Dimitrie RADU Zlatinca NEAMȚ Sorina GROZA (coordonatori)

Transkript

1 Dimitrie RADU Zlatinca NEAMȚ Sorina GROZA (coordonatori) Asociația Învățătorilor Bănățeni la 90 de ani EDITURA GORDIAN Timișoara, 2014

2 Coordonatori: prof. dr. Radu Dimitrie prof. Neamț Zlatinca prof. Groza Sorina Tehnoredactare: prof. Sorina Groza Prelucrarea imaginilor: prof. Adrian Mătu- Rancu Ilustrații: prof. Maria Vărșăndan Coperta: prof. Sorina Groza Responsabilitatea pentru originalitatea și conținutul articolelor revine în exclusivitate autorilor acestora. Coordonatorii publicaţiei îşi rezervă dreptul de editare şi tipărire. 6

3 Autori: Boițiu Liliana Borlovan Daniel Borlovan Simona Cândea Ranta Floare Chiu Ecaterina- Vasilica Crîsta Elena Csizmarik Daniela Fogaș Camelia Galeș Iuliana Grijincu Aurel Grijincu Floare Groza Elena-Sorina Horvath Carmen Horvath Ioan Ilica Anton Konta Terezia- Doina Marcu Nicoleta Munteanu Florica Muscalu Vasile Neamț Zlatinca Onețiu Sofia Popescu Lucian Popovici Ioan Radu Dimitrie Sibinszki Viorica Sîrbu Marșavela Ionela Sîrbu Simona Tolci Cristina-Alina Toșa Gabriela Văleanu Daniela Vărșăndan Maria Vintilescu Monica- Oana Vlad Ioan Vlad Tatiana Zamfir Florin Zamfir Mihaela 7

4 Cuprins: Evocare Asociația Învățătorilor Bănățeni la 90 de ani, prof. dr. Dimitrie Gheorghe Radu Asociaţia învăţătorilor bănăţeni în perioada , prof. Boiţiu Liliana-Cornelia Asociația Învățătorilor Bănățeni între trecut și viitor, înv. Ioan Horvath, înv. Teodora-Carmen Horvath Corala Cantemus Banatum a Asociației Învățătorilor Bănățeni, înv. Ioan Horvath O cooperare benefică, de 17 ani, institutor Sofia Oneţiu Amintiri trecute din viitorul actual, prof. Vlad Ioan Discursul președintelui Asociației Învățătorilor Bănățeni la al XXXVI-lea Congres AGIRo, Chișinău, 24 august Cinste și respect... dascălilor Învățătorul, clasa și asociația, prof. Vărşăndan Maria Eseu structurat despre ce (mai) așteaptă didacticienii de la pedagogi?, prof. univ. dr. Anton Ilica Învățătorul promotor al valorilor culturale, morale, sociale, spirituale și economice, prof. Maria Vărșăndan...61 Cinste şi respect... dascălilor, prof. Zlatinca Neamț Dascălii noştri, înv. Aurel Grijincu Profesia de dascăl- o stare de spirit, prof. Sibinszki Viorica...77 Exclența sa învățătorul, prof. Chiu Ecaterina-Vasilica...79 În satul alb, prof. Florica Munteanu-Cuc....82

5 Figuri de dascăli Emilia Lungu Puhallo, prima învățătoare româncă din Banat, prof. dr. Daniela Văleanu Grandioasa manifestare de la Becicherecu Mic în memoria preotului-învățător Dimitrie Țichindeal, prof. univ. dr. Anton Ilica.92 O prietenie literară neîmpărtășită: românul Țichindeal și sârbul Obradovici, prof. univ. dr. Anton Ilica, prof. Floare Cândea Dascălul și conștiința națională, prof. dr. Dimitrie Radu Un bănățean de seamă, învățătorul Traian Lungu, prof.dr. Florin Zamfir Virgil Georgescu, primul învățător român din Variaș, prof. Mihaela Zamfir Un ardelean în pusta bănățeană Alexandru Țieran, învățător la Voiteg, prof. Elena-Sorina Groza Dascălul dascălilor noștri de muzică, Ioachim Perian, profesor, dirijor, compozitor, înv. Ioan Horvath Dascălul promotor al valorilor culturii naţionale, prof. Zlatinca Neamț Emanuil Ungurianu, un om al culturii, un om al viziunii, prof. Natalia Simona Borlovan Icoana umană în firești gesturi de acasă, prof. Floare Cândea Suferință și creație, sfaturi de la primul învățător, prof. Simona Sîrbu Învățământul bănățean de-a lungul timpului Profesorul Sabin Evuţianu despre școlile din Clisura Dunării, prof. Floare Cândea

6 Învăţământul şi ştiinţa de carte în Banatul istoric, prof. Fogaș Camelia Aspecte ale învățământului bilezean, prof. Natalia Borlovan Memoria cartierului meu, Fabric, prof. Daniela Csizmarik Dezvoltarea învăţământului în comuna Chişoda în veacul al XIX-lea şi începutul secolului XX, Prof. Daniel Borlovan O revistă inedită Primăvara banatului, prof. Monica-Oana Vintilescu Din trecutul învățământului voitegean, prof. Groza Sorina Arc peste timp Arc peste timp, prof. Muscalu Vasile- Tiberiu Activitatea liceului de fete Carmen Sylva, Timișoara, perioada interbelică, anul școlar , prof. Daniel Borlovan Liceul teoretic Dositei Obradovici Timișoara, prof. Galeș Iuliana Pagini de istorie a școlii din Cărpiniș, prof. Tolci Cristina Alina Şcoala gimnazială Mihai Peia, Reşiţa, Caraş-Severin, minimonografie, prof. Crîsta Elena Minimonografia Școlii gimnaziale Dr. ION SÎRBU, prof. Popovici Ion, prof. Marşavela Sîrbu Ionela Proiecte şi parteneriate la Liceul pedagogic Carmen Sylva, din Timişoara, prof. dr. Daniela Văleanu Educația pentru și prin patrimoniu - tradiție și actualitate, prof. Nicoleta Marcu Contribuții notabile ale învățătorilor maramureșeni la formarea și dezvoltarea Casei Corpului Didactic Maramureș, prof. Terezia Doina Konta

7 Învățământul în comuna Căiuți, județul Bacău, prof. Gabriela Toşa Tot despre învățământ dar ALTFEL România şi integrarea culturală în U.E. Eseu, scenariu, REVERIE?, Prof. Vlad Ioan, prof. Vlad Tatiana Cronica apariției LUPOAICEI din Timișoara, 11

8 12 Evocare...

9 ASOCIAȚIA ÎNVĂȚĂTORILOR BĂNĂȚENI LA 90 DE ANI Prof. dr. Dimitrie Gheorghe RADU, Colegiul Național Bănățean Timișoara, Președintele Asociației Învățătorilor Bănățeni În Banat, învățătura sub îndrumarea dascălului are începuturi ce nu pot fi precizate cu exactitate. Știm sigur că învățământul în limba română este menționat în diverse părți ale provinciei în secolul al XVIII-lea. Spre exemplu, școala din cartierul Mehala, școală la care am predat aproape trei decenii, este menționată documentar din anul 1763 (1, p. 21). Pregătirea învățătorilor s-a realizat mai întâi prin absolvirea unor cursuri pregătitoare despre care avem știință că se țineau în Timișoara încă de prin Mai apoi, de pregătirea învățătorilor aveau să se ocupe școlile normale, așa numitele preparandii. Renumită pentru vestul teritoriului românesc a fost Preparandia din Arad, înființată în 1812, la a cărei aniversare bicentenară am avut onoarea de a participa, fiind absolvent al susnumitei instituții. Această școală a pregătit până în 1918 mai bine de 2500 de dascăli. Ei au fost aceia care au predat în școlile românești din Banat până la Unirea cea Mare și după aceea (2, p.92). Despre asocierea tagmei învățătorești avem știință abia la începuturile secolului XX. După ce Banatul a revenit la Patria Mamă lucrurile au început să se miște. S-au înființat asociații ale învățătorilor din Timiș-Torontal (1919), din Arad (1919), din Bihor (1919), din Severin (1935), din Caraș (1935). Asociația Învățătorilor Bănățeni a luat ființă în 1924 prin unificarea Asociației Învățătorilor Timișeni cu altele din zona de vest a României Mari. Scopul mărturisit al asociațiației a fost: cultivarea spiritului de solidaritate, ridicarea prestigiului școalei și învățătorului, 13

