Rapoartele Centrului de Studii al Fundației Dacica 5/2015 ÎN CĂUTAREA NORDULUI PIERDUT. DOUĂ SECOLE DE CARTOGRAFIE LA SARMIZEGETUSA REGIA

Transkript

1 Rapoartele Centrului de Studii al Fundației Dacica 5/2015 ÎN CĂUTAREA NORDULUI PIERDUT. DOUĂ SECOLE DE CARTOGRAFIE LA SARMIZEGETUSA REGIA Aurora PEȚAN Dacica

2 Cercetarea și înțelegerea vestigiilor de la Sarmizegetusa Regia nu se poate face fără o bună cunoaștere a planurilor și schițelor topografice care au înregistrat, de-a lungul timpului, diferite etape de dezvelire a sitului. Documentele mai vechi oglindesc nu doar evoluția cercetării, ci ajută și la documentarea unor monumente sau faze ale sitului astăzi greu de reconstituit pe altă cale sau chiar dispărute. Interpretarea lor, nu întotdeauna ușoară, a fost neglijată de arheologi, deși acestea furnizează informații inedite de mare însemnătate. Documentele cartografice recente oglindesc de asemenea etape ale dezvelirii sitului, însă pun un alt set de probleme, legate de precizia amplasării și orientării monumentelor pe plan. În momentul de față Sarmizegetusa Regia este lipsită de un plan precis, bazat pe ultimele măsurători topografice. Studiul de față are ca scop inventarierea planurilor și schițelor topografice de la primele măsurători efectuate la Sarmizegetusa Regia, în anul 1804, și până astăzi, (pentru etapa recentă fiind vizate numai planurile importante, care au înregistrat elemente noi) 1 și evidențierea elementelor consemnate în plan și a erorilor majore. Abordarea este în primul rând una istoriografică și istorică. I. REDESCOPERIREA CETĂȚII. PLANURILE ISTORICE ( ) 2 1. Planul austriac de la Primele intenții cu privire la întocmirea unui plan cu amplasarea ruinelor de la Grădiștea Muncelului aparțin oficialităților din Transilvania și s-au manifestat la scurtă vreme după ce au început să circule informații cu privire la descoperiri de tezaure monetare în zonă. După începerea săpăturilor oficiale, în vara anului 1803, realizarea acestui plan a devenit prioritară. Totuși, vor interveni mai multe amânări și primul plan va fi întocmit abia în toamna lui 1804, înainte de încheierea săpăturilor 4. În urma raportului procuratorului fiscal Paul Török din data de 4 iulie 1803, Tezaurariatul monetar și minier a dispus, în ședința din 7 iulie a aceluiași an, ca supraveghetorul de mină 1 Cu toate eforturile pe care le-am depus în ultimii ani pentru identificarea planurilor și schițelor importante, publicate sau manuscrise, ale vestigiilor de la Sarmizegetusa Regia, e posibil să mai existe astfel de documente de care nu am cunoștință. Le sunt recunoscătoare celor care îmi vor semnala eventualele omisiuni. Nu am menționat planurile comerciale, cele care nu aduc lucruri noi sau sunt realizate fără o bază științifică. 2 Acest capitol este parte a proiectului Cercetările din sec. al XIX-lea de la Grădiștea Muncelului derulat de Centrul de Studii al Fundației Dacica, 3 O versiune în limba engleză a acestui capitol, ușor diferită, a fost publicată în Revista Doctoranzilor în Istorie Veche și Arheologie (Pețan 2013b). 4 În 1803 s-a săpat în intervalul 21 iulie-11 septembrie, iar în 1804 între 5 mai și 27 octombrie. La sfârșitul anului 1804, Camera Aulică a decis sistarea săpăturilor, motivând că suma cheltuită este mai mare decât profitul obținut. Pe parcursul săpăturilor s-au emis rapoarte, în prima campanie bilunare, iar în anul următor, săptămânale, publicate de către S. Jakό (Jakό 1968; Jakό 1971; Jakό 1972; Jakό 1973). Valorificări parțiale ale acestora: Pețan 2012 (descoperirile monetare), Pețan 2013a (conducta ceramică), Pețan 2013b (planul de la 1804), Pețan 2014b (clădirea de la sud de fortificație). 84

3 Bernard Aigler din Săcărâmb să se deplaseze la Grădiștea Muncelului însoțit de mineri și zilieri, pentru a începe cercetările. În același timp, Iosif Bodoki, inspectorul fiscal la Sibișel, a primit dispoziții să se deplaseze o dată la 14 zile la fața locului pentru a întocmi rapoarte cu privire la mersul cercetărilor și să întocmească o schiță cu ceea ce merită văzut. Iar dacă Bodoki nu s- ar fi priceput să deseneze, se mai spune în documentul din 7 iulie, se va trimite o persoană pricepută la momentul potrivit 5. După rapoartele lui Aigler și Bodoki din 6 august, redactate în urma primelor două săptămâni de lucru, tezaurariatul dispune din nou, la 25 august, redactarea de schițe după obiectele și ruinele descoperite. Probabil că astfel de schițe, mai mult sau mai puțin stângace, au fost redactate încă în primul an de săpături, însă abia în toamna anului 1804 ajunge la Grădiștea Muncelului un specialist cartograf, anume fostul subofițer de artilerie András Szőts, care la acea vreme cartografia pădurile de pe domeniul imperial. În urma discuțiilor din luna august 1804 dintre abatele Neumann si tezaurarul Bethlen 6, Camera Aulică insista într-un document din 26 septembrie pentru urgentarea întocmirii planului, iar la 5 octombrie administrația domeniului răspundea că aceste lucrări se află deja într-un stadiu avansat 7. O confirmare a datei la care Szőts a fost la Grădiște o reprezintă absența de pe plan a marelui cerc dublu de piatră, care a început să fie săpat abia în urma dispozițiilor primite pe 12 octombrie de la tezaurariat 8. Prin urmare, cartograful a terminat de redactat planul și desenele înainte de această dată. Szőts a desenat două planșe. Pe una dintre acestea a reprezentat, în jumătatea sa superioară, dealul Grădiștii, amplasarea cetății și principalele zone în care s-a săpat, iar în partea inferioară, clădirea de la sud de cetate și turnul pentagonal, ambele în plan și secțiune. Cea de-a doua planșă include obiecte descoperite în timpul săpăturilor: conducte de ceramică, basoreliefuri, inscripția cu arme, altare de piatră, fragmente de coloane, litere de pe blocuri din zid ș.a. Voi discuta în articolul de față doar planul propriu-zis al ruinelor de la Grădiștea Muncelului. Zonele în care s-a săpat sunt numerotate cu litere majuscule, iar punctele în care s-au descoperit obiecte mai importante, cu minuscule, toate explicate într-o succintă legendă, ce pare să aibă la bază aceeași sursă cu cea a raportului din Planșele au fost înaintate tezaurariatului de către procuratorul fiscal J. Zörnlaib și de A. Bögözi la data de 31 decembrie 1804, cu indicația să fie trimise cât mai curând la Viena, și cu precizarea că s-a păstrat un duplicat 9. În sfârșit, baronul von Reichenstein, președintele Camerei Aulice, le-a prezentat Camerei în sesiunea din 13 februarie 1805, împreună cu un scurt referat. Raportul rezumativ, semnat de A. Bögözi, în care vor fi explicate cele reprezentate pe planșe, va veni cu întârziere, 5 Jakó 1968, p Arhiva colecției de antichități a Kunsthistorisches Museum din Viena, 158/1804, v. Jakó 1973, p Jakó 1973, p Jakó 1973, p Tezaurariatul cere să se sape acolo unde cartograful de pădure Szőts a fost ocupat cu înregistrarea și desenul, unde se văd acele ciudate bucăți de coloane și se presupune că a fost o biserică. Nu rezultă de aici că Szőts a înregistrat și acest monument, ci că el desena în acea zonă. E posibil să fi stat în zona marelui templu circular când a desenat turnul pentagonal, aflat în apropierea acestuia, incluzând pe una din planșe atât planul, cât și secțiuni ale acestui turn. 9 Jakó 1973, p

