă scol şi las să zacă rîndurile. şi mă duc afară în acel spaţiu al ochiului-aparenţă. frumosul ceva, ce se numeşte stea fixă, stă peste nespus frumoase nume: nor, pădure şi noapte. păcat că nu vin îngerii, ce aceea privire-lumină de astronaut, ce chiar şi privirea au străpuns-o cu-n verb. şi-n microfonul gîndurilor răsună: hora mortis a fost un truc ca nici unul să nu-ndrăznească a se împotrivi scînteierea se apropie acum stă liniştită, ca şi cum aş fi un mobil al distanţei: vorbeşte cu privirea: sînt încă mult în urmă de perioada lui Nu. o fulgerare-i în pupilă se face/rece şi orbeşte ca un punct-ochi. înşelarea în mine, că timpul trece. stele fixe depărtare de nemişcat jumate-etern tăcerea stă. te văd în apropierea ta, ce timpul nostru îl arde ca pe o privire îndrăgostită: ce niciodată n-a sosit în toţi anii-viaţă, ne ia doar timpul nu ne cunoaşte nicicînd. te văd doar în a ta apropiere, cînd prea tîrziu e, inimă a-nşelării şi clarviziunea ta recunoaşte înşelarea? cînd ne atingem noaptea-n somn ne sîntem străini. cînd unul întreabă, cine-i femeia, atunci nu ştiu nimic decît o ramă. nu ştiu, cine eşti, eşti tu şi eu şi eşti mulţi ani, şi noaptea de asemenea, ce stinge conştiinţa, astfel încît nu mai sîntem. trupul piele şi păr. astfel fi-va odată în moarte, cînd ne vom revedea şi tot ce-am fost. 3 unde eşti iubito, făr de vorbe, comoară de limbă a sentimentelor? cunoşti falsul? şi unde-i adevărat? cu a noastră viaţă, sunet stînjeneşte adevărul, că timpul nostru rănit şi-l ia. O vorbire de partea cealaltă cu ei În vis ieri noaptea ai sosit tu, un versin şi-ai spus că vom muri curînd: să fii un nimic la capătul unui rînd. răspunsul e: pe viaţă. ne vom ajunge pe noi, ori ne dai un semn? undeva în cosmos e amprenta ta umbră între două vorbe două rînduri şi vrea a te ajunge ca silabă aici să susure o lumină la capătul rîndului să-nfrîngă despărţirea în rimă? ne vom vedea pe urmă dat fiind că tu ştii mai mult cînd vin cînd nu mai sînt nimeni? ÎNSĂ ATUNCI SARE UN GÎND AFARĂ CA UN OM ÎŢI MIŞCĂ DIN REPUNERE RÎNDUL/ÎL ÎNDOIE ÎNTRU SLOBOZIRE Slab numai un ecou Ţara să vezi Pe înaltă privire, unde Sunt păzitorii de turnuri, scufundaţi Traducere de Andrei Zanca Ca un bătrân vis, strigătele Nu au ţară Absenta eşti tu Şi întotdeauna aici. Priveşte cum se desprinde Cuvântul de pe corpuri Şi curăţă simţurile, nu mai rămâne nimic - să ne cunoaştem, ce n-a fost niciodată şi niciodată nu va fi. Traducere de Magdalena CONST ONSTANTINES ANTINESCU

48 48 sighiºoara - oraºul culturilor Laudatio Domini Dieter Schlesak Auf der Suche nach der Heimkehr George Guţu Meine Damen und Herren, Eines der Phänomene, die die gegenwärtige Welt seit einiger Zeit prägt, ist jenes des Exils und der Migration. Dies bedeutet, eine vertraute Umgebung notgedrungen zu verlassen und zugleich den Versuch zu unternehmen, sich in einer fremden, oft feindlich gesinnten Umgebung einzurichten. Das 20. Jahrhundert steht von Anbeginn, în höherem Maße seit den 30-er Jahren, în der langen Zeit der Machtergreifung und der Herrschaft zweier Diktaturarten, Faschismus und Kommunismus, im Zeichen des unfreiwilligen Verlassens der eigenen Heimat în dem Versuch, das eigene Recht auf ein freies, würdevolles Leben zu retten. Unser Gast, der Schriftsteller, Essayist und Publizist Dieter Schlesak war im Zuge seines Schicksals einer von den vielen, die die Emigrationswelle mitgerissen hat, zugleich jedoch einer der nicht allzu vielen, die das Drama der Auswanderung bewußt erlebt, darüber Auskunft gegeben und über jene Momente der Qual, des inneren Bruchs, des Sich-wieder-Aufrichtens nachgedacht hat. Dabei legte er darüber în dauerhaften literarischen Werken, în tiefsinnigen Essays, în pragmatischen Stellungnahmen Zeugnis ab. Schlesak war ein Ausgewanderter, der über sein Schicksal sinniert, sich seines Grenzgängertums, seines Freiheitsdrangs, seiner Ent- Wurzelung, Entfremdung, seines Bruchs und seiner enttäuschenden Bodenlosigkeit bewußt ist. Er sieht sich im unendlichen, eiskalten Weltraum schweben wie ein Kosmonaut, der notgedrungen sein Raumschiff verlassen mußte und nun durch den eisigen Abgrund des unendlichen Alls herum irrt, den allein die Erinnerungen an die früheren Erlebnisse am Leben halten und der sich nun în den endlosen Raum des Geistes flüchtet, în die Polysemantik der Sprache, în die ätherische Sprache der Kunst. Am 7. August 1934 în Schäßburg geboren, war unser früherer Landsmann deutscher Herkunft Dieter Schlesak eine Zeit lang Lehrer. Dann kam er nach Bukarest, um fünf Jahre hier Germanistik an der Universität zu studieren, die ihm nun die Ehre erweist, ihm eine hohe Auszeichnung zu verleihen wird er Redakteur der Bukarester deutschsprachigen Literaturzeitschrift Neue Literatur, geriet ins Visier der Geheimpolizei unter dem Verdacht, Texte eines verbotenen Autors, Mircea Palaghiu, versteckt zu haben. Und spürte am eigenen Leibe, was Paul Goma în einem an ihn gerichteten Schreiben eine häßlichere Freiheit nannte als das Leben în einem Gefängnis. Er ist beeindruckt von der rebellischen Geste Ceauşescus vom 21. August 1968 und entdeckt auf dem Hintergrund einer biographischen Schuld, unter seinen Verwandten Mitglieder der SS gehabt zu haben, seine linken Überzeugungen. Daher das Taktieren mit dem Marxismus, der damals im Westen grassierte bedeutet für ihn auch das Jahr, în dem sein erster Gedichtband Grenzstreifen erschienen ist, das Jahr seiner ersten Reise în den Westen zusammen mit Ion Caraion und Veronica Porumbacu - diese Reise wurde zu seiner ersten traumatischen Auseinandersetzung mit dem Westen Europas, den er vorher auf dem Hintergrund der Unterdrückung daheim mit idyllisierenden Zügen versehen hatte. Zeugnis über diese innere Zerrissenheit legt er ab în seinen Reiseeindrücken Visa Ost West Lektionen oder în seinem Kardinalwerk, dem Roman Vaterlandstage, der 1995 auch ins Rumänische übersetzt wurde: Wir kamen von einem anderen Planeten, gingen wie auf dem Mond spazieren, gesteht der Verfasser. Der Mond war Luxemburg als Fenster zu einer anderen Welt, zu anderen Planeten. Der nächstliegende Planet, Deutschland, ließ ihn erschauem, er war froh, sich mit der Realität dieses Landes nicht konfrontieren zu müssen, weil Deutschland für ihn, den ethnischen Minderheitler, die Mitte einer Kultur-, Zivilisations- und Sprachwelt bedeutete, die er aus der Ferne, von der Peripherie, vom Inseldasein einer seit Jahrhunderten fern von Deutschland, im Herzen Rumäniens, în Siebenbürgen lebenden Minderheit aus pietätvoll bewundert hatte... Deshalb reist er nach Paris, wo er Celans Bukarester Freundin Nina Cassian trifft - Celan jedoch nicht, da dieser în einer Nervenklinik eingeliefert worden war. 2 George Guţu: Auf der Suche nach der Heimkehr. Laudatio auf Dieter Schlesak zur Verleihung der EhredoktorwOrde der Universität Bukarest am 7. November 2005 Das Unvermeidliche tritt ein: Der Schock des Kontakts mit der damaligen Bundesrepublik, mit den dreimal - durch die Nazis, durch die Bomben des Krieges und schließlich durch die gräßliche Architektur des,wirtschaftswunders - zerstörten Städten, wie sich der Nobelpreisträger Heinrich Böll geäußert hatte, sitzt tief: Auch die Natur künstlich... Hetze, menschliche Kälte - das alles sind Eindrücke, die Schlesak în seinem Roman Vaterlandstage oder în Wenn die Dinge aus den Rahmen fallen (in rumänischer Übersetzung: Revolta mortilor ) akribisch beschreibt. Das ceausistische Zuhause nimmt sich sofort seiner an - innere Zensur, Redaktion, Spitzelatmosphäre, Elend, nicht mehr aushalten. Schlesak verspürt immer mehr eine innere Leere, schwebt bereits im intergalaktischen Raum des Vaterlandslosen umher, der beide Heimaten, der Herd, das Zuhause, den Schutz, all das, von dem die Existenz eines jeden Menschen abhängt, verloren hat. Er entscheidet sich für das kleinere Übel - für den Westen. Aus seiner Reise nach Frankfurt zusammen mit Nichita Stänescu und Virgil Theodorescu kehrt er nicht mehr zurück. Illusion: Das Sich- Wieder-Einrichten în der neuen Heimat kommt nicht zustande. In Deutschland dachte ich, meine Sinne zu verlieren, sogar das Essen schien mir künstlich - so Schlesak în einem Interview. Oder în der Sprache der Dichtung: Von Westen her täuschend / Ein Licht, gekonnte / Sonnenuntergänge/ Rot / Freizeit Ferienfreude Und / Zweihundertfünfzig Sorten Brot (...) / / Schön dieses Mutter / Land // Woher wir kamen / Vor fast tausend Jahren / Dort kommen wir wieder an. / Mit Grabsteinen im Gepäck. Innere Zerrissenheit: das Gefühl des Verrats an seiner bisherigen Heimat verbindet sich immer deutlicher mit dem Gefühl der historischen Schuld. Der Sprachmeister sieht sich genötigt, seine Erinnerungen und Kindheitserinnerungen zu korrigieren, die Selbstgewißheit wird schwächer angesichts handfester Tatsachen: Fast alle meine männlichen Verwandten waren în der SS gewesen und hatten zu den Wachmannschaften deutscher KZs gehört - so auch Victor Capesius, ein Jugendferund seiner Mutter. Ein Mega-Thema. Das Ergebnis: beschriebene Seiten, aus dem sich der Roman Vaterlandstage oder die Kunst des Verschwindens

49 sighiºoara - oraºul culturilor 49 herauskristallisierte - zehn Jahre Arbeit im Schreibprozeß, am Sprachmaterial der Muttersprache, des Deutschen. Ein bekenntnishaftes Opus, eine komplexe und komplizierte Textur von Erlebnissen und Reflexionen über das Schreiben, ein unkommerzieller, schwer verdaulicher Roman în einer Welt des Konsumrausches, ein 3 publikumsunwirksamer Roman, keine Spur von Bestseller - die Verlage meiden solche Werke, fallen jedoch leicht în die Falle rezeptgerecht angefertigter Mache nach dem Geschmack naiver, unwissender Leser, die um den Sachverhalt keinerlei Ahnung besitzen um das darin enthaltene, manchmal gravierend verfälschte Zeugnis. Dieter Schelesak ist derart aufrichtig mit sich selbst, daß er oft das Sprach-Messer în der eigenen Wunde dreht, sein poetischer Ausdruck erkundet die historische Wahrheit und die seiner Biographie. Und ist imstande, sich selbst als Deutschen der dritten Art zu bezeichnen: Er ist also kein deutscher Deutscher, von der Mitte, kein Rumäniendeutscher von der Peripherie - er geht sogar weiter und nennt sich gerne, wie Sie gerade auch heute hören werden, einen heimatlosen Deutschen, einen Zwischenschaftier - das ist ein Begriff, der schwerlich ins Rumänische übersetzt werden kann und den wir, în gemeinsamer Entscheidung, riskanterweise mit om aflat în intermediaritate wiedergeben wollen. Wir halten allerdings fest: Dieter Schlesak nimmt für sich den Zustand eines Ausgewanderten, Exilierten în Anspruch - wir wundern uns (vielleicht entzieht sich das bloß unserer Kenntnis), daß niemand ihn mit Ovid verglichen hat, dem nach Tomis Verbannten. Vieles spricht gegen eine solche Annäherung - und dennoch: Agliano, die Ortschaft, în der Dieter Schlesak seit mehr als 25 Jahren lebt, klingt zauberhaft, der Deutschsprechende mag fasziniert sein, doch wir, die lateinischen Rumänen, aber auch Dieter Schlesak selbst, ein guter Kenner unserer Sprache, spüren den Hauch von Entfremdung (lat. alieno - der Fremde, Fremde). Dieter Schlesak ist allein în einem echten Paradies... Ovid war ein Fremder im thrakischen Inferno am Pontus Euxinus. Ein vaterlandsloser Fremder, verirrt în einer Sackgasse, Tristan Tzara ähnlich, dem heimatlosen Dichter, den Dieter Schlesak wie folgt darstellte: An statt Selbstmord / beging er / die Fremde / sprachauf / sprachab - // Und fand / keinen Ausgang. Ein anderer großer Ausgewanderte, der Rumäne Emil Cioran, bestätigte în einem Brief aus Paris nach der Lektüre von Visa Ost West Lektionen Schlesaks unbarmherzige Anklage gegen den Osten und Westen als eine verzweifelte Konfession von jemandem, der nicht wählen kann ; Schlesaks Werk hätte den Untertitel,, Geschichte einer Enttäuschung tragen können. Wir könnten auch vorschlagen: Der Scharfblick eines kühlen Verstandes. Als Angehöriger der Sechziger Generation, als Generationskollege von Nichita Stänescu definierte sich Dieter Schlesak als antiwilhelmeisterlich, setzte seine Grenzgänge fort în Bereichen der Politik und Literatur, im Bereich der Transkommunikation und der 4 George Gulu: Auf der Suche nach der Heimkehr. Laudatio auf Dieter Schlesak zur Verleihung der EhredoktorwOrde der Universität Bukarest am 7. November 2005 Parapsychologie - diese Problematik legte er dar în einem beachteten Band, der 1975 im Rowohlt-Verlag erschienen ist. Darin ging es um das, was er die wichtigste, die innere (bewachte) Grenze, die innere Zensur nannte, aber auch um das Verschwiegene, das Parapsychologische. Nach Schelask ist die Errichtung einer neuen Welt notwendig, die der neuen Zeit entsprechen soll. Nach Öffnung der äußeren Grenzen geht es nun um die inneren Grenzen und Verhärtungen, um das Verhältnis zwischen Mensch und Tod als einem der Erbsünden, als dem größten Betrug, dem Sold sozusagen unserer Blindheit und von allen Herrschaften der Welt usurpiert, ihre Grundlage: Zeit, Empirie, geronnen în Macht und Geld. In all diesen Abenteuern innerhalb der Gegenwart hat Dieter Schlesak zweierlei Halt: die deutsche Sprache (mit all ihrem geistigen Gehalt) und die rumänische Kultur: ohne die rumänische Kultur kann ich mein geistiges Dasein nicht vorstellen - wie er sich einmal ausdrückte. Er bewegte sich ertragreich zwischen beide Polen, war eigentlich stets zu Hause în beiden Kulturen. Schlesak verwandelt beide în Brückenköpfe dessen, was ich fachliterarisch Interreferentialität nenne, einen zweispurigen Kommunikationskanal. Die rumänische Kultur verdankt Schlesak die umfangreichste Anthologie rumänischer Lyrik im deutschsprachigen Raum, ein Riesengeschenk an die rumänische Literatur! Der Mensch und Dichter Dieter Schlesak - der mehrere Heimaten und zugleich keine besitzt - begab sich schon lange auf geistige Suche nach einer tieferen Heimat, der,, geistigen Diaspora. Um eine Hölderlin- Metapher zu verwenden, begab er sich auf die Suche nach den Vaterlandstagen. Unter Heranziehung des Titels der erwähnten rumänischen Lyrik-Anthologie begab er sich auf Gefährliche Serpentinen. Er sucht nach dem, was Ernst Bloch în seiner berühmten Studie Das Prinzip Hoffuung als etwas bezeichnete, das allen în der Kindheit scheint und worin noch niemand war: Heimat. Dieter Schlesak hat nun durchaus die Chance, eine Heimat wieder zu finden und meridianhaft zum Ausgangspunkt zu gelangen. Was Meridian bedeutet, erklärte uns einmal Paul Celan, ein weiterer aus Rumänien stammender großer Ausgewanderter, în seiner berühmten Rede bei der Entgegennahme des Georg-Büchner-Preises, und zwar anhand seines eigenen, alles andere als glücklichen Weges. în einem Brief von 1962 an seinen Bukarester Förderer, den Schriftsteller Alfred Margul- Sperber, schrieb er: In einem gewissen Sinne ist mein Weg noch einmal der Ihre, wie der Ihre beginnt er am Fuße unserer heimatlichen Berge 5 und Buchen, er hat mich, den - um es mit einem Scherzwort zu sagen - karpathisch Fixierten _ weit ins Transkarpathische hinausgeführt.1 Celan selbst kehrte oft în Gedanken und în seiner Lyrik an den karpatischen Raum zurück wie zu einer tieferen geistigen Heimat - so wie auch Dieter Schlesak immer wieder zum rumänischen geistigen Raum zurück kehrte und ihn în seinem literarischen, essayistischen und publizistischen Werk în den verschiedensten Hypostasen evozierte, zu einem Raum, der seine Erinnerungen, seine Vergangenheit und die Gegenwart prägte. Dieter Schlesak weilt wieder unter uns, an der Seite

50 50 sighiºoara - oraºul culturilor eines anderen doctor honoris causa der Universität Bukarest, des Schriftstellers, Essayisten und Publizisten Hans Bergel, zusammen mit weiteren seiner Landsleuten und unseren ehemaligen Landsleuten, die im Dienst der deutschen Sprache stehen wie die bekannten Schriftsteller Oskar Pastior, ehemaliger Student der Bukarester Universität, Herta Müller und Richard Wagner, Wemer Söllner, Klaus Hensel und Ernest Wichner, Übersetzer wie Gerhardt Csejka und Georg Aescht - um nur einige anzuführen. Ohne schriftliche Zeugnisse seitens rumänischer Regierungen weisen sich all diese Persönlichkeiten durch ihre Werke als echte Botschafter der rumänischen Kultur und Literatur aus. Ebenso wie Dieter Schlesak, unser Laureatus von heute, dem wir uns erlauben - în höchster Aufrichtigkeit und în Dankbarkeit zu sagen: Willkommen aus der Zwischen schaft, mindestens für einige Tage, în der Realität einer möglichen tieferen Heimat, în der realen Welt des rumänischen geistigen Lebens! 1 Briefvom , in: Neue Literatur, 7,1975, S. 59. Laudatio Domini Dieter SCHLESAK George GUŢU În căutarea revenirii acasă Doamnelor și domnilor, Unul din fenomenele care marchează de o bucată bună de vreme contemporaneitatea este acela al exilului şi al migraţiei, ceea ce presupune părăsirea, prin forţa împrejurărilor, a unui univers cunoscut, familiar, şi tentativa de reintegrare într-un alt univers, străin, deseori ostil. Secolul al XX-lea stă încă de la începutul său, cu precădere din deceniul al treilea, pe lunga perioadă de instalare şi dominaţie a două soiuri de dictatură, fascismul şi comunismul, sub semnul părăsirii fortuite a propriei patrii, întru salvarea propriului drept la o viaţă liberă, demnă. Oaspetele, invitatul nostru, scriitorul, eseistul şi publicistul Dieter Schlesak, a fost, prin forţa destinului, unul din cei mulţi purtaţi de valul emigrării, dar unul din cei nu foarte mulţi care şi-au trăit şi şi-au mărturisit conştient drama, reflectând asupra momentelor de contorsiune, de frângere interioară, de revigorare, depunând mărturie trainică în opere literare, în eseuri profunde, în pragmatice luări de atitudine. Un exilat radiografiindu-şi destinul, conştientizând depăşirea frontierelor sufocante, starea de ne-limitare, dar şi dezrădăcinarea, înstrăinarea, ruptura, dezamăgirea, disperarea plutirii în neant, ca un cosmonaut nevoit să-şi părăsească nava, rătăcind prin hăul glacial, infinit, al spaţiului cosmic, hrănindu-se din amintirea trăirilor de odinioară şi aflându-şi refugiul în, la rândul său, imensul cosmos al spiritului, în plurisemantismul expresiei lingvistice, în limbajul eteric al artei. Născut la 7 august 1934 la Sighişoara, fostul nostru compatriot de origine germană, Dieter Schlesak, a fost scurt timp învăţător, poposind apoi la Bucureşti pentru a- şi face timp de cinci ani studiile superioare de germanistică la universitatea care acum îl onorează cu o înaltă distincţie. În 1959 devine redactor al revistei literare de limba germană Neue Literatur de la Bucureşti, intră în vizorul poliţiei secrete sub bănuiala de a fi ascuns texte ale unui autor interzis, Mircea Palaghiu, simţind pe propria-i piele ceea ce Paul Goma numise o libertate mai hidoasă decât traiul într-o închisoare. Este marcat, ca mulţi alţii, de momentul atitudinii rebele a lui Ceauşescu din 21 august 1968, descoperindu-şi, pe fundalul vinei biografice de a fi avut rude integrate activ în rândul SS-ului, valenţe de stânga, cochetând cu un marxism aflat la modă la acea vreme în vestul Europei înseamnă şi anul apariţiei primului său volum de versuri Grenz streifen (Patrule pe frontieră), anul primului său voiaj occidental, alături de Ion Caraion şi Veronica Porumbacu - voiaj care a constituit şi prima sa confruntare traumatizantă cu realitatea occidentului, idealizat anterior pe fundalul opresiunii de acasă. Mărturii despre această sfâşiere interioară găsim în impresiile de călătorie Visa Ost West Lektionen (Viză. Lecţii est-vest) sau în principala sa operă, romanul Vaterlandstage ( Zile acasă, versiune românească din 1995): Veneam de pe o altă planetă, mărturiseşte autorul, parcă ne plimbam pe lună. Luna era Luxemburgul, o fereastră spre un alt univers, spre alte planete. Cea mai apropiată planetă, Germania, îi dădea fiori, bucuros că încă nu este confruntat cu realitatea ei, pentru că Germania reprezenta pentru el, minoritarul etnic, centrul unui univers de cultură, civilizaţie şi limbă contemplat cu pietate din depărtare, de la periferie, din starea de insularitate a unei minorităţi trăitoare de secole departe de Germania, în inima României, în Transilvania... De aceea pleacă mai întâi la Paris, unde se vede cu Nina Cassian, prietenă a lui Paul Celan, pe care însă, fiind internat într-o clinică de boli nervoase, nu-l poate vedea. Urmează inevitabilul:,,şocul contactului cu Germania Federală de atunci, cu oraşele de trei ori distruse, cum spusese laureatul Premiului Nobel, Heinrich Böll: de către nazişti, de bombele războiului, în fine, de oribila arhitectura a «miracolului economic»: natura - artificială şi ea... goană, răceală umană - impresii descrise cu acribie în Vaterlandstage sau în Wenn die Dinge aus den Rahmen fallen (varianta în limba română: Revolta morţilor ). Cu ura faţă de occident în suflet, revine în patria de care voise a se lepăda, conştient de riscul de a nu mai căpăta niciodată şansa de a mai ieşi de acolo. Patria ceauşistă îl ia imediat în primire cenzură, cenzură interioară, munca de redacţie, atmosfera băgătorilor de seamă, mizerie, asfixiere. Schlesak este invadat tot mai evident de un sentiment de vid interior, pluteşte deja în spaţiul intergalactic al celui care-şi pierduse ambele patrii, vatra, căminul, adăpostul, lucruri de care depinde existenţa oricărui individ. Se decide să aleagă răul mai mic - Occidentul. Din deplasarea sa la Frankfurt, împreună cu Nichita Stănescu şi Virgil Teodorescu, nu se mai întoarce. Iluzie, re-aşezarea în noua patrie nu s-a putut produce.,,aveam impresia că îmi pierd minţile în Germania, până şi mâncarea mi se părea artificială - spunea scriitorul Schlesak într-un interviu. Sau în limbajul poeziei: Dinspre apus o înşelătoare / lumină, meşteşugite / apusuri de soare / roşii / timp liber bucuria concediului şi / douăsutecincizeci de soiuri de pâine (...) // Frumoasă-i această ţară / maternă // De aici venisem / acum aproape o mie de ani / aici sosim acum din nou. / Cu pietre funeraren bagaje. Sfâşiere interioară: sentimentul trădării patriei de origine se îmbină cu un tot mai acut sentiment al vinei istorice, mânuitorul de cuvinte se vede nevoit să-şi revizuiască amintirile, siguranţa de sine păleşte în faţa faptelor: Mai toate rudele mele de sex masculin fuseseră în SS şi se număraseră printre paznicii unor lagăre de

51 sighiºoara - oraºul culturilor 51 concentrare din Germania, inclusiv Victor Capesius, dinspre partea mamei. O mega-temă. Rezultatul: de pagini din care s-a coagulat romanul Vaterlandstage oder die Kunst des Verschwindens (Zile acasă sau Arta dispariţiei) - zece ani de truda faţă în faţă cu foaia albă, cu noianul de cuvinte al limbii materne, limba germană. Un opus al confesiunilor, o textură a trăirii şi reflecţiei asupra procesului de creaţie, asupra travaliului scriitoricesc, o canava complexo şi complicată, un roman necomercial, greu digerabil într-o lume a freneziei consumului, un roman lipsit de succesul de public, nici vorba de best-seller, editurile fug de astfel de opere, ocolindu-le, cad însă repede în plasa unor tocături în consonanţă cu reţete verificate, cu marketing-ul cititorilor naivi, gata să ingurgiteze ficţiuni uşoare, unele extrem de grave prin falsul mărturiei, prin inducerea în eroare a cititorului naiv, lipsit de cunoştinţele necesare reconstituirii adevărului istoric. Dieter Schelesak este sincer până la a-şi învârti singur cuţitul în rană, cuţitul cuvintelor, al expresiei poetice, aplecată plină de curiozitate asupra adevărului istoriei şi al biografiei. Şi preferă să se categorisească singur drept neamţ din a treia categorie : aşadar nici neamţ-neamţ, de la centru, nici neamţ din România, adică de la periferie, ci, mergând consecvent mai departe, un neamţ fără patrie, un Zwischenschaftier, cum îi place să-şi spună, după cum îl veţi asculta şi Dv. astăzi - o noţiune greu de tradus în româneşte şi pe care, convenind cu Domnia Sa, ne asumăm riscul de a o reda prin om aflat în intermediaritate. Cum anume ne-o va spune chiar Domnia Sa. Reţinem doar: Dieter Schlesak îşi asumă starea exilatului ne mim, sau nu ne este nouă cunoscut faptul că nimeni nu a făcut nici o legătură între el şi Ovidiu, exilatul tomitan. Multe vorbesc împotriva apropierii acestor destine - şi totuşi: Agliano, localitatea în care s-a aşezat Dieter Schlesak de peste 25 de ani, sună fermecător, vorbitorul de limba germană poate fi fascinat, dar noi, românii latini, ca şi Dieter Schelsak de altfel, bun cunoscător al limbii noastre, simţim adierea alienării (lat. alieno - străin, străinul), aşadar a înstrăinării. Dieter Schlesak e singur într-un adevărat paradis... Ovidiu era străin în infernul trac de la Pontus Euxinus. Om fără de ţară, străin: Rătăcit într-o fundătură, aşa cum ni-l prezenta Dieter Schlesak pe Tristan Tzara, poetul cu nume de ţară: în loc să se sinucidă / el şi-a asumat străinătatea / iscodind limbajul / încolo şi-ncoace - // rara ieşire. Un alt mare exilat, românul Emil Cioran, îi confirma în scris de la Paris, citindu-i Visa Ost West Lektionen, acuza nemiloasă la adresa Răsăritului şi Apusului, care este totodată confesiunea disperată a unuia care nu poate alege ; scrierea ar fi putut purta subtitlul,,istoria unei deziluzii. Noi am propune: Privirea scrutătoare a unui om lucid. Ca şaizecist şi coleg de generaţie cu Nichita Stănescu, Dieter Schlesak se defineşte drept antiwilhelmeisterian, care şi-a continuat tentativele transfrontaliere, trecerea peste limite, atât în domeniile politic şi literar, cât şi în cel al transcomunicaţiei şi parapsihologiei, problematica expusă de el într-un substanţial volum apărut la prestigioasa editură Rowohlt (1975) şi axat pe ceea ce el numeşte cea mai importantă limită, cea interioară (păzită), cenzura interioara şi pe ceea ce trece de aceasta, tot ceea ce este trecut sub tacere, parapsihologicul. După Schelask, este necesară reconstruirea concepţiei despre lume, care să corespundă noilor vremuri. După ce au fost dărâmate graniţe exterioare, vor trebui abordate cele interioare, raportul dintre om şi moarte ca una dintre cele mai mari înşelăciuni, acea răsplată pentru «orbirea» noastră, care reprezintă temelia oricărei stăpâniri din lume: Timpul, Empirismul, risipite în Putere şi Bani. În toate aceste avataruri din lumea contemporană, Dieter Schlesak are două puncte de sprijin: limba germană (şi toată încărcătura ei spirituală) şi cultura română, fără de care, spune el, nu-mi pot imagina existenţa mea spirituală, fiind marcat de ea! Pendulând fructuos între cei doi poli, acasă în ambele puncte de sprijin, Schlesak le transformă în capetele unui pod al ceea ce eu numesc interreferenţialitate, o cale de comunicare cu dublu sens. Cultura română îi datorează lui Dieter Schlesak cea mai amplă antologie de poezie română apărută în spaţiul germanofon, un imens cadou făcut de el literaturii române! În acest plan al spiritului, Dieter Schlesak - omul cu mai multe patrii şi fără de patrie în acelaşi timp - se află în căutarea unei patrii mai profunde, a diasporei spirituale. Folosind o metaforă hölderliniană, el e în căutarea zilelor de acasă (Vaterlandstage). Şi, cu titlul antologiei sale de poezie românească, putem afirma că în această căutare el străbate Serpentine periculoase (Gefâhrliche Serpentinen). El caută ceea ce Ernst Bloch definea în celebrul său studiu Principiul Speranţei drept patrie : ceea ce tuturor le apare în copilărie şi unde nu a adăstat încă nimeni. Dieter Schlesak are toate şansele să-şi regăsească o patrie, revenind precum meridianul în punctul din care a pornit. Această accepţiune a meridianului o ştim de la Paul Celan, un alt mare exilat plecat din România care ilustra, indirect, ideea de Meridian, teoretizată mai apoi în discursul rostit cu ocazia decernării premiului Georg Büchner, prin traseul pe care îl urmase în deloc fericitul său destin. Într-o scrisoare din 1962, Celan îi mărturisea fostului său mentor de la Bucureşti, scriitorul Alfred Margul-Sperber: Într-un anume sens, la fel ca şi al Dv., drumul meu porneşte tot de la poalele munţilor şi fagilor din ţinuturile noastre natale, el m-a purtat - ca să mă exprim mai în glumă, pe mine, cel marcat de spaţiul carpatin - până hăt departe dincolo de Carpaţi... 1 Şi revenea deseori cu gândul şi cu metafora la spaţiul carpatin ca la o patrie mai profundă, aşa cum Dieter Schelesak a revenit mereu la spaţiul românesc, evocându-l, în diverse ipostaze, în mai toată opera sa beletristică, eseistică şi publicistică, un spaţiu care i-a marcat memoria, trecutul şi prezentul. Dieter Schlesak se află din nou printre noi, alături de un alt doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, scriitorul, eseistul şi publicistul Hans Bergei, alături de numeroşi alţi conaţionali ai săi şi foşti compatrioţi ai noştri, truditori în slujba limbii germane, scriitori de seamă, precum Oskar Pastior, alt fost student al universităţii bucureştene, Herta Müller sau Richard Wagner, Werner Söllner, Klaus Hensel sau Ernest Wichner, traducători precum Gerhardt Csejka sau Georg Aescht, ca să nu amintim decât o parte din aceştia. Fără nici o patalama din partea guvernelor de la Bucureşti, aceştia sunt adevăraţi ambasadori ai culturii şi literaturii române. La fel ca Dieter Schlesak, laureatul nostru de astăzi, căruia ne îngăduim să-i spunem cu sinceritate şi gratitudine: Bine ati revenit din intermediaritate, cel puţin pentru câteva zile, în realitatea unei posibile patrii: mai profunde, în planul real al spiritualităţii româneşti! 1 Scrisoare a lui Paul Celan din , adresată lui Alfred Margul-Sperber, in: Neue Literatur, 7,1975, p. 59.