10 promovarea intereselor morale, sociale și materiale ale membrilor (3, p. 226). Asociația avea un organ de presă, Școala bănățeană, și o avere impresionantă: bănci, cămine învățătorești, librării, case ale învățătorilor, internate pentru copiii învățătorilor. Pentru a ne face o imagine cât mai aproape de adevăr a situației Asociației Învățătorilor Bănățeni din perioada interbelică, iată un extras din prezentarea lui Pavel Jumanca cu privire la internatul de băieți din Timișoara: Pe acest teren, în anii 1904 și 1905, s-a clădit un internat cu etaj, având la subsol o sufragerie mare, bucătărie, 4 camere pentru servitori și diverse magazii de lemne și alimente. La parter locuința directorului, infirmerie, baie, biroul Direcțiunii, Căminul învățătorilor, Banca învățătorilor, trei săli de studiu, o sală de lectură și o sală festivă, iar la etaj, 5 dormitoare pentru 125 de elevi, 2 spălătoare, sală de bibliotecă și două camere pentru pedagogi Această casă s-a zidit din fondurile realizate de Asociația Învățătorilor și din împrumuturi de la diferite bănci, care au fost achitate abia în anii 1935/6 (4, p.235). Din păcate, averile Asociației Învățătorilor Bănățeni au fost confiscate în perioada postbelică și trecute în patrimoniul sindicatelor, iar asociația desființată. În 19 octombrie 1992, la inițiativa învățătorilor Constantin Guțu și Vasile Miclăuș s-a organizat ședința de reconstituire a asociației, care capătă statut juridic din Statutul de atunci prevedea la art. 4 că este o asociație cu caracter profesionalștiințific, având ca scop promovarea valorilor culturale, precum și sprijinirea cadrelor didactice în vederea perfecționării profesionale și a ameliorării condițiilor de muncă (5, p. 1). Astăzi Asociația Învățătorilor Bănățeni se revendică a fi continuatoarea celei înființate în 1924 și astfel îi putem socoti 90 de ani de existență. Astăzi asociația are un organ de presă, Învățătorul, are un site pe internet, o adresă de facebook. Din păcate, revista 14

11 apare sporadic, dar vom compensa prin faptul că anul acesta vom scoate un volum dedicat aniversării de 90 de ani a asociației. Un loc aparte în viața asociativă îl ocupă corala Cantemus Banatum, pregătită, instruită și dirijată de inimosul nostru coleg Ioan Ianco Horvath. De fapt, ultimul număr al revistei, a fost dedicat coralei deoarece în 2013 s-au împlinit 20 de ani de de activitate concertistică neîntreruptă. Membrii coralei consideră această activitate una de voluntariat, la fel și dirijorul. Nimeni nu este remunerat. Suntem mândri că prin concertele noastre am putut duce muzica corală în locuri în care aceasta nu se prea aude (cămine de bătrâni, instituții sanitare, case de copii, sate izolate, biserici străvechi), sau dimpotrivă în lăcașuri de cultură exclusiviste (Festivalul de Advent de la Primăria Vienei, Muzeul din Kikinda, Festivalul de Muzică Sacră din Timișoara, Radioul din Timișoara, Televiziunea Română Timișoara). Concertul aniversar s-a desfășurat la 18 decembrie 2013, în Aula Magna a Universității de Vest din Timișoara și am fost onorați că au asistat și ne-au aplaudat colegii din asociație cu familiile și prietenii lor, autoritățile educative județene și membri ai corpului academic timișorean. Activitatea meritorie a coralei a fost răsplătită cu diplome de onoare, aniversare și de excelență emise de autoritățile școlare locale. După reînființarea asociației în 1992, președinții aleși au fost Constantin Guțu, Vasile Miclăuș, Maria Vărșăndan și Liliana Boițiu. Lor li se datorează faptul că Asociația Învățătorilor Bănățeni este încă viabilă și merge pe urmele unei tradiții de 90 de ani. În ședința din noiembrie trecut, a fost ales un nou Consiliu Director, iar subsemnatul a fost ales președinte. Mărturisesc că nu am primit această sarcină cu prea mult entuziasm, ba pot spune că am trăit sentimente de îngrijorare destul de pregnante, dar cu ajutorul colegilor sper că suntem pe drumul cel bun. Între timp am reușit să organizăm activități care s-au bucurat de succes și care au dat un 15

12 imbold nou vieții asociative, am înscris noi membri, a crescut contul bancar, am deschis proiecte locale și internaționale, am inițiat un cerc de teatru, am conceput primul proiect de formare metodică pentru debutanți, am depus primul proiect Erasmus. În luna octombrie 2014, în zilele de 2, 3 și 4, vom organiza și desfășura o suită de activități care să marcheze aniversarea de 90 de ani a Asociației Învățătorilor Bănățeni: ședință festivă, lansare de carte, emisie de insigne aniversare, editare de materiale promoționale, spectacol de gala cu corul nostru și cel din Kikinda, cină festivă. Toate acestea vor fi posibile prin munca insistentă depusă de membrii Consiliului Director și de colegii care îi sprijină. Deocamdată nu avem toate amănuntele puse la punct, acum cu o lună înainte de eveniment, nu avem nici tot bugetul necesar, dar dacă acest articol ajunge să se publice în volumul aniversar pe care îl vom lansa în octombrie, înseamnă că ne vom fi îndeplinit planurile. Note: 1. XXX, Anuarul învățământului primar-normal, Editura Vrerea, Timișoara, 1943; 2. Dimitrie Radu, Asociații ale învățătorilor din Banat, în revista Învățământ primar 3-4, Editura Discipol, București, 1999; 3. P. Jumanca, Organizații și instituții învățătorești, în Anuarul învățământului primar-normal, Editura Vrerea, Timișoara, 1943; 4. Ibidem; 5. XXX, Statutul Asociației Învățătorilor Timișeni, manuscris. 16

13 ASOCIAŢIA ÎNVĂŢĂTORILOR BĂNĂŢENI ÎN PERIOADA Prof. Boiţiu Liliana-Cornelia, preşedinte al A.Î.B. ( ) Şcoala Gimnazială nr. 21,, Vicenţiu Babeş Timişoara Îmi amintesc şi acum, cu multă emoţie, după aproape 5 ani, de momentul numirii mele ca preşedintă a Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni, în 27 octombrie În acele momente m-am simţit onorată, dar, în acelaşi timp şi copleşită de imensa responsabilitate şi interesanta provocare impuse de noua funcţie. A trebuit să treacă ceva timp pentru a mă obişnui cu ideea de lider al unei asociaţii profesionale şi de a depăşi starea de euforie şi nelinişte interioară. Cu sprijinul membrilor Consiliului Director şi al membrilor asociaţiei am reuşit acest lucru. Nu a fost uşor, dar faptul că mi-au fost mereu alături şi am colaborat foarte bine, m-a ajutat enorm. În perioada , prin varietatea activităţilor am urmărit îmbunătăţirea activităţii didactice a membrilor, promovarea unor relaţii de colaborare cu asociaţii, organizaţii, societăţi culturale, pentru a se face cunoscută asociaţia în ţară şi în străinătate, organizarea de workshop-uri, având ca invitaţi personalităţi din domeniul ştiinţei, învăţământului, facilitarea participării membrilor la diverse manifestări ştiinţifice şi profesionale, omagierea cadrelor didactice din zona Banatului care şi-au pus viaţa în slujba învăţământului, menţinerea unei permanente legături cu instituţiile ce asigură formarea şi perfecţionarea pe linie profesională. Conform programului de activităţi aprobat în fiecare an de Adunarea Generală a Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni, între am realizat, împreună cu membrii asociaţiei, următoarele activităţi: Activităţi metodico-practice:,, În prag de Mărţişor,,,Matematica în bucătărie,,,utilizarea site-ului asociaţiei,,,utilizarea 17