4 abia pe 25 aprilie 1805, din pricina multiplelor sarcini pe care acesta le-a avut de îndeplinit ca supraveghetor de mină 10. Din păcate, cele două planșe desenate de mâna cartografului nu au ajuns până la noi (sau cel puțin nu au fost identificate până acum în arhive). Au existat însă cel puțin două copii contemporane. Una dintre ele a fost executată de un anume căpitan Kulyan, după ambele planșe, și a ajuns în colecția de documente a contelui Joseph Mitrovsky, pe atunci comandant militar suprem al Transilvaniei, însoțind raportul făcut de maiorul de geniu M. Péchy, care inspectase vestigiile de la Grădiște în anul Cele două planșe se află astăzi la Österreichisches Staatsarchiv din Viena, în fondul arhivei de război (Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I/2). O copie microfilmată a acestor planșe se află la București, în Arhivele Naționale ale României, obținută de la arhivele vieneze în anii 80 ai secolului trecut (Fond Austria, rola 198). Cea de-a doua copie a fost executată de un diurnist cameral pe nume Friedrich Wagner și se află în Arhivele Naționale ale României Direcția Județeană Cluj, în fondul Tezaurariatului Minier al Transilvaniei, însă este reprodusă doar planșa cu artefactele (original 2406/1805, microfilm rola 1238/1805). Nu putem ști dacă duplicatul despre care se vorbește în documentul de la 31 decembrie este cel executat de Kulyan, cel al lui Wagner sau o a treia copie. S. Jáko a reprodus copia lui Kulyan, însă calitatea reproducerii este atât de slabă, încât nu se poate identifica aproape nimic în planul cetății. La această împrejurare contribuie și tehnica de reprezentare cartografică a vremii, tributară modei hărților iosefine, prin care zonele împădurite se reprezentau prin pictograme de copaci, desenate la mică distanță una de cealaltă, așa încât structurile aflate în pădure se distingeau greu pe plan. Șt. Ferenczi regreta, două decenii și jumătate mai târziu, slaba calitate a acestei reproduceri 12. Doina Benea, răsfoind rapoartele de săpătură ale fiscului austriac publicate de Jakó, menționează informația conform căreia s-a cerut redactarea unei hărți și regretă că această hartă nu a fost găsită până acum, spunând că trebuie căutată în arhiva de la Kunsthistorisches Museum 13. Harta însă fusese publicată de Jakó în același articol citat de Benea. Planșa lui Kulyan este greu de interpretat. Am reușit să recuperez planul copiat de Kulyan după consultarea planșei în arhivele din Viena și prelucrând contrastul imaginii în baza unei copii scanate, de calitate superioară, obținută prin amabilitatea arhivelor vieneze. Această planșă include tot dealul Grădiștii, cu cele două cursuri de apă de la nord și sud, numite Râul Alb (astăzi Valea Albă) și Pârâul Alb (astăzi Valea Godeanului), și cu cetatea situată în partea superioară a dealului. Zona cetății acoperă o suprafață foarte redusă din totalul hărții, cartograful acordând o mai mare atenție geografiei zonei decât amplasării vestigiilor. Acest lucru este parțial compensat de planurile celor două clădiri, notate cu B și D, 10 Jakó 1973, p Jakó 1973, p Planșele reproduse de Jakó figurează, în articolul acestuia, drept anexe ale raportului din 31 decembrie În realitate sunt anexe ale raportului lui M. Péchy din 1805 și copii după anexele raportului din 31 decembrie Daicoviciu et al. 1989, p Benea 2004, p

5 reprezentate sub hartă. Szőts a surprins săpăturile chiar înainte de încheierea lor, așa încât desenele lui au redat fidel ceea ce fusese săpat. Din păcate, copia care s-a păstrat nu reproduce exact originalul, fapt sugerat de detaliile suplimentare din legendă, care trimit la puncte ce nu se regăsesc pe hartă. Prin urmare, nu putem conta în totalitate pe acuratețea copiei lui Kulyan. Fig. 1. Planul lui A. Szőts (copia Kulyan) (1804) În planșa lui Kulyan, cetatea are o deviere spre est de la axa nordului real de cca 8 o. Pe plan incinta este orientată NNE-SSV și are un contur simplificat. Forma sa este rectangulară, cu colțurile rotunjite. Conturul este aproximativ și simplificat. Lungimea totală a zidurilor este de 391 stânjeni (= cca 742 m), apropiată de cea reală 14. În realitate fortificația are forma unui hexagon neregulat alungit, cu axa lungă pe direcția NNV-SSE. Din legenda succintă aflată pe plan rezultă că principalele zone în care s-a săpat sunt: A. interiorul cetății, unde se precizează că s-a descoperit o conductă de ceramică (m-n) și o bucată de zid (o), ambele însă inexistente pe plan; dimensiunile laturilor fortificației sunt: 14 Deși cetatea este cercetată sistematic de mai mult de 60 de ani, nu am găsit în nici o lucrare modernă dimensiunile exacte ale fortificației. În Daicoviciu et al. 1951, p. 100, sunt precizate dimensiunile doar la două laturi ale cetății (240 m, respectiv 152 m). Măsurătorile mele cu un GPS Garmin Montana 650 mi-au furnizat 784 m pentru perimetrul cetății (măsurați la interior). 87