52 52 sighiºoara - oraºul culturilor La Colegiul Naţional Mircea Eliade s-a inaugurat Cabinetul de limba germană Dieter Schlesak Elevii Colegiului Naţional Mircea Eliade beneficiază de-acum de condiţii excelente de studiu al limbii germane. Cabinetul de limba germană al colegiului a fost inaugurat sâmbătă, 12 noiembrie în prezenţa scriitorului originar din Sighişoara, Dieter Schlesak, cel al cărui nume îl va purta această nouă sală de studiu. La Colegiul Naţional Mircea Eliade se studiază limba germană ca limbă modernă. Prof. Mariana Gorczyca, directoarea colegiului, spune că niciodată nu sunt suficienţi cunoscători de limba germană într-un oraş în care tradiţia ar impune acest lucru. De aceea a încercat să promoveze un proiect de înfiinţare a unei clase de real bilingvă germană. Însă acest proiect nu s-a putut realiza şi din cauza opoziţiei nejustificate a fostului inspector şcolar judeţean, Ştefan Someşan. Cealaltă linie a proiectului prevedea dotarea unui cabinet de limbă germană şi a unei săli de lectură pentru a oferi elevilor condiţii optime de studiu. Directoarea colegiului a dorit ca această sală să aibă un nume şi o identitate. În primă instanţă s-a gândit la Goethe, dar numele poetului german nu se leagă de Sighişoara. Identitatea sălii a fost aleasă după ce prof. Mariana Gorczyca a văzut în revista Vatra numele lui Dieter Schlesak despre care ştia că este un scriitor foarte cunoscut în Germania şi Italia, născut la Sighişoara, că-şi iubeste foarte mult oraşul, că a tradus enorm din literatura română şi a făcut-o cunoscută în Germania şi în Italia unde este stabilit acum. A luat legătura cu Dieter Schlesak care a fost încântat de ideea ca o sala de clasă a Colegiul Mircea Eliade să-i poarte numele, mai ales că aceasta va fi şi un cabinet de limbă germană, şi care a donat suma de de euro pentru dotarea lui. Prof. Mariana Gorczyca a ţinut ca Dieter Schlesak să fie prezent la inaugurarea noului cabinet iar ocazia s-a ivit săptămâna trecută, când scriitorul a venit în ţară pentru că Universitatea Bucureşti i-a conferit titlul de doctor honoris causa cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la înfiinţarea catedrei de germanistică. Dieter Schlesak a mai rămas la Bucureşti unde a avut întâlniri la Uniunea Scriitorilor cu Nicolae Manolescu, Horia Roman Patapievici şi Gheorghe Crăciun, autorul romanului Pupa Russa (care a fost lansat în vară şi la Sighişoara), apoi a făcut o escală la Târgu Mureş unde a avut o întâlnire cu studenţi ai Universităţii Petru Maior şi a participat la Târgul de carte din foaierul Teatrului Naţional. La inaugurarea cabinetului de germană Dieter Schlesak au mai fost invitaţi şi au luat parte consulul general al Germaniei la Sibiu, e.s Thomas Gerlach; prefectul judeţului Mureş, Ciprian Dobre; Marius Ichim în prima sa apariţie publică în calitate oficială de subprefect al Sighişoarei; inspector şcolar judeţean interimar Suzana Ganţă; Silvia Florea, inspector general în Ministerul Educaţiei, fostă elevă a Colegiului Mircea Eliade care a adus un geamantan plin cu cărţi şi casete video pentru dotarea cabinetului, şi alte personalităţi din domeniul educaţiei şi culturii. La Colegiul Mircea Eliade studiază limba germană mai bine de 200 de elevi, cei mai mulţi fiind la uman secţia maghiară, dar sunt şi grupe mai mici de la secţia română. STIMMEN ZUM und zum Bekenntnis eines Zwischenschaftlers Dieter Schlesak wurde Ehrendoktor der Universität Bukarest / Von Rohtraut Wittstock In der ADZ Bukarest - Der Schriftsteller und Publizist Dieter Schlesak wurde von der Universität Bukarest zum Ehrendoktor ernannt. Die feierliche Verleihung am Montag war einer der Höhepunkte der dreitägigen Veranstaltungsreihe, mit dem das 100. Jubiläum der Gründung des Germanistiklehrstuhls der Universität Bukarest im Jahr 1905 begangen wurde. Der Gewürdigte nahm das Ehrendiplom aus den Händen des Rektors der Universität, Prof. Dr. Ioan Pânzaru, entgegen. Die Laudatio hielt der Leiter des Bukarester Germanistiklehrstuhls, Prof. Dr. George Gutu, der eingehend das Leben und Wirken von Dieter Schlesak vorstellte. Er bezeichnete den 1934 in Schäßburg/ Sighisoara geborenen Autor, der sich 1969 in Deutschland ansiedelte und heute in Italien lebt, als einen von den vielen, die die Emigrationswelle mitgerissen hat, zugleich jedoch als einen der nicht allzu vielen, die das Drama der Auswanderung bewusst erlebt, darüber Auskunft gegeben und über jene Momente der Qual, des inneren Bruchs, des Sich-wieder-Aufrichtens nachgedacht hat. Dieter Schlesak war Redakteur der Monatszeitschrift Neue Literatur und hat 1968 in Bukarest seinen ersten Gedichtband Grenzstreifen publiziert. Bereits in Deutschland erschien sein autobiographischer Roman Vaterlandstage oder Die Kunst des Verschwindens, der gleichzeitig zu einer schonungslosen Auseinandersetzung mit der nationalsozialistischen Vergangenehit seiner Verwandtschaft wurde. Das Buch ist 1995 auch in rumänischer Übersetzung erschienen. Die Bindungen zu seiner Heimat, zu Rumänien und zur rumänischen Kultur werden in seinen literarischen Werken, in den Essays und in unzähligen Pressebeiträgen offenbar. George Gutu erwähnte zwei Dinge, die Dieter

53 sighiºoara - oraºul culturilor 53 Schlesak Halt bieten: die deutsche Sprache (mit all ihrem geistigen Gehalt) und die rumänische Kultur. Und er zitierte den Autor: Ohne die rumänische Kultur kann ich mir mein geistiges Dasein nicht vorstellen. Ein beachtliches Ergebnis seines nach wie vor wachen Interesses für die rumänische Literatur ist die umfassende Anthologie der rumänischen Gegenwartslyrik Gefährliche Serpentinen, die er 1998 anlässlich der Leipziger Buchmesse in deutscher Übersetzung vorgelegt hat. In seiner Dankrede legte Dieter Schlesak ein Bekenntnis zur rumänischen Kultur ab und nannte sich selbst einen Zwischenschaftler. Zwischenschaft benennt nicht nur das Nirgends-Zuhause-Sein, das zwischen alle Stühle Gefallene, das Bodenlose, sondern inzwischen auch das heute so wichtige Interdisziplinäre, das ja das global Verbindende, ja, Vernetzte ist(...) Wer meint, es gebe heute noch eine beschränkbare Heimat, ist hoffnungslos im Gestern befangen. Für mich weiß ich, dass Künstler und Literaten Brückenbauer sein müssen zwischen der alten Sinnenwelt und jener anderen, immateriellen Welt, die geister- und geistnah ist, wo Zeit und Raum aufgehoben sind! Dieter Schlesak ging auch der Frage nach, was ihm Sprache bedeutet:...sprache ist der einzige feste Boden, die stärkste Kraft dieses verhinderten Vogels, der da Mensch heißt. Sprache hatte auch etwas mit der Diktatur zu tun: Sprachangst aber hat den Sprachmut und Sprachsinn enorm geschärft. Ich bin davon überzeugt, (...) dass die Weltklasse rumänischer Gegenwarts-Poesie genau auf diesen Erfahrungen und diesem verletzlichen Erleben von Sprache beruht. Adrian Diţă // Hommage an Geist Siebenbürgens Feierliche Eröffnung des Dieter-Schlesak -Sprach- und Literatur-Kabinetts Von Hannelore Baier ( ) Schäßburg - Schritt für Schritt, auf natürliche Weise hat alles sich ergeben. Mit diesen Worten umriss Mariana Gorczyca, Direktorin des Mircea Eliade -Kollegs (ehemals Lyzeum Nr. 1) in Schäßburg/Sighisoara, die Entstehungsgeschichte des Projektes, welches Samstagvormittag in dieser Schule in feierlichem Rahmen und im Beisein zahlreicher hochrangiger Gäste vorgestellt wurde. Die ursprüngliche Absicht der Schulleiterin war, eine bilinguale deutsch-rumänische Klasse einzurichten, wozu es jedoch noch nicht gekommen ist. Verwirklicht worden ist der zweite Teil ihres Vorhabens, das Einrichten eines Fachkabinetts für deutsche Sprache und Literatur. Diesem wollte sie den Namen eines deutschsprachigen Schriftstellers verleihen, der eine Beziehung zu Schäßburg hat. Durch ihre Schriftstellerfreunde gelangte Mariana Gorczyca an Dieter Schlesak. Der hat in unmittelbarer Nähe des Schulgebäudes in der Baiergasse sein Elternhaus zurück bekommen und weitete das ursprüngliche Schulprojekt weiter aus: Bei der Feier stellte er die kürzlich gegründete Kulturvereinigung Dieter Schlesak 2007 vor. Von der Veranstaltung beeindruckt erklärte Ciprian Minodor Dobre, der Präfekt des Kreises Mures, Schäßburg hätte es genauso wie Hermannstadt/Sibiu verdient, zur europäischen Kulturhauptstadt gewählt zu werden, eine spirituelle europäische Hauptstadt sei es allemal. Im Eliade-Kolleg lernen Lyzeaner in 5 parallelen Klassenzügen, wobei 2 Klassen in ungarischer Muttersprache unterrichtet werden. Deutsch wird im Kolleg zurzeit in diesen Klassen als Fremdsprache im Intensivunterricht geboten (4 Wochenstunden), doch das war der Schulleiterin nicht genug. Schäßburg verdankt der deutschen Gemeinschaft Jahrhunderte der Kultur und Zivilisation, sagte Mariana Gorczyca. Aus Respekt für alles, was die Sachsen in dieser Stadt geleistet haben, aufgrund der gegenwärtigen wirtschaftlichen Realität, in der nach 1990 deutschrumänische Firmen eine bedeutende Rolle spielen aber auch der Tatsache, dass die Bedeutung von Deutsch als europäischer Verständigungssprache zunimmt, bemüht sich die Rumänisch- und Italienisch-Fachlehrerin Gorczyca seit eineinhalb Jahren darum, dieser Sprache noch mehr Achtung beizumessen. Dank Unterstützung durch das Bürgermeisteramt und Bürgermeister Dorin Dănesan, einem ehemaligen Schüler dieses Lyzeums, konnte das Kabinett eingerichtet werden. Beigesteuert haben dazu desgleichen eine weitere ehemalige Schülerin, Silvia Florea, heute Generalinspektorin im Unterrichtsministerium, die Firma Hochland, wo der DFDR-Stadtrat Stefan Gorczyca, der Ehemann der Schulleiterin, tätig ist, vor allem aber der Namensgeber Dieter Schlesak. Der deutsche Generalkonsul Thomas Gerlach sagte bei der Feier, einen besseren Namensgeber hätte man für das Sprach- und Literaturkabinett nicht finden können. Begrüßt wurde die Einrichtung auch von Dr. Karl Scheerer, dem Vorsitzenden des Bergschulvereins, sowie der deutschen Fachschaftsberaterin Ulrike Lück. Den Schriftsteller Dieter Schlesak, seine Laufbahn und sein Werk, stellte in einfühlsamer Weise Ion Neagos, Rumänisch-Fachlehrer am Eliade-Kolleg und selbst auch Dichter vor. In wohlgesetzten Sätzen sprach Dieter Schlesak zum Schluss der Feier über den Reparationsakt, den man mittels diese Feier begehe. Sein rückerstattetes Geburtshaus soll künftig zum Wohle der Gemeinschaft als Sitz der Kulturvereinigung genutzt werden. Als sas sighisorean, als Schäßburger Sachse, fühle er sich moralisch verpflichtet, hier neben dem Durchführen literarischer Projekte auch die Möglichkeit zu bieten, die Desaster der beiden Diktaturen zu erforschen, die beide zum Verschwinden der sächsischen Gemeinschaft geführt haben.

54 54 sighiºoara - oraºul culturilor Dan LOTOŢCHI Sighişoara ca exil în reprezentare Era şi Jann aici, întindea cu greutate un braţ prin fotografie în afară. Braţul era vârât în mâneci bufante, Jann arăta ca o nevastă de burghez de pe vremea maeştrilor cântăreţi, arăta undeva în direcţia pădurii de brazi, acolo unde, pe deasupra tuturor vârfurilor, se ivea un foişor de lemn, arăta ca un turn de apărare de la hotare. Apoi, ca şi când ar fi fost îmbălsămat şi înălţat rigid în aer, degetele ca de ceară, braţul a descris jumătate de arc spre stânga sau, după harta meteorologică, spre est, în direcţia acelei lumini cereşti şi s-a mişcat încet ca o limbă de ceas, iar noi ne-am întors cu toţii odată cu acest braţ de femeie. Întregul turn gemea. Stăteam cu spatele spre Jann, priveam prin întuneric în jos, spre piaţa Cetăţii, acolo unde felinarele cu gaz se aprindeau, iar în lumina lor se puteau vedea o mulţime de oameni veniţi la biserică, bărbaţi şi femei. Simţeam cum mă trăgea în jos gravitaţia, mă cufundam încet în straturile de jos, percepeam deasupra mea vocea lui Jann precipitându-se nefiresc: Dăm o fugă până la foişor. Ştiam că nu-i puteam însoţi, doar locuiam în partea opusă, şi cădeam apoi tot mai repede, pe când tocmai şuieram prin dreptul farmaciei, vedeam într-o fracţiune de secundă ferăstraiele pentru oase, fiole mari cu esenţe, arăta ca pe timpul alchimiei. Urmau dughenele cu mobilele vechi şi cu haine, lăzile de zestre ornate, dulăpioare, cărţi de cântece, registrele cu botezuri. Şi apoi sala de arme cu puşcoace, iatagane turceşti, pumnale, flinte, halebarde, trecea prin faţa mea şi camera de tortură, instrumente de zdrobit oasele, scări de întins trupul, cleşti înroşiţi în foc luminau în beznă, sare şi untură deasupra căminului următor. Şi cădeam din ce în ce mai repede, ajungeam în vremea războaielor din şi 39-45: decoraţii şi tunuri, pumnale şi uniforme, se vedea şi un volum de Hölderlin într-o raniţă pătată de sânge, şi cădeam tot mai adânc, mai adânc nu poţi să cazi, prin Epoca de Piatră, puneam mâna pe o bâtă, şi o voce strigă: Mă, să nu te mai prind pe aici! Această halucinantă frază din romanul lui Dieter Schlesak, Zile acasă şi arta dispariţiei -Ed. Fundaţiei Culturale Române 1995, p , accede la acel joc perifrastic având ca pivot gravitaţional o spirală-tornadă în care se pierd sensuri (senzuări!) de tip ascensional-descendent în accepţia calmă a interpretării: e chiar un turbillon, o concavitate esenţial protejantă în nostalgia originarităţii, smulsă de o contra-mişcare într-o crevasă fără adâncimi, între sceptru şi spadă prin mişcarea respiraţiei convulsionat difuze de centripetele unei conştiinţe tulburate în toate sensurile, pe un spaţiu scriptural proiectat pe o linişte de fond-dezesperarea esenţial cauzată de o pierdere. Resimt în acest comentariu, tributar involuntar lui G.Durand, chiar neputinţa mea de a capta la nivelul senzaţiei o banală- până la urmă pentru cititor- frază. Şi ce a vrut să se spună cu asta? Tocmai pentru că incompletitudinea există pe acest drum în a pronunţa o certitudine, o esenţă certă. Pentru scriitorul Schlesak nu poate fi tradusă în simplul câmp conceptual: lumea e în apocalipsă pentru că lucrurile cad sub numele lor. Să fim optimişti pentru scriitor: nici o expresie verbală nu poate accede la forţa imaginii. Dar singur limbajul ne mai aminteşte de spaţiul alveolar. Citez în continuare din A. Tarkovski: Probabil că Apocalipsa este cea mai măreaţă operă poetică produsă pe pământ. Este o creaţie care exprimă, prin ea însăşi, toate legile date de sus omului. Ştim că de foarte multă vreme au loc confruntări de idei referitoare la diferitele interpretări ale anumitor pasaje din Apocalipsa lui Ioan. Cu alte cuvinte, ne-am obişnuit cu faptul că Apocalipsa se interpretează, că ea trebuie tâlcuită. Este exact ceea ce, după părerea mea, nu trebuie făcut, întrucât este imposibil să tâlcuim Apocalipsa. Pentru că în Apocalipsă nu există simboluri. Ea este o imagine. În sensul că, dacă un simbol se lasă interpretat, o imagine nu poate fi interpretată. Simbolul poate fi descifrat, mai exact, din el poate fi extras un anumit înţeles, o anumită formulă, în timp ce imaginea nu suntem în stare să o înţelegem, ci să o simţim şi să o primim. Pentru că imaginea poate fi tâlcuită într-un număr nesfârşit de variante, ca şi cum ea ar exprima o infinitate de relaţii cu lumea, cu absolutul, cu infinitul. Apocalipsa este ultima verigă a acestui lanţ, a acestei cărţi, ultima verigă care încheie epopeea umanităţii - în sensul spiritual al cuvântului. (Text pronunţat în exil, în Suedia, deşi în anumite condiţii nu vom putea înţelege exact faţă de ce spaţiu există exil). Exil în frază, în perifrază, în actul de a scrie, paradoxal exil în a exprima. În a forţa limbajul şi potenţialitatea lui tăcută: in glisarea reostatică dintre tăcere şi muţenie. Există mari artişti ai acestor vremi inexpresive. Să luăm Beckett: indefinibilul. Să luăm Camus: indefinit. Să luăm Cioran: ce indefinibil în definibilul definiţiei? Joyce: despre el prietenul său, Beckett: el performează puterea; eu lucrez cu neputinţa. Faţă de un anumit cer există o neputinţă determinabilă. Parabola puterii pe un cer european al voinţei de putere cât şi reminiscenţele ei. Gulag trist. Epistema încrederii persistă. Parcul uman trebuie să respecte reguli sociobiotice - Sloterdijk. Într-o duminică după-amiază, într-o postură alungită, încercând să mă recuperez pentru încă o săptămână dură (lucram ca salahor la o firmă de textile din Belgia), în timp ce dibuiam în flamandă un text anost despre filosofia gramaticii, fiul meu, în joaca lui de 7 ani, îşi propune să-mi facă un portret, precum învăţase la şcoală, cu măsurarea proporţiilor din creion. Cu oboseala străinătăţii din mine, după ce am văzut portretul schiţat cu o precizie uimitoare de un copil, am privit, vexat, lumina din cameră: era aceeaşi ca în pânzele lui Vermeer: ocluzionând cu fereastră de la stânga toate obiectele, deasupra lor, în aer, de peste tot şi nicăieri. Nu mai avusesem timp să frecventez de mult muzee şi biblioteci. Mintea şi întreaga fiinţă mi-era ocupată cu actuala profesie. Tomul pe care-l răsfoiam, incomplet, desfoliat, ajunsese întâmplător în mâinile mele. Dar am înţeles brusc, experienţă satori via Proust: Eu SUNT VERMEER. Nu mă situam nicăieri: eram geograful Mercator, eram în Delft pe malul lui Proust, eram Schlesak la Torino, eram o cuantă minoră faţă de o dominantă de lumină în volum ce plutea în cameră fără forţă coagulantă, infinitezimală ca o madelaină, scriptibil ca un vis, doritor ca o fecioară, precis ca Wittgenstein, anost ca un pahar de vin, singular ca un spor de salcie în invazia meliferă din mai. Pierdusem dimensiuni. Mintea mă obliga să ies afară prin simţuri. Am încercat apoi să înţeleg cum şi de ce. Identificarea mea cu Vermeer era doar un semnal, fără direcţie precizată: stimaţi concetăţeni, sensul era din Sighişoara de la 2000 de km. Uitasem complet de ea timp

55 sighiºoara - oraºul culturilor 55 de trei ani. Strada Cositorarilor: aceeaşi lumină de octombrie. În mine. Unde mă mişcam era Sighişoara. Refăceam invers, la origini, poate pe acei colonişti flamanzi care, înainte de Vermeer căutau lumen explicitans, acum 800 de ani. C-au găsit-o sau nu pe Valea Saeşului. Pentru această revelaţie satori m-am îndatorat şi cu un concept provizoriu: spaţiul alveolar. În numele acestor provizorii lucruri care cad sub numele lor, mă declar erasmusian Cetăţean al Universului. Urmează să văd ce voi face cu această reconsiderare. În nici un caz nu voi trăda spaţiul alveolar si Valea Saeşului. Şi pe Theo Halmen, companionul de copilărie care a adăstat la orga bisericii evanghelice: numai Bach împletit cu Vermeer şi în sol turbionat, Schlesak: Bevor geborn daz kint vrevde ervurv 1,am spus, ca să rămânem la tema noastră: In moeter schoze waet ez wol verert 2. Şi, când m-am aplecat peste masă, nu mai eram sigur dacă lucrurile se petreceau în cuvânt sau afară şi i-am spus lui William aproape în şoaptă: Gândeşte-te la marele tău tiz. Nu ar trebui oare să ne bucurăm de condiţia noastră deosebită? Ai copii? Bineînţeles, un fiu la Paris. Ar trebui să ne înfruptăm din nou din Pomul Cunoaşterii, ca să ne putem întoarce, noi venim în rai din partea cealaltă, din partea opusă. A râs: păi asta s-a şi întâmplat. Ştii ce înseamnă entresol? Ceva legat de pământ sau de nota muzicală sol. Nu, e temperatura T a stratului limită la lansarea unei rachete. T indice e. p.23. Să părăseşti acest loc. Numai în reprezentare. Reprezentativitate. Note: 1 Înainte de a se naşte, de bucurie a avut parte copilul (germ. veche, în orig.) 2 În pântecul mamei a fost adorat (germ. veche, în orig.) Dieter Schlesak Die Dracula-Legende Als der neue, künstlerisch hervorragende Francis- Coppola-Film Bram Stokers Dracula (1992), der auch historisch authentisch sein will, im Fernsehen gezeigt wurde, kam im Vorspann Transsylvanien/Siebenbürgen als zeitenloses Geisterland daher, diese alte mitteleuropäische Kulturlandschaft, die ich seit meiner Kindheit kenne, nicht nur durch Filmausschnitte, sondern auch durch andere Bild-Montagen wurde es für die Masse der Fernsehzuschauer ganz im Ernst als ein Gnomen- und Magierland, mit primitiven Schafhirten und zerklüfteten Felslandschaften, merkwürdigen Dörfern aus einer archaischen Zeit, und abenteuerlich gekleideten Menschen, unheimlich von Lagerfeuern- oder Kaminfeuern beleuchtet, vorgestellt, eine pittoreske Grusel- Unheimlichkeit geschäftstüchtig zurechtgemacht, die wohl vom Zuschauer auch als Realität, nicht etwa als Fiktion angesehen werden sollte! Als wäre Siebenbürgen eine Erfindung kranker Hirne. 3. Mai. - Auf keiner Karte und in keinem Buch hatte ich die genaue Lage des Schlosses Dracula angegeben gefunden.... Ich fand jedoch heraus, daß Bistritz... ein ziemlich bekannter Ort ist. Ich werde hier einige meiner Notizen anführen. So spricht Jonathan Harker, ein junger Rechtsanwaltsgehilfe, den Stoker in seinem Roman aus London zum Vampir schickt, um harmlose Maklergeschäfte abzuschließen. Als ich mich entschloß, auf den Spuren Stokers ins ehemalige Zuhause zu fahren, jetzt mit dem Blick des Romanciers Stoker, und zuerst nach Bistritz, in die Geburtsstadt meines Großvaters kam, da war ich dem Gruseln nah: In Bistritz übernachtet ja, laut Stokers Roman, Harker in der Goldenen Krone, die es zu Stokers Zeiten hier nicht gegeben hat. Sie war Stokers Phantasiegebilde. Ich weiß auch nicht, wie der Gasthof meiner Urgroßmutter hieß, die zu jener Zeit, Ende des vorigen Jahrhunderts, hier tatsächlich einen Gasthof betrieben hatte. Ich fragte spaßeshalber nach der Coroana de Aur, so der rumänische Name. Und siehe da, als wärs Magie, stand bald tatsächlich das Hotel vor mir. Die Realität wurde also dem Dracula-Roman angepasst, oh Wunder: nun gibt es in Bistritz nach 100 Jahren auch die Goldene Krone. Die größte Sehenswürdigkeit meiner Heimat Siebenbürgen ist nun mal ein Phantom. Und auch die Bedienung im neuen Dracula-Gasthof muß sich der Fiktion anpassen, in bäuerlicher Landestracht, sichtbare Unterkleidung und vorn und hinten die bunte Schürze, nicht so, wie man sie hier trägt, sondern wie sie im Roman beschrieben wird. Als der Mister Harker Ende des vorigen Jahrhunderts aus London hier ankam, war es gerade die Woche zwischen St. Georgstag und Walpurgisnacht. An diesen berüchtigten Tagen da sollen, so der Volksmund, um Mitternacht alle bösen Wesen den Wanderer überfallen. Und tatsächlich, als Harker, nachdem er das Räubersteak in der Goldenen Krone verzehrt hat, mit der Postkutsche zum Paß fährt... ist es inzwischen Nacht. Die Bilder bei Stoker sind doch Ausdruck seelischer Vorgänge und vor allem tiefliegender Ängste, die in den übersinnlichen Bereich des Unheimlichen reichen, nach Freud die Gegend, wo wir eigentlich zu Hause sind.

56 56 sighiºoara - oraºul culturilor Ja, hier am Borgo-Paß, den es oh Wunder, auch wirklich gibt, wird Harker von einem geheimnisvollen Kutscher mit großem schwarzem Hut, der sein Gesicht verdeckt, abgeholt; aber der hartgeschnittene Mund mit überroten Lippen und scharfen elfenbeinweißen Zähnen des angeblichen Kutschers ist noch erkennbar, es ist in Wahrheit der Vampir selbst, der Harker vom Borgopaß abholt... da spürte ich einen merkwürdigen Schauder, und ein Gefühl der Einsamkeit überfiel mich... So Harker, als der Graf ihn in der Kutsche im Wahnsinnstempo an zerklüfteten steilen Abhängen und Abgründen vorbei... unter schaurigem Wolfsgeheul wie im Fluge zu seinem Karpatenschloß fährt. ( Denn die Toten reiten schnell!). Auf dieser wilden Jagd erscheinen am Wege Irrlichter. Dracula aber war und ist bei den Einheimischen hier unbekannt, ein Ausländer, dazu Romanfigur, auch Vampire wurden in letzter Zeit nicht gesichtet, es sei denn von amerikanischen Hoteliers. Auch der Nationalheld Vlad Tepes Dráculea (Wlad Tsepesch Dröculea), der rumänische Iwan der Schreckliche, mit Beinamen der Pfähler, und Stokers Dracula-Vorbild, wurde hier in den letzten Jahren von den Einheimischen ebenfalls nicht gesichtet, er ist schließlich seit 500 Jahren tot. Für Stoker und die Filme aber: Ein transsylvanischer Ahasverus, der nicht sterben kann! Nicht nur ein irrer Untoter, auch ein Weltbekannter. Die Filme sind Legion. Es gibt über 200, manche behaupten sogar über 400 Filme. Filme von Murnau, Herzog, Polanski, Warhol, Coppola gehören dazu. Die Vampir-Legende. Und eine Literaturtradition, wie keine zweite, auch in Deutschland. Von Goethes Braut von Korinth, Novalis, dann Heine bis zu Stefan George und Johannes Bobrowski. Vom Griechen Phlegon bis zu Gogol oder Tolstoj, von Byron bis Ingeborg Bachmann: nachhaltig hat der Vampirismus in der Kunst, in Kirche und Wissenschaft mit vitalen Menschenleichen und aufhockenden Toten die Gemüter beschäftigt. Von den vielen Gespenstergeschichten, die oft jenseitige Liebesgeschichten sind, ganz zu schweigen; es sind die unlösbaren Geheimnisse zwischen Liebe und Tod! Was nur macht den Stoff auch heute so brisant? In den Filmen kommt, mehr als im Roman, noch eine Art Reinkarnationsspektakel hinzu, Dracula ist letztlich eine Wiedergeburtsgeschichte, eng ans Grauen der realen Historie gebunden! Um nur ein Beispiel zu geben: hier den Dan Curtis-Film Dracula von 1972: Über dem Sarg: ein Riesengemälde mit dem Schild: Vlad Tepes, Prince of Wallachia 1475: Vlad in roter Kampfmontur. Und neben ihm Maria, die geliebte Frau und Fürstin, in einer Rückblende umarmen und küssen sie sich leidenschaftlich. Sie stirbt. Vlad kann ihren Tod nicht vergessen. Er leidet. Neben dem Gemälde wieder ein Kamera- Auge über dem Sarg: das Foto einer Frau in England, Carfax Estate, London, haargenau das Gesicht der toten Maria auf dem zeitgenössischen Foto, sie ist wiedergekehrt. Der Graf kauft ein Haus neben Carfax. Die Wiedergekehrte heißt nun Lucy Westenra, sie hat alles vergessen. Nur: sie schlafwandelt, fühlt sich schwach und hat Alpträume. Etwas Dunkles legt sich um mich. Etwas Süßes, das auch bitter ist. Vlad Draculea kauft ein Haus in Carfax. Nachts besucht er Mina, als wäre es seine tote Frau Maria. Er saugt ihr Blut. Infiziert sie. Sie stirbt. Ein Vampirologe, Prof. Van Helsing treibt ihr einen Pfahl durchs Herz. Als Vlad sie besucht, Maria komm, flüstert, sieht er das Totenbett Marias aus dem Längstvergangenen vor sich, und stellt ihren endgültigen Tod fest, rast, zerstört die Gruft. Wieder zu Hause in Siebenbürgen, wird sein Hiersein wie ein Irrtum vernichtet: gleißendes Sonnenlicht, das jedes Gespenst zu Nichts zerfallen läßt, löst auch ihn auf. Das Kamera-Auge dringt wieder ins Kolossalgemälde ein. Rückkehr. Nichts, nichts ist vergangen. Schlachtengeräusche. Vlad und Maria sind wieder da, als wäre die Zukunft nur ein Alptraum gewesen, die real lebendigen Tage sind da: Zeit steht still. Und die Touristen suchen nun hier oben auch, als wäre es wahr, den Nichtexistenten wirklich, also ein echtes Phantom, sie suchen in der ganzen Gegend das Schloß oder zumindest eine Ruine, samt Wolfsgeheul. Vergeblich. Da erbarmt sich ihrer nun vielleicht eine amerikanische Hotelkette, die hat vor, mit Wolfsgeheul vom Tonband die Gegend dem Vampirroman tongerecht anzupassen. Am Paß ein einträgliches Graf-Dracula- Schloßhotel samt Restaurant der Luxusklasse mit großem Parkplatz ist geplant. Nun ja, das einzige, was die meisten Westeuropäer und Amerikaner von Transsylvanien wissen ist ja, daß es die Heimat Draculas ist. Und die Schauergeschichten werden zu Fertigteilen der Kulturindustrie und der Werbung: Stereotypen, die an alte Ahnungen appellieren, um neue Lüste zu verkaufen. Kleine Plastikdraculas im Kaufhaus für Kinder. Es gibt sogar ganz reale Reiseführer, die den Wahnsinn mit Methode und harter Währung betreiben, einer, ein englischer, reich illustrierter Reiseführer (gedruckt in Hongkong), ein wahres Kunstwerk, sei hier hervorgehoben: The Tourist s guide to TRANSSYLVANIA -Transsylvania in Blockschrift! Eine mittelalterliche Karte im Hintergrund, darüber die Maske mit dem Draculadarsteller Christopher Lee, aufgerissene Augen, Wildschweinzähne, Blut. Auf dem Titelblatt das gleiche, dazu noch vier weiße Hunde, die im fahlen Licht des Mondes aus der Erde steigen. In der Einleitung heißt es, die Bewohner des Landes seien Nachkommen der Ostgoten, Petschinegen, Gepiden, Magyaren, ihr Aussehen erinnere an Tiere und Figuren von Bosch. In den Karpaten hausen noch Harpyen und Wolfsmenschen. In der Ortschaft Vatra-Jiu steigen Strigoi (Gespenster) aus den Gräbern, mit Grabsteinen auf den Köpfen. Das Orakel vom Berg Albac. - hier reden und prophezeihen noch die Waldgeister dem geneigten Besucher. Ein spektakulärer Kitsch, wie man ihn billiger und geschmackloser nicht erfinden kann: aber, wie gesagt, ganz reell: ein Reiseführer. Man müßte die Leute bedauern. Was hier vermarktet wird, ist ja letztlich kein Märchen, keine Legende, ES bedroht jeden einzelnen von uns, ist unerbittlich und gnadenlos wirklich erwartet jeden: der Tod. Kommt daher diese enorme Wirkung des Sujets!? Viele Todes- und Begräbnisritualien sind nur aus Angst vor Gespenstern entstanden, etwa daß der Verstorbene ein Wiedergänger ist, hier umgeht. Und dies Sujet ist so alt wie die Menschheit. Stokers Romanerfolg hat hier seine Ursache. Z.B. bei der wilden Jagd am St.

57 sighiºoara - oraºul culturilor 57 Georgstag zum Karpatenschloß mit dem maskierten Vampir auf dem Kutschbock, geschieht (zumindest literarisch) der Einbruch jener Jenseitsebene; und Stoker läßt den Fahrgast Harker vorsorglich auch einschlafen, alpträumen, um die Glaubwürdigkeit nicht zu gefährden... Bei der Wahnsinnsfahrt taucht dann eine schwach flackernde blaue Flamme auf, das Wolfsgeheul kommt näher, der Kutscher springt ab, verschwindet im Dunkeln, taucht wieder auf, legt um die Flamme einen magischen Kreis aus Steinen, verdeckt jedoch dabei die Flamme nicht, man kann durch ihn hindurchsehen, der Unheimliche wird transparent, unkörperlich, wie aus Glas. Und die geisterhaften Symptome häufen sich nach Ankunft im Schloß, etwa daß da keine Spiegel sind, weil das Phantom, also ein Nicht-Sein, den Spiegel fürchtet, es darin nicht erscheinen kann. Harker verwendet morgens den Rasierspiegel, und einmal ist der Hausherr da, besonders beeindruckend in Coppolas Film: hinter Harkers Rücken der Untote, wie Dracula auch heißt, doch außer Harker selbst, ist im Spiegel nichts als grausige Leere. Auch ist es recht unheimlich, daß dieser sichtbar Nichtvorhandene aus einer andern Welt niemals ißt und trinkt. Unheimlich auch, daß er wie Schlafwandler, wie mondsüchtige Somnambule auf allen Vieren wie ein großes Geisterinsekt die senkrechte Schloßmauer kopfüber hinabklettert, als gäbe es weder unten noch oben. Schon als Kind hörte ich hier davon, es gab einen mondsüchtigen Verwandten, der die Mauern senkrecht hochklettern konnte. Székler Dienstmädchen erzählten von den nenis und den széklerischen Schamanen, die fliegen könnten. Aufschlußreicher als die falschen Transsylvania- Interna Stokers sind nämlich seine viel besseren und exakteren Kenntnisse der Alpträume, Monster, Un-Toten und Phantome, der Traum-Psychologie jener postmortalen Ebenen. In manchen Lexika wird dieses Phänomen klinisch gesehen, eine Art postmortale Schizophrenie...oder Besessenheit. Aber möglicherweise ist diese Vampirfigur Dracula so komplex, da sie ganz allgemein das ausdrückt, was wir uns alle und in sehr vieler Hinsicht nicht einzugestehen wagen, alle Heimlichkeiten und geheimen Wünsche, von Todesängsten bis zu Erlösungshoffnungen oder auch zu Rachegedanken, dazu Sehnsucht nach ungehemmtem Ausleben aller Begierden. Die Wochenzeitschrift DIE ZEIT sah Dracula als Pendant des Dr. Freud: als großen Entlarver des Trieblebens. Dracula ist eine Gesamtmetapher, Vampirismus steht für die dunkle, abseitige, versteckte Seite des menschlichen Charakters. Stokers Geschichte wird daher eine Konjunktur nach der anderen erfahren... Welches Buch hätte unter eher banaler Oberfläche, solchen Beziehungsreichtum zu bieten? Sogar im Faust heißt es, daß Blut ein ganz besonderer Saft, und das Schaudern der Menschheit bester Teil sei. In London erleben es ja auch die Verlobte Harkers, Mina und deren lüsterne Freundin Lucy. Sie hatten den Todessex des blaublütigen Transsylvaniers, der, wie wir gesehen haben, eigentlich ein Walache ist und Vlad heißt, längst erwartet. Die schöne Mina schrieb in ihrem Tagebuch: wurde von dem hereinströmenden Winde weggeblasen, und in der Öffnung der zerbrochnen Scheibe erschien der Kopf eines großen, mageren grauen Wolfes. Mutter schrie vor Entsetzen... auf den Wolf deutend, und ein seltsames, schreckliches Gurgeln drang aus ihrer Brust... In England erfreute sich damals die Erforschung der Geister und Erscheinungen, bis in wissenschaftliche Kreise hinein, großer Beliebtheit, es gab erstaunliche Forschungsergebnisse, ein riesiges Material an okkulten Fällen wurde angehäuft. So ist Stokers Gespensterbericht durchaus dokumentarisch angelegt: Kein alleswissender Erzähler, nein, Tagebücher, Zeitungsnachrichten, Briefe werden eingesetzt, um authentisch zu wirken. Er kam im Nebel an meinem Fenster herauf, wie ich Ihn schon oft zuvor gesehen; heute jedoch kam Er in Menschengestalt, greifbar, nicht als Gespenst, und Seine Augen glühten wie die eines Menschen, der in höchster Wut ist... Mit seiner linken Hand hatte er Frau Minas Hände umfaßt und hielt sie mit ausgestrecktem Arm weit von sich; seine Rechte umklammerte ihren Nacken und drückte sie mit dem Gesicht an seine Brust. Ihr weißes Nachthemd war mit Blut bespritzt... Der Mond verdunkelte sich einen Augenblick, als eine Wolke an ihm vorbeizog; und als das Gaslicht unter dem Streichholz... aufflammte, sahen wir nichts mehr als einen dünnen Dampf. Dieser verschwand, ehe wir uns noch zu fassen vermochten, durch den Spalt unter der Tür... Wobei Mina, die sich in ihn verliebt, durch seinen Liebesbiß, der eigentlich ein Geschlechtsakt ist, selbst Vampirin, also eine Besessene, wird. Das Spannungsmittel des Romans ist das erschreckende Zwischenreich. Ich habe gehört, daß kein zweiter trivialer Mythos von Literaturwissenschaftlern, vor allem Frauen, in letzter Zeit häufiger untersucht wurde als Stokers Buch. Und es kann schon sein, daß dieser phallische Biß von emanzipierten Frauen des vorigen Jahrhunderts, wie Lucy, aber auch Mina, unterschwellig als eine Befreiung empfunden wurde, von jenen Frauen, die sonst zu Nähkorb und zu asexueller Einsamkeit verdammt waren. Mina erwacht ja überhaupt erst durch den Biß. Aber die Männer hatten Angst und wünschten und verwünschten zugleich diese selbstbewußte Sexualität ihrer erwachten Frauen. Zum Erfolg in der prüden viktorianischen Zeit der Mina und der Lucy führte sicher der subtile sexuelle Subtext des Stoker-Buches, wo dieser Antiheld nun ausschweifend und sexbesessen gegen Prüderie und verlogenes Wertesystem unserer Urgroßeltern vorging... Dann hörte ich draußen im Gebüsch ein Geheul wie von einem Hund, nur wilder und tiefer... Bald darauf hörten wir das Klirren des Fensters, und eine Menge zerbrochenen Glases fiel auf die Diele. Der Fenstervorhang