14 unor site-uri în scopuri didactice,,,parteneriatul grădiniţă-şcoală,,,şcoala în UK,,, Devirusarea calculatorului. Activitate metodico- practică, 2012 Activitate metodico-practică, 2013 Parteneriatul,, Grădiniţă-şcoală,, În prag de Mărţişor Workshop-uri : Priorităţile didactice în predare la ciclul primar - invitat Vasile Molan, iunie 2010),,,Violenţa şi combaterea ei invitat prof. psiholog Lucica Anucuţa- director Centrul Judeţean de Asistenţă Psihologică ( octombrie 2010 ),,,ADHD-ul - abordări actuale activitate organizată în colaborare cu Centrul de Resurse şi Asistenţă Educaţională Speranţa nov.2011), dezbatere cu tema,, Învăţământul în România invitat Oana Badea, secretar de stat în MECTS, septembrie 2011,,,Scrierea de proiecte, invitat- insp.şc.general Marin Popescu-ISJ Timiş- aprilie 2011),,, Ziua învăţătorului-30 iunie sau 5 iunie? (Reşiţa-Râul Alb, iunie 2013). Conferinţe: Conferinţa cadrelor didactice din Voievodina în calitate de preşedinte al A.Î.B. am fost împuternicită să reprezint AGIRo şi am susţinut o prelegere cu tema,,sistemul de învăţământ din România - Novi Sad, nov Cu acest prilej am avut onoarea să semnez şi două acorduri de parteneriat cu 2 asociaţii de învăţători din Voievodina şi din Vrşeţ; "Clasa pregătitoare, de la deziderat la realizare Slobozia 2013 (participare cu lucrări de specialitate din partea membrilor asociaţiei). 18

15 Boiţiu Liliana- reprezentant AGIRo la Novi Sad Dorinel Stan preşedintele Asociaţiei Românilor de pretutindeni din Vrseţ Semnarea protocolului de colaborare- AGIRo şi Asociaţia Învăţătorilor din Voievodina Activităţi de dezbatere în privinţa definitivării metodologiilor de aplicare a Legii nr 1/2011 propuse, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş şi AGIRo Congrese (în fiecare an asociaţia noastră a fost reprezentată de preşedintele asociaţiei şi de câţiva membri la congresele AGIRo din Eforie Nord, 2011-Slobozia, 2012-Buşteni, 2013-Slatina) Simpozioane:,, Rolul şcolii în comunitate ( Dalboşeţ, mai 2010);,, Tradiţii şi obiceiuri la români ( Şc.24 Timişoara, dec. 2009, 2010, 2011, 2012),),,,Omagiere de personalităţi din domeniul artei, culturii, ştiinţei, sportului Casa Armatei, aprilie 2010,,, Dascălul-promotor al şcolii incluzive ( Herculane, iunie 2010),, Dascălul, promotor al valorilor culturale şi spirituale Liceul Pedagogic Timişoara-iunie 2011),, Şcoala românească fără frontiere ( Biserica Albă, Serbiaiulie 2012),,,Dascălul-promotor al cetăţeniei active şi învăţării pe tot parcursul vieţii (Râul Alb, iunie 2013). 19

16 Parteneriate: cu Asociaţia Învăţătorilor Caraş-Severineni şi Asociaţia NVO Skola Plus din Serbia, în vederea realizării proiectului,, Dascăli bănăţeni de ieri şi de azi ( 2010, 2011, 2012, 2013 ), cu Editura Delta Cart Educaţional, în scopul derulării concursului Micul Dexter şi oferirea unui sprijin financiar consistent pentru tipărirea revistei,,învăţătorul nr. 29 şi 30, 31, colaborare cu Asociaţia pentru Consolidarea Mediului Asociativ -participare la acţiunea,,zilele Dumbrăviţei Proiecte culturale, cofinanţate:,, Noi vetre chişozene ( în parteneriat cu Şcoala Gimnazială Giroc, Biserica Ortodoxă Română Chişoda);,, Dascălul-promotor al valorilor culturale şi spirituale ( parteneriat cu Asociaţia Învăţătorilor Caraş-Severineni şi Asociaţia NVO Skola Plus din Serbia, cu care am semnat un protocol de colaborare, 2011); Corala Cantemus Banatum a A.Î.B. cu titlurile generic: 1. Am plecat să colindăm. 2. Cu bucurie să cântăm ( am editat 600 de cd-uri cu colinde care s-au distribuit gratuit în şcoli, grădinţe şi în alte instituţii de cultură şi artă din judeţul Timiş, în perioada ). Crearea site-ului Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni ( asociatia-invatatorilor-banateni.ro ) şi a forumului ( invatatoribanateni/forumgratuit.ro ) martie 2010; Editarea revistei,, Învăţătorul ( nr. 29, 30, 31 ); Promovarea imaginii asociaţiei:participarea în direct la emisiuni radio şi tv, articole publicate în ziare, reviste sau on-line; crearea siteului asociaţiei : asociatia-invatatorilor-banateni.ro; Activităţi de voluntariat: donaţie de carte Asociaţiei NVO Skola Plus din Biserica Albă, Serbia (abecedare, manuale pentru copiii care doresc să înveţe limba română); Balul Învăţătorilor ajuns la ediţia a XVII-a, se bucură de tradiţie a fost nelipsit din programul activităţilor A.Î.B.; 20

17 Sărbătorirea Zilei Învăţătorului (2010-Băile Herculane, Arad; 2011-Timişoara; 2012-Biserica Albă-Serbia; Râul Alb, Reşiţa); Excursii: Gărâna, Sacoşu Mare, Gura Râului (jud. Sibiu ), Dalboşeţ, Herneacova; Prezentare de materiale didactice, culegeri, auxiliare didactice, caiete speciale, cd-uri educaţionale, cărţi de specialitate elaborate de cadre didactice care fac parte din A.Î.B. ( 2009, 2010, 2011, 2012, 2013); Interviuri cu învăţători pensionari şi înmânarea de diplome de excelenţă pentru întreaga activitate didactică pusă în slujba învăţământului (2010); Activităţi de socializare - întâlnirea de început de an şcolar în diverse locaţii, cu scopul de a închega comunitatea membrilor asociaţiei; Corala,, Cantemus Banatum a Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni (din 1993 are o activitate neîntreruptă). Membrii coralei participă an de an la Turneul de colinde. În perioada au avut loc diverse manifestări culturale, unde corala a fost invitată şi a prezentat repertorii de cântece ( Festivalul,, Inimă de copil, Parcul Rozelor Timişoara şi 2011, activitatea,,arc peste timp la Şcoala nr. 6 Timişoara - oct. 2009,,, Banatul în imagine, grai şi muzică Liceul Pedagogic,,Carmen Sylva Timişoara, mai 2011). Evenimente deosebite - Asociaţia Învăţătorilor Bănăţeni a participat, în calitate de invitat, la manifestările Preparandiei din Arad (15-17 nov.2012), cu ocazia sărbătoririi a 200 de ani de învăţământ pedagogic românesc. Cu acest prilej i-am oferit personal d-nei ministru Ecaterina Andronescu, din partea asociaţiei un exemplar al revistei Învăţătorul şi un cd cu colindele interpretate de Corala Cantemus Banatum a A.Î.B. Am transmis un mesaj d-lui director al Liceului Pedagogic,,Dimitrie Ţichindeal din Arad, din partea membrilor 21