6 ab (= latura nordică) 56 stânjeni (105,84 m) ac (= latura vestică) 132 stânjeni (249,48 m) cd (= latura sudică) 95 stânjeni (179,55 m) db (= latura estică) 108 stânjeni (204,12 m) B. Clădirea de la sud de cetate, considerată ulterior baie romană de către arheologi, reprezentată mai în detaliu sub planul general. C. Zona cu grâne, unde s-au descoperit cereale arse (x) și un bloc de piatră frumos prelucrat, cu lungimea de 2 ½ picioare și grosimea de 62 țoli (y). D. Construcția pentagonală, care pe planul general are reprezentate zidurile adiacente ce se prelungesc spre nord și vest, iar dedesubt este reprezentată în detaliu, în plan și secțiune. E. Zona mlăștinoasă, unde s-au făcut săpături (astăzi cunoscută sub numele la Tău ). În interiorul cetății mai este evidențiată terasa cea mai înaltă, pe care s-au făcut săpături insistente atât în 1803, cât și în Fig. 2. Detaliu din planul de la 1804 Căile de acces reprezentate pe hartă sunt: 1) vechiul drum dacic ce străbate așezarea civilă, trece pe la sud de iaz, ajunge în cetate, pe care o taie, trecând prin două porți (de vest și de est), apoi se îndreaptă spre est, traversând ceea ce astăzi se cunoaște drept zonă sacră; 2) un al doilea drum vechi ce vine din așezarea civilă și trece pe la sud de Tău și de clădirea B, ajungând la poarta de est; 3) o cărare ce duce de la clădirea B la est de cetate, intersectând cele două drumuri de mai sus; 15 Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I/2. Pentru transcrierea legendei de pe planșă, v. Pețan 2013b, p. 34, n

7 4) un drum, ce pleacă din dreptul zidului estic al cetății, din jumătatea sa nordică, și duce în linie dreaptă înspre est, paralel cu drumul principal. La indicațiile sumare din legendă se adaugă informațiile incluse de Bögözi în raportul său rezumativ 16. Astfel, aflăm că zidul cetății are o grosime de 2 ½ picioare (0,75 m) 17 și o înălțime de 5-9 picioare (1,5-2,7 m) 18, iar lungimea sa totală este de 391 de stânjeni, așa cum reiese și din legenda hărții. În interiorul fortificației, aproape de zid, s-a descoperit într-adevăr o conductă din argilă bine arsă, învelită cu scânduri de țoli (25,40-30,48 cm). Adâncimea la care a fost descoperită este de 4-5 picioare (1,20-1,50 m), tuburile au lungimea de 3 picioare (0,90 m), grosimea peretelui este de 1 ½ țoli (3,81 cm), iar diametrul interior de 15 țoli (38,10 cm). Lungimea totală a conductei săpate, pe care au găsit-o nevătămată în pământ, este de 11 stânjeni (20,79 m) 19. La B, spune Bögözi, se află urmele unei clădiri acoperite cu pământ, dar la care nu s-a identificat nici o poartă, ci care avea intrarea pe sus. În interiorul clădirii s-a găsit mult minereu de plumb, zgură, vase de topit, cioburi de sticlă, cărămizi de diferite dimensiuni, fragmente ceramice și oase de oameni. Tot aici s-au găsit mai multe blocuri de piatră pe care se aflau litere, coloane frumos șlefuite și pietre cu desene și simboluri. 20 La C și E s-au găsit cereale arse, la o adâncime de 2-3 picioare sub pământ. 21 Ori în zona B, ori în zonele C și E (din expunerea lui Bögözi nu este clar) 22 s-au găsit cioburi de vase de mari dimensiuni, cu pereții groși de un deget și capacitatea de de măsuri, precum și monede de tip koson și lysimachos 23. Cele două locuri în care s-au găsit cereale arse se află la 400 de stânjeni (756 m) depărtare unul de celălalt, iar cerealele s-au găsit direct pe pământ, fără urmă de recipiente sau hambare, la o adâncime de țoli (30,48-50,80 cm). Între cereale se aflau și boabe arse de mazăre și fasole. 16 Jáko 1973, p. 629 și urm. 17 Cifră cu siguranță greșită. Patru decenii mai târziu, Fodor András consemna o grosime a zidurilor de 9 picioare (2,70 m), mult mai aproape de dimensiunea reală (Fodor 1844, p. 302). Conform măsurătorilor de la începutul săpăturilor sistematice, grosimea zidului este de 3,20 m (Daicoviciu et al. 1962). Astăzi zidul este refăcut. 18 Dacă această cifră este corectă, înseamnă că la acea vreme zidurile erau conservate pe o înălțime semnificativ mai mare decât astăzi. În 1980, înălțimea maximă a zidului era de 3 asize (în jur de 1,20 m), v. Călinescu 1982, p. 17. Totuși, în 1851 este menționată o înălțime de doar 6 picioare (1.80 m), v. Neigebaur 1851, p. 99, nr Pentru această conductă, rămasă necunoscută arheologilor, v. Pețan 2013a. 20 Considerată, de-a lungul timpului, templu, teatru, închisoare, baie sau palat, v. istoricul cercetărilor și al interpretărilor la Pețan 2014b. 21 Cercetările ulterioare au confirmat existența cerealelor arse și a boabelor de leguminoase în cele două zone, dar și pe alte terase, v. Suciu 2009, p. 353, cu bibliografia aferentă. Zona mlăștinoasă, în care se află una dintre captările de apă ale dacilor, a fost cercetată ulterior în detaliu, v. Daicoviciu et al. 1951, p ; Daicoviciu et al. 1952, p ; Glodariu et al După ce expune zona B, Bögözi descrie ce s-a găsit la C și E, apoi revine la B, pentru a vorbi despre pietrele cu semne, apoi spune că tot în această zonă s-au găsit cioburile de vase și monedele. 23 Pentru descoperirile monetare din timpul campaniilor din , v. Pețan

8 Despre construcția de la D ni se spune doar că este o clădire cu cinci colțuri și cu latura de 2 stânjeni (3,78 m). 24 Acestea sunt informațiile care completează harta lui Szőts, păstrată doar în copia lui Kulyan, cu omisiuni și, poate deformări. 2. Schița lui A. Bögözi (1805) Mai există o schiță, foarte asemănătoare cu planul lui Szőts, copiată de contele Jozsef Kemény și păstrată în colecția lui de manuscrise. A fost publicată de Finály Gabor în 1916 și atribuită abatelui Eder 25. Înainte de a vedea planșele lui Kulyan la arhivele din Viena, am considerat 26 că planul publicat de Finály trebuie să fi avut la bază o versiune redactată de Bögözi și atașată ulterior la raportul acestuia din 25 aprilie Cum Eder a scris la 1803, Bögözi ar fi trebuit să deseneze acel plan tot în 1803, în timpul primei campanii de săpături. Planul lui Bögözi s-a pierdut, Jáko nereușind să găsească în arhive decât textul raportului, în care se spunea că este anexat un plan 27. Fig. 3. Schița lui A. Bögözi (1805) După ce am consultat planșele lui Kulyan în arhivele vieneze (în februarie 2013), am constatat că planul publicat de Finály și atribuit lui Eder este practic identic cu cel desenat de Szőts în toamna lui Am fi putut presupune că Szőts a folosit o schiță anterioară a lui Bögözi, redactată în 1803 și cunoscută și de Eder, și atașată ulterior la raportul din 1805, însă ar fi fost puțin probabil ca Bögözi, un simplu inginer de mină, să fi putut alcătui singur acel 24 Turnul pentagonal a fost săpat în perioada iunie-octombrie 1804 (v. rapoartele la Jakó 1972 și Jakó 1973) și investigat ulterior de echipa lui C. Daicoviciu, v. Daicoviciu et al. 1952, p Arheologii s-au arătat foarte surprinși să descopere în 1966 cele două ziduri adiacente, fără să știe că acestea fuseseră deja dezvelite în 1804 și consemnate pe acest plan (Daicoviciu et al. 1973, p. 68). 25 Finály 1916, p. 18, fig Pețan 2012, p. p , n Jakó 1973, p