58 58 sighiºoara - oraºul culturilor Vampirismus als Surrogat für schrankenlosen Geschlechtsverkehr, das kann ich mir vorstellen. Aber Stoker trieb es vielleicht zu wild in den Londoner Bordellen, er hatte eine frigide Frau, hab ich gelesen. In den Filmen, vor allem bei Coppola, aber auch bei Curtis, ist es der walachische Fürst Vlad, der Untote, Überlebte, der in verjüngter Gestalt, Mina und Lucy nachstellt,der 500 Jahre lang seine tote Frau Maria sucht, sie wiedergeboren in Mina bzw. Lucy wiederfindet. Aber auch andere Vampirinnen kommen bei Stoker vor. Modernste Kälte und Liebesschwäche. Eiseshauch geht ja auch von Gespenstern aus. Wer aber ist Dracula wirklich, wenn er nicht nur eine Romanfigur sein soll? Er war nicht sehr groß, aber untersetzt und muskulös. Sein Auftreten wirkt kalt und hatte etwas Erschreckendes. Er hatte eine Adlernase, geblähte Nasenflügel, ein rötliches, mageres Gesicht, in dem die sehr langen Wimpern große, weit-offene, grüne Augen umschatteten; schwarze buschige Brauen gaben ihnen einen drohenden Ausdruck. Er trug einen Schnurrbart. Breit ausladende Schläfen ließen seinen Kopf noch wuchtiger erscheinen. Ein Stiernacken verband seinen Kopf, von dem schwarze gekräuselte Locken hingen, mit seinem breitschultrigen Körper. So beschreibt ihn Nikolaus Modrussa, der im 15. Jahrhundert Legat des Papstes am ungarischen Hof war, und Vlad Tepes (Tsepesch), wie gesagt, den rumänischen Iwan den Schrecklichen, gut kannte. Stoker hat doch diese Beschreibung in seinen Roman übernommen? Ja, ihm diente, wie wir sahen, als Dracula-Vorbild: der grausame walachische Fürst Vlad Tepes, der Pfähler. Dieses Vorbild wird im Roman weniger deutlich als in den Filmen, vor allem in Coppolas Dracula, aber auch bei Curtis oder schon bei Tod Browning mit dem berühmten Bela Lugosi als Vampir, agiert auch der historische Vlad. Und es gibt sogar Dokumentarfilme, die diesen Hintergrund ausleuchten wollen, etwa Die blutig ernste Geschichte des Grafen Dracula, erzählt von Vincent Price. (Canada 1984). Hier werden auch Schlacht- Sequenzen des historischen Schinkens Vlad Tepes (The True Life of Dracula, von 1978) eingeblendet, den Ceausescu bestellt hatte: Tepes sozusagen als getürkter Ceausescu-Vorgänger: grausamer Patriot und Volksheld. Und bei Coppola stellt sich der Vampir Mina sogar als Prinz Vlad vor. Coppola blendet auch Vlads bekanntes Porträt eines anonymen Malers in den Film ein. Meist aber ergeben sich, genau wie im Roman, heillose Vermischungen und Verwechslungen. Historische Falschheiten, Fehler und Verballhornungen häufen. sich, die einem in Siebenbürgen Geborenen die Haare zu Berge stehen lassen.. Kurz vor einer meiner Heimreisen nach Transsylvanien entdeckte ich am 3. Mai. 96 im Mailänder Corriere della Sera das Bild eines mir von Kindheit an vertrauten uralten Gebäudes mit dicken und schiefen Mauern auf der mittelalterlichen, noch erhaltenen Burg meiner Heimatstadt Sighisoara-Schäßburg, dazu das wohlbekannte Porträt des walachischen Fürsten Vlad. Und einen Artikel über angebliche Fresken, die in jenem Haus vom Architekten George Baltag im zweiten Stock gefunden worden seien: Drei Männer und eine Frau. Die Zentralfigur intakt. Angeblich soll sie dem Druck von 1488 aus der Württtembergischen Landesbibliothek, der Vlad darstellt, den auch Coppola im Film zeigt und Modrussa beschreibt, ähneln. Wir fuhren natürlich auch nach Schäßburg. An einem jener Tage standern wir unten auf dem Burgplatz. Ich war im Stundturm-Museum gewesen, meine Frau wollte auf den Turm; ich saß nun im erwähnten angeblichen Geburtshaus des Vlad, das jetzt natürlich eine Dracula -Gaststädte geworden ist. Alles erschien mir wie im Traum, surreal. Ich ging hinaus, suchte meine Frau, sie war auf dem Turm, kam die Treppe herab, und ich erinnerte mich an einen Traum, wie wir gemeinsam durch das Museum gefallen waren, tiefer immer tiefer... Vlads Vater: Vlad II, Dracul, auf dem Reichstag zu Nürnberg, irgendwo brannte rot die Jahreszahl 1431, er kniete vor Sigismund von Luxemburg, König von Gottes Gnaden der deutschen, böhmischen und ungarischen Lande; Vater Vlad wurde eben zum Fürsten der Walachei erhoben und zum Ritter des Drachenordens geschlagen. - Von jetzt an, kam die tiefe Stimme des Königs: trägst du den Namen Dracul. Dracul, und man sah aus dem Wort einen Teufel aufliegen, alle bekreuzigten sich. Denn Dracul heißt auf Rumänisch : Der Teufel! Aus dem Ehrennamen also wurde aus Unkenntnis ein Höllenname. Auch hier eine Verballhornung! Draculéa, wie der Sohn genannt wurde, Vlad III Tepes, der Pfähler, erbte von seinem Vater Vlad II Dracul, den Namen, aber dieser Name geht zurück auf den erwähnten Drachenorden Societas Draconis, einen Kampfbund gegen die Türken. Der in Nürnberg so hochgeehrte Vater kehrte dann 1431 nach Schäßburg zurück, wo er sein Hauptquartier hatte, und auch das Recht zur Münzprägung besaß (es gibt noch heute solche Münzen mit dem Drachen in Ringform, dem Uroborus, der ein Kreuz hält). Wir aßen natürlich mittags im Dracula-Restaurant, das touristisch günstig im Paulinus-Haus, dem angeblichen Geburtshaus Vlads, eingerichtet worden war. Und wir bestaunten vorher noch den Schwibbogen über dem Pfarrgäßchen und den Blick auf die schiefen alten Häuser, den Pfarrhof und oben wie eine Steinglucke thronend die alte Bergkirche, die es schon zu Vlads Zeiten gegeben hatte. Auch hier wieder diese heillose Vermischung, sagte ich in den ziemlich dunkeln Raum des uralten Hauses hinein. Und wir bestellten natürlich den Räuberbraten. Ist es denn nicht möglich, daß Vlad wirklich hier geboren worden ist? Es könnte ja sein. Geboren ist er mit ziemlicher Sicherheit hier; sein Vater Vlad Dracul hatte nach der Rückkehr von Nürnberg von 1431 bis 1435 in der Stadt Asyl gefunden, bevor er 1436 auf den Thron der Walachei kam. Doch hier, lies, was der Historiker Kroner heute schreibt: Vlad Dracul fand von 1431 bis 1435 zunächst in Schäßburg Asyl... Es ist aber nicht erwiesen, daß er auf dem Museumsplatz/ Ecke Pfarrgäßchen gewohnt hat, auch nicht, daß sein Sohn Vlad Tepes (der Pfähler) hier geboren wurde. Das Haus ist erst später errichtet worden. Aus den Unterlagen geht nicht hervor, wo er Unterschlupf gefunden hat. Trotzdem, wird das genannte Haus von rumänischen Historikern als das Haus des Vlad Dracul ausgewiesen und touristisch als Dracula - Gaststätte vermarktet... Schon Bram Stoker hat doch eine irre Vermischung der Geographie, Geschichte und Vampirsage aus

59 sighiºoara - oraºul culturilor 59 Siebenbürgen angerichtet. Und viele Stoker-Seiten sind gekonntes Plagiat aus andern Büchern. Seit der Entdeckung eines Stoker-Archivs in Philadelphia weiß man es: Da gibt es die Reisebeschreibungen aus dem Jahre 1822 des britischen Gesandten in den rumänischen Fürstentümern, ein Transsylvanienbuch der Emily Gerard, die Vampir-Erzählung Carmilla des Sheridan Le Fanu, und ein Buch der Sabine Gould Cartea pricolici, wo auch die Geschichte der Mädchenmörderin Elisabeth Báthory vorkommt. Die Blutgräfin, die zur Verjüngung in Blut badete, diente Stoker mit als Blutmonster-Modell. Diese Vermischungen und diversen Plagiate und verschiedenen Ebenen hat Coppola dann versucht in seinem Film zu montieren. Jedenfalls: ein heilloses Durcheinander. Wird dieses Durcheinander nicht noch heilloser durch die Vermischung dieser Fiktion mit der realen Geschichte des walachischen Fürsten Vlad Draculea, genannt Vlad Tepes, der Pfähler? Aber auch diese Tatsache in der Draculalegende ist erst seit 1963 bekannt. Grigore Nandris (Nandrisch), ein rumänischer Gelehrter, hatte auf einem Kongreß in New York den historischen Dracula und dessen Identität aufgedeckt. Und die Demythisierung nahm ihren Lauf, beteiligt waren vor allem rumänische und amerikanische Forscher, so die Professoren McNally und Radu Florescu 1972 in Search of Dracula. Die Forschung hat sich später in diese Richtung bewegt, doch die Fairness fehlte. Konzessionen an Publikums- Geschmack und Sensationsgier blieben bestehen. Wir aßen. Wir schwiegen. Ich erinnerte mich, daß die Ungarn diese meine Geburtsstadt an der Wende zum 17. Jahrhundert und nach einr schrecklichen Kriegsverwüstung Nemesvár, also Niemandsstadt genannt hatten! Das ganze Land nun ein Niemandsland? Ich erinnerte mich: Bukarest, Snagovsee und das Inselkloster, wo uns früher einmal, als ich noch hier lebte, ein schmuddliger Mönch das Grab des Vlad Tepes gezeigt hatte... Das freilich verschlossen war: 1931, zum 500 Geburtstag von Vlad war es geöffnet worden, und - es war leer! Vlad ist tatsächlich verschollen, verschwunden. Woher die Historiker heute nun den wirklichen Toten, also die Knochen, nehmen wollen, ist schleierhaft. Er kam in einer Schlacht gegen die Türken ums Leben. Und es heißt, sein Kopf sei nach Istanbul, sein zerstückelter Körper aber nach Snagov gebracht worden. Doch beides hat sich wie bei einem Phantom wirklich in Nichts augelöst, ist nirgends zu finden! Und die Geburtslegende des Vlad Tepes hier in Sighisoara-Schäßburg ist Legende geblieben. Auch andere Fälschungen sind Legion, in einem Buch über Dracula-Filme wird Siebenbürgen-Transsylvanien als rumänisches Land jenseits der Berge, beschrieben: und, so heißt es z.b.: in Sighisoara- Schäßburg lebte Dracula in einem Haus mit massiven Mauern, das heute noch steht. In Wirklichkeit war Schäßburg eine siebenbürgisch-sächsische Stadt, die damals zu Ungarn, später zu Österreich-Ungarn gehörte, erst seit 1919 ist sie rumänisch! Zu Vlads Zeiten noch mit freiem Stadtrecht, lag sie im sogenannten Königsboden im Fürstentum Siebenbürgen, und war nicht rumänisches Land, gehörte nie zur Walachei. Im Stadt-Zentrum einer siebenbürgisch-sächsischen Stadt durfte kein Fremder siedeln oder gar Hausbesitz haben, Vlads Geburtshaus kann nur in der Unterstadt gestanden haben. Aber daß er in Schäßburg geboren worden ist, das stimmt.. Und jetzt sitzen wir hier und speisen im Restaurant Dracula. Es dient dem Geschäft im Gespenster-Haus einen Räuberbraten zu verzehren. Nach dem Essen machen wir gemeinsam einen Rundgang durch die verwinkelten Gassen, eben durch das Tor des Stundturmes mit dem Fallgitter. Es riecht dimpig, staubig, und der Rost des grausigen eisenvergitterten Fensters, ausgerechnet des Folterstübchen, welch eine Schmerzidylle, geht mir in die Augen... höre die Uhr nun schlagen. Die Turmspitze ragt im Blick in den vergangenen Himmel, ich hör, sie schlägt, im Ohr berührt, Tritt da auf viele andere Tritte der längst Toten. Turmsilben schlagen. Und die ganze Historia flandert vorbei, Die bemalten Holzfiguren: Die sieben Tage sind nicht mehr zu sehn. Hör, hör der Tod ist fühlbar geworden, hier auf der Bank vor dem alten Museum ein leichter Wind, ein Wehn des alten Eichenblatts/ durchstochen. Früher das Blut und jetzt der Hunger. Früher zuviel Gegenwart, dann zuviel Zukunft: Lüge, jetzt aber Nichts mehr, ein Summen, der Burgplatz die Leere, die wehtut. Dort, dort, sieh: sie kommen! Vater Vlad, Ritter des Drachenordens, und gewählter Fürst, fand Hilfe bei König Sigismund und beim Vetter am moldauischen Hof. Zog von Schäßburg aus bald auch in die Hauptstadt Tîrgoviste in der Walachei ein, verließ Schäßburg Schon als Kind, nach der ersten Thronbesteigung seines Vaters, begleitet Vlad, der Sohn, seinen Vater ständig, auch in den Krieg an die türkische Pforte, wo der Alte seine beiden Söhne, Vlad und Radu (den Schönen) als Geiseln zurücklassen mußte. Hier erlebt der halbwüchsige Vlad Grauenhaftes im Kerker Egrigötz in den anatolischen Bergen. Dort folterte ihn der Gefängniswärter Gugusyoglu, ließ ihn hungern, gab ihm Menschenfleisch zu essen und Kot, dann Tierhoden, so daß er gequält wurde von Begierden, und der Aufseher zwang den Jungen, erst 14 war er damals, ihm zu Willen zu sein. Fader Gestank in der Zelle nach dieser schweißigen Gewalt. Der junge Vlad sann auf Rache. Dem Gugusyoglu sollte ein spitzer Holzpfahl vorbehalten sein.und das regte den pubertären Vlad sehr auf. Vlad Dracul, der Vater wurde dann vom ungarischen König Johann Hunyadi geschlagen. Der älteste Sohn, Vlads Bruder, Mircea getötet, Vater Vlad floh. Ja, und der Geisel, dem Sohn Vlad wurden Greuelgeschichten über den Tod seines Bruders und Vaters erzählt. Es war Rache, die Vlad zum Blutfürsten werden ließ. Vater und Bruder seien von Vladislaws Henkern gezwungen worden, ihr eigenes Grab zu schaufeln, und sie seien in Stücke geschnitten worden. Was nicht stimmt. Der Vater entkam. Damals machten Greuelnachrichten Geschichte. Es gab ja kaum Zeitungen. Und so waren es auch Chroniken und tendenziöse Flugblätter, die Vlad den Sohn zum argen Wüterich und Vampir machten, der er nicht war. Also der Vater entkam. Mircea allerdings wurde tatsächlich lebendig begraben. Acht Jahre lang war Vlad auf Wanderschaft. Reisender in Sachen Macht. Versprechungen, Taktik, Lügen. Er kannte den Hof, die türkischen Wesire, war gleichaltrig mit dem Sultan Mehmed. Er hatte viele Städte und Höfe gesehen, Rom, Stambul, Nürnberg, Prag des Alchemistenkaisers Rudolf II. Er kannte viele Sprachen, hatte ein solides Wissen.

60 60 sighiºoara - oraºul culturilor Hunyadi söhnte sich mit Vlad aus, die Sachsenstädte sprachen für ihn. Vlad hatte den Rücken frei, marschierte in der Walachei ein. Aber was hat das noch mit dem Film- und Romanhelden Dracula zu tun? Es hat. Es ist die Idee, die immer wiederkehrt, schon in Stokers Roman, in vielen Filmen, bei Curtis, Corman, Polanski, Herzog oder Coppola, daß es sich bei Dracula um eine wirkliche Fürstengestalt handelt, die 500 Jahre überlebt, um einen historischen Wiedergänger also, einen Un-Toten, der nicht leben noch sterben kann, doch ausgestattet ist mit einem ungeheueren Lebensdurst aus ungestillter Liebe eines ungelebten unfertigen Lebens. Bei Coppolas Film wird Vlad durch die Liebe von Harkers Verlobter Mina erlöst. Darf endlich zu Staub zerfallen. Sie tötet ihn. Ist es nicht so, Geschichte verhindert erfülltes Leben und Liebe... In Stokers Roman wird es betont: dem pedantischen Rechtsanwaltsgehilfen Jonathan Harker wird im verfallenen Schloß des Vampirs eine Geschichtslektion in Form einer falschen Familiengeschichte der Draculeas zuteil: Wir Szekeler sind mit recht stolz, denn in unseren Adern fließt das Blut manchen tapferen Volkes, das kämpfte, wie es der Löwe tut - um die Herrschaft nämlich. Hierher... brachten die ukrainischen Stämme von Island herunter den Kampfgeist, den Thor und Wotan ihnen verliehen hatten und den ihre Krieger an den Küsten von Europa, ja, an denen von Asien und Afrika so wütend austobten, daß schließlich die Leute glaubten, es seien keine Menschen sondern Werwölfe. Die Verballhornung ist verwirrender gar nicht möglich, ein grausiges Gemisch. So kommen dann die Hunnen vor, auf die diese Werwölfe stießen, auf Attila. Wahr ist, daß die Székler, nicht Szekeler wie im Roman, ein ganz normaler madjarischer Stamm, und daß die Dráculesti Walachen sind, nicht Székler, Vlad Tepes gehört in die Walachei und nicht nach Transsylvanien, wo er nur zufällig geboren wurde, weil sein Vater zeitweilig dort im Exil lebte. Aber alle Filme plappern diese Fälschung nach. So wird etwa im Film Dracula (1979) von John Badham, Vlad vom Irrenarzt Dr. Sewards in London gebeten, ein Buch in ungarischer Sprache zu übersetzen. Das kann der aber nicht, da er Székler sei und kein Madjar. Ein Blick ins Lexikon hätte genügt: Székler sind ein madjarischer Volksstamm. Die natürlich madjarisch sprechen. Coppola läßt Dracula mit starkem ungarischen Akzent sprechen, was völlig falsch ist. Im Spiegel wurde sogar von einem unverkennbaren transsylvanischen Akzent gesprochen. Stokers Ignoranz wird auch heute noch weitergetrieben. Sein Gewährsmann in Sachen Transsylvanien, der Budapester Orientalist Arminius Wanderbey, der auch als Figur im Roman auftaucht, hatte Stoker sicher richtig informiert. Stoker lernte diesen Wanderbey, der ihm Erstaunliches aus Transsylvanien berichtete, an einem Abend des Jahres 1890 kennen. Transsylvanien war schon damals ein Zauberwort, Jules Verne, aber auch James Frazers The Golden Bough (1890) hatten behauptet, daß in Transsylvanien/ Siebenbürgen wie in keinem anderen Land, Material für Vampire zu finden sei. Ich habe meinen Freund Arminius von der Budapester Universität gebeten, mir alles, was er über dessen Leben weiß, mitzuteilen, und er hat mir alle Daten zukommen lassen. Falsche Daten über Vlad. Auch Jonathan Harkers Geschichtsneugierde hält sich in Grenzen.. Schon Stoker hat, ähnlich wie Jules Verne im Karpathenschloß, wohl deshalb Transsylvanien zum Handlungsort gewählt, weil sich da ohne Realitätskontrolle wild darauflos phantasieren läßt. Doch schon Harker wie auch der mit hineingezogene Leser, haben im Buch selbst keine Chance, die Wahrheit zu erfahren; Stoker hetzt sie von einem Schreck zum andern, keine Realität darf die hysterische Geschichte stören, die Märchen-Spannung nehmen. Alles muß aus der Welt fallen: Aufklärung soll nicht sein: Harker entdeckt den Vampir und Wiedergänger als tagschlafenden Untoten im Sarg, also bleibt die reichhaltige Schloßbibliothek unkonsultiert; in Budapest ist s das Nervenfieber, das den Besuch der Nationalbibliothek verhindert; in London die Blässe der ihm nahestehenden, nun mit dem Vampirvirus infizierten Frauen, Mina und Lucy, um im Britischen Museum des Grafen (also Vlads) Familiengeschichte zu überprüfen, durch Aufklärung dem überhitzten Schrecken beizukommen. Und in der Mythenherstellung sind die Geübtesten Dracula selbst und der Irrenarzt Prof. Dr.Dr.Dr. h.c. Van Helsing, Gegenspieler des Vampirs und Vampirbekämpfer. Dracula zeigt etwas von der Irrengeschichte unserer Zivilisation. Ein Teil des Schlosses mit vergitterten Fenstern ist tatsächlich ein privates Irrenhaus. Und bei Professor Van Helsing, Vampirologe und Irrenarzt in Amsterdam, ist der Vampir (oder der Irre) schon im Psychiater selbst angelegt, beim Essen eines Roastbeefs leckt er sich genüßlich die blutigen Finger ab. Diese Metapher der Heilanstalt ist auf unsere Zivilisation voll übertragbar, die übrigens viele Vampir- Filme durchzieht. In Tod Brownings Dracula aus den dreißiger Jahren, mit dem berühmten Vampir-Darsteller Bela Lugosi, einem Ungarn aus Siebenbürgen, der in einem schwarz-roten Umhang als Dracula beerdigt werden wollte, ist ein Großteil der Handlung sogar in eine englische Schloß-Klinik verlegt. Aber auch die blutige Geschichte Vlad Draculeas, des Pfählers, spiegelt im Kleinen den Kern der gesamten Historie: Ihren Blutfaden. Krieg. Grausamkeit, Blut, Kannibalismus. Noch mehr: Vlad ist unser Zeitbild: Die Zivilisation hält sich rückblickend als blutiges historisches Verbrechen nur durch Gewalt, durch Grausamkeiten am Leben, Raubbau, Blutsaugen an der Natur und dem Menschen. Wir sind Posthume geworden. Blutrausch der Geschichte. Das geht weit zurück. Der Wolf als Staatsfahne bei den Dakern, Vorfahren auch der Walachen, die in Transsylvanien ihre Haupstadt Sarmisegetuza hatten; junge Krieger wurden in den Kampf eingeübt, indem sie seelisch zu Wölfen wurden, schreibt Mircea Eliade:... durch das Überziehen eines Wolfspelzes, durch Zeremonien herbeigeführte völlige Verwandlung des Verhaltens... sie verhielten sich wie Menschenfresser, aßen so auch Menschenfleisch. Raserei. Berserkerei. Ein ekstatischer und rituellpathologischer Zustand. Man kann es irr nennen. Ekstatischer Schamanismus auch bei einem Stamm der Székler aus den Ostkarpaten, Tschangö, genannt. Und manche behaupten: Verwandlung fände wirklich statt, nämlich im gespenstischen Zwischenreich eines Zweiten

61 sighiºoara - oraºul culturilor 61 Körpers aus Bioplasma, in einem todesschlafähnlichen Zustand, den übrigens auch Castaneda beschreibt. Scheintodähnliche vampirische Halluzinationen. Bekannt ist ja, daß Stoker sich in der Geschichte des Vampirismus und des transsylvanischen Okkultismus viel besser auskannte als in der realen Geschichte, da ist er ein Versager. Aber intuitiv erfaßt er ihren verborgenen Kern: Prof. Dr.Dr.Dr. h.c.van Helsing, Vampirologe und Irrenarzt, verkörpert ihren korrumpierten, heuchlerischen und zweifelhaft aufklärerischen Geist... Ohne Ideologen - keine Gewalt und keine Geschichte, als liege ihr Wesen im Blutdurst, der mit edlen Motiven verhüllt wird. Aber Stokers Buch ist ungewollt auch Spiegel des Spiegels. Der geschichtliche Betrug und die Verfälschungen beginnen schon bei der historischen Darstellung des Stoker-Vorbildes Vlad Draculea, Todesund Blutfürst der Chroniken, die eigentlich tendenziöse Flugschriften meiner Vorfahren, der Siebenbürger Sachsen sind. Ihre haßerfüllten Berichte an den ungarischen und deutschen Hof bilden die Grundlage für die Dracula-Legende. Vlad war besser als sein Ruf. In rumänischen und russischen Chroniken ist er Patriot und Held. Die deutschen Chroniken sind Tendenzschriften, und es ist anzunehmen, daß sie auch Inspirationsquelle Stokers, sind. die er im Britischen Museum las. Am Anfang war der Handelskrieg. Vlads Land war unvorstellbar arm, Staat und Gesellschaft korrupt. Und abhängig. Der rabiate und intelligente Mann brauchte Geld, Waffen, Söldner. Sein sogenanntes Stapelrecht, schröpfte den Transithandel der Sachsenstädte in den Fernen Osten, der über seine Donauhäfen lief. Die Krämerseelen versuchten deshalb, Vlad zu stürzen: sie unterstützten je einen feindlichen Thronprätenden. Vlad rächte sich. Er verwüstete ihr Land. Frauen und Kinder wurden getötet, die Männer gepfählt. Ein Kaufmannszug, der das Stapelrecht nicht beachtete, wurde aufgespießt. Ein anderer in einen Saal gesperrt und lebend verbrannt. Es war sein Lust und gab ihm Mut,/ wenn er sah fließen Menschenblut. So Martin Beheim, der ein großes Epos über den Blutfürsten Vlad geschrieben hat. Geschichtsschreibung beruht recht oft auf Phantasie, auf nicht nachprüfbaren Berichten von längst Toten, oft auf Fälschung, Ereignisse werden durch Sprache gelenkt, ja schließlich posthum erfunden. Wie etwa Vlads Geschichte: Der berühmte Straßurger Druck von 1500: Vlad der Pfähler speist unter den Gepfählten, zeigt diesen allein am Tisch essend, vor ihm ein Henkersknecht, der Leiber zerstückelt und siedet, als äße er diese Gekochten. Darüber die Schrift: Hie facht sich an gar graussamliche erschröckenliche hystorien von dem wilden Wütrich Dracole wayde. Wie er die leut gespiesst hat. vnd gepraten. und mit den häuptern in einem kessel gesoten. Auf diesem Druck ist ein Wald von Gepfählten zu sehen, die in den unmöglichsten Körperhaltungen aufgespießt sind. Im Hintergrund wohl das siebenbürgisch-sächsische Kronstadt: der Überlieferung nach, geschah dies einsame Mahl des Grauens bei einem neuen Einfall des Pfählers in Siebenbürgen, eine Strafaktion. Man muß sich vorstellen, was Pfählen heißt: Stephanus Gerlach, ein Zeitgenosse Vlads, schildert diese Folter in seinem Türkischen Tagebuch..... die Spieße von Holtz mit Unschlitt oder Talk... man bindt solchen Übeltätern Sailer an die Füße, stößt ihnen den Spieß zu dem hinteren Leib hinein... Zuerst aber kniet der Delinquent mit in den Staub gedrücktem Haupte nieder, die angezogenen Oberschenkel gekreuzt;... und die Bahn hinreichend eingefettet, der Pfahl, aber nicht angespitzt, sondern abgestumpft,... die Organe beiseiteschiebt, und wird fünfzig bis sechzig Zentimeter in den Mastdarm eingeführt, dann mit dem Delinquenten senkrecht aufgerichtet. Und der Körper mit seiner Schwere drückt Mann oder Weib hinab, und langsam dringt der Pfahl durch den Körper, sucht den tödlichen Weg. Es ist erst seit einigen Jahren erforscht, daß die Dracula-Legende auch zur deutschen spätmittelalterlichen Literatur gehört, und sie beruht auf diesen Pamphletschriften: Die histori von dem posen Dracol. Es gibt 12 Drucke, der früheste stammt von 1488, er wurde bei Marcus Ayrer in Nürnberg gedruckt. Dann gab es Drucke in Colmar, Lambach, St. Gallen, Augsburg, Bamberg, mehrmals in Nürnberg. Die überlieferten Anekdoten sind bunt, voller Grausamkeiten, sie widersprechen anderen historischen Berichten über Vlad: Behinderte und Arme werden in den deutschen Tendenzschriften von ihm zum Gastmahl eingeladen. Wieder wird der Saal mit den vielen Männern, Frauen und Kindern niedergebrannt. Dem entsetzten Gefolge erklärte Vlad, er wolle nicht, daß in seinem Land jemand arm und krank sei. Den Zigeunern ergingst es noch schlimmer: Item es komment in sin land by drie huntert Ziginer, da nahm er die besten... und ließ sy braten, die mußten die ander Ziginer essen... Geschichte war und ist blutig. Aber die (meist erfundenen) Scheußlichkeiten des Vlad Dráculea, üblich damals, sind grausame Fiktion. Dazu kam das tierische, pathologische Ergötzen des Volkes. Hinrichtungen und Folter in Buden- und Jahrmarktsatmosphäre. Es war die sadistische Phantasie nicht nur jener Zeit! In den russischen und rumänischen Chroniken hat Vlad wohl gepfählt, jedoch nur als strenger, aber gerechter Richter wider Reiche und Korrupte zur Abschreckung, gegen die Türken als Kampfmittel. Und mit seinen Methoden wird die Walachei ein starker und organisierter Staat. Es gibt ein gut instruiertes Heer, das er selbst unterweist. Weil die Macht eines Fürsten im Inland schwach war, liquidierte er Ostern 1459 den Kronrat, etwa 500 Großbojaren und Kleriker ließ sie samt ihren Frauen durch den Spieß ziehen. Ihre Ländereien verteilte er an Kleinadlige und freie Bauern, die ihm dafür gewogen waren, Kriegsdienste leisten mußten. Immer in der Mühle zwischen den Großmächten - herrschte er... gewalttätig, weil er nie mächtig war. Jetzt erst ist er zu seinen großen Heldentaten fähig, 1458 schlägt er ein türkisches Heer, werden gepfählt. 1459: eine Gesandtschaft, die Tribut fordert, wird ebenfalls gepfählt. Eine Aktion unter der Führung des Beg von Nicopolis Hamza, die Vlad mit List gefangennehmen soll, mißlingt Türken werden rings um Tîrgoviste aufgespießt. Doch war sein Land zu klein, um der Großmacht Paroli zu bieten. So schrieb er an mehrere Fürsten und

62 62 sighiºoara - oraºul culturilor Könige, auch an Matthias Corvin, den ungarischen König, um Verbündete zu gewinnen. Sie ließen ihn allein. Mohammed II, der Eroberer von Byzanz, greift ihn mit einem Heer von Soldaten und vielen Schiffen auf der Donau an. Vlad hat Mann. Er führt den ersten Guerillakrieg der Welt. Er legt Hinterhalte, attackiert bei Nacht etc. Die Osmanen ziehen erschöpft ab. Doch auch seine Kräfte sind aufgebraucht; er muß wieder nach Transsylvanien fliehen. Bruder Radu verrät ihn: wird Fürst. König Matthias Corvin verrät ihn, schickt das versprochene Heer nicht. Sein Freund und Vetter aus der Moldau, Stefan, verrät ihn, greift ihn sogar an. Leider bleibt in den Dracula-Filmen diese wesentliche, die historische Tragödie des globalen Verrats ausgeklammert (bei Curtis und auch bei Francis Ford Coppola.) Sie dient nur als pittoresker Hintergrund: Schattenbilder des Kampfes, Türkensilhouetten, Krummschwerter. Pferde. /Schnitt./ Falsche Nachricht vom Tod Vlads. Und Selbstmord der Fürstin Elisabeth. da sie die falsche Nachricht glaubt. Ihr leichenblasses Gesicht. Blut um den Mund. Auf eiskalten Fliesen./ Schnitt./ Rückkehr Vlads. Vlad in seinem roten Schlachtengewand tobt, Zerstörungswut überkommt ihn in der Hauskapelle, er schleudert sein Schwert nach dem Kreuz vom Hausaltar, mitten aus dem Kreuz schießt ein Blutstrom, der alles zu überschwemmen droht. /Schnitt./ Vlad schwört ab, verflucht Gott, alles sieht nach einem Teufelsbund aus. Vlad irrt in Coppolas Film als Wiedergänger und Untoter durch die Zeiten um die verlorene Geliebte zu suchen. 500 Jahre später: Er findet Mina, Harkers Verlobte in London. Sie ähnelt der Selbstmörderin Elisabeth aufs Haar. Grauen als Liebesgeschichte. Die Wiedergekehrte Geliebte Elisabeth/ Mina erlöst den Untoten durch ihre Liebe, das heißt, sie gibt ihm seinen Tod: hebt die quälende überdehnte Lebens- Zeitspanne auf: er darf durch Liebe endlich zeitlich werden, einen Moment ist er wieder im Fleisch, glüht, warm und glücklich, und stirbt, als wäre die Zeit zurückgedreht in sein ehemaliges Leben als menschliches Wesen. Doch die viel bedeutendere Tragödie Vlads beruht auf Verrat. Keiner der vielen Filme hat den grausamen Wahnsinn der Geschichte als Irrenstück, als Verrat an der Wahrheit und am einzelnen Menschen in Schreckensbilder übersetzt. Die Tragödie Vlads: Corvin verrät ihn, nimmt ihn auf dem Höhepunkt seiner heroischen Karriere des Abwehrkampfes gefangen, und sperrt ihn jahrelang in die finstern Verliese der Festung Visegrád (Wischegrad) unter der Donau bei Budapest. Der Grund: 3 gefälschte Briefe, in denen Vlad dem Sultan angeblich Verhandlungen anbot, und sich ihm unterwerfen wollte, also ein Verräter war, wurden (möglicherweise) von den Sachsenstädten dem ungarischen König zugespielt. Corvin schickt dem Papst über den Legaten Modrussa eine Kopie der gefälschten Briefe. Und eine Reihe der kursierenden verleumderischen Gerüchte über den Wütrich. Denn der Ungar muß sich sowohl dem Papst als auch den Venezianern gegenüber rechtfertigen, warum er den großen Türkenkämpfer ausgerechnet jetzt gefangennimmt, obwohl er Geld für den Türkenfeldzug erhalten hat: Diese Flugschriften sind der Beginn der schriftlichen Dracula-Legende, Pius II publiziert sie in seinen Comentarii. Hier sind alle Motive der deutschen Chroniken über den Wüterich Vlad aufgeführt. Ein wunderliche vnd erschröckliche History von einem grossen wüterich genannt Dracol Wayda. Der do so gar unchristeliche marter hat angelegt de meschen als mit spissen. auch die leute zu tod geschliffen etc. Währenddessen ist Vlad im Finstern eingemauert, sich selbst und seinem Körper ausgeliefert... Zeitticken, einsamer Herzschlag, alptraumartig, zeitlos. Finsternis und eine Unmenge von Ratten, der feuchte fade Erd- und Donaugeruch... Und draußen sind die Verleumder am Werk. Flugblätter im Auftrag des ungarischen Hofes zu Buda geschrieben, seinen Teufelsnamen Dracul zu verbreiten, so in der Histori von dem posen Dracol der vil wunders vnd vbels begangen hat. - Einige Jahre später. Vlad lebt wieder frei in Buda. Dann neue Schlachten, den Thron wiederzugewinnen. Doch er ist müde, zu Tode erschöpft, und er fällt im Kampf. Sein Kopf kommt nach Tzarigrad. Der arg zugerichtete und zerstückelte Körper angeblich nach Snagov, ein Grabmal ohne Namen. Wirklich ein Untoter, denn - das Grab, wie wir sahen, als es geöffnet wurde, war leer, und Vlad seither ein Phantom? Stoker und die vielen Filme stellen ihn mit recht als Wiedergänger und Hasser dar. Ein außerweltliches unheimliches Porträt des Rächers, ein ressentimentsgeladenes Ungeheuer der Geschichte, das jede Nacht ein anderes menschliches Wesen anfällt, und es infiziert, daß es auch zum Vampir wird, so daß die tödliche Blutsauger-Krankheit rapide fortschreitet. Und was ist Geschichte anderes als Revanche, Rache, Ressentiment, daher Gemetzel um Gemetzel. Ob nun 1914, Oder Kommunismus als Rachephänomen, Widerständler, die dann in ihrem roten Reich ihre ehemaligen Peiniger übertrafen. Coppola setzt in seinem Film ja sogar die von uns allen gefürchtete Blutkrankheit Aids wie ein die aus dem Gleichgewicht geratene Natur rächendes Weltuntergangssyndrom ein: Ja, das löst er filmisch großartig: der wunderbaren barocken Bilderflut mit Macbeth-Sequenzen unterlegt er mikroskopische Aufnahmen von Blutplasma: Dracula als Allegorie für die Pest unserer Tage. Und das Publikum stürmte 1992 die Kinokassen. Die professionellen Vampirologen Vampire Research Center in den USA konnten sich vor Anrufern kaum retten. Vamp-Mode im schwarzroten Schauerlook in den Boutiquen. Auf Partys übte man den Tanz der Vampire. Bei Stoker ist die Infektion noch sexual-okkult: durch die Ansteckung eine quälende Unsterblichkeit zu erhalten, untot im Bioplasmakörper; und die Untoten bedrohten das Universum. In England auf seinen neuen Gütern wütete der Liebes-Vampir weiter. Mina berichtet in ihrem Tagebuch über die Ansteckung der somnambulen Lucy:... fiel das Silberlicht des Mondes auf eine zurückgelehnte schneeweiße Gestalt... mir schien es, als ob etwas Dunkles hinter der Bank stünde, auf der die weiße Gestalt saß, und sich über sie beugte...etwas langes Schwarzes... Lucy, Lucy, schrie ich angstvoll, und jenes Fremde hob den Kopf. Von meinem Platz aus sah ich ein bleiches