18 A.Î.B. Am donat şi Muzeului Preparandei din Arad un cd cu colindele şi un exemplar al revistei asociaţiei. Înmânarea d-nei ministru a revistei Învăţătorul Muzeul Preparandiei din Arad În încheiere, în calitate de preşedintă a Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni, în perioada , doresc să mulţumesc membrilor care s-au implicat activ în viaţa asociaţiei, care au adus plus valoare imaginii acesteia şi au contribuit la derularea cu succes a activităţilor prezentate. Pot spune, fără falsă modestie, că funcţia de preşedintă a Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni a fost pentru mine o experienţă pozitivă ce mi-a adus satisfacţii în plan profesional şi personal. 22

19 ASOCIAȚIA ÎNVĂȚĂTORILOR BĂNĂȚENI ÎNTRE TRECUT ȘI VIITOR Înv. Ioan Horvath, Școala Gimnazială Parța, jud. Timiș Înv. Teodora-Carmen Horvath, Școala Gimnazială Nr. 6 Timișoara Titlul pe care l-am propus acestei scurte informări este asemănător celui pe care l-am folosit la aniversarea a 20 de ani de la înființarea Coralei Cantemus Banatum căreia îi sunt inițiator, fondator și dirijor. A vorbi însă despre trecutul dar, mai ales, despre viitorul unei Asociații profesionale cum este Asociația Învățătorilor Bănățeni este cu totul altceva; putem vorbi mai mult despre ceea ce cunoaștem intrinsec, adică despre prezent. A.Î.B. există însă tocmai datorită trecutului său și va exista datorită năzuințelor sale pe care le-a promovat de-a lungul existenței sale de 90 de ani. Vorbind despre trecut, putem spune că el este fragmentat în trei etape distincte, total diferite, datorită condițiilor social-istorice ale momentelor amintite mai jos: Prima etapă, de la înființare până la desființarea sau întreruperea abuzivă a activității sale ( ) cuprinde un sfert de secol perioada interbelică și cea a instalării puterii totalitar-comuniste, despre care există mai puține informații la îndemâna cercetării noastre, o parte însemnată a arhivelor statului fiind relocate la Cluj-Napoca. Pentru a studia cu deamănuntul activitatea Asociației Învățătorilor Bănățeni din această perioadă e necesar mult timp și, probabil, câteva aprobări în acest sens. A doua etapă, de la desființarea abuzivă până la până la reînființare ( ) cuprinde aproape o jumătate 23

20 de secol, perioadă în care, din păcate, realizările culturale, materiale și spirituale ale dascălilor (în cadrul A.Î.B.) au fost furate. Averea materială, care nu era neglijabilă, ca și cea spirituală a acestei respectabile pături a societății românești a dispărut. Și, timp de jumătate de veac, s-a așternut tăcerea... (rev. Învățătorul Anul I, nr. 1 Existăm, autor Dimitrie Gheorghe Radu). Documentul oficial cu care s-a procedat la dizolvarea Asociației Învățătorilor Bănățeni este Decizia Consiliului de Miniștri nr. 47 din 6 Maiu 1949 care - în numele legii - decretează: Radiază din Registrul persoanelor juridice a acestui Tribunal (Timiș-Torontal) Asociația Învățătorilor Bănățeni, al cărui patrimoniu urmează a fi atribuit Ministerului de Interne (adică Securității născute din urmele șenilelor sovietice!)... Iar acest patrimoniu nu era neglijabil! Colegul Dimitrie Gheorghe Radu, în articolul inaugural al periodicului Învățătorul, afirmă ca averea materială a dispărut! Nu a dispărut, ci a fost furată luată cu japca! așa cum învățaseră și știau să facă noii culturnici de atunci ai acelui moment nefast al istoriei neamului nostru! Desființarea și radierea, prin abuz comunist și furt cu acte în regulă, incalificabil, a unei asociații profesionale de dimensiunea Asociației Învățătorilor Bănățeni s-a făcut fără asentimentul membrilor acesteia, neexistând documente în acest sens. Din documentele Asociației Învățătorilor Bănățeni și din relatările foștilor membri ai A.Î.B. rezultă că averea agonisită în cei 25 de ani de activitate (și chiar de mai înainte) era alcătuită din: două Case ale învățătorilor (pe str. Gh. Doja nr. 11 și pe str. Remus nr. 14); case de odihnă pentru învățători, la munte și la mare, o bancă funcțională, case donate Asociației de către învățători, bibliotecă - și multe alte bunuri (rev. Învățătorul Anul X, nr. 23, din 2006 Cum a renăscut Asociația Învățătorilor Bănățeni?, autor Ioan Horvath). Membrii Asociației au fost invitați și îndrumați să se înscrie în Sindicatul Învățământului, înființat în acest timp și care, ulterior, a preluat o parte însemnată a patrimoniului A.Î.B. Acest 24

21 sindicat și-a impus dreptul de a se ocupa de organizarea vieții culturale și social-profesionale a tuturor cadrelor didactice din țară. A treia etapă a existenței Asociației Învățătorilor din județul Timiș este etapa actuală care cuprinde ultimii de ani și pe care o putem, la rândul ei, împărți în trei perioade: Prima perioadă este cea de renaștere, reconstituire sau, mai bine zis, de reluare a activității Asociației ca organizație de breaslă, redenumită Asociația Învățătorilor Timișeni. Aceasta s-a petrecut în toamna anului 1993, mai precis la când, aproximativ 25 de învățători s-au reunit în sala festivă a Liceului Pedagogic din Timișoara, au adoptat un program de reluare a activității Asociației, au stabilit un Statut al Asociației și au hotărât înscrierea (sau reînscrierea!) acesteia în Registrul General al Asociațiilor și Fundațiilor din România fapt ce s-a împlinit la dată considerată, din punct de vedere legal, ca renașterea Asociației Învățătorilor din județul Timiș. Anii care au urmat, peste un deceniu, au adus motive de satisfacție și de afirmare a Asociației, atât pe plan profesional cât și cultural, numărul membrilor A.Î.T. trecând de 100. În cadrul Asociației s-a înființat o bibliotecă, a fost inaugurat periodicul Învățătorul, s-au desfășurat activități profesionale în parteneriat cu I.Ș.J., C.C.D., A.R.S.M și alte instituții și s-au pus bazele unui cor al Asociației Învățătorilor cu care s-au prezentat anual concerte de colinde în diferite instituții din Timișoara și județul Timiș. Primii doi președinți ai A.Î.T., înv. Vasile Miclăuș și înv. Constantin Guțu, s-au preocupat în mod exemplar de toate activitățile specifice unei asociații profesionale. Tot aici putem aminti organizarea anuală a Balului Învățătorilor, la care erau invitați toți învățătorii care doreau să petreacă o seară plăcută împreună cu membrii Asociației. Ziua de miercuri a fost stabilită ca ziua de întâlnire a membrilor Asociației. Primul sediu al A.Î.T. a fost la 25

22 Școala Generală Nr. 7 din Timișoara, în Calea Lipovei, apoi s-a deschis un nou sediu, în incinta C.C.D. A doua perioadă se declanșează odată cu ivirea prilejului de a ne recupera o parte din vechiul patrimoniu. Președintele nou ales, înv. Maria (Cici) Vărșăndan se interesează ce demersuri se pot face pentru a intra în posesia a ceea ce a mai rămas din vechiul patrimoniu. Un mare impediment îl reprezenta denumirea adoptată în 1994 cea de Asociația Învățătorilor Timișeni. După mai multe consultări cu avocați, juriști și judecători, s-a ajuns la concluzia că trebuie să se revină la vechea și inițiala denumire cea de Asociația Învățătorilor Bănățeni, din În acest context, am inițiat redefinirea unui Statut bazat pe cel din 1924, care să conțină și elemente cerute de noua legislație. Munca de redactare a noului Statut al Asociației a durat aproape trei ani, timp în care Adunarea Generală a adăugat o serie de observații și s-a finalizat în cu adoptarea Actului Adițional la Statut, prin care s-a aprobat: 1. Schimbarea denumirii din Asociația Învățătorilor Timișeni în Asociația Învățătorilor Bănățeni; 2. Schimbarea sediului Asociației; 3. Modificarea Actului constitutiv din 1994 și aprobarea Actului Adițional; 4. Alegerea Consiliului Director al Asociației Învățătorilor Bănățeni; 5. A fost propus un nou cenzor contabil autorizat; 6. A fost nominalizată, în persoana instit. Maria Vărșăndan, împuternicitul Asociației pentru efectuarea procedurii de modificare; 7. S-a fixat patrimoniul inițial al Asociației Învățătorilor Bănățeni conform O.G. 26