9 plan, iar specialistul în cartografie doar să fi copiat planul lui Bögözi. O verificare în manuscrisele lui Kemény mi-a confirmat faptul că greșeala se află în textul lui Finály: planul copiat de conte nu aparține lui Eder, ci reprezintă tocmai anexa pierdută ulterior a raportului rezumativ al lui Bögözi, din 25 aprilie Textul lui Eder se află, în manuscrisul lui Kemény, cu 3 file înainte de cel al lui Bögözi, între cei doi fiind inserate textele lui Aigler, Bodoki și Pribila, iar planul este desenat chiar la sfârșitul raportului lui Bögözi 28. Fără nici un dubiu, acesta este planul copiat de Bögözi în 1805 după planșa lui Szőts. Acest plan a rămas necunoscut și neexploatat în epocă. Nici copia schematică a lui Bögözi, salvată de Kemény și publicată de Finály, nu a fost utilizată de cei ce au cercetat vestigiile de la Grădiștea Muncelului înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Planul a fost ignorat și după deschiderea săpăturilor sistematice, deși fusese publicat de Jakó (e drept, în condiții grafice slabe) și fusese adus în țară microfilmat. O cercetare aprofundată a acestui plan, împreună cu informațiile din raportul rezumativ din 1805, poate oferi arheologilor informații suplimentare valoroase. De asemenea, ar fi de mare importanță găsirea planului original desenat de Szőts, ce include amplasarea conductei din cetate și, posibil, alte detalii rămase până acum necunoscute. Planurile de la mijlocul sec. al XIX-lea Cercetările de la mijlocul secolului al XIX-lea ne-au furnizat trei planuri ale cetății, de asemenea cvasi-necunoscute astăzi lumii academice, semnate de trei cărturari pasionați de antichități: medicul hunedorean Fodor András, consulul Prusiei la București J.F. Neigebaur și preotul J.M. Ackner. Cei trei au întreprins cercetări de scurtă durată la Grădiștea Muncelului și au consemnat la fața locului ceea ce se mai vedea la acea vreme din ruinele cetății. Săpăturile austriece fuseseră lăsate deschise, însă căutătorii de comori și trecerea timpului au contribuit la gradul avansat de distrugere a vestigiilor. Totuși, la mijlocul secolului al XIX-lea se puteau vedea lucruri care astăzi sunt dispărute, așa încât planurile redactate la acea vreme, împreună cu explicațiile care le însoțesc, sunt importante nu doar pentru istoricul cercetării, ci și pentru recuperarea unor informații pentru care astăzi nu mai avem nici o altă sursă. Cel dintâi dintre cei trei care a ajuns la Grădiște, în anul 1838, este J.M. Ackner, care a publicat primele informații cinci ani mai târziu. În 1844 Fodor András urcă și el la cetate și întreprinde cercetări de scurtă durată, săpând în câteva locuri. În același an el ține o conferință și publică primele rezultate, căutând să câștige interesul și al altor cărturari. Momentul de vârf în cercetarea și popularizarea ruinelor de la Grădiștea Muncelului îl constituie excursia din anul 1847, organizată de Fodor, la care participă un număr mare de pasionați, între care Ackner împreună cu fiul său și consulul Neigebaur 29. Toți trei au consemnat ce au văzut la fața locului 30 și au redactat planuri ale cetății, însă nici unul dintre ei nu văzuse planșa desenată de 28 Kemény mss., fol E posibil ca această confuzie să nu îi aparțină lui Finály, ci să fie o eroare survenită în timpul pregătirii manuscrisului pentru tipar. Reproducând raportul lui Bögözi, Finály trimite la fig. 1 pentru anexa raportului, dar sub fig. 1 îl citează pe Eder. 29 Detalii despre activitatea celor trei la Daicoviciu, Ferenczi 1951, p Ackner 1844; Ackner 1856; Fodor 1844; Fodor 1847; Fodor mss; Neigebaur

10 Aurora PEȚAN, În căutarea nordului pierdut. Două secole de cartografie la Sarmizegetusa Regia Szőts sau schița lui Bögözi. Este greu de stabilit data la care a fost redactat fiecare dintre cele trei planuri. Versiunea lui Fodor este diferită de cea a lui Ackner și Neigebaur, cei din urmă folosind aceeași schiță. Dat fiind că cele mai multe informații au fost culese pe teren în excursia din 1847 (schița lui Neigebaur chiar pare să fi fost desenată la fața locului), ele pot fi datate, convențional, în acel an. Cel dintâi care a văzut lumina tiparului dintre cele trei planuri a fost cel al lui Ackner, în Cele ale lui Neigebaur și Fodor au rămas multă vreme în manuscris, primul fiind publicat în 1916, iar celălalt abia în Planul lui Fodor András (1847) Planul lui Fodor s-a păstrat în colecția sa de manuscrise31, în vol. VI, fila 48, planșa XLIX, iar explicațiile la această planșă sunt incluse în volumele I, 32 și II, O a doua planșă (VI, 48, tab. XLVII) reproduce obiecte descoperite la Grădiștea Muncelului. Ambele planșe au fost publicate de V. Wollmann în anul 1982, într-o monografie dedicată lui Michael Ackner32 și reluate ulterior în câteva publicații, însă fără a fi analizate. Fig. 4. Planul lui Fodor A. (1847) 31 Cele mai multe dintre scrierile lui A. Fodor au rămas în manuscris. Acestea, păstrate inițial la Érdelyi Nemzeti Múzeum, au fost transferate, după desființarea muzeului, la Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga din Cluj-Napoca, la secția Colecții speciale, unde se află acum grupate în opt volume sub cota 754, cu titlul generic Lugosi Fodor András Kézirata. Deși conțin o mulțime de informații valoroase, sunt foarte puțin cunoscute și utilizate de specialiști. Informațiile legate de epoca dacică au fost valorificate parțial de Al. Ferenczi (Daicoviciu, Ferenczi 1951), care citează manuscrisul sub numele Utmutató a három Dáciakban (probabil acesta era titlul sub care era înregistrat la ÉNM). 32 Wollmann 1982, fig