63 sighiºoara - oraºul culturilor 63 Gesicht und rot leuchtende Augen... Ihre Lippen waren geöffnet, und sie atmete nicht so sanft wie üblich, sondern in langen keuchenden Zügen... da legte sie wieder die Hand an den Hals und stöhnte... stöhnte und seufzte... sie wies zwei kleine rote Stellen am Hals auf, wie Nadelstiche, und auf dem Kragen ihres Nachthemdes leuchtete ein Tropfen Blut. Da kommt als Retter in der Not der Irrenarzt, Aufklärer und Vampirologe Prof.Dr.Dr.Dr hc. van Helsing, den der Irrenhausdirektor Dr. Seward, ein Verehrer Lucys und Schüler Van Helsings zu Hilfe ruft. Sewards Klinik liegt gleich neben dem von Vlad über Harker gekauftes Haus. Helsing stellt seine Theorien auf, versucht Lucy zu heilen. Doch sie stirbt. Es folgt die gräßliche Prozedur einer Grabschändung, man kennt sie aus Vampirgeschichten: im Sarg wird der Untoten (oder Scheintoten) Lucy ein Pfahl ins Herz gerammt, die Irrenärzte Seward und Van Helsing trennen ihr den Kopf vom Rumpf, um sie, die nun ebenfalls Infizierte und Untote, im Tode zu erlösen. Mina hat einen Schock, sie wird zur Erholung in Sewards Klinik eingeliefert. Doch Dracula ist hinter ihr her. Prof. Dr. Dr. Dr. h.c. stellt nun eine vernünftelnde Koalition und Expedition auf, um den Meister der Un- Toten zu liquidieren. Unter der Fahne der Wissenschaft und der Ratio. Van Helsing, Irrenarzt, ontologischer Zensor und Seelen-Polizist, hat selbst Angst, ja, ist selbst angesteckt vom Jenseits-Virus. Er ist die eigentliche Gefahr, da er all diese tatsächlichen Vorgänge und Ängste zu Entartungen deklariert, sie bekämpft, jedoch eine Mission daraus macht, eigentlich sich selbst bekämpft, seine Bewußtseinsspaltung, nichts klar aussagt, nicht einmal mit welchem Gegner man es zu tun hat!... Nichts zu den anderen, die so nachdrückliche Fragen stellen. Wir müssen gehorchen, und Schweigen ist Teil des Gehorsams, und Gehorsam wird dich sicher und gesund in die liebenden Arme zurückführen, die auf dich warten. Ein Zwiespalt, der nicht eingestanden wird, stärkster Masken bedarf, nämlich tyrannisches Gebaren. So ist am Schluß im Roman Van Helsing das eigentliche rastlose Zivilisations-Ungeheuer der gespaltenen Seele, der blasse nächtig durch die Straßen Londons schleichende Transsylvan dagegen ein bedauernswerter Greis. In Coppolas Film aber ist der Fürst Vlad jung, oh Wunder: in echtem Liebesfieber für Mina entbrannt Liebend wird er auch sterben können. Keinen eigenen Tod hat der, der nicht lieben kann, der haßt das, was er nicht lieben kann, will es zerstören, die ganze Realität, die sich ihm entzieht. hier Prof. Ambronsius heißt, mit hirnrissigen Fledermaus- Theorien, die er an Ort und Stelle in Transsylvanien beweisen will. Der einiges entdeckt, doch sich um die Folgen seiner Entdeckung nicht schert, sogar selbst infiziert wird. Anstatt Fledermaus, kann man auch Genmanipulation oder Atomkraft sagen, Wissenschaft und Technik als eigentliche Gefahr für die Erde. Und je mehr aufgedeckt wird, umso näher sind wir dem Untergang. Bedeutungsschwer erklingt eine Stimme aus dem Off:... da wußte Professor Ambronsius noch nicht, daß er das Böse, das er für immer zu vernichten hoffte, mit sich schleppte. Mit seiner Hilfe konnte es sich endlich über die ganze Welt ausbreiten. In Stokers Roman flüchtet Dracula noch vor der wissenschaftlichen Vernichter- Expedition des Vampirologen Van Helsing in seinem Sarg gesichert mit dem Schiff nach Galatz, dann über den Sireth und die Bistritz nach Siebenbürgen zum Borgopaß. Van Helsing und seine Mannschaft hinterher. Die müssen apokalyptische Schneewehen, Klüfte, Wolfsrudel, Geister und Vampire, Un-Tote vor allem, eine ganze Heerschar, die der Verfolgte schickt, überwinden! Da die Verfolger aber praktisch, irdisch initierter sind, überwinden sie das Okkulte der Natur, ihre letzten Elementargeister. Es gelingt ihnen auch den Zigeunerkonvoi zu überraschen, die den Sarg des die Zeit Überlebten transportieren. Sie öffnen den Sarg und durchstoßen voller Haß und Abscheu mit einem Pfahl das Herz. Der Körper des Untoten zerfällt zu Staub. Bei Coppola und in anderen Filmen ist die Therapie überzeugender... Die Vlad liebende Mina, seine aus der Vergangenheit wiedergekehrte Frau Elisabeth führt unter Tränen aber tapfer die Operation durch, Liebe erlöst den Geist: sie schlägt Vlad mit einem einzigen Schwertstreich den Kopf ab. Im persönlichen Weltuntergang verlieren die Armen Seelen ihren Zustand als unruhig schweifende Phantome, die weder leben noch sterben können. Die Grenze jedenfalls zwischen Leben und Tod fällt; der verdammte Untote der Geschichte darf durch Liebe sein somnambulisches Gespensterdasein verlassen. Ende auch der gestundeten Zeit: Wie eine Metapher auch für unsere Gegenwart: jenseits jeder bisherigen Erfahrung. Bei Heiner Müller heißt es: Stehende Figuren (Götter Denkmäler Typen) sind als Katalysatoren brauchbar, wenn Erfahrung die Geschichte überholt hat... wenn die Chancen vertan sind, beginnt, was Entwurf einer neuen Welt war, anders neu: als Dialog mit den Toten. Bei Stoker ist es noch die unheimlich kalte Arme Seele Dracula, bei Coppola aber wird dieses Kalte Herz vom eifernden Van Helsing, dem Wissenschaftler und Psychiater verkörpert. Und auch in Polanskis Film Tanz der Vampire - der von allen vielleicht am meisten Spaß macht, weil er uns über das Grausige lachen läßt, Ironie und Komödie einsetzt, da wird alles zur verkehrten Welt, ein Sarg wird zum Bob, eine Salami dient als Keule, die den Falschen trifft, der Wolf wird von einem Menschen gebissen. Das Irrenhaus ist im Kopf des Dr.Dr.Dr. h.c, der

64 64 sighiºoara - oraºul culturilor Marian Victor BUCIU Dieter Schlesak, poetul Poetica prelucrării realului este la Dieter Schlesak (Poeme, cu o pertinentă, necesară prefaţă de Andrei Zanca, Univers, 2000) complexă şi cuprinzătoare. Îmi amintesc că un comentator german, Uwe Schultz, a remarcat la acest scriitor aflat între două lumi, limbi şi religii, faptul că «a cuprins de ne-cuprinsul». Prelucrarea include teritorii care de obicei nu-i sunt recunoscute, considerate autonome, ca metamorfozarea ori transfigurarea. (Metamorfoza ontoretorică pentru a nu ne referi doar la aceea poetologică este la Schlesak, nu doar în poezie, consecinţa primejdiei de dinaintea începutului, a prezentului. Atât mitul există aici o referire la Sisif şi începutul perpetuu cât şi istoria apar ca pură devenire incipientă, au, altfel spus, doar reînceputuri.) Aşa încât tricotomia poeticii de rigoare structuralistă şi semiotică a lui E. Negrici, din Sistematica poeziei, s-ar vedea, în acest caz, subminată ori, poate, numai relativizată. La Schlesak, realul, suprarealul, (auto)referenţialul se supun unui reflex de concentrare, de comunicare şi comuniune, până la identificare. Faptul rămâne doar în aparenţă excentric. În realitatea sa poetologică, el este însă în mod intim şi natural centripetal, angrenat într-un turbion originar, prin eul poetic care, ameninţat de indecizia barocă, se redresează, salvat de luciditate: «de fapt să prelucrezi totul şi Atlanticul/ din juneţe marginea de est/ răstimpul de la marea neagră/ Caucazul până-n temelii, deci la farurile Portugaliei/ şi tu vezi forma caldă încă (înainte aceasta se numea/ mamaprăjitură) să fii în formă deci în poartă ori pe terenul de joacă/ cine-i în stare însă a trăi azi: fără martori şi procreare/ doar în cap.» Spaţiile realului şi irealului, ca şi cele ale literalului şi aliteralului sunt multiple, instabile, fără cauză şi devenire teleologică, au doar o incipienţă recurentă foarte energică, perceptibilă vizual: «şi tu vezi forma caldă încă». Exterioritatea este seducătoare şi falacioasă. De aceea se recunoaşte «Cum ne lăsăm înşelaţi/ clipe pradă/ acelui Afară». Iar în Poesia metafisica, la care am să revin într-un mod mai insistent, ca la un text sintetic definitoriu, Schlesak recunoaşte «puternicul Dinafară». Este extrema (i)reală. De acolo vine Mesajul şi ca urmare a lui se generează dialogul. Din «partea cealaltă»: spaţiul onto-retoric, dialogic un poem poartă titlul O vorbire de partea cealaltă cu ei este un dincolo-aici. Este însă vorba de o exterioritate internalizată, de un Afară lăuntric, întrucât «adevărata revoluţie se petrece-ntradevăr înăuntru». Spaţiul alienant este terestru pentru cel «ajuns străin/acasă». Pentru ca destinul existenţial să fie definitiv, pecetluit şi lingvistic, el descoperă că trăieşte la Agliano, cuvânt şi realitate certificând înstrăinarea. Agliano e explicit semantizat: «alienus da este străinul». Paleativul heideggerian funcţionează şi la Schlesak. Şi pentru el limba e casa fiinţei. Dar e un paleativ, nu un dat esenţial, al esenţei, ontic, ci langajier, retoric: «aici în Limba Străină mă simt acasă/ mă lepăd de toate şi mă-ntorc acasă/ la vama somnului (...)/ acasă îţi luminează calea/ desferecă precum un ţipăt...» Expresionismul poetic marchează depeizarea existenţială, dezrădăcinarea, într-o tradiţie transistorică, ca figuraţie a golului metafizic («prăpastia peste tine/ în cer») şi, mai ales, înrădăcinarea lingvistică. Ca recurenţă a incipienţei, spaţiul este deopotrivă ilimitat şi vid, redus la figura tranzitoriului, a clivajului total, a frontierei infrangibile şi depeizante: «peste frontieră nu a putut trece/ nicicând, el»; «graniţă. am crezut că ar fi o ţară sub picioare/însă n-a rezistat la tălpile fierbinţi». Deşi graniţa are o sorginte şi o explicaţie biografică, istorică, generând o mentalitate, ca produs al unei realităţi concrete (aici, ca şi în romanul Zile acasă, există referiri la, de pildă, «graniţa Sinaia»), contextul este dislocat de text, iar poetul enumeră emblematic: «mări ţări frontiere privire». (Voi discuta imediat poetica privirii.) O nostalgie grea apasă şi în aceste poeme, unde frontiera desparte pământuri - vorbim în aceste circumstanţe despre o despărţire de/din pământuri, dar unifică ceruri. Ce-a fost până acum, poem cu un nex bacovian sau traklian, are o primă parte sentimental-nostalgică, indusă prin memoria voluntară: «azi am văzut poze din anii 70, pe-atunci/ eram tineri şi totul părea deschis...» Şi mai ştii aduce în poem un personaj care-l reaminteşte pe acela care-l (de)dubla pe naratorulautor din Zile acasă: Michael Wortha (în roman, Michael T.), exilat în Vestul indiferent şi neîndurător, unde continuă să supravieţuiască cu «dorul de meleag». Nostalgia pentru patria natală devine aproape o făptură care îmbătrâneşte, se degradează, ca umbră vie a fiinţei: «şi vechiul dor de casă/ şchioapătă în urmă». Un alt poem mi se pare încă şi mai reprezentativ, şi el ne determină să descoperim în Schlesak poetul tragic al unei nostalgii însângerate, cu cât mai irevocabilă cu atât mai adâncită în speranţă, pentru că, am putea spune odată cu Jankélévitch, «Irevocabilul este speranţa noastră». Utopia sa spaţiul a-spaţial este Terralba. Un poem poartă titlul Meleag alb. Albul e mai puţin pictural decât muzical. Undeva răsună limpede muzica cosmică în alb. Exilul apare ca o ruptură totală de şi din orice. Trimit la întreg poemul eliptic, concret, compleşitor, Smuls din propriul pământ: «Smuls din propriul pământ/exilat în sânge, povara despărţirii,/ ca şi cum azi ar fi din nou nemilos/ război.// stare de excepţie/ pentru această excepţie/ om.// o rană/ tot trupul./ greu/ ca o-mpuşcătură în carne/ plumbul.» Am anticipat asupra ochiului care este aici o prezenţă esenţială. Ochiul este recunoscut ca fiind inalienabil mai mult decât sinele: «eram totuşi însumi despărţit/ de mine/ nu însă de ochiul meu». Totul se află sub pavăza ultimă a ochiului: «şi-nşeală ochiul căci el răsună mai departe». Ochiul este făptuitor până la exterminare. E prezent ochiul vid, regresiv, teluric, mortificator: «şi ochiul doar o gaură neagră/ cu ea lumea se scurge înapoi în împărăţia pământului». Ochiul este, apoi, un organ exterior al simulacrului («mă duc afară în acel spaţiu/ al ochiului-aparenţă») şi un spaţiu riguros, static, fix («o fulgerare-i/ în pupilă se reface/ rece şi orbeşte ca un/ punct-ochi»). Travestit în fiinţă zoomorfă, ochiul devine organul sceptic al credinţei: «eşti animalul de ochi. dărui încredere/ ochilor tăi. crezi/ ce vezi». La vederea morţii sfântului Francisc, ochiul este «frânt» ca pâinea. Deasupra ochiului poate fi doar giulgiul sacru, după cum vedem într-un poem cu corespondenţe trakliene şi bacoviene, Ce-a fost până acum... : «sentimentele noastre s-au învechit/ şi deseori e frig, iar tu simţi doar obişnuinţă/ de parcă un giulgiu ar fi peste ochi/ iar noi ne preumblăm cu absenţii// în toate simt deja uitarea/iar oamenii nici măcar nu mă mai privesc/astfel cuget: poate deodată-am murit/şi n-am băgat de seamă, devenind nevăzut». Nu în cele din urmă, există aici ochiul plăsmuitor (poietic), omolog deplin al celui de-al treilea ochi, mistic, tantric, cu dublă orientare a privirii, interioară şi exterioară. Chiar primul poem al volumului acesta este pus sub semnul său: «Cu ochi albastru vede lumea/ fantoma de sine plăsmuită/ până acum a scăpat.» Într-un mod explicit, este

65 sighiºoara - oraºul culturilor 65 fixat ochiul ca organ al controlului scriptural: «scrisul are ochi/ ce mă văd». Prezenţa unei onto-retorici iconice, abisale, trebuie în mod firesc descoperită: «ochiul/ ce adânc cade îl ţine doar retina ce nu ştie altceva/ decât această în sfârşit imagine!». Poetul acesta nu vede blanchotiana mână care scrie, nici chiar mâna confundată cu scrierea, pentru că scrierea însăşi are organicitate, e supusă extincţiei, absorbită de ochiul suprascriptural, supraveghetor: «... în cuvânt, ce moare imediat în spaţiu şi/ pipăie cu degetele în afara cercului ochiului/ stigmatul ei/ al nescrisei mâini». Analogicul intraenunţiativ funcţionează contradictoriu, afirmaţia e sistematic contrazisă, anulată în esenţa naturii sale. Dar nici negaţia nu rămâne genuină. Enunţarea pare a avea mai degrabă o natură hibridă, supra-naturală. Scriitura asertiv-apofatică pare deplină pentru că i se impune să umple vidul fiinţei, ajuns nu doar realitate, dar şi aspiraţie: «să fii un nimic la capătul unui rând (...)/umbră între două vorbe două rânduri». Ca într-un basm, şi aici este ce se povesteşte: «se povesteşte pe sine, ce Acum trăiesc,/ şi sunt, ce el povesteşte». Ca la Celan, ceea ce se pierde din fiinţă se capătă în limbaj. Constat că în volum, un fragment al comunicării/comuniunii transindiviaduale, transsexuale şi chiar transcorporale, e dedicat lui Ingeborg Bachmann şi lui P. Celan. Ca şi la Celan, şi la Schlesak timpul prezent, al eternei reînceperi ori reîntoarceri, ia forme aurorale şi totodată crepusculare. Constatând, ca referinţă temporală, un «târziu pentru Celan», Schlesak precizează undeva că îl are în vedere pe «Celan/ poetul Ţării-Nimăruia». O scriitură negativă deschisă, care-i unifică pe Beckett şi Gherasim Luca, poate fi exemplificată în Şi totul este aşa cum este...: «totul este aievea/ totul este aşa/ totul este/ totul// nimic nu e aşa precum este/ nimic nu este de nezdruncinat aşa cum este/ nimic nu este aşa cum a venit/ nimic nu este cum a trebuit să vină/ nimic nu este aşa/ nimic nu e// nimic// este aşa cum este» etc. Dacă uitarea, pe care am întâlnit-o şi în poemul citat mai sus, Ce-a fost până acum..., este o certitudine absolută undeva e amintit Dumnezeu, «bătrân şi uitat», zădărnicia este o stare persistentă, nimicul este golul (origine şi sens), golul trupesc, sufletesc, spiritual, (omni)prezent: neantul ontologic, inferior fiinţei şi gândirii: «nimic decât iluzie»; neantul teosofic, superior, în sensul în care Angelus Silesius (Pelerinul heruvimic) spune «Divinitatea este neant, superneant... Dumnezeu este într-adevăr neant, şi dacă el este ceva, el nu este decât în mine însumi, atunci când mă alege pentru el.»: «las-o în seama Lui/ las-o în seama nimicului»; vacuitatea formei şi materiei, existenţei şi gândirii: «prin cimitire/ nu e Nimeni îngropat». Dacă lumea are graniţe şi aici este, de fapt, doar frontieră, cuvintele nu mai vor decât să se unească şi să se substituie, bântuite, totuşi, de îndoială. Unul, totul, nimicul comunică fără intermitenţă, într-o foarte veche tradiţie (în secolul al treilea, Zosimos din Panopolis scria «Unul este totul...», exemplificând unicul prin şarpe, agent originar al creaţiei): «dacă e unul/ şi dacă e nimicul/ atunci ar trebui în noi/ să tragă...»; «totul-una?/ şi noi/ suntem nimic». Poetul mărturiseşte a avea nevoie de nesfârşite primejdii pentru a putea exista, pentru a rămâne în viaţa care şi-a epuizat cu totul forţa iradiantă, modelatoare, a referenţialităţii, pentru că acum «viaţa nicicând nu se mai lasă parafrazată». Cât limbaj, atâta viaţă. Existenţa, speranţa se întind doar «în câmpuri de cuvinte», ori se ascund «între rânduri». Dar aceasta nu mai este viaţă, ci supravieţuire, desfăşurată nici măcar într-o economie existenţială, ci dominată de economia materială. Supravieţuirea se întâlneşte cu piaţa, după ce a pierdut viaţa: «câteodată simt/supravieţuirea noastră/în aceste vremuri ca pe o minune/ce zilnic sparge/nu atât ordinea naturii/cât legile/pieţei mondiale», notează Schlesak, acum, într-o sintaxă completă, fără discontinuităţi, într-o enunţare nontropologică, apoetică. Există la el şi această tentaţie a apropierii realului. Viziunea aparţine unui franc eticism. În această lume a «banului», «tranziţiei» fără capăt, utopiei (vezi poemul cu Laoţe vs Mao Ţe Dung), a conformismului şi sloganurilor calpe, de sotissier flaubertian («ideile de-a gata/ ne-ngroapă neîmpăcaţi/ sub ele»), poetul urmează cu fidelitate «lecţiile ESTVEST», temător («cine ştie ce ni se pregăteşte») şi atent, ca martor şi mărturisitor, la vara grevei de la Danzing din Rezultă aşadar mai ales o emisie ambiguă, înşelătoare, greu identificabilă, cu atât mai mult cu cât sintaxa suspendată ori colată are ea însăşi o funcţie de resemantizare, efect al unei desemantizări personale. Un suprarealism simulat în dicteu, fragmentarism, elipsă, este urmat deopotrivă în regimul spontaneităţii şi al reflecţiei: «cine însă îmi dictează acum aici acest discurs al doliului de-a fi...» Totuşi, apare rareori imaginea construită din apropierea şi aproprierea celor mai îndepărtate obiecte, ca în «cerul ca o bătrână pălărie pe un olivetti». Nici incidenţa expresionistă nu rămâne una ortodoxă. Un poem cu un epigraf din Cartea lui Iov, despre frica şi tremurul care încep «când cade somnul asupra oamenilor», nu e construit ca o laudă, cum proceda L. Blaga, ci ca un neaşteptat denunţ al somnului : «strigăm în vis şi nu ştim cine zace/ sub visele noastre/ noaptea, precum sărmanii/ în sânul violenţei/ astfel cădem în strigătul nostru». Poemul acesta (Alta Irpinia - cutremur în sud) nu e străin de metoda unui Als ob oniric, virtualitatea somniei fiind, de altfel, explicită («ca şi cum ar visa»). Apropierea lui Schlesak de Grupul oniric al lui Dimov şi Ţepeneag e de veche notorietate chiar şi în Germania. Visul ca model şi nu ca sursă literară l-a marcat, chiar dacă visul romantic şi cel suprarealist par a-i fi şi ele ospitaliere. Sintaxa contrasă, eliptică, rămâne comună, funcţională, atât textelor animate de amplitudinea comunicării, cât şi acelora care scurtează versul şi rarefiază comunicarea, eliminând drastic ligamentele oralităţii şi lizibilităţii. Intranzitivitatea devenind reduplicată, rămâne dificil de (re)spus ceea ce comunică această poezie secretă, cu acces la un ezoterism de o mare proprietate, sistematic şi depăşind dicţionarele lămuritoare. Iată analogia contrazisă: «Gândeşte-te la Mea Sherim şi pietrele/ fiindcă rochia a fost prea scurtă/ şi astfel/ e acum şi poemul tău». Am citat dintr-un poem, de fapt, lung şi cu un titlu enorm ezitant, ambiguu până la indistincţie, Cer ori pământ. Travestiurile comunicării apar aici, aş spune că la vedere,

66 66 sighiºoara - oraºul culturilor suprapuse. Propensiunea ludică poate fi recunoscută, dar e prezent în text un joc în care jucătorul, poetul, pierde întotdeauna, este consecvent înşelat, de însăşi natura verbului. O fiinţă care-i intermediază poetului jocul aparent, figură emblematizantă a existenţei, dintre nume şi (i)real, este peştele: «peştele, acum sub umbra băncii mele în verde,/ nu se miră că-l numesc <peşte>./ îl ajung doar când îl prind; îmi alunecă/ alunecos din mână. când îl prind - curând e mort,/nemaipeşte, un <peşte>./şi tot atât de iute şi de necuprins ca viaţa mea.» Sau, mai direct spus: «chiar tu doar pe uscat ca un peşte zvârcolindu-se/ în loc să mergi peste apă/ şi-n plasă de El prins...» Peştele este o bineştiută emblemă a apei, simbol al fecundităţii şi înţelepciunii, iar în astrologie semn jupterian al amplificării şi semn neptunic al dizolvării şi integrării universale. Dacăi recunoaştem şi funcţia de extremă plasticitate interioară, de abolire a formelor de coeziune şi de cufundare în conştiinţa unei valori transcendente şi integrative, îi vom marca mai clar oportunitatea în acest imaginar poetic. Această asumare virilă, creatoare, a neputinţei înaintea limbajului literar/ literal este de o izbitoare exactitate poetică. Aş observa că faptul este în spiritul unui poet din patria de adopţie a acestui sas care-şi spune german de rangul al treilea; mă refer la Eugenio Montale deşi Ungaretti este poetul italian prezent aici într-un intertextualism recunoscut: «nouă tuturor/ ce pierdem viaţa/ parafraze-ungaretti», cel care recunoştea într-un poem al său că ajunge la limbaj, la cuvinte, aidoma oricui, întrucât cuvintele, asemenea unor «târfe», «se dau tuturor». Doar că Schlesak amestecă prozaicul cu metaforicul, denaturându-le atât de viguros, în densul său palimpsest retoric, gramatical, poetic şi narativ. Citez, exact în continuare, din Cer ori pământ: «eu însă aştept/ pe travestitul <înger> şi-i citesc Johannei/ altfel/ mă joc cu târfa/ literatură îi aplic coama-mprospătătoare/ a strălucindului/ mă gândesc la Maria...» Lectorul familiarizat cu întreaga operă ficţională, nu doar cu poezia, dar şi cu proza lui Schlesak, recunoaşte în ultimul nume posibilul personaj din originalul său roman Zile acasă. Practica intratextualistă este curentă la Schlesak. Figurile parentale sunt şi ele cele din roman, într-o comună perspectivă psihologică şi simbolică: «apoi o văd pe mama. şi ea aplecată/ cum ia înapoi timpul/ de tiv/ din mormântul tatălui»; «cum însă să pot acest aşa-numit pământ-mamă/ să-l privesc». (În sens kabbalistic, pământmamă conotează putere maternă, hrănitoare; dacă ar fi fost mamă-pământ, sensul ar fi fost mamă primordială, asexuată sau bisexuală, cf. P. Riffard, Dicţionarul esoterismului.) Jurnalul poetologic este de asemenea comun romanului şi poemelor. Notaţia poematică se apropie aici izbitor de antipoezia lui Mircea Ivănescu: «Ea spunea că durează prea mult/ să scrii un roman/ mai precis/ totul ar părea/ şi pe un spaţiu mult restrâns.// să vorbeşti îndelung despre picătura de apă / ori să zădărniceşti ca picătura/ pe piatra fierbinte, făr de vorbă să se evapore». Beth din C(amaiore), Adam, ca să nu mai spun de Michael Wortha (în romanul Zile acasă, Michael T.), sunt prezenţe poematice şi romaneşti. Citim despre cel din urmă: «a fugit deci din nou înapoi: dorul de meleag trebuie/ să-l ispăşeşti, în spatele zăbrelelor, unde mi-e ţara natală: Michael Wortha/ un colet rătăcit, spunea el. acolo zumzăia/ totul fără sens şi ţel, pe pereţi rahat.// din nou slobod, a fost expulzat din satul său ca pârnăiaş/ în vestul încă mai liber, bun pentru paştele cailor.» Schlesak forţează aici expresia cu deplină proprietate poetică, el comunicând astfel din originaritatea şi izvorul primar al acesteia, care este o rezervă exclusivă de limbă, rămasă în urma epurării totale a oricărui element vital. Este aşadar text integral şi nu pretext ori efect de real: «căci, dacă viaţa nicicând nu se mai lasă parafrazată/ această eroare în raza cea mai luminoasă/a lui a-fi-nşelat/ atunci re-materia primă/ a poeziei -... scrie!» Re-materia i- a fost sugerată poate poetului de «remoarte», act iterativ obişnuit esoteriştilor în teoria transmigraţiei. Refondarea materiei apare aici doar ca exersare iterativă a funcţionării limbajului. Există şi referirea la o «materie crucificată». Partea a VIII-a a poemului Cer ori pământ poartă subtitlul despre demersul la un enunţ negativ despre dumnezeu. Creatorul este aici o prezenţă supra-ontică în retorica esenţială a Unului, Totului, Neantului: «în metaforă (este, n. n.) Dumnezeu». Dumnezeu e călăuză şi identificare: «nainte-mi/ păşeşte El ca eu». Un punct fix, axial, între celest şi terestru: «Isus stai tu solid în cer/ o lumină de rusalii aici în jos». O forţă unificând spiritul arzător şi teluricul cel mai temut: «prea via lumină a nebuniei Zilnice/ ne-nhumă Dumnezeul!» O prezenţă-simulacru, anecdotică, atunci când un poem focalizează asupra unui cercetător care dispare la 33 de ani şi lasă-n urmă «jurnalul unui bărbat sfânt». Este evident prezentă maxima claritate a căii creştine, ontoteologice: «Fii/ dada nunu». Ştiinţa şi teologia, credinţa, transcendenţa absorb în aceste poeme spiritul timpului actual: «fizica şi dumnezeu - acesta este/ abisul acestui prezent». O vină religioasă Iov, Magdalena, aceasta mai degrabă umanizată («tu, victima mea») se amestecă cu o vină etic-etnică prezentă chiar şi în vis. «N-a fost faptul de-a fi neamţ/ greu de ţinut, pe acest meleag/ în ciuda / şi nelalocul său.» Iar în alt loc e vorba de o Germanie, despre care poetul spune cu sarcasm că i se pare «stătută». E reluată şi aici relaţia de limbaj pe care o continuă fiul (poetul, transcriptorul) cu tatăl mort, prezent ca pură voce de dincolo, spaţiul thanatic unindu-se cu cel existenţial, ca şi spaţiul lingvistic al vocii transcendente cu acela al vocii care organizează diegeza poemului. Textul îşi conţine în pliurile sale metatextul. El îşi denunţă metoda bazată pe interferenţa şi colaborarea vocilor; pe permutare: o poetică permutaţională se adaugă aşadar prelucrării (structurării) absorbind în sine metamorfozarea centrifugală şi transfigurarea centripetică, autotelică: «...copilul meu/ nu nu, tu domn al permutărilor/ vorbeşte voce spune-mi-o trezeşte-mă/ înainte de moarte...» (Cer ori pământ) Poemul este doar o captare discontinuă a unei emisii continue, a unei emanaţii, iluminaţii, comunicarea fiind aici o transă trans(ă)-comunicare

67 sighiºoara - oraºul culturilor 67 şi o manie mediumnică, revelatoare. Emiţătorul este fie precis, fie identificat generic. Natura sa transcendentă rămâne însă fără dubiu. Poemul ajunge finalmente o întreţesere de text receptat şi de text con-textualizat de un trans-criptor secret şi esenţial care acceptă seducţia, într-o scriitură palimpsestică unitară, realizată după principiul textelor comunicante: «Un duh îmi vorbeşte în bătrâna mea casă necontenit/ când ascult şi mulcom sunt...» Este evidentă dominaţia morţii şi a morţilor: «pe noi deja/ morţii ne renumeră». Iminenţa morţii devine destin: «şi-ai spus că vom muri curând». Morţii se trezesc iar moartea e apropiată, concretă, viscerală. Istoria a murit, persistă prezenţa tatălui mort, invocarea şi nevoia revelării lui. Ca şi a unui unchi căzut tânăr la Buchenwald, asaltat de un discurs hiper-retoricizat: «pe el îl orbesc/ simbolurile/ între fierbânde metafore...» Răsună neîncetat vocile morţii: «Cum să vă numesc morţi de bună seamă nu/îngeri ori cârduri întregi/ locuitori/ ai altor cereşti frecvenţe?». Moartea iniţiatică, ascetică, filosofică este esenţială : «de moarte nu i s-a năzărit nici o viaţă»; «moartea./ ea râde, răsună, ea este»; «eu însă sunt mort pentru că eu/ «trăiesc» cu-mbătrânite pe jumătate uitate/gesturi...»; «în noi zace târziul mortul trezit». Homo viator este aici un mort etern călător, misteric: «mortul drumeţind» din Poesia metafisica. Spaţiul morţii este unul obsesiv: «astfel fi-va odată/ în moarte/ când ne vom revedea/ şi tot ce-a fost»; «e moartea un loc al lui Dumnezeu?». Moartea devine act reflexiv: «înainte de-a se muri». Moartea este privită ca un act eliberator, întâmpinat cu seninătate: «nu mi-e teamă de moarte/ îmi slobozeşte/ conştiinţa trudnică, aici nu e nimic decât/ reexistenţa mea». Există credinţa ori măcar încrederea în separare dintre viaţă şi moarte («despărţit/ mortul de noi...») şi în indestructibilitatea certă, în pofida morţii («ne aparţinem şi după moarte»). Comuniunea mediată thanatic se produce însă nu în impresie vitală ci în expresie textuală: «Prin moarte/ne aşezăm cu toţii/sub acelaşi text.» Există un timp al limbii, timpul şi limba fiind solidare, într-o stăpânire comună, cum citim în Cronocraţie: «... ar putea veni încet acasă/în timpul limbii». Timpul are multiple feţe: neant («timpul nu-i nimic»), tragic-soteriologic («îşi deapănă-n scris întradevăr doar timpul stropit din cap până-n picioare cu sânge»; «timpul nostru rănit»), senzorial, organic, metafizic în Poesia metafisica («simt eternitatea»; «suntem ani-lumină»). Singură, limba este diabolizată: «dracul limba s-o ia», cum citim într-un poem, Unuia; care n-a sosit nicicând, dedicat poetului sinucigaş în exilul german, Rolf Bossert, fost membru al Aktionsgrupe Banat, Timişoara. Dar scrierea este o promisiune sugerată, minimalistă, a rodului («peretele meu roz/ ca o scriere înflorea»), iar cuvântul se află sub forţa misterioasă a concepţiei şi ritului creştin, extatic: «şi apă a curs/ şi sângen cuvânt». Cuvântul ascunde, protejează. Realul trece doar prin «sita vorbelor», iar «scrierea refuză însăşi/ <frumoasele biografii>...». Lectorul poemelor învaţă acum o aritmetică sonoră (semnificantă, a semnificantului...), ca ipostază şi mai ales ipoteză a întemeierii în adevăr: «sunetele contabilizează silabele şi vorbe/ despre care se presupune că ştiu adevărul». Prin energia verbului, prin «vorbe-fulger», pătrundem în spaţiul vocilor, cu poetul care a aflat, ca Celan, că «spaţiul halucinant al limbii germane doare». Poezia a continuat să existe ori măcar să supravieţuiască şi după Auschwitz. Citindu-l pe Schlesak, aş reformula: prin şi după Auschwitz. Ea n-a pierdut deloc esenţa orfeică. Limbile schingiuite «departe în Auschwitz au şezut/ şi-au cântat». Poemul devine ultima salvare a tuturor, iar dacă nu e făcut de toţi, cum ar fi dorit-o utopistul profet al poeziei, Lautréamont, în definitiv toţi îl trăiesc. Poesia metafisica, la care am promis să revin mai stăruitor, este poemul care menţine şi chiar accentuează pledoaria şi practica unei poezii a temeiului transcendenţei, într-o lume împăcată cu toate hedonismele virtualităţii, aneantizând cu violenţă realul, închizându-l, sub aparenţa eliberării sale, în simulacrele (meta)fizice. În ton interogativ, elegiac, e invocată lacrima purificatoare, ca formă a reveriei, a contopirii comunionale, ca aspiraţie a unificării, a accederii în Unul: «şi visul tău şi lacrima totul una a fost». Schlesak mai făcuse elogiul artei purificatoare şi totodată purificate de forme vitale, a lui Brâncuşi, cel despre care ni se spune că are acces la Unul. Mesianismul logocratic, totalizant, deschide tot o cale, revelată şi totodată concretă, spre Unul, pe calea esoterismului hristologic: «totul în cuvântul Hrist». Recitim şi aici nostalgia revenirii acasă, a în-fiinţării permanente, a căderii din condiţia heideggeriană a fiinţei spre moarte («în noi e mortul/ drumeţind») şi amneziei thanatice. Meditaţia metapoematică dezvăluie statutul umil, concret, precar, al cuvântului: «şi vorbele sunt coji ca pielea obrazului/ nevalorând prea mult». Dar şi extensia şi reducerea prin cuvânt: «totul un cuvânt». Putem scruta din nou substanţierea şi conceptualizarea privirii, tot în pattern heideggerian: «Privindul/cuprinde etc». Lumea de hârtie în care se înfiinţează textul deţine şi ea funcţia privirii dezontologizante: «aici pe Hârtia Albă ce mă priveşte mai fad». Amintesc că în alt loc am întâlnit enigmatica răului, degradarea misterului mesianic şi soteriologic, degradarea simbolului în pre-textul care este suportul material al unei ontologii papirostatice: «zace-n mine greu în stomac această stricată/ cină abia sorbind din simbol cum din hârtia fadă/ a unei lozinci/ că treci de lângă/ apa vieţii -/ aceşti răufăcători întru Domnul». Ne retrezeşte, la lectură, amnezia care deschide calea senzorială către timpul deplin şi nesfârşit: «încântare ca pielea de aproape/ încât uit atât de minunat haina de apă susurând simt/ eternitatea». Urmăm ascensiunea spaţială din interior spre exterior, mediată de lumină, mai exact de esenţa acesteia, ca semn deopotrivă abstract şi concret: ceea ce numeşte poetul luciul din noi şi luciul lui dincolo; absorbţia într-o exterioritate salvatoare, prin comunicarea comunională dintre lumina lăuntrului şi aceea transcendentă: «luciul din noi însă a urcat/ în sus în mai puternicul său Dinafară». Poemul e scris din perspectiva extensivă, totalizatoare, a omului generic, nu din aceea reductivă a eului poetului. El se încheie cu încrederea eliberării iluminate, prin revelarea curajului ieşirii extatic raţionale, lucide, glaciale poemul ceruse de la început: «nu să te dejari (cuvânt creat, cu sensul clar: să nu mai arzi ca jarul, n. n.), ci rece prin repetare să fii» dincolo de lăuntrul pur omenesc şi de limbajul îngrăditor care-l rosteşte: «ţi-a fost dat ţie omule teamă în lipsă de răsuflu în faţa cerurilor/ şi-abia, de noapte, ori chiar şarpe. şi limba/ nici n-o poate şti: însă acum eşti/ în afara ta şi a cuvântului/ mai slobod în lumină». Şarpele, integrator al neînţelesului, după Jung, sorginte vitală, creatoare, este aici agent al înaltei corupţii textuale: «încă şi încă în propoziţie/ şi la rădăcina cuvântului şarpele/ seduce.» (Din volumul Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii, Editura Universitaria, Craiova, Ediţia a doua în pregătire la Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană)