23 26/2000 depus de către membrii fondatori ai A.Î.B. în anul 2005 (rev. Învățătorul Anul X, nr. 23, din 2006 Cum a renăscut Asociația Învățătorilor Bănățeni?, autor Ioan Horvath); Tribunalul județean Timiș a legalizat actele aprobate de către Ministerul Justiției la data de dată la care Asociația și-a reluat vechea denumire cea de Asociația Învățătorilor Bănățeni. Cu toate că am revenit la denumirea inițială, patrimoniul Asociației înființate în 1924 și desființate abuziv în 1949 încă nu l- am redobândit și, poate, nici nu îl vom redobândi vreodată, din păcate... Cel mai important patrimoniu este însă numele inițial cel ce ne dă identitatea furată timp de cinci decenii fapt ce ne poate face mândri deoarece această identitate redobândită este cel mai de preț patrimoniu cel identitar, care ne dă dreptul să sărbătorim în acest an 90 de ani de activitate a Asociației Învățătorilor Bănățeni. În perioada comunistă rolul acesteia a fost suspendat sau înlocuit cu o altă formă puțin diferită de a Asociației însă activitatea cadrelor didactice, în afara școlii, nu a încetat. Chiar dacă, în perioada comunistă, dascălii au fost privați de orice activitate asociativă, ei se întâlneau în cadrul întrunirilor sindicale, în diverse alte împrejurări inițiate de ei sau de C.C.D., exprimându-și părerile, doleanțele și aspirațiile profesionale și culturale. Au cântat împreună în coruri, au inițiat și desfășurat împreună activități profesionale, științifice și culturale și s-au simțit bine împreună, întotdeauna. ((rev. Învățătorul Anul X, nr. 23, din 2006 Cum a renăscut Asociația Învățătorilor Bănățeni?, autor Ioan Horvath) A treia perioadă este cea actuală, în care Asociația Învățătorilor Bănățeni este recunoscută ca asociație profesională și culturală partener permanent al multor activități inițiate de aceasta 27

24 sau în parteneriat cu I.Ș.J., C.C.D. sau alte instituții similare din județul Timiș, din România sau din Europa. La ceas aniversar după nouă decenii de la deschiderea acestui drum de către înaintașii noștri putem spune că Asociația Învățătorilor Bănățeni își merită numele pe care l-a redobândit și pe care îl duce mai departe, spre cinstea și onoarea breslei dăscălimii pe care o reprezintă. LA MULȚI ANI, spre împlinirea unui secol de existență și chiar mai mult prin muncă, speranță și devotament! DUMNEZEU SĂ NE AJUTE! 28

25 CORALA CANTEMUS BANATUM A ASOCIAȚIEI ÎNVĂȚĂTORILOR BĂNĂȚENI Înv. Ioan Horvath, Școala Gimnazială Parța, jud. Timiș Acesta este numele ce-l poartă, de mai bine de 12 ani, un cor al învățătorilor din Timișoara, care există de peste 20 de ani. La început i s-a spus Corala Asociației Învățătorilor Timișeni. Oriunde mergeam să cântăm ni se spunea, pe scurt, Corul învățătorilor din Timișoara. La prima aniversare a corului, cea de acum 10 ani, am scris un scurt articol despre Corală, în care afirmam: Se poate spune că, până la un moment dat, corul se definește și se identifică chiar cu Asociația din care face parte... Dar care este adevărul despre înființarea acestui cor? În primul număr al periodicului Învățătorul, apărut în decembrie 1996, președintele de atunci al Asociației, înv. Vasile Miclăuș, afirma: În perioada parcursă de la înființare și până în prezent, A.Î.T. a desfășurat numeroase activități care au adus clipe de satisfacție și mulțumire celor care au dorit să ne cunoască. Urmează o înșiruire de activități, printre care și Obiceiuri de Crăciun colinde interpretate de Corala Asociației Învățătorilor Timișeni, condusă de înv. Ioan Horvath. Dedesubtul acestui articol a fost inserat primul meu discurs scris ca o profeție de credință în ceea ce privește cântarea corală: A cânta și a încânta... La început a fost melodia! Toți știm colindele care se cântă de obicei, la Crăciun. În toamna anului 1995 s-a născut Corala Asociației Învățătorilor Timișeni. Momentul cel mai emoționant a fost ieșirea noastră în lumea satelor bănățene, Gladna și Fârdea, unde am cântat în bisericile acestor sate, în fața zecilor de credincioși. Mulțumirea 29

26 noastră sufletească a fost nemăsurată: am răsădit în sufletul oamenilor din aceste locuri tradiția noastră strămoșească, pierdută în ultimii 50 de ani. Nu ne vom opri aici! Sperăm ca, prin cântecele noastre, să trezim și altora dorința de a cânta. Anul 1995, ca an al înființării Coralei, este inexact. În acel an am ieșit în lume cu Corala, care cânta de mai bine de un an. Primele colinde le-am cântat după ureche, cu o armonizare ad-hoc, fiecare după vocea și urechea proprie toți membrii Asociației fiind absolvenți ai Liceului Pedagogic deci, cu o cultură muzicală destul de solidă. Prima oară s-a întâmplat chiar în iarna înființării Asociației, adică în 1993, când un grup de învățători a cântat colinde și cântece de petrecere în casa părintească a colegului Costi Guțu; astfel s-a format nucleul viitorului cor. Amintind alt moment inaugural, așa cum, cu aproape 150 de ani în urmă se înființa Societatea Filarmonică din Timișoara într-o vestită berărie, și Corul Învățătorilor se înființează în casa părinților unui coleg la un chef!... Ocaziile plăcute aduc momente fericite!!! În octombrie-decembrie 1994 începe activitatea Coralei, care repetă în mod serios primele colinde. Apar partiturile pe două-trei voci, unele pe patru voci. Eram deficitari la vocile bărbătești, mai ales la tenori, dar ne-am pliat pe posibilitățile de atunci. An de an, Corala susține concerte de colinde în școli, grădinițe, azile de bătrâni, Radio Timișoara, I.Ș.J., C.C.D. etc. Din anul 2000, corul cântă pe patru voci mixte și participă la mai multe festivaluri și festivități: Festivalul Iosif Velceanu , Festivalul Muzicii Sacre La festivitatea dedicată împlinirii a 100 de ani a Corului bărbătesc din Dalboșeț, din anul 2002, am fost invitați oficial de colegul Dan Stoinel, membru al acestui cor. Ca de obicei, în autocarul care ne ducea la destinație, era o atmosferă destinsă și veselă. Doar eu, ca dirijor al Coralei, eram preocupat de starea coriștilor, dar, mai ales, mă frământa modul în 30