11 Fodor desenează incinta de piatră ca fiind aproape rotundă, cu un zid format din trei rânduri de blocuri de piatră. Reprezentările sunt naive, cu încercări de figurare a volumelor, însă furnizează destule informații prețioase. Pe plan se văd patru porți ale cetății (B, C, D și E), una la vest, alta la est, una în partea de sud-est a incintei (în fața ei fiind figurată o bucată de coloană culcată) și o alta la nord-est. Dintre acestea, ultima nu este confirmată arheologic 33. Singurul drum care ajunge în cetate (notat cu litera A) este cel care străbate așezarea civilă, pe la sud de Tău (reprezentat la litera O), și taie cetatea prin porțile de vest și de est, traversând apoi zona sacră și îndreptându-se spre Muncel. Alte două cărări sunt doar sugerate ca pornind de la porțile de sud și de nord. Incinta este prezentată goală la interior, fiind desenat un singur obiect, un vas de mari dimensiuni, chiar în cărare, în apropiere de poarta de est 34. În afara fortificației se pot identifica patru obiective: clădirea de la sud de cetate (L), o construcție de piatră situată în marginea terasei, pe firul izvorului (K) 35, construcția circulară (fără literă) și o structură aproximativ circulară, notată cu N, amplasată nu departe de poarta de est, la sud de cărare. În același loc se află punctul a, desemnând poziția unui basorelief. Cu litera H este notat izvorul din zona sacră 36. Dacă cercul de piatră și clădirea de la sud de fortificație sunt ușor de identificat, ele reprezentând marele templu circular și baia romană, cele două construcții de piatră de la literele K și N ridică probleme, deoarece sunt complet necunoscute arheologilor. Ambele au fost cercetate de Fodor, prima în 1844, iar cea de-a doua în 1847 și au fost descrise în publicațiile și în manuscrisul lui 37. Construcția de la K este numită de Fodor, în scrierile sale, baia de apă rece, însă nu trebuie confundată cu baia romană. S-a ruinat rapid după dezvelire, așa încât în 1847 nu se mai vedea din ea decât un perete. Planul lui Fodor este valoros și prin felul în care este reprezentată clădirea de la sud de fortificație, pe care a cercetat-o împreună cu Neigebaur în 1847, și pe care ei o considerau un teatru. Pe planul său apar 3 clădiri, nu una singură, aliniate pe axa est-vest. Informațiile din publicațiile sale confirmă că el a văzut acolo trei construcții independente, una cu 6 încăperi, una cu 4, iar alta cu 3, informație extrem de prețioasă, care confirmă parțial unul dintre rapoartele de săpătură austriece, în care se menționa descoperirea unei a două clădiri imediat lângă cea mare, dar care nu a mai fost cercetată Planul lui J.F. Neigebaur (1847) Planul lui J.F. Neigebaur a fost inclus de contele Joseph Kemény în colecția sa de manuscrise 39, având legenda pe revers. Atât schița, cât și legenda, au fost publicate ulterior 33 Despre o poartă nordică pomenește și Téglás Gábor mai târziu, v. Kuun et al. 1902, p Pentru aceste vase (erau două), v. Pețan 2015a, p Nu este vorba de turnul pentagonal, așa cum ar părea la prima vedere. 36 Despre care Fodor spune că dispare și reapare la 2 stânjeni distanță (Mss, II, p. 37). Pe plan este marcat, probabil, acest segment al izvorului. 37 Pentru aceste construcții inedite v. Pețan 2014a și Pețan 2015c. 38 Pețan 2014b, p Kemény mss, fol

12 de Finály Gabor 40. Este vorba de o simplă schiță în tuș, făcută probabil la fața locului, dar conține mai multe detalii decât planul lui Fodor. Ceea ce nu se consemnează însă sunt căile de acces. Incinta are o formă mai complexă, oarecum pentagonală, cu laturi atât drepte, cât și curbate, și are doar trei porți, cele cunoscute și astăzi de sud, de vest și de est (D, C, E). În afara fortificației sunt figurate, prin hașuri, două mari terase la est (astăzi cunoscute drept terasele X și XI) și una mai mică la sud. Un turn interior este marcat (cu litera x) pe latura nordică a fortificației, aproape de colțul nord-estic al acesteia, însă nu este confirmat arheologic 41. Fig. 5. Planul lui J.F. Neigebaur (1847) Majoritatea informațiilor sunt cele pe care le știm deja de la Fodor: iazul (P), vasul de piatră (L), clădirea de la sud de fortificație (I), considerată teatru, structura circulară, considerată Zirkus (J), turnul pentagonal, descris doar drept o clădire cu ziduri groase (H), o baie (Das Baad, M), amplasată pe firul izvorului din zona sacră, în marginea terasei inferioare și, în sfârșit, structura circulară cercetată de Fodor (F). Punctele cardinale sunt relativ corect indicate, însă nu cu precizie. 5. Planul lui M. și H. Ackner (1847) Cel de-al treilea plan a fost redactat de H. Ackner pe baza a două schițe: cea a tatălui său, J.M. Ackner, și cea a lui Neigebaur. A fost publicat în anul și republicat după mai mult de un secol 43. Desenul lui Ackner este mai elaborat decât celelalte două, încercând să redea relieful prin valorație. Săgeata de pe plan indică spre nord-vest. Numerotarea punctelor este, într-adevăr, foarte apropiată de cea folosită de Neigebaur, și lipsesc și la el căile de acces. 40 Finály 1916, p. 26, fig. 2, cu legenda la p E posibil să fie o interpretare greșită a zidurilor perpendiculare din sectorul nord-vestic al fortificației, v. Glodariu 1996, p Ackner 1856, pl. VI, cu legenda la p Wollmann 1982, p

13 Există totuși și diferențe față de schița consulului: forma cetății este mai imprecisă, la fel și cea a teraselor, și lipsește turnul nordic. În schimb sunt menționate ruinele unui templu (litera k, Tempelruine) și locul în care era amplasat adăpostul în care au stat ei pe perioada cercetărilor (litera o, Platz der Hütte), în preajma izvorului. Fig. 6. Planul lui M. Ackner (1847/1856) Fig. 7. Detaliu din planul lui M. Ackner 95