68 68 poeþi din sighiºoara Nur anstatt Andrei ZANCA mittäglich, sirenengeheul. anreihung den gehsteig enttlang, die haltestelle zigarettenstummel, windfahnen. später schlängelt sich di stimme dieses kastrierten griechen durch die lüfte, schwächeanfall der luft über den dächern, ach die leute entspannen sich, die handrücken fahren über die schweissperlen, warm ist es auch Jetzt ist dir alles gut genug. alles, der kranke sehnt sich nach dem leben, das er als gesunder verfluchte. nur soviel? Jetzt hast du gelächelt. Jetzt waren wir jung gewesen. wieder das geheul. absterbend. nachts, wird die geburtenziffer steigen. das entsetzen wird die leute einander näherbringen die kinder zur welt. die häuser rücken zusammen, die gefahr wirft sich zur wand auf. was ist mit den gelben gesichtern sonnengelben, verzerrten gesichtern sonnen zugewandte gesichter. ist es die sonne vor der sonne, die ihr meint? der fleischerladen mit dem roten aushängeschild CARNE, der platz mit zigarettenstummeln übersät, wirklich, CARNE? das geheul. es ist gut so. Jetzt. mittäglich, juligleich. die fragen brechen aus. das leben als ein leben. der tag schmilzt, mählich, zerläuft bunkerwärts, später die nacht erfriert unter der stirn, die brennende zigarette. die strassenkehrerinnen, du erschauerst, einbrechende dunkelheit. du erschauerst, setzt über schützengräben hinweg, versengte grasnarben panzerwagen und stiefel, du erschauerst, erwachst, erschauerst, das morgengrauen, erschaeurst. es regnet, nieselregen. ist etwas geschehen? NUR ANSTATT... sagt der pförtner die mutter meiner mutter, das haar sanft angegraut, ich esse. ihre augen folgen jedem bissen, nimmst du noch? nein, ich räume ab, sie streckt sich, schläft ein. ist es damit genug? REICHT ES? es geht alles vorbei. Nur anstatt Erschossen zu werden mit einem gedicht über das vaterland, allein im feld. deine jungen jahre werden zeit haben zu altern. Traducere de Helmut BRITZ Marius IOSIF Constantin Noica und seiner Idee gewidmet, aus Hermannstadt eine Kulturhauptstadt zu machen Unnötig und schön ist Hermannstadt ganz wie ein goldenes Blatt an einem wunderbaren Herbsttag In Hermannstadt bleibt Nichts übrig als zu sterben, durch enge alte gassen irrend mit eisigen Erinnerungen, gedankenlos in Büchern blätternd im Schlaf der Brukenthalbibliothek, und verdämmern zwieschenholzhäaschen des Museums, zurückgeblieben hier aus einer sorglos-wohligen Welt. In Hermannstadt bleibt Nichts übrig als zu sterben... doch könntest du wiedergeboren werden, dann wär es für immer. Traducere de Dieter SCHLESAK Mariana GORCZYCA Noch nicht und doch schon Hat s mir gefallen wie es klingt Dieses Zeug In Heideggers Sprache Dann fragte ich mich (zwieschendurch Wäsche gebügelt und Blumen gegossen) was kann ich in dies Jetzt drängen: noch nicht und doch schon den Augenblick wagen? Traducere de Dieter SCHLESAK Weil... ich danach dürste dich zu berühren Erfinde ich dich Seit einiger Zeit Aus trostreich Resignierenden Gedanken Ich schlürfe dich, esse dich Mag dich Umfange dich Und schliesse dich Sündhaft im Schoss Ein Ich brenne in einer Hölle Und entflamme wieder Wenn ich in meinem Innern Dein Inneres entzünde. Traducere de Dieter SCHLESAK

69 poeþi din sighiºoara 69 Dan LOTOŢCHI Cromatografie de octombrie Mircea Baciu, in memoriam I Naşterea i-a fost moartea Încă o dată Cuvintele sunt sărace Moartea la fel Samuel Beckett, 1980 Fâşâitul frunzelor e în urechi Cele care nu pot vorbi, nu pot vorbi, Scara inversă tamburul timpan Timpul nebătut de făuritori fierari şi aurari Ciocane în timpanul plat labirinturi în jos ascult fâşăitul sub boruri de pălărie de din jos sub pământ pe lângă trunchi ciupercă a corpului enzime Scară inversă o strălungesc curgând prelung Prelung ca înălţimea la optsprezece ani în coda e o sferă de continuitate simplul fapt de-a fi E o răpire cu spatele la pădure pe lângă trunchiul jilav al respiraţiei timpanic Simplul fapt de a fi răpitor solitar mereu solitar ca fagul, ca fragurele Dimineaţa de aluni înceţoşaţi Mereu în centrul scării cromatice coborând Se văd că murim pe muchia ei Se văd adâncuri în darul pierdut al zilelor Fără fior văzul scris e departe sub cer Prospect fonologic fâşâitul mă întoarnă Pe masa de operaţii întâlnirea dintre Breton şi mucilagii sub bisturiul trans silvanic - câinele râu nu decide lătrat nimic între consoane curge râul vocalic horcăit bâlbâit, nimeni n-a decis vreodată cine e râu şi cine e mal. II Elegie pentru ritmuri ale fiirii de-a fi Pentru şuvoi, existenţă şi amfiteatru Noi în spectacolul unic din ceea ce fascina Întâlnirea omului cu limbajul odinioară sub cer sub reactoare sub silabisire Veronesse păstrând un sens ascensional pata de humus din univers printre întunericul dintre galaxii. aproape în depărtarea de om nici nu poate spune: am murit. Ştiu că sunt muritor. Vântul e un spectacol privit de mine în mine dincolo de ceea ce sunt eu eul este un vânt în univers semne peste sensuri cum că am fi fost fiind. Şi cu această ştiinţă neştiind Mă înfăşez în scâncetul vântului. IV Venirea unui urs între castane rotule şi stânci frica, teamă şi angoasă în ventriculul stâng în inima pădurii e un om ce strigă după ajutor monosilabic nu a învăţat încă să moară nu a învăţat nimic din moartea prietenului nu a învăţat sensul pe de rost combustia cromatică a pădurii elegie a nimănui nu a învăţat din cerul acest înălţat doar pentru culori culuare. nu a învăţat din bine sau rău nu a învăţat din nimic sau iubire neîmblânzit ridică umerii din rostire ca un leopard şi galaxia îl decapitează a învăţa că nesfârşit e drumul nu pe lângă el trecu simultan tot şi frumos veveriţă arbitrară din urs în castanietă cu spatele la vânt şi cu faţa la rostire Bach-ul stelelor Strigătul circular. Coronareea circularis. V Am întâlnit înălţimea Într-o dimineaţă din octombrie Erau câţiva plopi acolo Şi nu am mai crezut Că voi mai scrie III Ştiu că voi muri. Fraternizez moartea fratelui meu copacul Moartea este unică în univers doar omul când cel mai drag cel mai iubit cel mai

70 70 poeþi din sighiºoara Cuvântul Fie. Aici întreg Între mine şi lucruri se desparte Septima punctata preaplin de culoare moartea nu există ca eveniment al vieţii în amfiteatrul cu hârtii murdare ochi umezi frunze arbitrare am îndepărtat înălţimea cu umilinţă a melcului de pe călcâiul pantofului. VI Spaimă vânt Tratează pădurea ca un corp viu Placentar embrionul A nu fi cercetător în amniotic Doar dezleg cuvântul în mijloc fiinţare şi spaimă originar cuvântul tatălui mă expulzează în lume în interstiţii unde vântul mă goneşte la adăpostul voinţei şi reprezentării vârful de deal ca o biserică a vegetalului necosit de milenii. desfăşurat de dealuri mai aproape de un miez de un step hexagonal curgând ca mierea freamăt în tubulaturi de frunze reci Şi nu mai ştiu că sunt viu Missa Solemnis pentru bărbaţii care mor în femeia născând homunculi spirală a galaxiei departe laptele plâns care-mi aminteşte şi umărul mişcat al frunzei o suprafaţă albă a rostirii din sunete nu mai ştiu ce-mi aparţin culuoare Vântul din octombrie Focul din mine Şi va stinge frunzele. Marius IOSIF * * * VII şi cu două sunete poţi reconstitui lumea lexic limitativ pentru sens cu faţa la nord sub cerul indescifrabil albastru pentru crom pururi tânăr înfăşurat în sine-mi recunosc ceea ce poate fi spus. mai adânc decât tăcerea sincretică a pădurii în octombrie la marginea ei eul dacă eul e rostirea încă nu eul e marginea lumii Te priveşti în oglindă şi crezi că eşti tu, atât de perfect ţi-au imitat trăsăturile. Intri în gânduri de parcă ar fi ale tale, chiar ale tale, atât de perfect le-au imitat. Şi străbaţi ziua spre singurul lucru care ţi-a mai rămas, somnul în care, din când în când, vise încearcă să te trezească.

71 poeþi din sighiºoara 71 Dinu OLĂRAŞU * e acesta poetul dinu olăraşu o carte jumătate doar ieşită din oglindă o să vină primăvara s-o desprindă * a mea e primăvara meschinăria-ngroapă-adânc n-am nici o vină de la mână la picior e un sector pe care nu-l înţeleg mai bine eram parc sau parking mai bine eram rege într-o parcare unde salcâmii distilează rostul lumii voi face-n aşa fel cu mâinile-amândouă voi face semne pe-aeroport şi poate plouă * delicateţea mea să fie rană să fie ca o vană fă-i drum din robinete profund să ţâşnească prin burlane prin turnuri prin partide prin ziare profundul ca izvorul să se-aprindă să vină să-l capteze şi să-l vândă industriaşii unul mai bun altul mai rău cu banii câştigaţi să-l înduplece pe dumnezeu aşa cu dinu pe nume n-am cucerit decât o lume îmi pare rău îmi cer scuze voiam şi-un râu şi-un munte şi-o jucărie dar e târziu m-am apucat deja să scriu despre sicriu afară plouă * înfulec nopţi şi zile şi pământ şi trăncănesc numai din fraze mă hrănesc precum din iarbă oaia la rândul meu mă vreau pământ poate-i tot aia la revedere-mi spune cerul şi când mă uit în jos nici nu mai am picioare din asta sigur se moare * nu contează acum încărunţesc la fel ca pomii hai să-ţi citesc sunt cinic egoist mărunt trag ziduri nalte-n jur mai fur nici nu contează e primăvara mea într-o cetate-n care nu este nici timp nici loc cred c-am avut noroc dar asta e-o altă poveste * mânia mă cuprinde chipul meu fuge de pe faţă simona-mi şterge inima cu o batistă simona-i tristă a mea e primăvara ventilatoare suflă-n dicţionare prin bibliotecă nu-i nici o cărare nici o cititoare sunt capre printre rafturi şi restul pietre o duceam mai bine dăcă eram vasile sau petre *

72 72 sighiºoara - oraºul culturilor Marius IOSIF Note din zile decembrie, 2000 turnul coboară din ceaţă. Sub cerul catifelat apare zarea cu şirul de dealuri. doar în profunda însingurare care ne face să trecem dincolo de insul din noi, ne putem înţelege în registru simbolic şi metafizic totodată. a ne ilumina viul din noi, cel încorsetat în formele cochiliei pe care ni le impun vieţuirea cotidiană, socializată, ce ne falsifică existenţa. Dumnezeu nu poate fi povestit ; doar drumul nostru spre El, şi nici acela clar. mă gândesc asupra vieţii mele stereocronic; deacum, de-atunci noaptea citind despre Wittgenstein Care e ţelul filosofiei? Să-i arăţi muştei ieşirea din sticlă ; investigăm realitatea cu ajutorul limbajului, o creăm chiar ca o lume reprezentabilă, or realul nu poate fi prins, ci surprins, dincolo de limbaj şi realitate, ca prezent alogic, agramatical. o zi de noiembrie umed în acest sfârşit de decembrie. Cerul în fuioare cenuşii. ultima zi a anului, a secolului, a mileniului. zăpada acoperind modernitatea şi dezvăluind o Sighişoară medievală. Un dangăt de clopot în liniştea zăpezii Unde sunt pieile fragede ale îndrăgostiţilor ce eram? Unde sunt speranţele cu frumosul fără sfârşit ce ne încânta sufletele? Piei uscate în dulapurile memoriei, scârţâind la fiecare atingere de gând. Scorojite, ţepene şi ce frumoşi, curaţi, şi numai buni de visat eram. ninge. În doar tristeţea acestei zile simţi începutul de mileniu. realitatea noastră e în bună măsură jocul jucat ca realitate, cu sentimentul realităţii, or tragedia deconspiră jocul, realitatea noastră ca ficţiune, ca realitate ficţională. Realul se dezvăluie prin conştientizarea acestei ficţionalităţi. protoistoria născuse adevărul, în vreme ce istoria va crea zei. cerul nostru este pământul, nu istoria; nu putem trăi cu adevărat decât dacă ne regăsim rădăcinile. Odiseea este cartea anulării istoriei, a întoarcerii în anonimat. aruncând gunoiul cu sentimentul că micşorez mizeria ce ne asaltează. Europa o structură mentală un mod de a gândi preluat din resturile textuale ale Antichităţii; dar nu numai atât Europa este un Eu polimorfic. gerul în limpezimea unui cer albastru, de vară. doar o disperare ce se preface în tăcere poate ilumina o operă cu un nerostit; există în marile opere acest nerostit sublimat care le dă viaţă. omul este o fiinţa sintetizatoare; chiar cuvântul este un obiect sintetic, Vorbind, umanizăm. Naturalizarea ar însemna o deverbalizare a gândirii. Existenţa nu are sens e o pregătire involuntară pentru a-i primi sensul. ceea ce ar trebui să ne cutremure în filosofia occidentală este jocul de cuvinte, scenariul, în care societatea şi omul sunt prinse, explicate, corectate, reformate, revoluţionate. Mentalul dă soluţii neverificate de o trăire autentică, de o experienţă vie - vezi Sartre. Fără un filosof devenit înţelept prin trăirea sa şi revelaţia era o dovadă că există asemenea trăiri esenţializatoare jocul propune soluţii în care celălalt poate fi manipulat, transformat după bunul plac al unui scenariu care vine din inteligenţa pură şi are nişte origini resentimentare greu de depistat în desişul cuvintelor, al bunelor intenţii declarate. Filosoful, dar şi politicianul, sunt ei înşişi oameni neîmpliniţi lăuntric şi-atunci îşi permit orice, adică să se joace să problematizeze şi să soluţioneze, dar fără să simtă acestea, fără să se implice, cu pripeala pe care o dă intelectul un fel de gândire sintetică ce dă soluţii sintetice. o gândire pătrunsă de Fiinţă e temeiul unei viziuni deschise şi naturale, nu sintetice. o viziune mentală este definitivare, în timp ce filosofarea este deschidere permanentă. misterul îndrăgostirii de ce ne îndrăgostim de cineva? De cineva anume? Descoperim o frumuseţe a noastră? Venim a doua oară? Avem oare nevoie de o oglindă imperfectă în care să ne recunoaştem? esenţa; ea există - tautologie - dar ca disponibilitate iar la ea nu putem avea acces prin îndârjirea gândirii, prin încercarea de a o fixa prin vorbe, de a o îngrădi, ci prin propria noastră eliberare, prin propria noastră trăire ca disponibilitate. Fiind, intrăm în rezonanţă cu fiinţa; fiind, nu având. Noi încercăm să prindem esenţa (v. Proust) dar ea nu poate fi avută, ci doar fiită. realitatea distilată de o viziune simplificatoare ce caută să o purifice, să-i afle o definiţie, o explicaţie. O încrâncenare metafizică. Creştinismul a fost el însuşi adaptat acestei gândiri distilatoare. Occidentul însuşi ar putea fi explicat prin acest model mental ce caută universalul dar se opreşte la general. discurs filosofic ultim faptul că nu există nu înseamnă că noi nu avem sau nu putem ajunge la un înţeles temeinic, de temei în fond, la o sensibilitate capabilă să sesizeze esenţial o sensibilitate mitică. sfârşitul metafizicii, a unei structuri mentale metafizice, conduce la o sensibilitate metafizică în care

73 sighiºoara - oraºul culturilor 73 ceea ce era căutat departe şi prin eforturi proiective se dovedeşte a fi fost aproape, în gratuitate, în tăcere. Structura metafizică a minţii europene este de fapt o viziune triunghiulară în sensul lui Girard. Experienţe iluminatoare de tip satori apar la prăbuşirea modelului şi ele sunt evidente în marile romane. nu putem înţelege gândirea europeană doar ca o schimbare a unor jocuri de limbaj poate doar în momentul în care nu vedem capetele, începutul şi sfârşitul jocului de limbaj. Sfârşitul jocului de limbaj e conştientizarea jocului ca esenţă. În fond, nediscursivă. Trecerea de la discurs la real este trecerea de la un limbaj obiectivator la unul non-obiectivator şi ea se petrece cu adevărat în roman. Experienţa privată e una esenţializatoare în sensul în care individualul este locul universalului iar nu al generalului. Demersurile lui Rorty împotriva generalului sunt excelente atâta timp cât ele nu sunt generalizatoare. Jocul de limbaj are un sfârşit pe verticală, nu doar prin desconspirarea lui pe orizontală ca permanent joc de limbaj ce se înnoieşte. Faptul că limbajul este o unealtă care duce la crearea unei minţi uneltitoare nu interzice o eliberare a minţii în sensul în care Arjuna acceptă fapta fără a-i urmări fructul. Cei care înţeleg-trăind se pot elibera, doar cei care doar înţeleg se închid în înţelesul lor şi-l impun celorlalţi ca ordini definitive. Înţelegerea-trăire e infinitivă, înţelegerea doar este definitivă. e o zi de iarnă ca o zi de iarnă Să cauţi cu tenacitate fundamentele unei lumi fără fundamente (Basarab Nicolescu). Să-ţi cauţi fundamentul într-o lume fără fundamente şi poate că doar acest non-fundament ne e fundamentul. filosofia nu a posedat niciodată adevărul căci, chiar prin numele său philo-sophia ea şi-a dovedit neputinţa, aspiraţia doar spre sophia. Şi totuşi Adevărul, acel al doilea adevăr, a fost atins în scurtul moment când revelaţia şi căutarea naturalistă au coincis, s-au identificat. Totul e apă, Totul e Unul ţineau nu de o ştiinţă, ci de o revelaţie poetico-mitică. Ei au ştiut Mai putem noi, modernii, postmodernii, să intrăm în atingere cu acel adevăr? Da, dar nu prin metode. Sensul existenţei nu e sesizabil printr-o descriere heterologică, ci printr-o trăire tautologică. A ne găsi temeiul într-o lume fără fundamente începe prin a înţelege lumea aşa cum e de fapt, devrăjită de proiectivitatea noastră, de logica noastră diurnă, de legităţile ei cauzal-finaliste, a intra într-un raport de transparenţă cu gratuitatea lumii. o lume fără zăpadă, albită doar de ger. dorinţa noastră metafizică e una stârnită de un transcendent sintetic ce ne focalizează pasiunea dându-i tăria unui laser, unei raze ce se pierde asimptotic. Cum suntem europeni, iubim metafizic, rupţi de obiectul real al iubirii, însufleţiţi, încrâncenaţi de o utopică icoană. să simţi aici, în palmă, răcoarea reală de pe fleşa turnului cu ceas. când înţelegem înţelesul, înţelegerea se produce tautologic un salt cuantic spre real. ninge abia, tăcut. trăim într-o societate post-comunistă multilateral coruptă un stat huliganic. cum se poate re-vrăji lumea în cadrele unei societăţi liberale? vraja nu are nimic de-a face cu o ideologie religioasă, ea e universală, nu generală. E a unui privat ce se propagă la nivelul unei anonime şi unificatoare sensibilităţi iar nu la cel al unui raţionalism de grup. Omul ce a recunoscut sacrul şi-a asumat şi toleranţa, cel care a fost învăţat sacrul în formele lui congestionate, împietrite, deci care nu l-a recunoscut în el însuşi, îl va propaga ca o necesitate exterioară, va încerca să-l impună un transcendent sintetic. Religiozitatea trăită duce la o apropiere prin îndepărtare. Fundamentul religiozităţii stă într-un salt cuantic de conştiinţă care, de-vrăjind lumea eului, o lume virtuală, regăseşte în realitate realul ce va re-vrăji prezentul. adevăratele Scripturi ale Occidentului sunt marile sale romane. cum putem, în ciuda contingenţei noastre, să fim esenţiali? Probabil esenţializarea constă în chiar asumarea contingenţei noastre. şi ninge atât de frumos acum spre sfârşitul iernii ca într-un început al ei. esenţa există dar ea nu este una solidă, ci fluidă. Ea ţine de domeniul privatului, va replica Rorty, de autocreaţie; aşa este, dar cine a spus că filosofia e o problemă publică? Sau, dacă a spus-o şi au spus-o foarte mulţi ei nu au filosofat, nu au căutat adevărul ci au construit adevăruri, le-au bricolat (vezi Camus vs. Sartre). există o cale prin care putem atinge esenţa în orice moment istoric; ea ţine de însingurare, de autonomia privată şi realizarea de sine ce se răsfrânge în universal, ca universal. metafizica pe care şi-a construit-o Europa s-a alcătuit din sentimentul unei preîncredinţări. o neînchipuit de frumoasă dimineaţă de iarnă. Turnul şi cetatea abia se zăresc prin ninsoare şi totul e alb, curat şi proaspăt. Ca ale unui necunoscut, urmele mele pe zăpadă omul s-a desăvârşit în arta de a pune capcane; e o artă a vicleniei şi mistificării. Isus învinge capcana pentru că i se predă, făcând din înfrângere, jertfă şi învingând printr-un alt adevăr mărunta viclenie. Cel ce pune capcane cade el însuşi în capcana fricii, a temerii permanente, a neputinţei de a privi drept, de a primi drept.

74 74 sighiºoara - oraºul culturilor nu este oare Platon un ironist care se joacă jocuri de limbaj ştiind însă prea bine că Adevărul e de nerostit? Isus ne deschide spre disponibilitatea esenţială, spre adevărul care te face liber. Poate că întâlnirea între creştinism şi gândirea greacă s-a făcut la nivelul vocabularelor şi nu la cel al adevărului trăit, nefixat în cuvinte. sfârşitul metafizicii ar fi încetarea europeanului de a mai gândi şi simţi triunghiular, cum spune Girard, de-a trăi în umbra ideilor generale, implantate livresc, de-a exista tranzitiv doar. A trece de la metafizică la o sensibilitate metafizică presupune o mutaţie a acestei sensibilităţi ce se eliberează de o autoritate sintetică pentru a percepe, a primi autoritatea neautoritară a fiinţei; e iarăşi trecerea de la viziune la disponibilitate, de la o vedere structurată pe general la una impregnată de universal. Sfârşitul ideologiilor dovedeşte că ceva se întâmplă, că această modificare a sensibilităţii are loc efectiv. nu suntem fericiţi decât în ambiguitate şi dorim totuşi claritatea. dintr-o dată primăvara a sosit pentru toţi. Există adevăruri pentru toţi? libertatea modernă e una a mâinii, nu a inimii. Inima a rămas doar o pompă necesară iar viaţa se desfăşoară între mâna care face şi cea care primeşte, cheltuind. Sufletul a rămas în urmă ca în povestirea cu şerpaşii care, în timpul unei escaladări a Everestului se opreau explicând că sufletul le-a rămas în urmă şi îl aşteaptă. Dar în lumea noastră cine mai are timp să-l aştepte? El, sufletul, nu îşi are loc în ecuaţia economică. Omul s-a obişnuit să trăiască doar cu pâine, viaţa noastră se mişcă pragmatic numai pe orizontală în probleme care ne privesc, fără să ne intereseze, de fapt. Am crezut că trăim în istorie, dar istoria nu există, ea e doar tymos şi tehnică, o istorie a creierului care scoate din el mâini. Viaţa noastră, perfect orientată, e în ansamblul ei o rătăcire căci dacă vedem clar culoarul, abia presimţim că ele este al unui labirint. poate că sensul străluminează la limita dintre tăcere şi cuvânt. tristeţea pe care ţi-o imprimă curgerea norilor, nepăsătoarea lor trecere. o desimultaneizare mentală, sintetică, umană, a unei sensibilităţi metafizice; revelaţia resimultaneizează, ne pătrunde de un adevăr identic realului, ne real-izează. momentul absurdului în conştiinţa europeană este un moment copernician în care se destramă iluzia antropocentrismului lumii; omul e o fiinţă periferică. Cupola metafizică, întemeiată pe un transcendent sintetic, se fisurează lăsând să se întrevadă o altă realitate şi o altă logică - a terţiului inclus? Descentralizare, dezgeneralizare a esenţei ea va apare în străfundul individualului la modul evenimenţial, în prezentul concret, nu în/pe display-ul mental. ultima zi de martie. Şi-n această zi strălucitoare simt tot pustiul zilei de vară. eu şi discursul meu singurătatea noastră. O tristeţe de sfârşit de imperiu. descriind indescriptibilul, închipuind neînchipuitul, rostind nerostitul ne îndepărtăm de sacru. după nebunia înfloririi, pomii se liniştesc şi-şi cresc fructele. ceea ce am descoperit cândva a fost faptul că existenţa mea, aşa cum mi-o închipuiam şi mi-o proiectam, nu era decât a mea, că ea că ea nu avea nici un temei întrun dincolo, într-un preproiect, într-un scenariu pre-scris în care aveam rolul principal ce dădea vieţii mele sens. Acel scenariu nu exista, viaţa mea era contingentă şi nu se afla nici un dincolo care să mă susţină. Există desigur o mreajă finală pe care ne întemeiem existarea: acel soi de încrederi prepoiective ce par a face din existenţa noastră ceva privilegiat. Când ele se sfărâmă (iniţierea se baza pe alungarea tânărului pentru a-i sfărâma acel sistem de încrederi), ne trezim singuri, în doar pielea noastră, şi muritori. Ce familialitate mai putem găsi după ce am înţeles? Căutăm un părinte absolut? Ar fi împăcarea sufletului trăire a unei familialităţi secunde? Creştinismul, aşa cum e adesea perceput, pare a pune o plasă sub acrobaţiile vieţii noastre cea a reînvierii. frigul nopţii şi-apoi o dimineaţă strălucitoare de primăvară; pomii mai poartă, ca nişte răni, urmele florilor. poate că trebuie să înţelegem, să simţim, de fapt, învierea ca o renaştere, ca o revenire la viaţa adevărată dintr-o viaţă moartă, împietrită. Cuvântul dumnezeiesc porunceşte în primul rând ca Dumnezeu să nu fie asemănat cu nimic din cele cunoscute de oameni. Căci tot înţelesul care se iveşte în minte prin vreo închipuire care cuprinde totul ca o noţiune şi ca o conjunctură a firii, plăsmuieşte un idol al lui Dumnezeu şi nu-l vesteşte pe El. (Grigorie de Nyssa) dormi viaţa ca să ţi-o visezi.

75 sighiºoara - oraºul culturilor 75 metafizică şi iubire; există o analogie de adâncime în Europa între ele: a pune iubirea pe seama unei predestinări, a o face unică, a întrevedea în femeia iubită Adevărul fiinţei noastre. Putem descoperi însă că unicităţile iubirilor noastre ţin, de fapt; de contingenţă şi de o imagine frumoasă pe care o cristalizăm cum spune Stendhal, un sistem filosofico-erotic în care ne descriem imaginând viaţa noastră fericită. E o tară a celor care-şi încep iubirea din auz şi ignoră întâlnirea ca revelaţie erotică reciprocă. E o iubire în absenţa celuilalt. Ironismul erotic descoperă contingentul şi subiectivitatea unei asemenea iubiri, jocul de imaginaţie care o construieşte şi o amplifică. Construim sisteme erotice aşa cum construim sisteme metafizice, în absenţa realităţii; ele nu sunt decât cuiburi de visuri. A cădea din cuib: e aici esenţa desubiectivizării şi, extins apoi, a dezantropocentrizării. în ţara aceasta aşa-zisa clasă politică taie crengile de rod şi le lasă pe cele de vegetaţie. Viaţa aceasta a devenit un chin zilnic şi, culmea, încercăm totuşi să facem ceva. episodul ce urmează tragediei nu mai e unul în orizontalitatea narativă, ci ţâşneşte pe verticală, spre un alt fel de înţeles. dimineaţă înnorată; stropii de ploaie abia mângâind pământul. Ar trebui să ne asumăm neantul. adevăratul mister e în imanent doar că sensibilitatea trebuie să se esenţializeze, să se realizeze. ce linişte ciudată emană din casa celor care au plecat ieri în Canada, în această strălucitoare zi de primăvară. experienţa sacrului este depăşirea logicii diurne, cotidiene, este experierea unei logici în care a pierde înseamnă a câştiga, a câştiga, a pierde, o viziune în care contrariile se identifică şi rezultatul este un nou fel de a înţelege şi simţi. Faptul că toate, diferitele, pot fi Unul, că acest Unul se manifestă în şi prin toate, ca un Acelaşi, dă un sens lucrurilor, evenimentelor. Experienţa, experierea sacrului este trecerea de la logica de moment la o logică veşnică, e o desecvenţializare a vieţii individuale în numele ciclului vieţii. E ceea ce se întâmpla la Eleusis cu spicul de o zi, când celui rătăcit întrun ungher de timp în care logicii harnice şi lacome a plăcerii acumulate i se dezvăluie bătrâneţea, boala, moartea ca un capăt fără ieşire şi brusc, printr-o experienţă revelatoare cum spune Virgil Podoabă viaţa încremenită i se putea dezvălui în ciclicitatea ei, în veşnicia ei. metafizica europeană s-a dovedit un mod de a vâna fiinţa, or asta nu face decât să o alunge; ea vine atunci când nu o mai urmăreşti, când nu o mai cauţi. transcendentul nu e nici dincolo, nici aici, ci în acoloul aici, în transcenderea însăşi care trebuie păstrată vie, nu încremenită. viitorul prezentului e prezentul, nu viitorul. o ploaie scurtă spală dimineaţa şi o răcoreşte. de ce? pentru greci era suficient să înţelegi, să te purifici pentru a te mântui de iluzie şi a recupera realul. Apare mai apoi un teritoriu promis, un altundeva, un altcândva în care mântuirea se va realiza odată, cândva. suntem instruiţi pentru a ieşi din timp, pentru a uita. omul îşi gândeşte viaţa pe temeiul unor realităţi absolute, a unei realităţi absolute. E aceasta un reflex al eului? fiind creştini, doar creştini (sau islamici, sau iudaici) nu suntem de fapt nereligioşi? adevărul nu e în afara noastră (Rorty), el e în noi, dar nu în limbaj, nu la nivel propoziţional, ci se revelează printr-o experienţă existenţială ce e, de fapt, un salt cuantic, o trecere la un alt nivel de energie şi, totodată, la o nouă logică cea a terţiului inclus (v. Basarab Nicolescu). Limbajul haiku-ului la nivelul empiricului, la nivelul unor salturi de semnificaţie sesizat în obiecte, în întâmplări obiectuale. esenţial, timpul are o natură discontinuă dar la nivelul cotidianului noi îl vedem continuu. Prezentul discontinuu a sesiza discontinuitatea, saltul, iată limbajul haiku-ului. logica şi limbajul nostru sunt unelte prea grosiere pentru a ne permite să cunoaştem esenţa; ele sunt structurate de general, de nişte asemănări tehnice, or a surprinde identicul ţine de delogicizare şi totodată de deverbalizare. Cunoaştem comparând, identificând oarecum şi grosier dar pentru a avea acces la unic, la ceea ce nu se poate compara, ar trebui să ne întoarcem asupra capacităţii de identificare, să ne oprim, să cunoaştem cunoaşterea, să identificăm identificarea. noi atribuim lumii un sens care, volens nolens, ţine de proiecţia insului nostru, or acest sens apare ca o realitate doar la şi prin sfărâmarea proiecţiilor noastre. ordinea pe care limbajul nostru crede că o face este doar o încremenire, e ca şi cum am fotografia o pădure şi am cugeta asupra acestei imagini, or ea este o imagine încremenită a unei curgeri, a unei deveniri neîncetate, a unei eternităţi neîncetate. Nu avem organ pentru a sesiza timpul ca devenire. Poate doar stereocronia să ne scoată din acest prezent încremenit. un vocabular final pe care îl spera metafizica e o speranţă oarbă şi încremenitoare, şi nefirească; dar ar fi de aflat o sensibilitate metafizică ce se identifică esenţei care, dacă e vid, sau percepută ca vid, e, de fapt, disponibilitate, e raţionalitate pură, e libertate. viitorul aşa cum ni-l proiectăm - nu e decât un prezent sintetic. sensul existenţei noastre nu-l putem găsi, regăsi, decât aici, dar e vorba de un aici sacralizat, văzut în unicitatea lui.