27 care va fi prezentată Corala... Am scris pe o hârtie două nume cu cuvinte latine: Carmina banatica și Cantemus Banatum. Primul nume semăna oarecum cu numele unei alte corale, feminine Carmina Dacica alcătuită din profesoare de muzică și învățătoare. După ce m-am consultat cu colega noastră Gena Muscalu, prof. de Limba română și latină, am ales al doilea nume: Cantemus Banatum Să cântăm Banatul deci! De atunci am adoptat acest supranume, Corala având o identitate proprie în cadrul Asociației. Numărul coriștilor a variat în funcție de disponibilitatea colegilor de a se prezenta la repetiții sau la concerte: între de membri. Scheletul corului a rămas însă același, de aproximativ 25 membri, permanent activi. Ca o încununare a activității noastre Corala Cantemus Banatum a A.Î.T. a participat în decembrie 2003 la Festivalul de Advent de la Viena. Cei 39 de coriști și dirijorul lor, înv. Ioan Horvath, au primit invitația Vienei de a participa la festival, ca urmare a renumelui dobândit... ( Învățătorul Anul IX, nr. 28 Radu Dimitrie). Ca urmare a prestației deosebite, Corala este răsplătită cu o diplomă deosebită și cu 200 de euro! Ca repertoriu, în afară de colinde, Corala mai interpretează lucrări ale autorilor cunoscuți: I. Vidu, A. Bena, N. Popovici, S. Nicolescu, I.D. Chirescu, V. Șumski, C. Porumbescu, Gh. Cucu, Dim. Bortneanschi cât și din repertoriul internațional. Pentru cei ce doresc să ne audă fără să fim de față, am înregistrat două CD-uri cu colinde și al treilea cu piese laice (nedifuzat încă). Existența unui cor al învățătorilor, instruit și dirijat de un învățător, nu este un fapt chiar obișnuit în zilele noastre, când cântarea corală pierde teren din ce în ce mai mult. Și totuși, unde am fost prezenți, am cules aplauze binemeritate. 31

28 Despre mine, ca dirijor, ca îndrumător de cor și ca truditor pe tărâmul artei muzicale aș lăsa pe alții să scrie, așa cum s-a mai întâmplat. Voi consemna doar câteva date. Pentru cei ce mă cunosc colegii de la Liceul Pedagogic Eftimie Murgu din Timișoara nu am prea multe necunoscute de dezvăluit față de formarea mea muzicală. Pot spune doar că am cântat cu mare plăcere de mic copil. Ambii părinți cântau frumos, chiar plăcut. Copilăria mi-am petrecut-o la umbra Bisericii Evanghelice din satul natal, unde un unchi era preot, iar altul cantororganist. Acolo am deprins primele noțiuni de armonie. Am cântat o vreme și la vioară, apoi în liceu, la violoncel și contrabas. De peste 30 de ani sunt cantor-organist al Bisericii Evanghelice Lutherane din Timișoara. În timpul studiilor liceale, am urmat, timp de doi ani, cursurile de dirijat în cadrul Școlii Populare de Artă din Timișoara. Primul cor dirijat de mine a fost Corul Sindicatului din Învățământ ca dirijor secund până când acesta a fost desființat, din lipsă de organizare și mult dezinteres ( ). Din anul 1981 am fost membru al Coralei bărbătești Sabin V. Drăgoi, dirijată în acel timp de maestrul Diodor Nicoară. După 1989, când maestrul s-a retras de la Corala bărbătească, am fost invitat să instruiesc și să dirijez acest prestigios cor, fapt ce s-a petrecut timp de aproape patru ani, ca dirijor-prim, apoi, încă vreo cinci ani ca dirijor-secund, până ce și acest cor s-a desființat, din lipsă de organizare și mult dezinteres din partea autorităților locale... După anul 2000 am mai dirijat Corul plugarilor din Chizătău, cel mai vechi cor din Banat, cu care am participat la Festivalul de Advent de la Viena. A fost o experiență deosebit de plăcută să lucrez cu oameni simpli, dar muzicali, serioși și disciplinați. Însă Corul și-a restrâns, apoi și-a încheiat activitatea... tot din lipsă de organizare și mult dezinteres! din partea autorităților competente... Multe coruri și-au restrâns activitatea pentru o vreme, dar, după ceva timp, au reluat repetițiile și s-au relansat. Așa s-a întâmplat 32

29 oarecum cu Corul plugarilor din Chizătău. Sunt și coruri care nu șiau mai revenit nici măcar în formă letargică și nici nu sunt speranțe de revenire. Am prezentat aceste fracturări ale mișcării corale actuale cu durere în suflet, ca să atrag atenția celor ce țin la cântarea corală în special colegilor învățători și profesori că, fără un interes deosebit făță de activitățile desfășurate în cadrul Asociației Învățătorilor Bănățeni cât și a Coralei Cantemus Banatum, și nouă ni se poate, odată, întâmpla același lucru (corul din Chizătău ar fi împlinit 160 de ani, iar Corala bărbătească S.V. Drăgoi, 40 de ani). Fac un apel sincer la devotament și interes major față de cele două instituții, A.Î.B. și Corala, deoarece ele vor exista atâta timp cât va exista organizare și mult interes pentru această muncă, neplătită, dar onorantă și răsplătitoare. În ultimii ani am mai fost în Serbia la Biserica Albă, 2012 și la Kikinda, 2014, însă intenția noastră este să ieșim mai mult în lume, la diverse festivaluri și proiecte culturale europene Cehia, Slovacia, Elveția și, de ce nu, Spania (Catalonia). Pentru a ne prezenta onorabil la aceste manifestări culturale trebuie să ne îmbogățim și să ne diversificăm repertoriul de cântece și să atragem noi membri, mai ales tineri. De asemenea, ar fi necesar să pregătim și un dirirjor-secund, care să suplinească, atunci când e nevoie, pe cel actual. Un cor este ca o ființă trăiește doar dacă îi dai cele necesare adică hrană și căldură sufletească, cu înțelegere și dragoste. O corală ca a noastră, la cei peste 20 de ani, este ca o fată mândră și plăcută, matură și serioasă. Trebuie doar să i te dedici și să o iubești!... Voi mai scrie despre ea la aniversarea de un sfert de secol de activitate... Sper să am mai multe noutăți și lucruri frumoase de 33

30 relatat despre ceea ce a fost, este și, sper că va fi Corala Cantemus Banatum a Asociației Învățătorilor Bănățeni. Bibliografie: 1. Periodicul Învățătorul ( ); 2. Rev. Timisiensis nr. 1-2/2001 a Centrului de Cultură și Artă Timiș; 3. Vasile Vărădean, Cântecul la el acasă, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1985; 4. Iosif Velceanu, Albumul corurilor și fanfarelor române din Banat,

31 O COOPERARE BENEFICĂ, DE 17 ANI Institutor Sofia Oneţiu, Preşedinte de onoare al Asociaţiei Invăţătorilor Caraş-Severineni În 27 septembrie-1997, la Şcoala Normală din Caransebeş, s-a reînnodat, după multe decenii, firul unei generoase tradiţii, acela al asocierii dascălilor din judeţ, constituindu-se Asociaţia Învatatorilor Caraş-Severineni. Ideea unei asocieri a venit la sugestia colegilor nostri Stoinel Dan si Adamescu Maxim, care luaseră legatura cu unii colegi din Timiș, care deja înființaseră Asociația Învățătorilor Timșeni. La prima noastra întâlnire au ţinut să spună prezent un număr de 35 de învãţãtori, din toate zonele judeţului, aceştia devenind membrii fondatori ai Asociţiei Învãţãtorilor Caraş Severineni. Am adoptat statutul asociaţiei, am ales un consiliu de conducere şi am stabilit numele unei publicaţii care să ne reflecte activitatea. În luna decembrie, a aceluiaşi an, în cadrul unei activităţi de lansare a cărţii:»exerciții și jocuri didactice pentru matematicã invăţământul primar», autori: Sofia Oneţiu şi Achim Gârboni, din Reşiţa, am avut prima activitate de colaborare cu staful Asociaţiei Invăţătorilor Timişeni, respectiv Miclauş Vasile, Guţu Constantin şi Radu Tie. A fost momentul în care ne-au convins că prin activităţile din asociaţii indeplinim obiective privind formarea continuă, educaţia permanentă, deoarece învăţătorii sunt foarte receptivi şi totdeauna ei au fost primii care au implementat reforma în învăţământ. Am conştientizat că stă în puterea ONG-urilor care au ca obiect de activitate COPILUL, cu nevoile sale, să-şi asume responsabilităţi - ca parte a societăţii civile- privind calitatea vieţii copiilor şi a familiei, în parteneriat cu şcolile. Dacă şcoala este un 35