14 Templul semnalat de Ackner este amplasat la nord-est de marele templu circular și pare să corespundă unei semnalări de pe planul lui Neigebaur, care nu dăduse detalii în legătură cu acel punct în legenda planului, însă l-a pomenit în scrierea sa Dakien. După amplasare, pare să fie vorba de micul templu circular. Distanța la care Ackner (urmându-l pe Neigebaur) plasează pe plan construcția față de cercul de piatră este destul de mare și ridică unele semne de întrebare în legătură cu această identificare. Totuși, Neigebaur oferă destule detalii care confirmă că este vorba de un al doilea cerc de piatră. El spune că la 80 de pași (= cca 56 m) la nord-est de cercul menționat mai sus (i.e. de marele cerc de piatră) există o construcție asemănătoare unde se găsesc două capete de coloane din porfir cu un diametru de 2 picioare (= 0,60 m) 44. Informația despre al doilea cerc de piatră va fi preluată de I. Marțian, care va reprezenta acest templu pentru prima dată pe un plan (v. mai jos II.7). Planurile de la începutul sec. XX 6. Planul lui Finály Gabor - Láng Nándor (1910/1916) Harta profesorului maghiar Finály Gabor, redactată în 1910 de către desenatorul Láng Nándor, care l-a însoțit pe Finály la Grădiște, a fost publicată în 1916 și este prima hartă realistă a zonei 45. Scara este de 1: și include câteva cote de nivel, cea mai apropiată de cetate fiind cota 1144, aflată la vest de fortificație, la jumătatea drumului dintre iaz și cetate (prea sus, totuși, în comparație cu altitudinea reală, care nu ajunge la 1100 nici în cel mai înalt punct al cetății). Este reprezentat întreg dealul Grădiștii, mărginit de cele două văi (Valea Albă la nord și Valea Grădiștii la sud, cu numele de Râul Godeanului de la confluența cu Tâmpul spre amonte). Pentru prima oară apare clar trasat vechiul drum dacic de culme ce pornește de la confluența celor două văi și străbate dealul pe cota sa cea mai înaltă, ajungând la vest de cetate, unde se bifurcă. O ramură a acestuia se oprește aproximativ în dreptul actualei porți de vest (nefigurată pe hartă), iar ramura principală taie cetatea pe la nordul acesteia, pe un traseu care astăzi pare greu de reconstituit, îndreptându-se spre Muncel. Traseul modern, figurat cu linie punctată, suprapune vechiul drum pe cea mai mare parte a sa, depărtându-se de el doar în zona iazului: drumul vechi trece pe la sud de iaz, pe când cărarea modernă trece pe la nord de acesta. Pe traseul vechiului drum de pe Dealul Grădiștii este semnalată ceramică. Forma cetății este corect reprezentată, la fel și orientarea. Singurele obiective semnalate sunt marele cerc de piatră, numit Cirkus, și clădirea de la sud de cetate, considerată templu din pricina mulțimii de coloane răspândite în preajma ei. În volumul din 1989 este publicată o versiune diferită a planului lui Finály, atribuită tot acestuia, și pentru care se trimite la publicația maghiară din Denumirile din limba maghiară sunt înlocuite cu cele românești, iar pe plan apar mai multe elemente care lipsesc 44 Neigebaur 1851, p. 101 sub. nr. 9. N-ar fi exclus ca cele două capete de coloane să provină de la templul rectangular învecinat, necunoscut la acea vreme, și care a fost găsit descompletat în 1950, lipsindu-i două coloane de pe rândul nordic. Diametrul pieselor din acest templu este de cca 70 cm. 45 Finály 1916, p. 36, fig Daicoviciu et al. 1989, fig. 37. De fapt se trimite, greșit, la numărul din 1961 al revistei. 96

15 din versiunea originală. Foarte probabil este vorba de un plan de lucru al lui Al. Ferenczi, găsit între manuscrisele sale, care are la bază planul lui Finály tradus și adnotat. Elementele adăugate sunt exact cele care se regăsesc pe planul cetății redactat de Ferenczi (v. mai jos cap. II.8). Fig. 8. Planul lui Finály Gabor (1910) 7. Planul lui I. Marțian (1921) Planul pasionatului istoric și colecționar ardelean Iulian Marțian reprezintă un regres față de toate reprezentările anterioare. Cetatea este figurată ca fiind ovală, cu diametrul lung orientat est-vest, și cu două porți una la vest și una la sud la cea din urmă ajungând un drum ce urcă în zig-zag din Valea Godeanului. Se mai văd două turnuri interioare, unul la est de poarta sudică și unul pe latura nordică a incintei, și două structuri rotunde, egale ca diametru, amplasate la est de cetate. Scara este 1: Este evident că Marțian nu a cunoscut nici unul dintre planurile predecesorilor săi și nici nu a fost la fața locului, iar planul său reprezintă o foarte stângace încercare de reprezentare a unor elemente din scrierile lui Neigebaur. Este totuși de notat un element important pentru istoricul cercetărilor de la Grădiștea Muncelului, anume prima reprezentare a ambelor temple circulare 47. Neigebaur nu oferise dimensiunile acestui al doilea cerc. I. Marțian spune că zidurile celor două cercuri sunt construite în aceeași tehnică precum zidul de incintă, ceea ce este, evident, eronat. Tot el, spune că cele două incinte circulare se află aproape una de alta și măsoară în circumferință fiecare câte 100 m, iar zidul lor are o grosime de 0,80 m 48. În planul său cele două cercuri sunt reprezentate cu diametru egal, ceea ce nu corespunde realității După Marțian, următoarele informații pe care le avem despre acest monument sunt cele de după 1950, când începe săparea sa sistematică de către C. Daicoviciu și echipa sa. 48 Marțian 1921, p În realitate acesta se află la o distanță de 18 m nord-est de cercul mare și are diametrul de doar 12,50 m. 97

16 Fig. 9. Planul lui I. Marțian (1921) O versiune mai veche a acestui plan este publicată în 1989 și atribuită abatelui Eder 50. Imaginea este identică, însă lipsește drumul în zig-zag. Schița este atribuită greșit abatelui, care a scris la începutul sec. al XIX-lea. Trimiterile la Finály și colecția de manuscrise a lui Kemény sunt de asemenea greșite și se referă de fapt la schița lui Bögözi, atribuită greșit de Finály lui Eder. Este, așadar, o dublă confuzie: i s-au atribuit lui Eder două planuri care nu îi aparțin, cel al lui Bögözi (de căre Finály G.) și cel al lui Marțian (de către H. Daicoviciu). Nu am reușit să aflu cui aparține această versiune a planului utilizat de Marțian, dar nu este exclus să îi aparțină tot lui, dat fiind că denumirile de pe plan sunt în limba română. Poate fi și mai vechi, cu denumirile traduse, însă nu anterior lui Neigebaur, ale cărui informații le oglindește. 8. Planul lui Al. Ferenczi (1921) Planul lui Al. Ferenczi este realizat pe baza informațiilor culese de el din documente mai vechi. Obiectivele de pe plan sunt puține și nu corespund amplasării de pe teren, lucru firesc, dat fiind că planul a fost redactat în 1920, înainte ca Ferenczi să desfășoare săpături la Grădiște, împreună cu D.M. Teodorescu. Acest plan însoțește manuscrisul lucrării sale de doctorat, Vestigiile dacice și romane de la Grădiște și din împrejurimile sale, publicat postum și în variantă prescurtată de C. Daicoviciu în 1951, sub titlul Studiu bibliografic asupra așezărilor, în volumul semnat de el împreună cu Ferenczi 51. Zona sacră din planul lui Ferenczi este foarte schematică și cu obiectivele, cunoscute la acea vreme, amplasate cu marje mari de eroare. Este consemnat marele cerc dublu de piatră, izvorul, structura identificată de Fodor în 1844 pe traseul izvorului, cea de la vest de izvor, cercetată tot de el, și două structuri mai dificil de identificat, notate cu G și E, una dintre ele semnalând probabil turnul pentagonal. Din păcate, în lucrarea din 1989 este publicat doar 50 Daicoviciu et al. 1989, fig Daicoviciu, Ferenczi 1951, p