76 76 sighiºoara - oraºul culturilor sub o platformă de nori, cerul înnorat până la orizont de unde se vede o dungă de lumină. Nici un semn de la nimeni. Desprinde-te de tot, spre a deveni centru metafizic, unicul tău câştig, singura ta soartă. (Cioran) ridicând ochii din carte, dau de nesfârşitul cerului albastru de vară. cărţi ne-au promis că vom fi fericiţi, că vom fi veşnici, că istoria vieţii noastre are un happy end, că parcurgem un drum spre salvarea noastră; mirajul acestei zări, acestei încrederi legalizate. omul căutător de esenţe, omul ce tulbură lumea pentru a o decanta în esenţe, pentru a o organiza, omul care distilează realitatea pentru a găsi alcoolul unui real pur. brazii foşnind viu în însorirea zilei, proaspeţi şi însufleţiţi. am mai notat cândva sentimentul că vorbele, gesturile mele multe uitate de mine sunt amintiri în mintea câtorva oameni care m-au cunoscut. Realitatea noastră sensibilitatea absurdului nu propune un nou joc de limbaj, ci o nouă logică care nu e explicativă, ci implicativă. întâlnire cu doamna S., profesoara mea dragă din şcoala generală; n-o mai văzusem de ani de zile şi memoria mea o căuta ca pe un reazem. Şi, dacă azi am întâlnit-o, şi dacă azi am vorbit în această lume în alergare şi pierdere, timpul iar a început să alerge şi iar vom fi departe de insula statornică a amintirilor copilăriei. ploi şi iar ploi. Trăiesc într-o lume ce-mi fuge de sub picioare, cu nişte amintiri ce şi ele pălesc, se ascund. Case în care intram ca acasă sunt astăzi doar ziduri. Ne-am născut într-o lume mentală ce promitea sensul şi fericirea şi ne-am trezit însinguraţi şi muritori. basmele ca povestiri ale unor încercări iniţiatice neau rămas ca o promisiune a fericirii şi ca un miraj feeric într-o lume închisă în imaginarul nostru. a muri nu e un joc de limbaj, e realitatea. Ce proiecte să-ţi mai faci?! mintea produce o desincronizare cu firescul, cu timpul firii, ea introduce un timp secund, uman doar. cerul nesfârşit de vară, aceeaşi răcoare a altei dimineţi în care ţi se promitea fericirea. Uită-te în urmă şi vezi; Ştii acum totul! cum să trăieşti oare fără gândurile tale, fără aşteptările tale, doar cu răcoarea pe obrazul ce a început să se descojească. chiar întâlnirile cu noi înşine sunt trecătoare; propria mea prezenţă e o întâlnire pasageră cu mine însumi. Murim zilnic. şi vezi tineri încrezători. Ei nu au simţit încă timpul, trăiesc spaţial doar şi-n visurile lor. să cazi în anonimat, să-ţi dai zilnic un alt nume şi fiecărei zile alt nume. Să nu aştepţi nimic, nici o salvare, nici un miracol. oare nu urmărim şi un soi ciudat de eternitate cu mintea noastră spaţială? mă simt asemenea căpitanului Hudson părăsit întro barcă, fără speranţă. frunzărind Istoria marilor descoperiri geografice a lui Jules Verne, carte care m-a făcut fericit, dăruită de un Crăciun al copilăriei în camera noastră din cetate. Suntem sortiţi doar unor descoperiri teritoriale, misterelor terestre, tristeţilor lor. Atâtea căutări, atâtea speranţe, pentru a alcătui doar o hartă, o orizontală. Dar cine va găsi calea verticală? o uşă larg deschisă noaptea mă face să-mi amintesc întoarcerile sau plecările de-acasă, de când trăia mama. Un sentiment de nedescris îmi coboară în suflet, o metafizică de necuprins în cuvinte. De când mama s-a dus carnea mea s-a-nsingurat pe acest pământ. las de la mine să treacă zilele. Nu-ncerc să mă opun. dincolo de vocabularul final; ce se întâmplă cu Oedip, cu vocabularul final al său? Nu apare Adevărul atunci când acest vocabular final se prăbuşeşte? adevărul a devenit istoric, al epocii, atunci când diversitatea întâmplărilor pe care o vedea Herodot, a început să fie prinsă într-o tendinţă, să fie simplificată şi orientată pentru a dovedi drumul ei spre un ţel. Viziunea lui Darwin creează această impresie şi pentru Viaţă. Şi totuşi există o epocă anistorică în care Adevărul anistoric a existat Eterna reîntoarcere. prietenul meu de-o viaţă, Voicu, îmi spune că doamna profesoară S. ar fi murit mai demult la Cluj. Ştiu că nu e aşa dar las de la mine gândul că poate cea pe care am întâlnito şi cu care am vorbit în piaţă era doar o proiecţie a dorului meu de ea, de insula liniştită a copilăriei. cât de prezent acest copil mergând săltat cu mama lui de mână spre undeva, prin amintirea lui. El sunt eu. cu design-ul meu de om îmbătrânit, în piaţa cetăţii pe care o străbăteam, copil, zilnic spre casă. Zen-ul încearcă să îngheţe, să oprească acea scrutare a adevărului din orizontul mintal, readucându-l, tăcut, în preajmă. zi toridă. Şi va veni o zi de iarnă când această căldură va fi doar o amintire.

77 sighiºoara - oraºul culturilor 77 o zi neintenţională. Nici cumpărarea pâinii nu pare o necesitate. Ies într-o doară. Nici imaginea cetăţii de la fereastră nu mai e a mea. E a oricui. Pe drumul meu şi al lui Tano, căţelul meu, când mă întorc, nu văd decât drumul. Nici un trecut. Pe creasta verii stăruie ziua nehotărâtă dacă s-o ia spre primăvara unui soc înflorit din nou sau spre toamna frunzelor de nuc, căzute. pietre încălecate. Copaci trăgându-şi seva. Această aşezare a lucrurilor întâlnindu-se cu ţesuturile mele care o primesc ca pe o imagine. filosofia nu este un limbaj particular. Izvoarele sale sunt preverbale şi adesea preculturale şi una dintre sarcinile ei cele mai dificile este să exprime în limbaj problemele neconturate, dar intuite, fără să le piardă. (Nagel) citat ca greşeală de Rorty. Pe mine, cel puţin, mă convinge de invers: Nagel, abia, e un filosof. amintindu-mi, reaşez ca într-un joc de puzzle oameni pe care i-am cunoscut, şi acum nu mai sunt în casele în care au locuit. noaptea, încercând să termin articolul despre Cioran. depăşirea metafizicii e un fel de anulare a mediatorului dorinţei triunghiulare (Girard), dar nu o eliminare pragmatistă a lui, ci prin întruparea lui în contingent şi imanent. Heidegger ajunsese să indice, în ultima perioadă a vieţii lui, fiinţa în trandafirul dintr-o vază. s-a trezit, sărmanul, pentru a-şi găsi moartea căzând, în această dimineaţă, de pe scară. ne prăbuşim în toamnă. adăugând gânduri filosofice ierbii. ruptura de nivel ar trebui să fie urmată de un salt de nivel, o reîntoarcere dar cu o stare de spirit sacralizată. Ruptura realitate-real se cuvine refăcută, reparată prin real-izarea realităţii. gândirea haiku este o gândire pre-presocratică, o gândire mitică purificată însă de reziduuri mitice, o gândire ce înnoadă contrariile aici şi acum. religiile instituţionalizate, atârnă de un fel de idolatrism textual datorită cărţilor; un fundamentalism propoziţional ecranează prin temeiuri sintetice, artificiale, împărtăşirea din sacrul inefabil ce ţine de o altă logică, cea a terţiului inclus şi e de natură nonverbală. Cărţile religioase încearcă să fixeze sacrul şi prin aceasta îl obiectualizează, îl încremenesc, or El este viu. a trăi în prezent e principala şi esenţiala aspiraţie a fiecăruia dintre noi pentru că înseamnă a trăi în real, nu în posibil, prin posibil a trăi sacralizat, o viaţă încărcată de semnificaţie, o viaţă vie, o regăsire a paradisului pierdut. Dar acest lucru e cel mai greu dintre toate pentru că presupune un pas, doar un pas din acest prezent încărcat de posibil spre cel real. De fapt e o problemă de semnificaţie a găsi realul, a-l trăi, e a trăi în miezul semnificaţiei, a avea sens, a găsi trăind sensul existenţei. Dar, paradoxal, acest sens se dezvăluie ca o lipsă de semnificaţie în sensul nostru comun. Eclesiastul e vorba de a pierde realul în favoarea unui sens artificial, a confunda acţiunea asupra lumii cu crearea de sine, cu renaşterea, de fapt. Consecinţa este o de-realizare a vieţii., o pierdere de semnificaţie. Sensul existenţei e araţional de aceea el nici nu poate fi cuprins prin spunere, ci prin transpunere. Nucleul de semnificaţie al existenţei e araţional iraţional, neraţional, transraţional şi de aceea a te pătrunde de el înseamnă a renunţa, a pierde forma logică umană, cotidian-umană. Abia apoi umanul poate fi încărcat de sacralitate şi forma se poate umple. Sfârşitul tragediei nu era dezastrul, ci o muzică despre care nu mai ştim nimic. jerbe hermeneutice ţâşnesc din cărţile gândite de teologi-teosofi; tot atâtea jerbe de iluzii, de credinţe ce refractă gândirea ca transcendent sintetic, spre nişte înţelesuri extrem de convingătoare şi extrem de nereligioase. speranţa ar trebui să deosebim speranţa între una sintetică şi una naturală. Dacă speranţa sintetică e proiectivă şi mentală, de multe ori asimilabilă iluziei, speranţa naturală este cea care ţâşneşte din disperarea lucidă şi iluminează prezentul în sensul nepăsării păsărilor din vorbele lui Isus. o filosofie adevărată ar trebui să se ocupe de cazuri umane cazul Heidegger, cazul Proust, cazul Wittgenstein tragic şi scepticism tragicul e o purificare de orice proiectivitate, e o real-izare, or stoicul se convinge teoretic de necesitatea deziluzionării. suntem un popor sinistrat căruia comunismul ne-a dus casele, ţara, inimile. întâlnirea cu Misterul e una întâmplătoare dar întâmplarea e una esenţială ce ne scoate din joc, din jocul uman pentru a participa la jocul divin. toamna se infiltrează în frunze prin nuanţe. sacrul nu poate fi stocat, avut; el este o experienţă, o dezvăluire, o fiire. Epifaniile în concret mizează pe o purificare mentală de un transcendent sintetic, acumulat, obiectualizat, stocat. E o tăcere în epifania în concret în care experienţa sacrului e aşteptată, nu anticipată. Noi suntem receptori ai sacrului, nu producători ai lui. Faptul că secretul a fost dezvăluit împiedică experienţa misterului, ne face să căutăm proiectiv, premeditat, ceea ce ar trebui să găsim la întâmplare, ceea ce ar trebui să ne găsească. Necunoaşterea păstrată şi prin secret în încercările iniţiatice permitea acea transfigurare reală, nu sintetică, nu formală. Pasajul cu Nicodim din Evanghelie e grăitor. Un cap al religiei nu mai ştia absolut nimic despre renaştere. adevărata salvare nu o poţi obţine decât pierzând tot ce ai, pentru a descoperi ceea ce eşti; aici e şi adevărul tragediei.

78 78 sighiºoara - oraºul culturilor împlinirea, îm plinirea, umplerea golului, completarea ce ceea ce lipseşte pentru a fi plin, pentru a fi întreg. Dar ceea ce ne lipseşte e chiar golul, trăit însă altfel. Adevărata împlinire este recunoaşterea fiinţei în noi, descoperirea nemărginirii ei în mărginirea noastră. naşterea şi mai ales renaşterea este suprema împlinire pentru că e înfiinţare. sacrul nu poate fi stocat, conservat. El este expereiere, permanentă experiere. Textele religioase sunt sacru conservat. Textele literare rămân mai vii pentru că nu se folosesc de conservantul generalizării, rămânând legate de individual. se taie nucul din colţul parcării, nucul pe lângă care am trecut de mii de ori. filosofia este o revelaţie degradată, răsfirată în labirinturi verbale. există o singură interioritate şi o puzderie de exteriorităţi; nu există decât interioritatea mea şi exterioritatea celorlalţi şi a lumii, un singur subiect şi restul, obiecte. Când voi muri această lume(-mi) va dispărea (privat, nu public). Doar coborând în adânca noastră interioritate putem afla Fiinţa din noi devenind una cu subiectul lumii, acestui cosmos. Interioritatea noastră însă se exteriorizează şi lumea actuală, antropocentrizată, e o încrengătură de exteriorităţi. Socializarea noastră impusă de globalizarea organismului social care devine omenirea, presupune tot mai multă exteriorizare, relaţii prin ceea ce avem, nu prin ceea ce suntem fiecare. Ne unim prin general, nu prin individualul-universal. Transcendentul s-a artificializat prin exteriorizare, prin împieliţare, cum ar zice Noica, aşa cum noi creăm noi substanţe sintetice, exteriorităţi, piei de lucruri. Eul nu e decât un tu care ecranează sinele, este exteriorizarea interiorităţii, aducerea ei în proiect şi obiect. Regăsirea interiorităţii noastre, a anonimei noastre interiorităţi, ar fi supremul bine - o împlinire, o mântuire. desimultaneizăm unica întâmplare electrică în fulger şi tunet, secvenţializăm ceea ce-şi e simultan; aşa ne desimultaneizăm şi secvenţializăm şi viaţa, înţelegând-o din afara ei. Zen-ul asta încearcă: să ne resimultaneizeze. speranţa a fost şi ea desimultaneizată în una care ne preocupă şi una neştiută, a interiorităţii pe care o putem recupera abia când o pierdem pe cea exterioară nouă înşine. prevenirea asupra divinului ne face să ratăm întâlnirea cu El. ceaţa ascunzând cu liniştea ei cetatea. decăderea religiei e direct proporţională cu abundenţa mitologizantă (v. Imperiul Roman) dar şi cu idolatria textuală şi hermeneutica ce au creat un transcendent sintetic. mentalizarea omului a însemnat trăire anticipativă, în proiect, în posibil, în marginea ralului, a prezentului pur. Prezentul proiectiv e unul irizat în posibiluri, în scenarii; soluţiile problemelor ne îndepărtează de o trăire vie, în realul nostru. libertăţile pe care omul şi le-a creat întru posibil nu ţin locul libertăţii reale de a fi pur şi simplu. soluţia nu poate veni din aplicarea unui model exterior, ci din automodelarea ce se naşte pe culmile disperării, atunci când nu mai putem crede în nici un model salvator care ne hrăneşte speranţele sintetice. De aceea nici nu există soluţii, ci doar întâmplarea căderii în realitatea pură ce ne deschide (sau nu) spre real. trăim un fel de snobism al experienţei existenţiale autentice; dorim cu toţii să-l jucăm pe Hamlet, dar nu să fim Hamlet (Sandburg). ceea ce ne învaţă tragedia este tăcerea. Doar în tăcere soseşte sacrul. Si e vorba de o oprire a gândurilor, a proiectivităţii. Oedip, rămas fără viitor, devine una cu el însuşi. sunetul ceasului din turn tulburat de ceaţă. noi, europenii, am creat o metafizică de ordin conceptual, în locul uneia simbolice, vii. Metafizica chineză s-a conturat în pictură unde omul e pus mereu în faţa jocului coincidenţei contrariilor, a terţiului inclus. ar trebui să existe o igienă metafizică. ger bruma albind iarba. Dumnezeu nu e intenţional, este metamorfotic. Sacrul e chiar această metamorfoză a Aceluiaşiului din lucrurile care la un anumit nivel sunt contrare sau disjuncte. s-a grăbit noiembrie. Şi-a instalat corturile ceţii, ale culorilor moarte, ale cerului cenuşiu, ale frunzelor vestejite, înmuiate de umezeală, în această ultimă zi de octombrie. sacrul nu conduce, opreşte. mă gândeam în dimineaţa de ieri la o Ecologie a sacrului ca răspuns dat unei poluări a sacrului cu resturile sintetice ale ambalajelor conţinutului religios experienţa revelatoare, cum o numeşte Virgil, purificată. mântuirea este înavuţire întru fiinţă. ciudat, dar ecranarea sacrului ar putea să se producă chiar prin credinţă. Prevenind asupra sacrului credinţa dezvăluie secretul şi împiedică revelaţia misterului. din gerul nopţii se naşte o dimineaţă strălucitoare. nu sunt decât un noian de gânduri. Ciocnirea intracivilizaţională a ideilor politice inventate de Occident este înlocuită de o ciocnire intracivilizaţională a culturii şi a religiei (Hungtington).. reconstrucţia omului e strâns legată de o ecologizare a religiilor. Dar ce poate fi această ecologizare a religiilor, a sacrului? nici nu ştiu cum s-o numesc. O regăsire a unei căi directe, nepoluate, de a recepta sacrul?

79

80 80 sighiºoara - oraºul culturilor Nimic mai adevărat şi nimic mai greşit, totodată. Nu poate fi vorba de abstractizare în receptarea Unului decât în religiile pervertite de astăzi. Pentru omul realmente religios acel Unul e trăit ca ceva concret şi universal în acelaşi timp, nicidecum abstract, general. Abia în Eterna reîntoarcere se poate întrevedea, cu adevărat, Unul. Europa continent al cărţii, al conştiinţei deviate, derivate, amplificate de idei. marile cărţi europene sunt antilivreşti. ninge atât de frumos încât ar trebui să fim fericiţi. poate că trăim într-o realitate reziduală. frigul. Iarna care vrea să ne acopere şi sufletele. eul se ţese tocmai pe această credinţă că suntem însoţiţi de o grijă parentală ce ne ajută, ne salvează o certitudine finală. linia de forţă pe care se aşează filosofarea lui Heidegger e cea a mutaţiei, transmutaţiei de conştiinţă urmărită prin iniţiere. europeanul a devenit un om marcat de o certitudine finală, un transcendent sintetic alcătuit dintr-un fel de material plastic ideatic de sorginte livrescă. Sfărâmarea acestui transcendent, de fapt un transcendental, se vădeşte în câte opere de la mijlocul secolului XX, începând cu Proust, Kafka (nu sunt de uitat nici înaintaşii lor : Cervantes, Ibsen, Stendhal, Flaubert, Dostoievski). Metafizicul-transcendent e strâns împletit cu un prezent conceptual, generalizant, ce primeşte curgerea lumii printro grilă reductivă ce devine oarbă şi surdă la curgere, la timp. trăirea coincidenţei contrariilor ne pune în posesia unui cod divin. Acest cod estompează diferenţele, dezvăluindu-l pe Unul. seara în care priveam fulgii dispărând în suprafaţa lucie a băltoacei înţelegând, văzând formele cum dispar una câte una. sensibilitatea mitică e una cu cea poetică; ea vede disjunctele sau contrariile unite aici, în preajmă. pasărea rătăcită în noaptea geroasă. Stă o vreme liniştită în mijlocul drumului, se dă apoi la o parte din calea unei maşini şi, speriată de nişte copii, zboară undeva în noapte. Ce mai ştim noi despre viaţă, noi care nu ştim că suntem acea pasăre? omul şi-a creat o lume pe măsura visurilor sale şi a descoperit că în ea nu se simte acasă. fiinţa nu poate fi sesizată decât la nivelul devenirii, ca miez al devenirii. Fiinţă întru devenire. omul a părăsit devenirea naturală pentru una laterală, artificială. El sare din natură iar natura o face să treacă prin metabolismul său. Am devenit un uriaş organism care trăieşte sugând petrolul din coaja planetei. a gândi la cele spirituale înseamnă cel mai adesea a le vitrifica şi, astfel, a pierde spiritualizarea reală, vie. există o ordine pe care o căutăm şi o altă ordine care ne caută. singurul lucru ferm e curgerea. A găsi un punct stabil este a contempla această curgere, a aluneca una cu ea, găsind astfel o constantă, un raport fix, stabil a locui. Locuirea în timp este atemporalitate iar a locui presupune desghiogarea timpului de antropocentrism, de proiectivitatea cu care îl maculăm. viaţa noastră se compune dintr-o realitate pe care o ignorăm şi un virtual obsesiv în care ne ţesem pânza de păianjen a proiectelor noastre. E uzual să fi ceea ce ai (de gând), nu ceea ce eşti. postmodernismul nu e o fundătură, cum spune Patapievici, ci un moment crucial de căutare a unui nou temei după ce temeiul dat de metafizica clasică s-a dovedit a fi unul sintetic, confecţionat, teoretic doar. E mai uşor să fii profetic decât să-ţi suporţi propria singurătate. Postmodernismul nu mai încearcă să fie profetic e o atitudine dezamăgită, disperată, care nu mai are sensuri prestabilite. revelaţia a fost înlocuită cu descifrarea, cu dezvăluirea unor adevăruri ascunse după care mintea trebuie să scormone, să caute. Adevărul este însă aici, de faţă. Fireşte, resacralizarea postmodernă a naturii nu poate devieni religioasă, tocmai datorită caracterului esenţialmente nihilist al sufletului postmodern (Patapievici). nihilismul reprezintă o pierdere a speranţei nu se poate da o soluţie, nu pentru că nu ar exista una, ci pentru că orice soluţie dată, sufocă, denaturează, blochează soluţia trăită. fără transmutaţia noastră sufletească, viaţa eşuează în rutină, în implicarea noastră într-un mecanism care ne absoarbe toate forţele vitale şi ne face să pierdem poezia vieţii, unicitatea fiecărei clipe.

81 sighiºoara - oraºul culturilor 81 Radu MACRINICI Vorbitor PERSONAJELE TATĂL MAMA FIICA PARAMEDICUL TÂNĂRUL UNU La vorbitorul unei închisori psihiatrice TATĂL:La început au fost cuvintele şi cuvintele erau cu mine şi cuvintele eram eu. Cuvintele au fost de la început împreună cu mine. Şi toate lucrurile pe care le-am făcut împreună, prin ele s-au făcut şi nimic n-a fost făcut fără ele. În ele era viaţa şi viaţa era lumina pe care ţi-am dăruit-o. Iar tu mi-ai dăruit-o pe ea şi acum ea nu vrea să mai vorbească cu mine, cu toate că ea s-a făcut trup din cuvântul meu rostit în somn către tine. Sau n-a fost aşa? MAMA: Exagerezi, ca de obicei. Şi nu mi-amintesc să fi dormit în noaptea aceea. TATĂL: Exagerez? MAMA: E un obicei de-al tău. Şi apoi, e ipocrit săţi construieşti un asemenea discurs, atunci când e vorba de chestiuni atât de relative. TATĂL: Relative? Ce înţelegi prin relative? MAMA: De pildă, faptul că fiica ta nu vrea să mai vorbească cu tine. TATĂL:Şi ce e relativ aici? Sun-o acum şi spune-i că vreau să vorbesc cu ea. MAMA: Fiica ta nu vrea să mai vorbească cu tine. Tot ce vrea e să te uite. Obişnuieşte-te cu gândul ăsta. Renunţă. Nu înţelegi că nu vrea să te mai vadă? TATĂL: Eu vreau. MAMA: Nu e acelaşi lucru. Mă mir că nu pricepi, după tot ce s-a-ntâmplat în baie. TATĂL: Ce s-a-ntâmplat în baie? De ce nu-mi spune nimeni ce s-a întâmplat? MAMA: Va trebui să-ţi aminteşti singur. Tatăl scoate un pumnal şi o străpunge în inimă pe Mama. Scena se petrece în imaginaţia personajului, dar se vede pe scenă. Discuţia continuă, ca şi cum nimic nu s- ar fi întâmplat. TATĂL: Vreau doar să-i vorbesc. Ea n-are decât să tacă. MAMA: Ştii bine că ea nu poate să tacă atunci când tu vorbeşti. Ea vrea ca tu să taci. Pentru totdeauna. TATĂL: Aceeaşi mizerie în fiecare dimineaţă. De ceai mai venit? MAMA: Aici ai putea să dormi mai mult. Asta te-ar scuti de multe neplăceri. Ai putea visa şi poate că aşa ţi-ai aminti tot răul pe care ni l-ai făcut. TATĂL:Să visez? În fiecare dimineaţă trebuie să răzbesc din nou prin pietrişul mort pentru a ajunge la lumină. În fiecare dimineaţă îmi doresc acelaşi lucru. MAMA: Câtă monotonie, nu crezi? Tatăl scoate un satâr şi îşi taie degetele de la una din mâini. Apoi le adună şi începe să le roadă unghiile, conform aceleiaşi convenţii MAMA: Să nu uit. Aminteşte-mi să ud cactusul. Şi să-i prind câteva musculiţe. Mi se pare mie sau iar ai început să-ţi rozi unghiile? Şi fiică-ta şi le roade. I-am spus că dacă nu încetează o s-ajungă ca Venus din Milo. TATĂL: Sun-o şi spune-i c-o aştept. MAMA: Nu va veni. Vezi, e atât de simplu să spui ceva atât de simplu. Dar, desigur că eu nu am timpul tău liber. TATĂL: Astăzi au plecat cu toţii. M-au încuiat aici şi au plecat. Au fugit ca nişte peşti dintr-un acvariu. Astăzi aş fi avut tot timpul ca să vorbim: eu şi cu ea. Amândoi. Ea a fost acolo, a fost cu mine în baie. Ea a văzut tot ce s-a-ntâmplat. MAMA: Şi eu am fost acolo. Şi eu am văzut. De ce nu vrei să vorbeşti cu mine? TATĂL:Puteam să vorbim amândoi. Eu şi cu ea. MAMA: Să vorbiţi? Amândoi? Asta e deja prea mult. Tu şi cu ea? Poate. Dar nu va fi nici măcar atât. Vorbeşte cu mine. TATĂL:Au plecat în mare grabă. Erau speriaţi, dar n-au uitat să mă încuie. În curând vei pleca şi tu. Astăzi am vorbit atât de puţin despre ea. MAMA: Am vorbit destul despre ea. Mă dor fălcile. Să vorbim acum despre mine. TATĂL: Mai ţii minte când te-au durut ultima oară fălcile? MAMA: Nu fi porc. Şi atunci ai fost un porc. Şi te mai miri că nu vrea să mai vorbească cu tine. TATĂL:De ce nu vrea să mai vorbească cu mine? De ce nu-mi spune nimeni ce s-a întâmplat? Încep primele mişcări ale unui puternic cutremur. Decorul se mişcă într-un mod cât se poate de natural. MAMA: Ce faci? Încetează! Încetează, n-auzi? TATĂL:Întotdeauna ai avut o părere prea bună despre mine. MAMA: E-ngrozitor. Eu plec. Plec chiar în clipa asta. TATĂL:Am spus ceva ce nu trebuia? MAMA: Nu se mai opreşte odată? Ce porcărie! Ce porcărie! Ajutor! Să vină cineva! Să vină cineva să-l oprească! Ajutor! Nu m-aude nimeni? (Iese în fugă) TATĂL: (ţinându-se cu mâinile de masă): Nu vrea! Nu vrea! Ce să fac dacă nu vrea? Unde fugi? N-am terminat! Spune-i că nu sunt supărat pe ea. Spune-i că vreau să-i vorbesc. (cutremurul începe să crească în intensitate) Bineînţeles că n-o să se mai întoarcă. În asemenea momente, plecările sunt un lucru ireversibil. Iar când până şi pământul îţi pleacă de sub picioare înseamnă că undeva ai greşit. Poate c-ar fi fost mai bine să nu cheme pe nimeni. Acum e prea târziu. Ia te uită, şi-a uitat rujul. E pierdută. Tatăl ia rujul, îl deşurubează şi îşi taie gâtul cu el. Heblu. DOI Undeva, în faţa interfonului unui bloc cu zece etaje MAMA (apăsând un buton): Fetiţa mea iubită! Dragostea mea! Lumina ochilor mei! Nu-i aşa că te-ai speriat? Te implor, spune-mi că te-ai speriat. FIICA: M-am speriat. Acum eşti mulţumită? MAMA: Ai stat departe de geamuri? FIICA: Nu. MAMA: Ai fugit pe scări? FIICA: Da. MAMA: Te-ai ascuns sub pian? FIICA: Nu. MAMA: Ai sărit de la balcon? FIICA: Da, adică... aproape. MAMA: Da sau nu? FIICA: Nu mai ştiu. MAMA: Mă rog. Ai închis gazele, apa şi curentul? FIICA: Nu. MAMA: Ai ţipat? FIICA: Da. De ce nu urci? MAMA: Am trecut doar să văd ce mai faci.

82 82 sighiºoara - oraºul culturilor FIICA: Şi nu urci să mă vezi? MAMA: Nu ştiu. FIICA: Poate că zac sub o grindă. Poate că nu mai am picioare. Poate că sângele mi se scurge din corp, picătură cu picătură. MAMA: Atunci nu e nici o grabă. FIICA: Ai fost la el, nu-i aşa? MAMA: E treaba mea. FIICA: E tatăl meu. MAMA: E treaba ta. FIICA: De ce nu mi-ai spus că te duci la el? MAMA: Mergeam pe stradă şi m-am trezit că intru acolo. Abia când l-am văzut mi-am dat seama că mă rătăcisem. FIICA: Vreau să vorbesc cu el. MAMA: Tatăl tău nu vrea să mai vorbească cu tine. Obişnuieşte-te cu gândul ăsta. Tot ce vrea e să te uite. Renunţă. Nu înţelegi că nu vrea să te mai vadă? FIICA: Eu vreau. MAMA: Nu e acelaşi lucru. Mă mir că nu pricepi, după tot ce s-a-ntâmplat în baie. FIICA: Ce s-a-ntâmplat în baie? De ce nu-mi spune nimeni ce s-a-ntâmplat? MAMA: Va trebui să-ţi aminteşti singură. Fiica apare în spatele Mamei şi o străpunge cu un pumnal. Apoi dispare. Scena se petrece în imaginaţia personajului, dar se vede pe scenă. Discuţia continuă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. FIICA: Vreau doar să-i vorbesc. El n-are decât să tacă. MAMA: Ştii bine că el nu poate să tacă atunci când tu vorbeşti. El vrea ca tu să taci. Pentru totdeauna. FIICA: Aceeaşi mizerie în fiecare dimineaţă. De ceai mai venit? MAMA: Acum ai putea să dormi şi tu mai mult. Asta te-ar scuti de multe neplăceri. Ai putea visa. Şi poate că aşa ţi-ai aminti tot răul pe care ni l-ai făcut. FIICA: Să visez? În fiecare dimineaţă trebuie să răzbesc din nou prin pietrişul mort pentru a ajunge la lumină. În fiecare dimineaţă îmi doresc acelaşi lucru. MAMA: Câtă monotonie, nu crezi? Fiica apare din nou, scoate un satâr şi îşi taie degetele de la una din mâini. Apoi le adună şi începe să le roadă unghiile, conform aceleiaşi convenţii. MAMA: Mi se pare mie sau iar ai început să-ţi rozi unghiile? Ai să vezi, o să ajungi ca Venus din Milo. FIICA: Dacă nu urci, mai bine pleacă. MAMA: Rămân. Poate mai urmează o replică. FIICA: Eu nu mai am nimic de spus. MAMA: Vorbeam despre cutremur. FIICA: Pleacă. MAMA: Nu mă grăbesc. Şi-apoi e aici atâta lume care are nevoie de mine. Nici nu ştii ce înseamnă o vorbă bună într-un moment ca ăsta. Mama apasă pe butoanele interfonului, dar nu-i răspunde nimeni. FIICA: Au plecat toţi. În dimineaţa asta. Au fugit ca nişte peşti dintr-un acvariu, s-au urcat în maşini şi au plecat într-o direcţie necunoscută. MAMA (continuând să butoneze): Unde sunteţi? Trebuie să mai fi rămas cineva. Hei, nu vrea să vorbească nimeni cu mine? FIICA: Încetează, mamă! Mi-e frică! MAMA: Ce vrei să spui? FIICA: A fost cutremur, mamă. Pământul a crăpat sub picioarele noastre. Am văzut cum înăuntru s-a mişcat ceva. Cineva şi-a scos nările şi a adulmecat. Apoi a strigat ceva într-o limbă necunoscută. Acum înţelegi, mamă? MAMA: De ce-mi spui toate astea? De ce-mi spui mie toate astea? De ce nu vrei să vorbim? FIICA: Despre ce să vorbim? MAMA: Despre mine. Tu nu vorbeşti niciodată despre mine cu nimeni. Vorbeşte măcar cu mine despre mine. FIICA: N-am chef. Sună-l şi spune-i că vreau să vorbesc cu el. Avem atâtea să ne spunem. S-au întâmplat atâtea cu noi şi noi nu ştim nimic despre noi. MAMA: Eu ştiu. Doar cu mine nu ştiu ce se-ntâmplă. Ai putea să-mi spui ce se-ntâmplă cu mine? Poate că dacă vorbim despre mine aş putea să aflu şi eu. FIICA: Nu se-ntâmplă nimic. Du-te şi hrăneşte-ţi cactusul. Pentru astăzi s-a anunţat un nor de musculiţe dinspre miazănoapte. Sau poate vrei să urci până la mine? MAMA: Ca să vorbim iar despre el? Nu, mulţumesc. Prefer să rămân aici. De altfel, am uitat să-ţi spun, închisoarea s-a mutat de-acolo. Cu pacienţi cu tot. FIICA: Unde s-a mutat? Trebuie să vorbesc cu el. MAMA: Nu ştiu. N-a vrut să-mi spună nimeni. Ce se-aude? FIICA: E telefonul. Stai o clipă. MAMA: Unde pleci? N-am terminat. Nu poţi să mă laşi aşa. Sigur e vorba de o greşeală. FIICA: Mamă, m-auzi? Cineva are nevoie de mine. Cineva a rămas prins sub dărâmături. MAMA: Stai, aşteaptă-mă. Şi eu am nevoie de tine. Şi eu am nevoie de ajutor. Hei, nu m-aude nimeni? Ştiu că sunteţi aici! De vă ascundeţi! Nu trebuie să vă mai ascundeţi! TREI Paramedicul a ajuns la ruinele închisorii psihiatrice. Are un costum format din tuburi, cabluri, conducte, butelii, pompe, manometre şi ceasuri indicatoare. Se aşează obosit pe un morman de moloz, scoate dintr-un buzunar un pahar de plastic, pune în el o linguriţă de cafea şi una de zahăr, iar dintr-un furtun încâlcit îşi toarnă puţină apă rece. Freacă energic conţinutul, apoi bea cu paiul. PARAMEDICUL (vorbind la un reportofon): Ai făcut primul pas. Eşti în incinta închisorii psihiatrice. E momentul să acţionezi. Îţi prepari un Nessie-coffe, captivant de rece şi te laşi prins de aroma lui (se încurcă în furtunul, care îl încolăceşte ca o reptilă). Nessie-coffe! Cum ai putea rezista, când ştii ce dulce prizonierat te aşteaptă? E atât de cald afară, dar tu te simţi atât de bine la răcoare. Tragi cu sete prin pai spuma rece şi uşoară şi ştii că ai ales pedeapsa care ţi se potriveşte: eşti condamnat la distracţie. Un an, o vară, o după-amiază care nu vrei să se mai termine. Vei fi un prizonier model, zi după zi, noapte

83 sighiºoara - oraºul culturilor 83 după noapte, pentru că nimic nu se compară cu un Nessiecoffe frappe, savuros şi răcoros într-o lungă vară fierbinte. Se aud bătăi, de undeva de dedesubt. Paramedicul se ridică, introduce un furtun printre dărâmături şi vorbeşte printr-o pâlnie. PARA: Bună ziua şi bine-aţi venit în epicentrul acestui dezastru natural şi ecologic. Sunt paramedic voluntar şi am nobila misiune de a detecta eventualii supravieţuitori de origine umană, animală şi vegetală. Pentru început, vă rugăm să vă identificaţi prin amprentă vocală, pentru a putea stabili dacă sunteţi om, câine, pisică, hamster, canar, iguană, dihor, porc de Guineea, porc de Crăciun, ficus, lămâi sau rododendron. Dintre dărâmături cineva îi aruncă un ruj. Paramedicul îl deschide, îl miroase, îl probează, apoi îl mănâncă. PARA: Câte puţin din fiecare. Nu vă supăraţi, doamnă, eu sunt, aţi putea să-mi spuneţi unde ne aflăm? TATĂL: Aleea Liliacului, nr. 12. PARA (consultând o hartă): Dar nu e nici o greşeală. Ne aflăm într-adevăr la închisoarea psihiatrică de maximă securitate pentru adulţi. Sunteţi rănită? TATĂL:Habar n-am. De ce nu vii să mă consulţi? PARA: Ce nebunatică sunteţi. Dumneavoastră m- aţi chemat, nu-i aşa? TATĂL: Nu-mi amintesc să fi chemat pe nimeni în afară de fiica mea, care oricum nu vrea să mai vorbească cu mine. PARA: Şi totuşi cineva m-a chemat. Cineva s-a rugat pentru venirea mea. Cineva a vrut să vorbim. TATĂL: Oricine-ar fi, ai ajuns prea târziu. PARA : Sunteţi sigură? De ce v-aţi aruncat rujul? TATĂL: Rujul? L-a uitat nevastă-mea. Dacă-ţi place poţi să-l păstrezi. PARA: Acum înţeleg. Dumneavoastră sunteţi doar soţul. Doriţi nişte apă? TATĂL: Aş prefera o cafea. PARA: Se rezolvă. Un Nessie-coffe rece ca gheaţa. Puneţi gura la conductă, dacă nu vă deranjează. TATĂL: Apropo, când mă scoateţi de-aici? Trebuie să vorbesc cu fiica mea. PARA: Regret, dar nu am astfel de atribuţii. Eu nu sunt decât paramedic, adică par a fi medic, dar, după cum vedeţi, mă ocup mai mult cu instalaţii, inhalaţii, intubaţii şi instilaţii. Am venit doar să constat dacă sunteţi în viaţă şi să vă enumăr părţile bune ale situaţiei în care vă aflaţi. O clipă (citeşte dintr-un carneţel). Unu: sunteţi viu. Doi: probabil nu sunteţi rănit. Trei: puteţi rezista câteva zile fără hrană, dacă nu vă consumaţi degeaba forţele. Patru: cineva o să vă găsească şi o să vă salveze. Cinci: aveţi cu cine sta de vorbă, ceea ce e vital în astfel de situaţii. TATĂL:Eu nu vreau să vorbesc cu tine, eu vreau să vorbesc cu fiica mea. PARA: Asta spuneţi acum, când n-a trecut decât o oră. Mâine veţi vorbi altfel. După calculele mele, echipele de descarcerare vor sosi aici abia peste o săptămână şi asta în cel mai bun caz. TATĂL: Nu-nţeleg. PARA: Nu v-a spus nimeni? Nu pot să cred. Aceasta e o închisoare dezafectată. Aici nu mai locuieşte nimeni. TATĂL:De când? PARA: De ieri. TATĂL:Şi eu? Eu ce caut aici? PARA: Sunteţi pacient sau gardian? TATĂL: Pacient. PARA: Înseamnă că v-au uitat aici. Cutremurul a fost anunţat azi, la primele ore ale dimineţii. Evacuarea clădirii s-a făcut în regim de urgenţă. Sunteţi, cum s-ar zice, o victimă colaterală. Iar eu sunt singurul care ştie de existenţa dumneavoastră. TATĂL:Ai uitat de soţia mea. PARA: Ei, ştiţi cum sunt soţiile. Se iau cu treburile casnice şi uită de la cactus pân la ruj, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Aşa că... TATĂL:Aşa că va trebui să mă port frumos. PARA: Să nu exagerăm. Dar de vorbit cred că putem să vorbim. TATĂL:Şi despre ce-ai vrea să vorbim? PARA: O clipă (se uită în carneţel). Înţeleg că sunteţi căsătorit. Felicitări şi casă de piatră. Mă rog... Tot astăzi am aflat că aveţi şi o fiică. TATĂL: Oana. PARA: Vârsta? TATĂL: Douăzeci de ani. PARA: Iată un minunat subiect de conversaţie. Aveţi cumva o fotografie de-a ei? TATĂL: Nu ştiu. PARA: Dacă nu ştiţi înseamnă că aveţi. Căutaţi-o şi legaţi-o de capătul acestei sfori. TATĂL: Bună idee. Dac-o găsiţi, amintiţi-i că vreau să-i vorbesc. PARA: Dacă n-am să uit, o să-mi aduc aminte. Sunteţi gata? Pot s-o trag, dacă nu vă deranjează? Paramedicul dezleagă fotografia, o miroase, o linge, apoi şi-o prinde cu o agrafă de pantaloni, exact în dreptul sexului. PARA: E un copil bun, nu-i aşa? Hei, mai sunteţi acolo? V-am întrebat ceva. Ştiţi, de sub ruinele vilei de vizavi am pescuit o fotografie cu două fetiţe gemene. Simpatice, nu zic nu, dar cred că fiica dumneavoastră e un copil cu mult mai bun. TATĂL:Nu văd unde vrei s-ajungi. PARA: Nu mă deranjează. Spuneţi-mi, domnişoara e studentă? TATĂL: Da, la medicină. PARA: Oh, un viitor doctor de cărnică. Locuieşte singură? TATĂL:Nu te priveşte. PARA: Aşa cum bănuiam, locuieşte singură. Pentru început aş avea nevoie de numărul ei de telefon. TATĂL: Nu-l am. PARA: Nici o problemă. O să-l aveţi în curând. E inadmisibil ca un tată să nu aibă numărul de telefon al adoratei sale fiice. Paramedicul montează un furtun la o butelie de gaz şi apoi îi dă drumul în gaură.