32 loc perfect pentru transmiterea cunoştinţelor, de educaţie, prin proiectele iniţiate de asociatii se urmăreşte mai ales crearea unor comportamente individuale sănătoase, a unor atitudini ce corespund idealului educaţional. De asemenea am observat că se impun cu necesitate seminarii de formare a dascălilor, formarea profesională fiind în suferinţă la acea dată, ea putând fi completată prin implicarea dascălilor în proiecte în parteneriat cu instituţii din ţară şi din Europa. Dacă la început activitatea noastră se rezuma la întâlniri periodice la sediul asociaţiei pentru împărtăşirea noutăţilor de ordin profesional, privind politicile educaţionale şi reforma în învăţământul primar sau organizarea unor schimburide experienţă vizând aplicarea Curriculum-ului Naţional şi abordarea unor alternative educaţionale, mai târziu, prin publicaţia: Dascălul caraş-severinean, care a reprezentat o chemare colegială către toţi învăţătorii pentru cunoaşterea statutului asociaţiei, mai târziu a izvorât dorinţa de a găsi calea spre comunicare, de a valorifica experienţa didactică, publicând articole despre: proiectarea şi desfăşurarea procesului instructiv-educativ; alternative educaţionale; învatatori de ieri şi de azi, adevărate legende în localităţile şi şcolile cărăşene; creativitatea şi inovaţia în actul didactic; colaborarea cu specialiştii români şi stăini în domeniul educational; parteneriate cu alte instituţii şi ONG-uri pentru formarea profesională a membrilor săi. În urma unor serioase eforturi depuse de primul preşedinte al asociaţiei, institutor Sofia Oneţiu, ASOCIAŢIA ÎNVATATORILOR CARAŞ-SEVERINENI (AICS) a fost înscrisă în Registrul special al persoanelor juridice al Tribunalului Caraş-Severin,în Reşiţa, România, sub nr. 356/ PJ/1998, din data de 29 mai

33 Cooperarea cu Asociaţia Invăţătorilor Bănăţeni a fost permanentă. Primii preşedinti ai asociaţiei au păstrat mereu legătura, împărtăşindu-şi din experienţă sau participand la diferite acţiuni, cum ar fi tradiţionalul «Bal al învăţătorului», în Timişoara sau la sărbătorirea celor 10 ani de activitate a Asociaţiei Invăţătorilor Timişeni, la Şcoala 30 din Timişoara. Am colaborat excelent cu Vasile Miclauş, Guţu Constantin şi Cici Vărşăndan. O plăcuta și benefică acţiune a fost cea din 2001, când întreaga corală a Asocia iei Invăţătorilor Timişeni (pe atunci) a participat la lucrările activităţii «Didactica», la Liceul Pedagogic Caransebeş, oferindu-ne şi un recital de excepţie, condus de inimosul dascăl Iancu Horvat. A fost un moment înălţător, care ne-a demonstrat că activitatea din asociaţie poate îmbina utilul cu plăcutul şi constituie un exemplu în comunitate şi nu numai. Deosebit de pline de încărcătură emoţională au fost întâlni-rile de la Dalboşeţ, în cadrul Seminarului Didactica Internaţional, organizat de casa Corpului Didactic Caraş- Severin. Conform articolului 5 din STATUT, asociațiile organizează şedinţe de comunicări, colocvii, simpozioane, sesiuni şi conferinţe ştiinţifice de specialitate, interne şi internaţionale; editează reviste şi 37

34 lucrări ştiinţifice de specialitate; sprijină activitatea didactică a învatatorilor, susţinând organizarea cursurilor de perfecţionare, a călătoriilor de studiu şi înlesnind accesul la lucrări ştiinţifice şi metodice recente; stabilesc relaţii şi colaborează cu asociaţii şi alte instituţii din ţară şi de peste hotare, iniţiază proiecte şi schimburide experienţă şi face schimburi de publicaţii cu ele. Iată de ce Asociaţia Învăţătorilor Caraş Severineni a stabilit relaţii cu N.GO. SKOLA PLUS DOSITEJ OBRADOVIC -BELA CRKVA SERBIA, iar în ultimii ani am participat împreună cu membrii Asociaţiei Invăţătorilor Bănăţeni la Simpozioanele organizate în parteneriat, la Băile Herculane, Timişoara şi Biserica Albă. Cu aceste ocazii s-au tipărit cărţi, s-au realizat reviste, s-au stabilit relaţii de cooperare. Considerăm bine venită colaborarea între aceste ONGuri, care pot fi partenere de proiecte pe teme de dezvoltare a învăţământului sau de racordare a acestuia la standardele europene, ştiut fiind faptul că astfel se investeşte în îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a formării profesionale a membrilor asociațiilor. 38

35 AMINTIRI TRECUTE DIN VIITORUL ACTUAL prof. Vlad Ioan Şcoala Gimnazială nr.24 Timișoara Nu ştiu alţii cum sunt. dar eu, când mă gândesc la şcoala unde am fost implementat, la cancelaria unde legau directorii condica de prezenţă cu sfoară, de crăpau dascălii făcând coadă la semnat şi completat, ca s-o ia înaintea C.F.I.-ului la tăiat şi spânzurat, la catedra de care mă ţineam cu dinţii când începusem a merge copăcel pe drumul mărăcinos al obţinerii definitivatului în învăţământ, la recreaţiile de 300 de secunde, parcurgând cu viteza luminiţei de la capătul tunelului distanţa tur-retur clasă-sala profesorală, la bătutul cuielor în coşciugul propriu, schimbând cuvinte-cheie, stenografiind cuvinte oral-verbale, cu încărcătură metodico-ştiinţifico- fantasticointercurriculară: CINE? CE? CUM? DE CE? ÎN CE SCOP? PENTRU CE? CÂŢI? CÂTE? CU CE? CARE? UNDE? CÂND?... DAR DE CE?...?... şi la alte jocuri şi jucării birocraticoadministrative, atât în dublu cât şi în triplu exemplar cu ţintă de îmbogăţire a arhivei D.M.H.-ului (pentru cei neavizaţi, DIRECŢIA MIŞCĂRII HÂRTIEI), parcă îmi saltă şi acum electrocardiograma de bucurie! Şi, Doamne, frumos mai eram atunci când COLEGII-fraţi şi surori întru suferinţă, SECRETOASELE-secretare, LABORANŢIIici-colo-uite-i-nu-s, ÎNTREŢINĂTORII şi păstrătorii de scule în cutii potrivite, susţinători fervenţi ai teoriei bătutului cuiului cu floarea în perete, ÎNGRIJITOARELE-balerine experimentate în plimbatul T- ului îmbibat cu apă pe coridoarele iniţial uscate, ulterior alunecoase, RESPONSABILII cu somnul la post, erau sănătoşi şi şcoala îndestulată, de-a pururea în petrecere, când toate-mi mergeau după 39