17 planul, nu și legenda, rămasă în manuscris. La sud de fortificație se află construcția cunoscută azi sub numele de baia romană, dar pe care Ferenczi o numește palatul de sud. C. Daicoviciu a eliminat din varianta tipărită a tezei lui Ferenczi opinia acestuia cu privire la această clădire, lucru care reiese din textul lui Ferenczi 52. Planul acestei construcții îl reproduce pe cel al lui Friedrich și Heinrich Müller, publicat în Fig. 10. Planul lui Al. Ferenczi (1921) Ceea ce surprinde însă este forma destul de precisă a fortificației, care se datorează probabil planului lui Finály. Precizia acestui contur nu va fi depășită decât în urma ridicării topografice din De asemenea, incinta este orientată corect. Din păcate, cei ce au venit după Ferenczi au preferat să utilizeze planuri mai proaste ale fortificației. 9. Planul lui D.M. Teodorescu - Gyárfás Gondos (1932) D.M. Teodorescu publică un plan de situație al vestigiilor în anul 1932, împreună cu o secțiune longitudinală prin cetate, realizate de inginerul Gyárfás Gondos din Orăștioara de Sus 54. Secțiunea urmărește axul lung al cetății, orientat corect NNV-SSE, și redă conturul fortificației în jumătatea sa sudică, fără marcarea altor elemente constructive. În text sunt menționate și patru porți la A, g, h și i 55. Cea de la litera g este postulată în baza unor elemente arhitectonice de poartă (în special o cheie de boltă) găsite pe latura vestică a cetății, unde fuseseră refolosite după anul 106 la extinderea fortificației. La f și h se află porțile de est, 52 În legătură cu acest lucru v. Pețan 2014b, p Pețan 2014b, p Teodorescu 1932, p. 51, fig Teodorescu 1932, p. 52 și

18 respectiv vest. Secțiunea evidențiază terasele din interiorul cetății, cu terasa IV pe segmentul bc. Este singura secțiune topografică publicată vreodată. Fig. 11. Planul lui de D.M. Teodorescu (1932) Singurele elemente din afara fortificației sunt cercul dublu de piatră, izvorul din zona sacră și Vila Elisabeta, în care au stat arheologii pe perioada cercetărilor, situată cam în același loc în care avea să fie amplasată, mai târziu, Vila Lili. 10. Scurte considerații finale Istoria reprezentărilor cartografice ale vestigiilor de la Grădiștea Muncelului înainte de cel de-al Doilea Război Mondial oglindește istoria redescoperirii cetății, etapă cu etapă. Aceste planuri sunt importante din punct de vedere istoriografic, dar importante și datorită informațiilor pe care le conțin, rămase complet necunoscute arheologilor. Între acestea se numără în primul rând conducta de apă din interiorul fortificației, cercetată în 1804, cele două construcții de piatră săpate de Fodor András în 1844 și 1847, precum și grupul de clădiri de la sud de fortificație. Planurile lui Finály G., Al. Ferenczi și D.M. Teodorescu aparțin etapei științifice de cercetare a sitului, dar le-am inclus în acest capitol deoarece în 1950 începe o etapă distinctă, iar planurile redactate după acest an formează un set aparte, decurgând unele din altele. Între etapa Finály-Ferenczi-Teodorescu și etapa Daicoviciu există o prăpastie, nu doar în sensul că odată cu Daicoviciu cercetările au progresat foarte rapid, ci și în sens contrar, deoarece, în mod paradoxal, planurile lui Daicoviciu și cele ale succesorilor săi nu vor mai fi la fel de precise în raport cu nivelul epocii, dificultatea în a determina conturul real al fortificației sau orientarea corectă a structurilor de pe plan fiind leit-motivul care va străbate toate planurile aparținând arheologilor care au cercetat Sarmizegetusa Regia din 1950 până azi. 100

19 II. ÎN CĂUTAREA NORDULUI PIERDUT. PLANURILE MODERNE ( ) Planurile lui C. și H. Daicoviciu ( ) După demararea săpăturilor extensive în 1950, în primul raport de săpături a fost publicat și primul plan, realizat în urma dezvelirii parțiale a vestigiilor din zona sacră și din cetate 57. Planul conține curbe de nivel. Sunt consemnate urmele vechilor săpături identificate de Daicoviciu, provenind în special din campaniile de la începutul sec. XIX, dar și săpăturile din Nordul nu este indicat (și nu se află în partea de sus a paginii), acesta fiind începutul unei lungi serii de confuzii cu privire la orientarea corectă a structurilor de la Sarmizegetusa Regia. Conturul fortificației este prezentat eronat în jumătatea sud-vestică, unde zidul formează o curbură accentuată: practic, acolo sunt două segmente aflate în unghi de 125 o, cu colțul rotunjit. Daicoviciu reprezintă însă această latură ca pe una aproape dreaptă, doar foarte ușor curbată spre vest. Finály, Ferenczi și Teodorescu redaseră corect acest contur, însă Daicoviciu nu a folosit planurile lor. Eroarea a fost corectată de măsurătorile topografice din 1979, dar arheologii au continuat să utilizeze până astăzi acest contur inexact. Fig. 12. Planul lui C. Daicoviciu (1950) 56 Intervențiile cu roșu pe planurile discutate mai jos reprezintă corecturile mele și au ca referință ridicarea topografică din Daicoviciu et al. 1951, pl. II. 101

20 În anul următor se publică și un plan al zonei sacre 58. Nordul este indicat greșit, cu o deviere de 30 o spre vest. Templul mare de andezit are, în această fază de cercetare, 9 x 6 plinte. Un an mai târziu, se va stabili că sunt 10 plinte pe un șir. Templul mare de calcar este dezvelit parțial, iar cel mic de calcar și discul de andezit încă nu sunt cunoscute. Se cunosc în schimb cele două temple circulare, templele mici de andezit (dintre care unul, foarte distrus, are doar o parte a conturului cunoscută) și templul mic de calcar, cercetat parțial. Fig. 13. Planul lui C. Daicoviciu zona sacră (1952) Tot în 1952 se tipărește prima și singura schiță publicată vreodată a așezării civile de vest 59, realizată cu un an înainte. Sunt marcate câteva dintre numeroasele terase de pe Dealul Grădiștii (la acea vreme se credea că numărul acestora este în jur de 50, dar măsurătorile topografice ulterioare au arătat că sunt în jur de 260), un val de apărare, captarea din punctul La Tău și o serie de turnuri. Deși cercetările au avansat de atunci, iar în s-a făcut și o ridicare topografică a întregii zone, nu s-a mai elaborat alt plan, iar locuirea civilă de la Sarmizegetusa Regia rămâne, până astăzi, o necunoscută din punct de vedere topografic Daicoviciu et al. 1952, p. 282, fig Daicoviciu et al. 1952, p. 303, fig Rămâne un secret accesibil doar arheologilor care sapă la Sarmizegetusa Regia unde se află numeroasele terase cu nume pitorești investigate de-a lungul timpului: Terasa cu brazi, Terasa cu cercuri, Terasa cu stâna, Terasa drum, Terasa de sub baie, Terasa de sub curmătură, Terasa depozitului de vase, Terasa cu oale pictate 1, Terasa cu oale pictate 2, Terasa cu turnul de veghe, Terasa cu locuința I de lângă turnul de veghe, Terasa cu locuința rotundă, Terasa cu atelierul pentru prelucrarea fierului și a bronzului, Terasa VIIA, Terasa VIIB, terasa XIV, Platoul cu șase terase ș.a. 102