84 84 sighiºoara - oraºul culturilor PARA: Şi astfel, numerele misterioase încep să prindă contur. Unul câte unul. Ca nişte baloane umflate cu gaz vor urca spre mine, iar eu le voi prinde într-un mănunchi şi voi pleca spre parcul de distracţii. TATĂL (îi aruncă un ghemotoc de hârtie): Ascultă, dacă-i faci vreun rău să ştii că vin după tine. PARA (formând numărul la un celular): Rău? Ai să vezi. Vei fi mândru de fiica ta. Şi amândoi vom fi pe deplin satisfăcuţi. Ssst! Sună. Alo! Bună seara, domnişoară Oana. Permiteţi-mi să mă introduc: sunt paramedic şi mă aflu în acest moment la o închisoare psihiatrică de maximă securitate. Mă rog, la ce-a mai rămas din ea. Nu, din păcate nu vă pot da acum nici un fel de coordonate. Da, desigur, aţi ghicit e vorba de tatăl dumneavoastră. Exact. Din nefericire nu puteţi vorbi acum cu el, starea lui e critică. Dar stabilă. De fapt, e cea mai stabilă stare critică pe care am întâlnit-o vreodată la un pacient. TATĂL: Mizerabile! Dă-mi imediat telefonul! Oana! Oana! Sunt aici! PARA: Da, sunt convins că îl auziţi cum strigă. Dacă are dureri? Sigur că are dureri. Dar cine nu are dureri? Sigur că l-am sedat. Domnişoară Oana, dac-am înţeles bine, sunteţi studentă la medicină. În ultimul an? Ce coincidenţă. Nu, nu e vorba de mine. Vorbeam aşa, în general. Ultimul an. Ce trist sună. Dar apoi, nu-i aşa, urmează iar primul an şi soarele va străluci din nou. Domnişoară Oana, din păcate echipa noastră de medici n- a reuşit să ajungă până aici, aşa că v-aş ruga să ne coordonaţi o intervenţie chirurgicală prin telefon. Nici nu ştiu cum să vă spun. În sfârşit, sunteţi aproape medic. Sunt convins că veţi suporta. Ei bine, tatăl dumneavoastră a suferit un grav traumatism în regiunea organelor genitale. Doamne? Aţi spus Doamne? Extraordinar, exact asta am spus şi noi când l-am văzut. Cum arată? E complet desfigurat, dacă-mi permiteţi metafora. TATĂL: Oana, nu-l asculta! Închide, Oana! Închide! PARA: Sigur că vă ascult. Sigur că i-am dat morfină. Şi încă îi mai dăm. Avem aici un butoi cu morfină. (Dă din nou drumul la gaz) Slavă Domnului, s-a mai liniştit. Acum putem vorbi (îşi descheie cureaua de la pantaloni). Spuneţi-mi cu ce să încep. Simt că avem atâtea să ne spunem. PATRU Din nou, în faţa interfonului, Mama apasă pe butoane. MAMA: Toate mizeriile astea. Toate mizeriile astea care mi se-ntâmplă. Toate mizeriile astea care mi se-ntâmplă numai mie. Acum ea s-a închis în casă şi vorbeşte cu el la telefon. Ştiu că vorbeşte cu el. Ea nu vorbeşte cu nimeni. Nu e nici un sinistrat, e el, ştiu că e el. Ştiu când are emoţii, doar e fata mea, asta nu se poate ascunde, orice se poate, dar emoţia îşi caută până la urmă un por şi iese la lumină. N-am spus încă la nimeni, dar la mine porul e în vârful bărbiei, la soră-mea e în unghia degetului mic, la mama era în pleoapa stângă, dar fiica mea nu seamănă cu nimeni, porul ei e undeva mai jos de buric şi ori de câte ori îşi duce mâna acolo ştiu că emoţia se luptă să iasă. De atunci, de la întâmplarea din baie, de câte ori îşi aminteşte de soţul meu îşi ţine palma acolo şi eu înţeleg şi plec de acasă şi mă plimb prin piaţa de cactuşi până când îmi trece. Şi acum vorbeşte cu el la telefon şi mâna cealaltă şi-o ţine acolo, poate chiar o idee mai jos, pentru că, nu-i aşa, fetiţa mea a mai crescut, şi la douăzeci de ani mâinile sunt mai lungi decât la cincisprezece. (Se opreşte pentru că cineva de sus a stropito cu apă) E cineva acolo? Dumneata cine eşti? TÂNARUL: Sunt eu. Am aşteptat să plece toată lumea. Întotdeauna mi-a plăcut discreţia. Vrei să vorbim? MAMA: De ce nu? Cred c-am putea să vorbim. TÂNĂR: Perfect. Ce oră e? MAMA: Cred că e trecut de opt. Aşa e. E opt şi zece. TÂNĂR: Nu înţeleg. Ar fi trebuit să vină. MAMA: Cine să vină? TÂNĂR: Partenera mea. Nu pot s-o fac singur. MAMA: E de-nţeles. TÂNĂR: Ce-ai în poşetă? MAMA: Un cactus. Cactaceea carnivorus. Mănâncă numai musculiţe. Să-mi aminteşti să-i prind câteva. TÂNĂR: Dacă n-am să uit, o să-mi aduc aminte.la ce etaj sunt? MAMA: La nouă. TÂNĂR: Crezi c-o s-ajungă? MAMA: S-ar putea să ajungă mai târziu. Trebuie să ai răbdare. TÂNĂR: Vorbeam de etaj. Eu cred că nouă e destul de sus. Nouă e un etaj sigur. Toată lumea bună spune asta. MAMA: Lumea bună nu stă niciodată la nouă. Lumea bună stă acum în buncărele personale şi se uită la noi cu periscopul, cum adunăm molozul din faţa blocului. Lumea bună nu e lumea nouă. TÂNĂR: Asta mi-a plăcut. Să mai vorbim. Ce oră e? MAMA: S-a făcut şi jumătate. TÂNĂR: Nu mai vine. S-a-ntâmplat ceva. Crezi c-a făcut-o cu altcineva? MAMA: Nu poţi să ştii. TÂNĂR: Aşa e. Nu poţi să ştii niciodată. O fi găsit pe unul care stă la zece. Tu ce cauţi aici? MAMA: Îmi aştept fata. TÂNĂR: Şi tu? MAMA: E fata mea. TÂNĂR: O cunosc? MAMA: Nu cred. Vine aici doar când are de-nvăţat. TÂNĂR: Numele? MAMA: Oana. TÂNĂR: Vârsta? MAMA: 20 de ani. TÂNĂR: Ai o fotografie de-a ei? MAMA: Nu ştiu. TÂNĂR: Dacă nu ştii înseamnă că ai. Aş putea s-o văd şi eu? MAMA: De-acolo? TÂNĂR: Nu e treaba ta. MAMA (arătându-i fotografia): Se vede ceva? TÂNĂR: Tot. Până şi porii. E un copil bun, nu-i aşa? Hei, mai eşti acolo? Te-am întrebat ceva. MAMA: Ce mai e? TÂNĂR: Ai vrut să vorbim. Îţi aminteşti? MAMA: Cred că da. TÂNĂR: Perfect. E studentă? MAMA: Da, la medicină. TÂNĂR: Oh, un viitor doctor de cărnică. Înseamnă că locuieşte singură. Locuieşte singură? MAMA: Mă priveşte. TÂNĂR: Aşa cum bănuiam, locuieşte singură. Pentru început aş avea nevoie de numărul apartamentului. MAMA: Pentru ce? TÂNĂR: Pentru început. Doar ţi-am spus că am nevoie de o parteneră. Chiar nu pricepi că nu pot s-o fac singur? MAMA: Asta nu e problema mea şi cu atât mai puţin a fiicei mele. TÂNĂR: Ascultă, curcă bătrână. Aş putea să iau acum primul lift şi să mă opresc cu el exact între picioarele tale umflate de varice. MAMA: Nu am varice. Cred că mă confunzi. TÂNĂR: Nu-i nimic, aş putea să ţi le fac eu. Sunt doctor în varice. N-ai fi nici prima şi nici ultima. Aşa că mai bine dă-mi numărul apartamentului şi să terminăm odată. MAMA: Mă ameninţi? Să ştii că nu mi-e frică de tine. Să ştii că dacă vreau aş putea să fug.

85 sighiºoara - oraºul culturilor 85 TÂNĂR: Nu, iubito, n-ai să fugi nicăieri. Pentru că am să te ţin de vorbă până când o să ţi se-nmoaie picioarele. Abia atunci am să cobor, o să te ridic ca pe o cârpă şi-o sămi şterg pantofii cu tine. Ai uitat că tu m-ai chemat? MAMA: Să te chem? Ce nebunie mai e şi asta? Eu n-am chemat pe nimeni. TÂNĂR: Aşa e, putea să nu-ţi răspundă nimeni. Dar eu te-am auzit. Şi iată-mă aici, gata să vorbim despre tine. Nu asta-i vrut? Iar tu îmi vei da în schimb tot ce ţi-am cerut. Ce e, ţi-ai înghiţit limba? MAMA: Nu ştiu... mi-e greaţă... TÂNĂR: Ssst. Nu mai spune nimic. Ascultă-mă. Eu am venit aici ca să te vindec. Cuvintele mele te caută. Ssst, acum vorbesc eu. Cuvintele tale sunt putrede. Acum eu mestec o bucată de carne stricată, o plimb înainte şinapoi printre dinţi, o întorc cu limba, o lipesc de cerul gurii apoi o-nghit. Acum eu sunt cactusul tău carnivor. Mănânc în locul lui pentru că bucata de carne stricată a intrat în tine şi nu vrea să mai iasă. Am fost mereu pe urmele ei, am călătorit printr-un maţ care se termină într-o infecţie, iar infecţia asta eşti tu. Bucata de carne stricată e plină cu toate cuvintele pe care le-ai înghiţit în loc să le verşi. Din seara aceea, în care ai apărut în pragul uşii de la baie, bucata asta de carne zace în tine şi tu zaci în ea. Eu am venit să te dezinfectez, să te golesc şi să te umplu din nou de cuvinte. Acum bucata ta de carne e la mine, sucurile gastrice se ocupă de ea, e aproape gata, e ca şi digerată, acum e rândul tău, trebuie să ne hrănim unul pe altul, e timpul să-mi dai ce ţi-am cerut, arată-mi unde e, tu nu mai ai nevoie de ea, gata, a crescut, nu mai e pentru tine, e timpul să se bucure şi alţii de ea. MAMA: Patruzeci... patruzeci şi unu... TÂNĂR: Nu-i aşa că te simţi mai bine? Nu-i aşa că şoarecele mort a plecat din stomac? Nu-i aşa că cineva a vorbit despre tine? MAMA: Despre mine... patruzeci şi doi în stânga liftului... TÂNĂR: Ar trebui să mai urmeze o replică. Întotdeauna urmează încă o replică. Acum. MAMA: Apartamentul patruzeci şi trei în stânga liftului... uşa din lemn de nuc sunaţi de două ori (se prăbuşeşte) TÂNĂR: Vă mulţumesc. Şi-acum e timpul să ne cunoaştem vecinii. N-aveţi cumva o scobitoare? CINCI Fiica stă în faţa unei planşete şi frământă o bucată mare de lut. FIICA: În dimineaţa asta un abur s-a ridicat şi a udat toată faţa pământului. Toată ziua m-am chinuit să astup crăpăturile rămase după cutremur, dar cred că am ajuns prea târziu. Cel care nu trebuia să vină a venit şi se plimbă liber prin lume. Îi simt mirosul şi îi aud răsuflarea. Mai întâi l-a găsit pe tăticul meu. Apoi pe mama. Mai devreme sau mai târziu va veni şi rândul meu. Dar până atunci va trebui să-mi amintesc ceva ce nu-mi aparţine decât pe jumătate, poate nici atât, e vorba de tine, iubitul meu tătic, dar ceva-ul tău nu e şi ceva-ul meu, deşi mama ar spune că se potrivesc perfect, acum cărţile şi planşele mele colorate nu mai sunt bune de nimic, acolo totul crapă de sănătate, inima surâde, ficatul exultă, prostata jubilează, dar acum tu te-ai defectat rău de tot, iar eu va trebui să te repar dintr-o singură amintire, sigur c-aş putea s-o întreb pe mama, dar mama e genul de femeie care se regulează cu lumina stinsă şi ochii închişi, aşa că pun pariu că n-a văzut în viaţa ei o pulă în mărime naturală. Cât despre biluţe, nu cred că lea rostogolit în palmă nici măcar ca să se relaxeze, ceea ce e grav pentru una care înghite calmante cu pumnul. (telefonul sună) E paramedicul ăla paranoic, dar nu-i răspund pentru că am mâinile murdare şi oricum n-am ce să-i spun acum. Dacă mai e morfină şi hemoragia s-a oprit, tăticul meu e în siguranţă, tăticul meu e nemuritor ca un copil, eu cred şi astăzi că oamenii n-ar şti să moară dacă n-ar fi învăţat chestia asta unii de la alţii, ca pe un obicei prost, un virus genetic, când eram mică îmi imaginam că aş putea să-i opresc pe ceilalţi din murit, mă concentram, îmi ţineam respiraţia, nu făceam pipi o zi întreagă, strângeam din pumni şi umblam pe stradă cu ochii închişi, lovindu-mă de toate felinarele. Pe atunci nu ştiam că un fluture care bate din aripi la ecuator, stârneşte o furtună în Marea Japoniei, altfel nu m-aş fi mirat ca proasta ori de câte ori reuşeam să prelungesc o viaţă cu câteva minute. Şi cu toate astea ceilalţi copii râdeau de mine şi mă strigau tanti Mudava, dar tu mi-ai spus într-o zi: Nu te schimba, fetiţo. Tu n-ai nici o vină. Dincolo, în realitate, acolo e o greşeală. (strică silueta de lut pe care o construise) Ce faci, tăticule, te-ai mişcat şi va trebui s-o iau de la capăt. Dar nu te nelinişti, încet-încet încep să-mi amintesc, abia împlinisem 15 ani şi îmi vărsam deja sîngele pentru patrie. Fii atent. Seară de vară, suntem doar noi doi acasă, mama e plecată să prindă musculiţe, eu mă uit la desene animate, tu eşti la duş de-aproape o oră, cam mult îmi zic şi bat la uşă, adevărul e că făceam pe mine şi în împrejurimi nu era nici un suflet de salvat. Cel puţin aşa credeam, dar când deschid uşa şi te văd prăbuşit în cadă ca Jean-Paul Marat la revoluţia franceză, mi se opreşte respiraţia şi rămân cu ea oprită în tot minutul ăla de coşmar, era normal ca mama să creadă că gâfâiam, dar eu nu gâfâiam, mă chinuiam doar sămi umplu din nou plămânii cu aer. (Sună telefonul) De ce suni? De ce suni? Dacă mă tot întrerupi n-o să terminăm niciodată. Nu pricepi că am nevoie de finalul acestei amintiri, de momentul pe care mama îl numeşte scena incestului? Eu vin către tine şi încerc să te trezesc, dar tu zaci acolo ca un porc înjunghiat, cu capul într-o parte, cu firicelul de salivă curgând în barbă, cu sexul tău imens ca o ciupercă atomică, pe care-l văd atunci pentru prima dată, drept pentru care leşin şi filmul se rupe, pe urmă mă trezesc pe intrarea mamei în baie, după felul în care ne priveşte e clar că tocmai ne-o trăsesem, dar eu nu-mi amintesc nimic, ea îşi duce mâna la gură,vrea să vomite sau să vorbească, se răzgândeşte, înghite şi-o ia la fugă strigând după ajutor. A doua zi tata e dus la închisoarea psihiatrică, iar eu trimisă la ţară. Din seara aceea nu l-am mai văzut niciodată şi ori de câte ori mă gândesc la el simt un gol în stomac şi mâna mea coboară acolo ca să mă liniştească. Oare chiar am făcut-o? (se uită la falusul de lut pe care tocmai l-a plămădit şi începe să plângă. Telefonul sună. Într-un târziu ea ridică receptorul) Alo! Alo! Alo! Vorbeşte! Vorbeşte, nenorocitule! Vorbeşte... te rog... ŞASE TATĂL (scobind cu o lingură în perete): Ăsta e drumul. Ştiu că ăsta e drumul. Sunt prea departe ca s-o iau de la capăt. Nu mă mai pot rătăci. Dumnezeul cârtiţelor se ocupă acum de mine şi asta e minunat. E timp destul. Orele trec, dar minutele sunt nesfârşite. Şi iată cum într-o singură zi pot fi trăite toate grozăviile lumii. Şi încă ar mai rămâne timp. În fiecare dimineaţă trebuie să răzbesc din nou prin pietrişul mort pentru a ajunge la lumină. (găseşte un tub de neon) Dacă mi-amintesc bine, lumina asta se găsea pe vremuri în altă parte. Continuă să sape şi scoate dintre dărâmături o cadă de baie în care stă fiica lui, ghemuită şi goală. Tatăl dă drumul la duş şi se uită la apa care curge peste corpul fetei. Şi doar le-am spus că nu vreau să fac baie. De când sunt aici n-am făcut nici o baie. În baie se întâmplă cele mai murdare lucruri. Şi eu am venit aici direct de la baie. Medicul care s-a uitat la creierul meu mi-a spus că

86 86 sighiºoara - oraºul culturilor tot ce nu-mi amintesc s-a întâmplat într-un singur minut. Şi tot în baie. Minutul meu e acum în viaţa altuia. Apare Mama, care udă cactusul cu duşul, apoi închide robinetul şi o scoate pe Fiică din cadă. În cele din urmă dispar amîndouă. Cineva trebuie să-l găsească şi să mi-l aducă înapoi. Dar n-am să mă mai gândesc până atunci la asta. Gândurile mele au obosit şi nu mai sunt bune de nimic. Ca şi staniolul. Odată boţit nu mai poate fi netezit. De gândurile mele de acum atârnă gândurile mele din trecut, uscate ca nişte franjuri de piele moartă. Dar de vorbit, trebuie să vorbesc. Cuvântul se aude şi în întuneric. Cuvântul e nutritiv. Cuvintele mele nu sunt lacto şi nici carnivore. Cuvântul meu e vegetarian. Doar ierburile ştiu să iasă singure de sub pământ. Acolo sus mă aşteaptă fetiţa mea. Când era mică, îmi ascundeam ceasul şi o puneam să-l caute. Şi ea îl găsea întotdeauna. V- aţi întrebat vreodată de ce găsim întotdeauna lucrurile pierdute în ultimul loc în care le căutăm? Acum ea vrea să ne jucăm din nou. Va trebui să-i vorbesc despre minutul meu. Pentru că tot ce poate fi descris se poate şi-ntâmpla. Pentru că tot ce poate fi vorbit e posibil. Peretele cade. O lumină strălucitoare pătrunde în scenă. Tatăl duce mâna la ochi şi urlă de durere. ŞAPTE PARAMEDICUL (ţinând telefonul mobil cu o mână, iar cu cealaltă masturbându-se): Da, domnişoară Onana. Sigur că notez. Fiţi liniştită, e pe mâini bune. Cauterizare, chirurgie plastică, revascularizare, remodelare. Facem şiun lifting? Sigur c-am glumit. Notez: glandul penian. Uretra prostatică. Vezicula seminală. Vă rog, puţin mai rar. Dacă se poate. Eu pot. Testicul. Care? Stângul? Şi eu care credeam că sunteţi doctor în drept. Prostata. Simfiza pubiană. Peritoneul parietal. Bulbul uretrei. (repetă din ce în ce mai repede) Ah, mai repede, îl pierdem! Sfincterul extern. Corp cavernos. Canalul ejaculator. Aleluia! Am terminat, domnişoară. Dumneavoastră nu? Ei, nu-i nimic, poate data viitoare. Nu vreţi să mai vorbim? Păcat. Mare păcat. Dar eu vă iert, domnişoară. Gata. Sunteţi ca şi iertată. văzut, am crezut, în baie, ei, amândoi, am ţipat, am fugit, am sunat, am vorbit, i-am chemat, m-am bucurat, mi-am cumpărat încă un cactus, m-am înţepat, am râs, m-am înţepat, am plâns, el prăbuşit în cadă şi ea la picioarele lui, trebuia să chem salvarea, dar eu am chemat poliţia, salvarea nu poate fi poliţia, dar poliţia e întotdeauna salvarea, apoi am înghiţit o bucată de carne stricată, asta s-a-ntâmplat atunci, în baie, pentru că nimeni nu vroia să vorbească cu mine am vorbit eu şi ei au venit, eu i-am chemat şi ei au venit (sună telefonul. Mama răspunde) Tu? De unde mă suni? Cum adică ai ieşit? Cum adică ai ieşit? Cum-a-di-că-ai-ie-şit? NOUĂ PARAMEDICUL: Cum adică ai ieşit? Ce faci? Ce naiba faci? TATĂL (legându-i mâinile cu un furtun): Nu mă băga în seamă. E prea strâns? PARA: Nu, e bine. TATĂL:Atunci nu e bine (strânge şi mai tare). Unde e telefonul? PARA: Treaba mea. TATĂL (scoate un topor din valiza paramedicului, apoi îl prinde pe acesta cu o mână de coaie): După cum vezi, treaba ta e în mare pericol. Te mai întreb o dată: unde e telefonul? PARA: În buzunar... în interior. TATĂL (luând telefonul): Sper că n-ai apucat să faci prea multe prostii în lipsa mea. Şi nu uita, după ce ajungi acasă roagă pe cineva să te încheie la pantaloni. S- a făcut curent. Închide telefonul şi dă drumul unui casetofon din care se aude cântecul formaţiei PEARL JAM, Stupid mop (cârpă idioată). Don t you want people to love you? My spanking, that s the only thing I want so much That s the only thing I want so much... Don t you want people to love you? My spanking, that s the only thing I want so much That s the only thing I want so much... OPT MAMA (apăsând butoanele interfonului): Răspunde, te rog, răspunde, comoara mea, sufletul meu, nu eu, nici atunci, nici acum, nu eu, poate că eu, dar nu acum, nici atunci, nimeni, poate că nimeni, dar nu eu, nu puteam, de fapt, nu eu, nici acum, nici atunci, niciodată, poate nimeni, dar nu eu, să nu fi fost eu, nu vreau, e prea mult?, dar să nu fi fost eu, nici atunci, nici acum, totuşi, cineva i-a chemat, cineva era acolo, cineva a vorbit, poate nu eu, cineva a sunat, cineva m-a dezinfectat, cineva a vorbit cu mine, cineva a rostit numărul unei uşi, sau poate al pantofului meu, putea fi oricine, dar poate că nu eu, nici atunci, nici acum, poate data viitoare, dar nu acum, n-am ştiut că el, am crezut că ea, am fost acolo, singură, nimeni cu mine, am PARA: Nu-mi purta de grijă, am aranjat asta cu fiică-ta. TATĂL (punându-i capul pe valiză şi băgându-i toporul sub nas): Nu mă obliga să umplu cu tine valiza asta chinezească. PARA: Biet imbecil. Habar n-ai ce vorbeşti. În curând vor porni să mă caute. (adulmecă) Îi simt. Sunt aproape. Dacă ţii la viaţa ta, dezleagă-mă şi dispari. TATĂL (adulmecând): Plevuşcă. Spune-le că-i aştept (formează un număr de telefon la care nu răspunde nimeni) Fiica mea nu răspunde. Tu ai sunat-o ultima oară. Ştii ceva despre ea? PARA: Probabil că încă îţi mai studiază păsărica. Nu-ţi spun nimic. TATĂL:Cum vrei. (formează un alt număr de telefon) Sunt eu. Da, dragă, ce-i cu vocea asta? De la pârnaia psihiatrică. Cum am ieşit? Lasă prostiile şi urmăreşte-mă cu atenţie. Din clipa asta ai cincisprezece minute ca s-o convingi pe fiica noastră să ia legătura cu mine. Mă asculţi? Cincisprezece minute. N-am terminat.

87 sighiºoara - oraºul culturilor 87 Am un ostatic. Da, dragă, un prizonier. Mi-a spus că ştie tot felul de lucruri despre tine. Dacă n-o convingi pe fată să vorbească cu mine, îl decapitez şi le spun că tu ai făcut-o. Cum? Ce dracu, n-ai văzut pe internet? După ce termin cu el, vin după tine. Te scap de toate migrenele. Notează un număr: Şi nu uita. Paisprezece minute. PARA: Ajutor! Nu m-aude nimeni? Ajutor! Vreau să vorbesc cu avocatul meu! TATĂL: Linişteşte-te. Nu e nici o grabă. S-a anunţat că următorul cutremur va începe abia peste două mii de ani. ZECE Acasă la Fiică TÂNĂRUL: Ciudat. Ceva din locul ăsta mă face să mă simt fericit. Poate ceaiul. Poate chiar tu. FIICA: Mă bucur. Uite, am şi turtă dulce. TÂNĂR: E grozav. Vrei să vorbim? FIICA: De ce nu? Simte-te ca acasă. TÂNĂR: La etajul zece? Glumeşti. FIICA: E prea sus? Mie-mi place. Pe fereastră se văd doar norii şi păsările. TÂNĂR: Prea sus? Dimpotrivă. Abia de-aici începe viaţa. FIICA: Adică tocmai de unde se termină blocul meu. Ce drăguţ eşti. Poate c-ar fi trebuit să locuieşti întrun oraş mai înalt. TÂNĂR: Mi-ar fi plăcut. Am auzit că adrenalina urcă o dată cu liftul. FIICA: Ghinion. Al meu s-a blocat la ultimul. Mai vrei ceai? TÂNĂR: Mulţumesc. Ce acvariu frumos. E adevărat ce se spune? FIICA: Ce se spune? TÂNĂR: Că unii peştişori părăsesc corabia înainte de cutremur. FIICA: Crezi că se sinucid? Ai mei păreau destul de indiferenţi. TÂNĂR: Ţi-e frică? FIICA: De cutremur? Nu. Când e cutremur, trebuie să facem linişte. Să nu chemăm pe nimeni. Să nu vorbim cu nimeni. TÂNĂR: Cu nimeni? FIICA: Pentru că ei abia aşteaptă. TÂNĂR: Ei? FIICA: Un semn. O rugăminte cât de mică. Partea proastă e că, pe oricine-ai chema, tot ei o să vină până la urmă. TÂNĂR: Ce palpitant. Mai toarnă-mi nişte ceai. FIICA: Ai grijă! E fierbinte! TÂNĂR (sorbind): Ce spui? A, nici n-am observat. Eram atent la povestirile tale... FIICA: Sepulcrale. TÂNĂR: Poftim? FIICA: Se-pul-cra-le. TÂNĂR: Nu ştiu ce-nseamnă, dar sună bine. Dă-mi mâinile. Hai, curaj. FIICA: Le vrei pe-amândouă? TÂNĂR: Ciudat. Eşti plină de lut sub unghii. Îţi plac grădinile? FIICA: Îmi plac. De ce nu? Dar poate că sunt şi gropar. Poate că stau toată ziua cu mâinile în pământ. TÂNĂR: Şi e plăcut? FIICA: Foarte plăcut. Mai ales când ai mâinile lungi, aşa ca mine. Atunci, dacă ştii prin ce gropi să cauţi, poţi găsi o mulţime de lucruri pline de viaţă. TÂNĂR: Mai vreau ceai! FIICA: S-a terminat? TÂNĂR: E rece. FIICA (gustând din cana aburindă. Se arde.): Da, ai dreptate. Mă-ntorc imediat. Pune-ţi nişte muzică. Telefonul sună. Tânărul aruncă o pernă peste el. După un timp, o ridică. Îşi pune muzică. Pearl Jam. Stupid mop. Fata se întoarce. FIICA: A sunat telefonul? TÂNĂR: Era ceasul meu. FIICA: Aştepţi pe cineva? TÂNĂR: Acum nu mai aştept pe nimeni. (arată spre planşeta unde falusul de lut e acoperit cu o pânză albă) Ce e acolo? FIICA: O amintire de familie. TÂNĂR: Ciudat fel de a păstra amintirile. FIICA: De ce nu? Mereu la-ndemnă. Mai ştii care-a fost prima ta amintire? TÂNĂR: Sigur că ştiu. E chiar din ziua naşterii mele. FIICA: Ce tare-ai fost. Şi ce-ţi aminteşti? TÂNĂR: Că mi-am dictat necrologul. FIICA: Necrologul? TÂNĂR: Da, necrologul zilei mele de naştere. FIICA: Asta e cea mai sepulcrală chestie pe caream auzit-o vreodată. TÂNĂR: Mă bucur că ţi-a plăcut. FIICA: N-am spus că mi-a plăcut. Şi ce scria în necrologul zilei tale de naştere? TÂNĂR: Că voi trăi singur ca o crimă, dar voi muri ca o sinucidere în doi. FIICA: Nu-mi spune. Soundgarden. Şi? S-amplinit? TÂNĂR: Prima parte da. Pentru a doua aveam nevoie de un partener. FIICA: Înţeleg. De asta ai venit pân-aici. Despre asta ai vrut să vorbim. Pentru asta ai trăit toată viaţa? TÂNĂR: De ce nu? Tu pentru ce trăieşti? FIICA: Trăiesc pentru că sunt vie. Deocamdată e singurul meu motiv. TÂNĂR: Şi nu te-ai gândit niciodată că te-ai putea sinucide din cauza asta? FIICA: N-am timp. Am prea multă viaţă de distilat. TÂNĂR: Şi ce-i cu asta? FIICA: Nimic. Pur şi simplu mă rafinez. Mă dublurafinez. Devin o esenţă tare. Poate prea masculină pentru gustul tău. TÂNĂR: Deloc. De fapt mi-ar fi plăcut s-o fac cu un bărbat. FIICA: Au fugit toţi. Doar eu am mai rămas. TÂNĂR: Ar mai fi cineva. Pot să dau un telefon? FIICA: Be my ghost. TÂNĂR: Bună seara, stimată doamnă. Sper că vă mai amintiţi de mine. Ne-am cunoscut acum o oră şi am conversat de la distanţă. Exact, sunt tânărul de la 9. Lumea nouă, aşa e. Înseamnă că vă amintiţi când vă spuneam că n-o pot face singur. Da? Iar dumneavoastră aţi fost atât de amabilă încât să-mi daţi adresa fetei. Nu vă mai amintiţi? Nu-i nimic. Da, acum sunt aici. Sigur că m-a servit cu un ceai. Nu, nu m-am îndrăgostit de ea. M-aţi înţeles greşit. Tot ce vreau e să termin. Da, vine o vreme când cu toţii ne gândim la asta. Iar unii merg până la capăt. Şi eu voi merge până la capăt, dar nu singur. E o hotărâre pe care am luato încă din prima zi de viaţă. Prin urmare, dacă în cincisprezece minute nu-mi găsiţi un partener demn de un asemenea gest, voi fi obligat să mă arunc în gol împreună cu distinsa voastră fiică. Cincisprezece minute. Sărut mâinile stimată doamnă. Şi salutări, micului cactus. Alo, am uitat să vă întreb. Poate doriţi dumneavoastră. Cum? A, sunteţi femeie. Soţul dumneavoastră ştie? Oricum, nu mă uitaţi. Paisprezece minute. (închide telefonul) FIICA: Şi ce-ai rezolvat cu asta? Mama nu va fi în stare să găsească pe nimeni. O cunosc. Îţi pierzi vremea

88 88 cu ea. Ce zici? O facem la mine sau la tine? TÂNĂR: Eu nu m-aş grăbi în locul tău. Vezi? FIICA: Ce să văd? TÂNĂR: Mâna. Mâna ta coboară încet spre buric, alunecă tot mai jos, nu-i aşa că şi inima a început să bată mai repede? FIICA: Tata? Nu, te rog nu fă asta. El n-are nici o vină. Te implor, lasă-l în pace. L-ai chinuit destul. Acum mă ai pe mine. Vreau să fiu mireasa ta. TÂNĂR: Mireasa? Cred că mă confunzi. Dar n-o să mă supăr acum pentru atâta lucru. UNSPREZECE La închisoarea psihiatrică. Tatăl tocmai a terminat o convorbire şi a închis telefonul. Se prăbuşeşte sfârşit într-un colţ. PARAMEDICUL (cântând): Caut un tovarăş de zburat/ Să ne facem capul mai pătrat. Am auzit tot. Era consoarta, nu? Femeia care dă veştile proaste. Nu vreau să mă amestec, dar cred că aveţi probleme serioase. Ar fi bine să-mi dai drumul. N-aş vrea să te-ncurc. Ai auzit, prietene? Dezleagă-mă. Nu-ţi mai sunt de nici un folos. Crede-mă, individul ăla nu glumeşte. O s-o facă până la urmă. TATĂL:Vorbeşti prea mult. Mă doare capul. PARA: Asta spuneam şi eu. Dezleagă-mă şi am să plec în vârful picioarelor. Am să mă retrag în şoaptă. Mai discret decât un acarian ţinut la regim. Dezleagă-mă o dată, n-auzi? TATĂL:Ţi-am spus să mă laşi în pace! Lasă-mă dracului în pace! Ce vrei de la mine? PARA: Ai înnebunit şi puţi. Puţi ca un hoit de sconcs. N-ai decât să mă omori, dar du-te dracului mai încolo până nu-mi vărs toată fierea. TATĂL:Crezi că mi-ar trebui o baie? PARA: O baie? Da. O baie oceanică. Cu flux şi reflux. Da, o baie ar fi acum os de meduză. Dacă-mi dai drumul promit să te frec pe spate. TATĂL: Crezi c-o să-mi facă bine? Ultima mea baie n-a fost cine ştie ce. Din cauza ei am pierdut un minut. PARA: Păi vezi? Asta era. Ia uite-aici! Ia uite câte furtunuri cu ceas am. O să te stropesc ca pe-un elefant. Ca pe-un mistreţ. O să grohăi de plăcere. Hai, dezleagă-mă. TATĂL:Ar mai fi ceva. PARA: Ce să fie? Nu mai e nimic! Auzi? Cu tine vorbesc! TATĂL:Cu mine? Asta era. Abia acum mi-am amintit. Ce porcărie! Eu nu trebuia să vorbesc cu tine. Ai uitat? Eram acolo jos şi tu m-ai obligat să vorbesc cu tine. M-ai ameninţat. Ai uitat? Eu nu trebuia să vorbesc cu tine. Unde sunt cuvintele mele? Cuvintele? Unde sunt? PARA: Ce vrei? Cuvinte? (îl scuipă) Poftim! Acum eşti mulţumit? TATĂL(căutând în valiza paramedicului): La început au fost doar cuvintele mele şi cuvintele mele erau cu mine şi cuvintele eram eu. Apoi ai venit tu şi le-ai aspirat în conductele tale murdare. Acum e timpul să le iau înapoi. (se apropie de paramedic, cu un cleşte) PARA: Ce dracu faci cu cleştele ăla? Ajutor! Mă doare. TATĂL(băgându-i cleştele în gură): Şi toate lucrurile pe care le-am făcut împreună, prin ele s-au făcut şi nimic n-a fost făcut fără ele (îi smulge paramedicului limba din gură). Sst, nu mai spune nimic. Vorbitorul tău a expirat. Acum e timpul s-asculţi. Tatăl îşi bagă limba paramedicului în gură, o mestecă şi apoi o înghite. Paramedicul zace la picioarele lui, gemând ca un porc înjunghiat. Tatăl ia telefonul şi formează un număr. Da, eu. Sunt gata, partenere. Voi fi acolo într-un sfert de oră. Dar mai întâi, dă-i drumul fetei. Îţi făgăduiesc că în seara asta nu vei muri singur. Un semn de recunoaştere? Ştiu eu? Să zicem că tocmai m-am hotărât să nu mai vorbesc. Cu nimeni. Aşa e, mi-am înghiţit limba. Da, am pierdut mult sânge. Apropos, ştii de ce găsim întotdeauna lucrurile pierdute în ultimul loc în care le căutăm? Da, sigur c-aştept. Îmi pare rău. Nu. Pentru că după ce le-am găsit nu le mai căutăm nicăieri, niciodată. Din păcate. Ne vedem sus. (închide telefonul şi îl pune în buzunarul paramedicului) Vino, prietene. Convalescenţa s-a terminat. E timpul să-ţi regăseşti jumătatea pierdută. DOISPREZECE Mama şi Fiica stau cu faţa spre public, una în stânga şi alta în dreapta scenei. Îşi aruncă priviri cu coada ochiului, dar nu-şi vorbesc. La un moment dat, încep să se audă bătăile unui metronom. Mama şi Fiica îşi astupă urechile cu palmele şi închid ochii. Se aude zgomotul făcut de un corp uriaş care se prăbuşeşte. Mama îşi ia palmele de la urechi, scoate din poşetă un cactus, îşi trece mâinile peste el şi plânge. Fiica îşi ia şi ea mâinile de la urechi, iar pe una din ele o lipeşte undeva, mai jos de buric. Din spatele scenei apare Tatăl. Fiica începe brusc să râdă, ţinându-se cu mâna de pântece. Mama continuă să-şi zgârie palmele în cactus şi să plângă. Tatăl înaintează încet, lumina se stinge uşor, metronomul se opreşte după un minut. SFÂRŞIT

89 sighiºoara - oraºul culturilor 89 Dorin ŞTEFĂNESCU Spiritul de fineţe (I) 1. Fiinţă şi conştiinţă Nu văd decât un mijloc de a şti până unde putem merge: acela de a ne aşterne pe cale şi de a umbla. Această mărturisire a lui Henri Bergson din La connaissance et la vie (conferinţă susţinută la Universitatea din Birmingham, în data de 29 mai 1911, al cărei text e inclus în volumul L Énergie spirituelle; ediţia comentată: Quadrige / P.U.F., 1985) nu e îndreptată împotriva speculaţiei metafizice ca atare, ci mai degrabă trebuie luată ca o dezicere de orice demers filosofic ce urmăreşte sistemul, şi prin aceasta triumful steril al gândirii abstracte. Putem însă concepe cunoaşterea ca fiind de un alt tip decât una clădită pe mecanismul cogitaţiei şi care nu se constituie ca act cognitiv decât în chiar procesul reflecţiei de sine? Dacă gândirea gândeşte, şi se gândeşte, nu o face oare în virtutea unui elan irepresibil, a unei dorinţe pure de cunoaştere a obiectului spre care înaintează ca înspre o pradă ce-i asigură propria existenţă? Gândirea dilatată de această cucerire hrăneşte cunoaşterea al cărei metabolism nu e înlesnit decât de funcţia nutritivă a reflecţiei devoratoare. Orice analiză critică a acestui proces se dovedeşte însă prematură, deoarece, demontând mecanismul gândirii, nu află decât prealabilul cunoaşterii, ceea ce gândirea este înainte de a cunoaşte. Dar fără să cunoască, gândirea nu este sau, dacă dorim totuşi să o gândim ca atare, cunoaştem doar ceea ce în ea se opreşte fără să vadă calea ce i se deschide, un act încremenit în aşteptare, imposibilitatea cunoaşterii înseşi. Umbra gândirii astfel surprinse naşte întrebări speculative, aproximări şi abstracţiuni, idei ce se substituie lucrurilor. Iluzia cunoaşterii definitive izvorăşte tocmai din necunoaşterea inserţiei gândirii în realitatea vie, în fiecare lucru ne-definit a cărui prezenţă reclamă dreptul de a exista. Sistemul ideatic nu cunoaşte decât printr-un fel de apriorism critic; descoperind prealabilul gândirii concrete, el îi frânge elanul vital, oprindu-i calea spre existenţa lucrurilor reale, interzicându-i astfel accesul la experienţa nemijlocită a faptelor. E de la sine înţeles că pre-concepţia unui astfel de demers nu poate oferi decât schema devitalizată a unui gol de gândire, figura unei absenţe pe care o creionează cu ambiţia nesocotită a celui ce se încăpăţânează să fixeze conturul pururi mişcător al unei umbre. Nimic nu e mai simplu decât să raţionăm geometric, cu idei abstracte, căci nimic nu e mai la îndemână decât rigoarea unei doctrine ce are pretenţia să anticipe datul existenţial al experienţei prin actul formal al unui raţionament preconceput. Rigoare iluzorie, întrucât aşa-zisa certitudine pe care singură şi-o oferă nu e decât expresia unei autocertificări, dovada inutilă, dar grăitoare, a incapacităţii de adaptare la contururile sinuoase şi dinamice ale realităţii. Bergson pledează pentru o filosofie mai modestă, care nu mai sacrifică adevărul de dragul certitudinii şi care, lipsită de ambiţia de a deduce din principii soluţia marilor probleme, nu se pripeşte pe o cale fără orizont, timorată de nelinişti imaginare. O astfel de filosofie, a relativităţii concrete, şi-ar permite răgazul fertil al intimităţii cu lucrurile, singura certitudine definitivă a adevărului pe care gândirea o poate experia fiind tocmai aşternerea pe calea colaborării cu ceea ce, nu o dată, o transcende în mod absolut. Ar fi o ascensiune treptată spre lumină, spre o experienţă din ce în ce mai cuprinzătoare; nu o construcţie, o operă sistematică, ci o păşire prin desişul probabilităţilor, pe drumul nelimitat al unei chemări. Doar în cuprinsul viu al experienţei gândirea poate coborî până la acele grupări de fapte care, fără să-i ofere cunoaşterea dorită, îi indică direcţia cea bună, sensul unei pre-comprehensiuni ce o orientează spre cunoaştere. În zona existenţei concrete însă nu avem o singură cale indicativă, un traseu privilegiat care ne-ar scoate la liman, ci mai multe direcţii de urmat, a căror întretăiere ne-ar purta spre un acelaşi punct. E vorba de ceea ce Bergson numeşte trasee de fapte (lignes de faits), tot atâtea poteci ale gândului care, prin convergenţa lor, ne pun pe calea luminoasă ce duce spre adevăr. O primă direcţie este aceea a conştiinţei coextensive vieţii, energiei spirituale specifice existenţei omului. Cine spune spirit spune, înainte de toate, conştiinţă ; cine se afirmă ca fiinţă spirituală se afirmă totodată ca fiinţă conştientă de lucrarea spiritului. Dacă spiritul este conştiinţă, conştiinţa este în primul rând memorie. Spiritul nu naşte conştiinţa, altfel spus nu este conştiinţa, în fiecare clipă a unui prezent ce moare şi renaşte fără încetare; conştiinţa nu se iveşte în prezentul acesta de care sunt conştient odată cu trezirea conştiinţei mele. Fiinţa mea este durată tocmai pentru că în prezentul fiecărui act de conştiinţă vorbeşte prezenţa unui trecut din care vin şi a unui viitor spre care mă îndrept. Conştiinţa este astfel păstrare şi anticipare, acumulare a trecutului în prezent, dar şi acţiune a cărei atenţie se acordă la dinamica vieţii. Dacă spiritul se ocupă de ceea ce este, nu o face decât din perspectiva a ceea ce a fost şi în vederea a ceea ce va fi. Atenţia este o aşteptare, căci ceea ce îmi stârneşte atenţia, adică prezenţa mea conştientă la prezentul lucrurilor, este, pe de o parte, zăbovire în ceea ce lucrurile nu mai sunt decât în amintire, iar, pe de altă parte, acţiune lucrătoare în ceea ce ele nu sunt încă decât ca proiect. Orice acţiune este o uzurpare a viitorului, căci ea înaintează în teritoriul acestuia înainte ca el să se întâmple. Dar orice înaintare în viitor, orice proiecţie anticipatoare înseamnă oare întâmplare prezentă, fapt al prezenţei conştiinţei conştiente de sine? În ce sens putem spune că o conştiinţă e lucrătoare, adică vie, în chiar prezentul conştientizării acestui act? Dacă am însă conştiinţa a ceea ce tocmai am spus întrebându-mă, dacă sunt conştient de însuşi faptul spunerii, înseamnă că conştiinţa nu înregistrează doar ceea ce spun, ci şi ceea ce am spus deja şi ceea ce urmează să spun. Conştiinţa nu uită ceea ce pare să nu mai fie (uitarea fiind actul prin care deconştientizez un prezent al făptuirii), dar în acelaşi timp se uită spre ceea ce începe să fie. Privirea ei e încărcată cu ceea ce rămâne din ceea ce a fost şi se încarcă cu ceea ce prinde a-şi închega fiinţarea. Ochiul conştiinţei nu poate privi decât o altă privire; nu sunt pe deplin conştient decât atunci când privesc ceva ce mă priveşte. Trecutul imediat şi viitorul iminent formează substanţa duratei unei conştiinţe care se sprijină pe ce nu mai este şi se apleacă spre ce va fi. Este chiar durata fiinţei, materialitatea sau ţesătura temporalităţii sale, în al cărei ochi se răsfrânge, ca într-o lentilă bidimensională, dubla privire a unui prezent suspendat. Dacă conştiinţa păstrează trecutul şi anticipă viitorul, aceasta pentru că ea este chemată să efectueze o alegere. Păşim de-acum pe a doua cale sau direcţie, pe un nou traseu de fapte care implică fiinţa conştientă de necesitatea luării unei hotărâri. Orice alegere are loc în clipa unui prezent ce ne angajează şi la care participăm în măsura în care el ne solicită prezenţa. Prezent în care, din nou, se întâlnesc experienţa trecutului şi aventura viitorului, vechimea celor deja cunoscute şi noutatea deconcertantă a necunoscutului. În actul alegerii, conştiinţa îşi aminteşte şi prevede; durata în care trecutul şi viitorul se împletesc în clipa prezentă nu reprezintă doar temporalitatea vitală a fiinţei conştiente de sine, ci şi libertatea creatoare prin care ea acţionează în lume. Acţiunea înseamnă mişcare, iar conştiinţa trează nu trăieşte decât în spontaneitatea

90 90 sighiºoara - oraºul culturilor dinamică a hotărârii. Dacă conştiinţa semnifică memorie şi anticipare, înseamnă că ea este sinonimă cu alegerea. Ce alege ea în libertatea creatoare a fiecărei hotărâri? Imprevizibilitatea şi nedeterminarea vieţii nesupuse inerţiei şi necesităţii materiale. Afirmam că în actul alegerii conştiinţa pre-vede ceea ce începe deja să fie, dar nu o face precum ştiinţa ale cărei previziuni sunt de fapt predicţii bazate pe calculele raţiunii geometrice. Pre-vederea conştiinţei nu ştie ce o aşteaptă, aproape că nu ştie ce vede, căci ea alege tocmai imprevizibilul unei situaţii existenţiale. Aşteptarea ei atentă este chiar libertatea alegerii unui act neaşteptat, a unei prezenţe neprovocate decât de propria ei creativitate. Spunem de obicei că luăm o hotărâre în cunoştinţă de cauză. Vrem să spunem de fapt că, în luarea hotărârii, hotărâtoare e conştiinţa cunoscătoare a unei determinări cauzale (ceva ne-a determinat să luăm o anumită hotărâre şi nu alta), dar şi intenţionalitatea ce o deschide şi îi face cu putinţă acţiunea. Ceea ce înseamnă că ştim ce şi de ce hotărâm: pentru că în noi conştiinţa alegerii ne aduce la cunoştinţă libertatea unui act creator în concretul existenţei. Dacă a alege este sinonim cu a hotărî (lăsăm deoparte cazul alegerilor întâmplătoare, când de fapt nu noi suntem cei ce alegem, ci într-un fel suntem aleşi), rolul conştiinţei este de a se hotărî să aleagă şi de a alege o hotărâre. Determinarea cauzală (cunoştinţa de cauză) precede nedeterminarea alegerii ca atare, la fel cum pre-vederea hotărăşte alegerea imprevizibilului. Când se hotărăşte să aleagă, conştiinţa e determinată să ia o hotărâre; e determinarea unei cauze care a fost şi care este prezentă acum în luarea hotărârii. În actul însuşi al alegerii însă, conştiinţa ce (se) hotărăşte e libertate pură, căci ea se deschide spre nedeterminarea unui viitor care, la rându-i, vine spre ea. Viaţa e tocmai libertatea ce pătrunde necesitatea ; determinare şi nedeterminare, previzibil şi imprevizibil se desluşesc împreună în lumina neîntreruptă a conştiinţei. Al treilea traseu de fapte este cel al reprezentării care precede actul, şi nu acţiunea propriu-zisă, ca până acum. Ce se întâmplă în această re-prezentare ce pregăteşte ivirea acţiunii, prezenţa ca atare a conştiinţei în prezentul lucrurilor? După Bergson, e vorba de o viziune instantanee care comprimă într-o clipă de maximă intensitate perceptivă întreaga istorie a lumii exterioare. Seria nesfârşită a evenimentelor materiale se sublimează oarecum într-o senzaţie pitorească ce condensează în străfulgerarea ei o apariţie privilegiată. Nu e vorba de o privire panoramică sau de o reprezentare caleidoscopică, ci de o reducţie conştientă ce operează în in-conştienţa materiei. Situată la confluenţa dintre conştiinţă şi materie, senzaţia condensează în durata ce ne este proprie, caracteristică conştiinţei noastre, perioade imense din ceea ce am putea numi, prin extensie, durata lucrurilor. Ceea ce durează inconştient în lucruri apare într-o clipă a conştiinţei duratei noastre, dar nu ca dat indiferent al lumii înconjurătoare, ci ca suport şi resort al acţiunii prin care conştiinţa pătrunde în lume. Este, în ultimă instanţă, o diferenţă de tensiune şi de energie, căci durata materială înmagazinează o energie de putere ( une énergie de puissance ) formată din momente tensionale inerte, nediferenţiate şi neorganizate care converg abia în momentul conştient al unei energii de mişcare ( une énergie de mouvement ). Este vorba de o clipă unică a vieţii conştiente ce cuprinde nenumărate clipe ale lumii materiale într-un prezent al acţiunii, într-un elan tensional al puterii de acţiune. Tocmai datorită acestei inserţii a spiritului în materie putem vorbi de un act liber şi creator, de forţa conştiinţei care, în clipa reprezentării, declanşează, pe de o parte, energia materială acumulată, iar, pe de altă parte, adună în această clipă unică întreaga durată evenimenţială a materiei. Avem deci de a face cu două durate şi existenţe complementare: materia, supusă necesităţii oarbe şi discontinuităţii, şi conştiinţa, care este memorie, libertate şi creaţie în cuprinsul unei continuităţi progresive. Dacă conştiinţa este acţiune care se creează şi se dezvoltă fără încetare, în timp ce materia este acţiune care se dislocă sau slăbeşte, nici materia nici conştiinţa nu se explică prin ele însele. Materia ar rămâne inertă pe vecie iar energia pe care o conţine ar fi o pură latenţă fără acţiunea trezitoare a conştiinţei, după cum, la rândul ei, conştiinţa n-ar avea unde să acţioneze şi ce să descopere dacă materia nu i-ar oferi propria energie pe care să o convertească în mişcare. Astfel încât evoluţia vieţii este o traversare a materiei de către conştiinţa creatoare, efortul prin care conştiinţa, conştientă de menirea lucrării sale în lume, eliberează energia încapsulată în materie. Viaţa însăşi este tocmai această acţiune neobosită a spiritului de a recupera şi de a recrea materia, sădind în lume sămânţa libertăţii, ridicând-o pe această cale la nivelul fiinţei. Imensul curent de conştiinţă nu numai că traversează materia, dar o determină să se organizeze, să-şi structureze virtualităţile. Cu alte cuvinte, conştiinţa lucrează asupra materiei, transformând-o în instrument al libertăţii, făcândo să semnifice. Semnificaţia materiei nu este un act de înţelegere decât în operaţia prin care conştiinţa îi dezvăluie libertatea imanentă. În cazul în care conştiinţa se lasă prinsă în capcana necesităţii materiale, sfârşeşte prin a aţipi şi a se sufoca, deoarece ea nu mai ascultă de necesitatea luării unei hotărâri, legându-şi libertatea de lanţul simplei nevoi de supravieţuire. Dimpotrivă, conştiinţa trează este pe de o parte transcendentă materiei, în sensul că ea reprezintă forţa activă ce pune în mişcare, din exterior, o latenţă care, altfel, n-ar cunoaşte elanul evolutiv, acel avânt lăuntric care transformă materia şi o face să semnifice. Pe de altă parte însă, tocmai pentru a răspunde menirii sale, conştiinţa se află într-un continuu dialog cu materia, fiind ea însăşi dependentă de mişcarea pe care o suscită şi care o constrânge să se depăşească pururi pe sine. Eliberând semnificaţia materială, conştiinţa îşi eliberează propria semnificaţie, altfel spus se resemnifică cu fiecare act al trezirii materiei la prezenţa fiinţei. De aceea ea are facultatea de a scoate din ea mai mult decât conţine, căci ceea ce scoate la iveală, în însăşi existenţa ei semnificantă, este chiar puterea de a se adapta mecanismului materiei, de a şti să-l stăpânească şi să-l conducă spre o lumină, pe o cale

91 sighiºoara - oraºul culturilor 91 ascendentă care marchează sensul evolutiv al existenţei omeneşti. O forţă lucrează înaintea noastră, care încearcă să se elibereze de obstacole şi totodată să se depăşească pe sine, să dea mai întâi tot ceea ce are şi apoi mai mult decât atât: cum să definim în alt mod spiritul? Înaintea noastră înseamnă în noi, pe o cale călăuzitoare care ne îndeamnă mereu înainte; ne incită şi ne cheamă în acelaşi timp, ne răscoleşte punându-ne pe cale, arătându-ne orizontul spre care să ne îndreptăm. O putere cu adevărat spirituală însă doar în măsura în care nu lucrează împotriva materiei, ci cu materia pe care o însufleţeşte. În acest suprem efort, spiritul dă tot ceea ce are, tot ceea ce este: dinamismul transformator şi creator, energia eliberatoare a libertăţii. Şi apoi mai mult decât atât: se dă pe sine însuşi chezăşie, căci actul în care îşi implică existenţa nu transcende semnificaţia materiei decât cu preţul transcenderii propriei semnificaţii. Spiritul e liber, şi semnifică libertatea, doar întrucât reuşeşte să convertească o mişcare eretică, să călăuzească pe adevăratul făgaş o împotrivire; cu alte cuvinte, să elibereze şi să semnifice tot ceea ce rezistă. Ceea ce rezistă este însăşi materia care se opune clarificării spirituale, lămuririi şi sintezei prin care şi-ar putea reînchega menirea. Rezistenţa ei e însă şi o provocare, căci ceea ce se împotriveşte, prin chiar lipsa de temei a obstacolului, face cu putinţă efortul. Nu depăşim un obstacol doar datorită avântului energiei cu care îl înfruntăm, ci şi însuşindu-ne energia potrivnică, încercând să înţelegem ceea ce ne împiedică să ne continuăm calea. Obstacolul depăşit e un obstacol înţeles în ceea ce îl diferenţiază de propriul nostru proiect existenţial. Obstacolul e celălalt cu care, pentru a-l absoarbe în tainica noastră mişcare, sfârşim prin a fraterniza. Obstacolul e fratele rătăcitor ce ne opreşte din drum, el însuşi risipitor de drumuri. Destinul şi împlinirea spiritului nu înseamnă depăşirea sa ca atare, ci întâlnirea cu el. Încercând să trecem de un obstacol (fie distrugându-l, fie ocolindu-l pur şi simplu), nu facem decât să trecem de noi înşine, căci obstacolul e al nostru, precum fratele care ne aşteaptă. Întâlnirea cu el este semnul precis al atingerii destinaţiei. Iar acest semn este bucuria. Bucuria vesteşte întotdeauna că viaţa a izbândit, că efortul spiritului triumfă în propria sa transcendere de sine. Bucurie a creaţiei prin care ceea ce rezista întrevede acum sensul şuvoiului tumultuos al vieţii. De ce să nu se lase în voia acestui elan originar, de ce să nu lumineze împreună cu forţa ce se trezeşte în adâncul său? Viaţa îşi află raţiunea de a fi în creaţie; a trăi înseamnă pentru om a crea în forma viului sensul libertăţii viitoare. Viaţa nu e prezenţă decât ca deschidere spre ceea ce o generează şi ceea ce ea însăşi creează. Înălţimea spre care aspiră nu e un punct de popas, ci un orizont mereu mişcător, o actualizare a principiului ce o îndeamnă la drum, o regăsire a impulsului eliberator. Dacă viaţa creează viaţă, aceasta pentru că ceea ce este creat nu poate fiinţa decât în exigenţa pururi sporită a propriului destin creator. Am văzut că fluxul conştiinţei trece prin corpul pe care îl cristalizează, ducând însă mai departe destinul alcătuirii umane, dincolo de amprenta materială pe care o transcende spre împlinirea vocaţiei spirituale. Fiecare din noi este un corp spune Bergson într-un alt capitol din L Énergie spirituelle (L Âme et le corps, conferinţă susţinută la Foi et Vie, în 28 aprilie 1912) dar noi luminăm cu mult dincolo de corpul nostru. Ceva în lăuntrul nostru, în acea interioritate trans-corporală, trece mai departe de materia care suntem, depăşind-o atât în ordinea spaţiului cât şi în cea a timpului. Corpul e propria noastră limită, conturul material al fiinţei care nu se opreşte însă la acest hotar. Percepţiile noastre văd mai mult decât ceea ce corpul pare să figureze în clar-obscurul prezenţei sale. Corpul e un semn a cărui semnificaţie tinde mereu spre altceva, acoperă întotdeauna haloul unei lumini care îi premerge, orizontul pururi mişcător al dorinţei sale. Limbajul corpului e eliptic; ceea ce nu poate rosti este ceea ce lipseşte programului său destinal. Or destinul său este să fie materie a prezentului, clipă ce nu se vede decât pe sine. Corpul îmbătrâneşte, trecerea timpului lasă urme, urmele se înmulţesc pe timp ce trece, iar corpul sfârşeşte prin a fi el însuşi Urma acestei necurmate treceri, drept Semn al corpului curgător. Doar conştiinţa citeşte aceste urme, înţelege prezenţa lor ca semne ale trecutului, interpretândule în lumina memoriei; căci urma trecutului nu e doar prezenţă corporală, dar nici doar durată ce se scurge, ci literă a viitorului. Conştiinţa nu pierde nimic din acest uriaş alfabet al istoriei unui corp din care creează mereu cuvinte noi, discursul lumii pe cale să vină. Aducând însă ceva nou în lume, conştiinţa creează, pe de o parte, în afara ei înseşi, investind în imprevizibilul mişcării temporale; pe de altă parte, se creează pe sine prin sine, căci actul prin care creează este chiar actul veşnicei constituiri de sine. Conştiinţa nu este decât în această neobosită lucrare modelatoare, în această creaţie de fiecare clipă prin care urma prezentă a trecutului vorbeşte deja în viitor. Prin urmare, alături de corpul limitat la locul unui prezent orb, mecanism a cărui funcţionare e automată, înregistrăm apariţia imprevizibilă a ceva ce îl transcende în spaţiu şi timp, ceva care îşi manifestă libertatea în actul creării şi continuei re-creări de sine. Este însuşi eul, sau sufletul, spiritul dacă vrem, o forţă care poate să scoată din ea însăşi mai mult decât conţine, să ofere mai mult decât primeşte şi să dea mai mult decât posedă. Ce înseamnă acest mai mult prin care sufletul conştient transcende corpul, călăuzindu-l pe o cale mereu nouă, în care prezentul nu e decât actualizarea unui trecut pe care se sprijină viitorul? Este voinţa eficace prin care legea conservării energiei se cuplează la actul alegerii sau al libertăţii. Actul liber eliberează atâta energie câtă voinţă implică hotărârea de transformare şi de convertire pe care o presupune orice operaţie creatoare. Obiectele experienţei interne sau externe, întregul câmp al realului oferă aluatul pe care voinţa îl modelează conform vocaţiei eficacităţii sale. O gamă infinită de virtualităţi existenţiale îşi oferă disponibilitatea activităţii libere a conştiinţei. În cazul în care conştiinţa se află în prezenţa acestei experienţe constitutive, energia declanşată naşte energie, voinţa spiritului voieşte, spiritualizând tot ceea ce atinge. Ce înseamnă acest lucru? Că energia păstrată în materie şi în corpul existenţei noastre materiale începe să lucreze, iese la lumină, e însăşi lumina ce naşte lumină. Energia voinţei nu poate fi măsurată de nici un instrument, căci ea e de altă natură decât energia fizică pe care o trezeşte şi căreia îi dă o direcţie şi un sens.

92 92 sighiºoara - oraºul culturilor Şi totuşi, oricât de insesizabilă ar fi în nemăsura sa, ea poate avea efecte incalculabile, precum acela al scânteii ce face să explodeze un depozit de muniţii. Rolul conştiinţei ar fi deci acela de a converti determinismul fizic înspre scopul său ultim, de a deturna legea conservării energiei în aşa fel încât, în momentul hotărât (al hotărârii voinţei eficiente), actul liber să elibereze cât mai multă energie acumulată în somnul materiei. A fabrica şi a utiliza explozive de acest tip pare să fie preocuparea continuă şi esenţială a vieţii. Fiecare clipă trăită în prezenţa conştiinţei e o astfel de explozie ce creează însăşi viaţa clipei, o viaţă mereu reînnoită, mereu primenită în experienţa acestei libertăţi hotărâtoare. Ce ne spune însă cu adevărat experienţa? Ea ne arată că viaţa sufletului sau, dacă preferaţi, viaţa conştiinţei, este legată de viaţa corpului, că există o solidaritate între ele, nimic mai mult. Afirmaţie pe care Bergson o ilustrează cu ajutorul metaforei cuiului şi a hainei. Aşa cum, spune el, o haină este solidară cu un cui de care atârnă, la fel, conştiinţa se agaţă de creier. Odată cuiul dispărut, haina n-ar mai putea atârna şi ar cădea, nemaiavând de ce să se susţină; fără creier, adică în absenţa suportului material, conştiinţa n-ar mai afla punctul de inserţie în corp. Solidaritate din care nu rezultă însă un raport de echivalenţă între cui şi haină, respectiv între creier şi conştiinţă, ci o anumită relaţie între ele: există ceva infinit mai mult într-o conştiinţă umană decât în creierul corespondent. Am văzut că acest mai mult nu este o stare sufletească, ci un act determinant al voinţei eficace, însăşi energia eliberatoare a libertăţii. Or energia aceasta imprevizibilă nu e de aflat în creier, unde actul ce o face posibilă e doar în stare născândă, pe calea spre împlinire. În creier, energia e un resort încă neîntins, în aşteptarea conştiinţei voluntare, un gând încă negândit, un sentiment încă netrăit. Bergson aduce în sprijinul ilustrării argumentaţiei sale o a doua metaforă, cea a spectatorului care asistă la un spectacol. Acesta vede tot jocul actorilor pe scenă, distingând fiecare mişcare în parte, dar nu aude nici un cuvânt din cele rostite. Ceea ce îi scapă este trama narativă, semnificaţia ce leagă gesturile şi atitudinile actorilor. La fel, cel ce ar privi într-un creier, n-ar vedea decât o scenă populată de măşti, o scenă mută în care tot ceea ce se întâmplă pare să însemne mai mult decât lasă să se vadă. Starea creierului, determinată de spaţiu şi timp, nu corespunde cu starea sufletului supusă nedeterminării, orice stare de suflet determinată a unei persoane determinate fiind, în mare, ceva imprevizibil şi nou. De aici, relaţia de corespondenţă, dar de neechivalenţă între cele două stări pe care le desparte un alt înţeles al cuprinsului şi al măsurii. În spaţiul unei rame, precum în cuprinsul creierului, nu putem potrivi orice tablou; nu orice stare sufletească e pe măsura stării cerebrale. Acţiunile simple gesturi, atitudini, mişcări îşi găsesc locul în creier, căci ele sunt abia acţiuni elementare, perfect inserabile în rama creierului ce le pregăteşte efervescenţa; scena, pentru a continua metafora amintită anterior, nu e potrivită să primească decât actorii care joacă acum, într-un decor determinat. Dar, la fel cum există şi alţi actori, ai altor piese, care şi-ar afla propria determinare şi măsură în cuprinsul scenei date, există o mulţime de alte tablouri care s-ar potrivi într-una şi aceeaşi ramă. Ce deduce Bergson din această alteritate a posibilului, din acest alt asemenea al cărui cuprins de conştiinţă e inserabil în cuprinsul cerebral? Faptul că, prin urmare, creierul nu determină gândirea, iar gândirea, în mare parte cel puţin, este independentă de creier. Cum să înţelegem această relaţie de interacţiune, de îmbinare a unor cuprinsuri diferite, potrivite doar în anumite situaţii determinate, şi, pe de altă parte, independenţa stării mentale faţă de starea cerebrală pe care o transcende în spaţiu şi în timp? În primul rând, corpul nostru este inserat în lumea materială, răspunzând prin activitatea cerebrală oricărui stimul exterior. În al doilea rând, există ceva mai subtil, ceva esenţial, acele mişcări abia perceptibile ce compun direcţiile activităţii spirituale. Nici o observaţie de tip ştiinţific, oricât de aplicată şi de elaborată ar fi, nu ar putea surprinde această efervescenţă imprevizibilă, fosforescenţa neîntreruptă dar insesizabilă pe care o numim gândirea reală, concretă, vie. Ceea ce observăm de obicei este un hibrid artificial format din imagini şi idei, un ansamblu schematic, scheletul regândit în prezent al unei gândiri deja trecute. Dar gândul ce palpită în prezentul afirmării sale, pulsul însuşi al acestui act creator? Bergson distinge între idee şi gând; ideea este o oprire a gândirii, ea nu apare decât atunci când gândirea îşi întrerupe cursul pentru a reveni asupra celor gândite sau asupra ei înseşi. În acest caz însă, cele gândite devin obiecte ale gândirii, precum gândirea însăşi ce se gândeşte pe sine. Ideea se naşte tocmai în această suspensie a activităţii gânditoare ce instaurează distanţa minimă între actul cogitant ca atare şi obiectul supus cogitaţiei. Când spunem că ne-a venit o idee, vrem să spunem de fapt că ideea nu face parte din gândirea vie propriu-zisă, că ea îi este oarecum exterioară, detaşată de ceea ce tocmai gândim. De unde ne vine ideea, dacă nu dintr-o activitate gânditoare preexistentă, dintr-un flux cogitant pe care îl părăseşte, din care iese pentru a putea veni? Ceea ce vine nu este gândul prezenţei lucrului gândit ci, paradoxal, ceea ce stă, ceea ce odihneşte în ceea ce lucrul nu mai e decât ca obiect şi nu ca lucrare. Dacă încercăm să gândim propoziţia Mi-a venit o idee, vom observa că ceea ce gândim nu este gândul ca atare, surprins în survenirea sa pulsatorie, ci cuvinte-idei; însuşi cuvântul idee apare ca ceva deja gândit în momentul rostirii sale. Dacă ideea vine, ea a venit într-un limbaj în care gândirea se opreşte. Chiar în momentul când scriu aceste lucruri, gândirea lucrează cu idei fixate în cuvinte, şi nu cu gânduri ce scapă oricărui efort de discursivizare. Gândind cu idei, gândirea se opreşte în fiecare idee în parte şi în înlănţuirea lor ideatică; ea trebuie să se oprească întrucât ideile, corespunzând fiecărui cuvânt, sunt reprezentări ce vin în minte (i.e., pentru Bergson, în spirit), ce apar în urma fiecărei operaţii cogitante. Ideea este, pe de o parte, posterioară gândirii, a cărei mişcare o încheagă în limbaj, dar, pe de altă parte, orice idee vorbeşte despre anterioritatea celor gândite. Ideea care îmi vine nu sur-vine ca gând, nu ad-vine în prezentul prezenţei sale, ca eveniment prezentativ, ci e gândul ce re-vine ca re-prezentare, ca lucrare oprită în lucrul obiectivat. Aceasta este însă o situaţie artificială, o reconstrucţie ideatică (şi idealizată ) a unui mecanism ce refuză nemişcarea. Căci în realitate gândirea nu se opreşte. Ea nu e o stare, ci o direcţie, o schimbare continuă şi repetată de direcţie lăuntrică ce tinde să se exteriorizeze în acţiuni şi atitudini care exprimă neîntreruptele mişcări ale spiritului. Mişcări insesizabile de obicei, pulsiuni inexprimabile deseori, ce se pierd în vacarmul asurzitor al