21 Fig. 14. Planul lui C. Daicoviciu așezarea civilă (1951/1952) În 1960 C. Daicoviciu a completat vechiul plan, împreună cu fiul său 61. Nordul nu este indicat nici de data asta, iar conturul fortificației rămâne greșit în partea de sud-vest. Apare pe plan marele templu de calcar de pe terasa XI-sud, a cărui cercetare avansase între timp, însă este orientat greșit, cu o deviere de cca 45 o spre est față de axa reală. De asemenea, este propus un nou contur pentru templul de andezit distrus de pe terasa XI-sud, însă este greșit față de cel creionat în planul din Tot greșit este orientat și templul mic de andezit de pe terasa XI-nord, deși în planul din 1952 acest templu apare orientat corect. Sunt numerotate cele XI terase, mai puțin terasa VI, care nu apare menționată pe plan. O nouă versiune a acestui plan se tipărește în 1972, de către Hadrian Daicoviciu. Pentru prima oară este consemnat templul mic de calcar, dezvelit între timp, însă și acesta este orientat greșit, la fel ca cel mare. Pe plan numărul plintelor este de 5 x 3, deși cercetările din anii 60 dezveliseră 6 x 3 plinte 62. Se adaugă și soarele de andezit, care are raza orientată cu o eroare de câteva grade, ea fiind, în realitate, paralelă cu zidul care susține terasa X. În 1975, I.H. Crișan a completat planul din 1960 cu o serie de ziduri care, în viziunea sa, închideau zona sacră, dar care nu au fost confirmate pe cale arheologică decât pe mici porțiuni 63. Arhitectul Dinu Antonescu a utilizat planul din 1972, aducându-i o modificare: el considera că templul mare de andezit de pe terasa X nu putea avea 6 șiruri de coloane, ci doar Daicoviciu, Daicoviciu 1960, pl. IV. 62 Daicoviciu et al. 1973, p Crișan 1975, p. 351, fig Antonescu 1984, p. 59, fig

22 Fig. 15. Planul lui H. Daicoviciu (1972) 2. Prima ridicare topografică (1979) În vara anului 1979 s-a efectuat o ridicare topografică (1:200, distanța între curbele de nivel 0,50 m), probabil prima de acest fel, necesară pentru lucrările de consolidare și restaurare care urmau să demareze în Arhitecții care semnează această lucrare sunt M. Ionescu și C. Călinescu. Un plan bazat pe aceste măsurători a fost publicat de Călinescu 65 și este cel mai precis plan existent la ora actuală. Sunt marcate, pentru prima oară, 3 bastioane/ contraforți pe traseul fortificației, inclusiv cel de lângă poarta de vest. Ca urmare a restaurării fortificației, apare, tot pentru prima oară pe un plan, poarta de sud poziționată în colțul sudestic al incintei. Pe planurile anterioare existau trei deschideri în latura sudică, dintre care două au fost astupate cu ocazia restaurării. A mai existat un set de măsurători topografice, anterioare anului 1980, efectuate doar în zona sacră de un colectiv de specialiști de la Universitatea din Brașov 66. Foarte probabil este vorba de cei ce s-au ocupat de problema calendarului de la Sarmizegetusa Regia 67, însă nu s-au publicat planuri noi în urma acestor măsurători. 65 Călinescu 1982, p. 14, pl. I (situația dinaintea restaurării) și p. 15, pl. II (situația de după restaurare) 66 Antonescu 1984, p Șerban Bobancu, Cornel Samoilă, Emil Poenaru, Calendarul de la Sarmizegetusa Regia, București,

23 Fig. 16. Planul lui C. Călinescu (1982) 3. Planurile lui Ioan Glodariu ( ) Ioan Glodariu a preluat conducerea șantierului arheologic la 6 ani după realizarea ridicării topo din Totuși, a preferat să nu folosească planurile redactate de arhitecți cu acea ocazie. Cum între timp cercetările scoseseră la iveală informații noi, erau necesare completări, așa încât Glodariu a publicat planuri noi, unul pentru fortificație și altul pentru zona sacră, care au perpetuat o serie de greșeli mai vechi. Începând cu Glodariu, se renunță la un plan de ansamblu al Sarmizegetusei, care să includă și cetatea și zona sacră. a. Planul fortificației (1983, 1996) În 1983, într-o sinteză dedicată arhitecturii dacice, Glodariu a preluat de la Daicoviciu vechiul plan al cetății, adăugând și nordul, care însă este eronat, fiind deviat cu 20 o spre vest Glodariu 1983, fig. 31/1. 105

24 Planul este republicat în 1988, fără indicarea nordului 69, și în 1989, cu nordul eronat 70. Între timp se acumulaseră descoperiri noi și era necesar un nou plan, așa încât în 1996 Glodariu completează vechiul plan, dar îi modifică nordul cu 60 o, de data asta fiind deviat cu peste 40 o spre est față de poziția corectă 71. Practic, săgeata indică spre poarta de est a cetății. Noutățile constau în identificarea traseului fostului zid sudic al fortificației dacice, demontat la un moment dat, când incinta a fost lărgită, descoperirea unei cisterne pe terasa IV și a unui atelier monetar pe traseul laturii sudice a fortificației, și valul de pământ, considerat roman, ce cobora spre sud de la poarta sudică. Toate acestea sunt consemnate pe noul plan. De asemenea, sunt consemnate 3 bastioane/contraforți pe traseul fortificației, însă nu și cel de lângă poarta de vest. a. b. Fig. 17. Planul lui I. Glodariu - cetatea (a-1983, b- 1996). Astăzi (b) este planul oficial al cetății Glodariu a preferat să preia conturul fortificației din planurile anterioare redactate de Daicoviciu, deci cu reprezentarea greșită a laturii sudice, deși avea la dispoziție planurile corecte elaborate în urma măsurătorilor topografice. El a utilizat acest plan până la retragerea sa de la conducerea șantierului, incluzându-l în mai multe rapoarte de săpătură oficiale până în anul Acest plan a fost adoptat ca plan oficial și după 2009, când conducerea șantierului a fost preluată de Gelu Florea. Imaginea este promovată pe pagina oficială dedicată 69 Glodariu et al. 1988, p. 130, fig Daicoviciu et al. 1989, fig Glodariu et al. 1996, p. 135, fig