36 plac. Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi ŞEFA comisiei metodice - vestită pentru năzdrăvăniile sale îmi zicea cu zâmbet sardonic uneori, când începea a se ivi soarele din ceaţa reformei, după o lungă şi îndelungată chibzuire: Ieşi dascăle cu élan mare şi gol în buzunare şi râde la evaluare, doar s-o îndrepta reforma! şi reforma se contorsiona sub efectul razelor gamma asupra plajei orare. Şi MENAJERII ŞCOLARI ştiau a închega planul managerial din două iscălituri semnate din condei, de se crucea comunitatea de mirare, apoi băteau apăsat cu piciorul sau cu pumnul în SECRETAIRE, zicând: NA-NA! (jumăta de 5) şi-ndată-mi trecea pofta de iniţiativă şi gândire critică. Şi INSPECTORII ŞCOLARI, coordonatori-îndrumătorilimpezitori întru aruncarea norilor cei negri şi-ai grindinei reformei din alte părţi, clonată original la realităţile contemporaneităţii româneşti, aruncau buzduganul brigăzii de control şi coordonare în pământ, afară, dinaintea uşii şcolii prin telefon -, de vuia şcoala a vânt şi vreme rea, şi se intromisionau şi buchiseau tăciunele thematic al flăcării neştiinţei în învăţământ, să se mai potolească sărmana plebe dăscălească. Şi mai mult decât atât, odată ce nu-i veneau ministerului la socoteală REVINDECĂRILE sindicale, îndată pregătea, cu degetul îmbălat de directive şi invective, luate din colbul adunat pe opsasul încălţării guvernanţilor, ori, mai degrabă din funinginea de pe ochii comisiei pentru învăţământ-cercetare şi producţie a tineretului şi sportului, zicând: Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, aşa să nu mi se dioache fotoliul ministerial!. Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mare cazi deodată în uricioasa întristare. 40

37 În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu în lumea asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, care nici frumos până la 20 de ani, nici cuminte până la 30, şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac ca-n anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost. Pentru conformitate, Bibi & Dascălu Co. S.R.N. (Societate cu Răspundere Nelimitată, adică Cici, Carmen, Puiu, Anemarie, Costi, Daniela, Loreana, Tedy, Ianco,ş.a.) P.S.: Dacă am omis pe cineva, să fiu iertat! Se mai ramoleşte omul 41

38 Discursul președintelui Asociației Învățătorilor Bănățeni la al XXXVI-lea Congres AGIRo, Chișinău, 24 august 2014 Onorat Prezidiu, stimați colegi, Prezența mea în fața dumneavoastră se datorează Domnului Președinte AGIRo, Viorel Dolha, care a insistat să mă scoată de la naftalină (o antevorbitoare susținea ideea că unii colegi sunt atât de refractari la schimbare încât par scoși de la naftalină). Am și un argument pentru aceasta: ținuta mea (blugi si tricou) e una cu totul nepotrivită acestui eveniment solemn, dovadă că nu doream să iau cuvântul. Însă dacă tot am cuvântul, măcar să transmit un mesaj insolit. Am de ales între două tipuri de mesaje: unul de tip pamflet, altul cuminte. Eu am decis deja, dar dumneavoastră, Domnule Președinte Dolha, pe care l-ați alege? (Pamfletul, îmi răspunde dumnealui). Ei bine, eu am ales mesajul cuminte care conține trei părți: un sfat, o cerere și o declarație. Sfatul: S-a vorbit la acest Congres despre dorința de schimbare, despre progres, despre îmbunătățirea educației, uneori patetic, alteori metaforic, adeseori cu patos. Aceasta m-a dus cu gândul la un înțelept din vechime care, pus în fața schimbărilor, se ruga lui Dumnezeu să îl lumineze ca să schimbe ceea ce se poate schimba, să nu schimbe ceea ce nu se poate, dar, mai ales, să facă deosebirea dintre ele. Stimați colegi din Moldova, aveți grijă ce vă doriți pentru că s-ar putea să se îndeplinească și atunci schimbarea dorită s-ar putea să vă stea ca un celebru instrument ascuțit în coaste - cel puțin așa s-a întâmplat cu unele schimbări din România în domeniul educației. Cererea: Astăzi e ziua națională a Ucrainei și îl rog pe Dl. Ghennadi Cepurnoi să îmi facă onoarea de a-mi permite să port cocarda cu steagul țării domniei sale, în semn de solidaritate cu poporul ucrainean care trece printr-o cumpănă a libertății și existenței sale (Dl. Ghennadi îmi prinde în piept cocarda cu steagul Ucrainei). 42

39 Declarația: Eu sunt Dimitrie Radu, președintele Asociației Învățătorilor Bănățeni, vin din Timișoara, iar prietenii îmi spun Tie, iar declarația este aceasta: Frunză verde ca de vie/ Pe mine mă cheamă Tie/ Ș-am venit din Timișoara/ Să văd cum stă trebușoara / Ș-am venit drum lung și greu/ Să ajung la Chișinău./ Mă bucur să vă găsesc,/ Vă salut și vă iubesc!/ Președintele AIB, prof. dr. Dimitrie Gheorghe RADU 43

40 Florile noastre- Ilustrație de Maria Vărșăndan Cinste și respect... dascălilor 44

41 ÎNVĂȚĂTORUL, CLASA ȘI ASOCIAȚIA Prof. Vărşăndan Maria Şcoala Gimnazială Nr.19 Avram Iancu Timişoara, jud. Timiş Învăţătorul ce face parte dintr-o asociaţie are parte de o perfecţionare continuă într-o agora profesională. Valorile morale transmise de el sunt cizelate încă din primii ani de şcoală. Se consideră că, întocmai ca inteligenţa, simţul moral se poate dezvolta prin educaţie, disciplină şi voinţă. Simţul moral este mai important decât inteligenţa. Dacă el dispare într-o naţiune, toată structura socială începe să se clatine. Procesul de construire a modelului de educaţie în şi pentru democraţie e complex şi trebuie să angajeze nu numai grupul de educatori din sistemul naţional de învăţământ ci şi pe părinţi, instituţiile culturale şi asociaţiile profesionale, mijloacele de educare în masă, într-un cuvânt, societatea în ansamblul ei. Şcoala trebuie sa fie o instituţie autonomă, un laborator de format caractere demne şi conştiinţe responsabile care vor lua ele însele cele mai bune hotărâri. Este incontestabil faptul că educaţia este atât ştiinţă cât şi artă. Ca ştiinţa, educaţia presupune raţiune, iar ca artă pretinde implicaţie afectivă. Învăţătorilor le revine dificila sarcină de a începe formarea deprinderilor morale, o primă condiţie pentru a reuşi in educaţie fiind aceea de a iubi copiii. A doua condiţie este să înveţe tainele acestei ştiinţe. Ceea ce se realizează prin educaţie este tocmai un transfer al personalităţii educatorului asupra copilului. Pedagogia inimii îşi propune o înnoire a şcolii, prin crearea în jurul copilului a unei ambianţe de armonie care este climatul adecvat dezvoltării omului. 45

42 Dascălii din Asociaţia Învăţătorilor Bănăţeni, au iubire pentru copii în special şi pentru om, în general, dar şi talent.,,spre a creşte oameni, înainte de orice ştiinţă şi orice metodă, trebuie să ai inimă., spunea Pestalozzi. Dragostea faţă de copii reprezintă cerinţa esenţială, condiţia de nelipsit în asigurarea eficienţei, calităţii şi progresului în întregul şi complicatul demers instructiveducativ, în realizarea optimului pedagogic. Cunoaşterea copilului, înţelegerea, respectul, prietenia, exigenţa rezonabilă, terapia diversificată şi diferenţiată, altruismul şi optimismul pedagogic au drept piatră de căpătâi dragostea pentru copii. Fiecare om îşi doreşte să-şi salveze copilul de la o posibilă ratare pe plan uman, cu atat mai mult noi, dascălii lor. În această perspectivă, avem menirea să-i formăm pe copii încă din primii ani de şcolarizare într-un climat de colaborare, de întrajutorare. Individul este pus în relaţie cu semenii. Învăţătorul trebuie să imprime copilului convingerea că el nu poate trăi izolat, fără altul, ci în colaborare cu colegii săi, cu care învaţă şi se joacă. În relaţiile cu colegul de bancă sau de clasă, elevul va constata identitatea opiniilor sau apropierea lor, în unele cazuri deosebirea acestora. Disonanţa, care nu e confortabilă sub raport psihic, aduce întrebări şi întristări şi, ca atare, învăţătorul e dator să intervină pentru a-i reduce efectele şi a armoniza, pe cât posibil, diferitele opinii. Dialogul poate fi utilizat atât înainte de concretizarea unei iniţiative, deci pentru organizarea unei acţiuni, cât şi pentru eliminarea unor neînţelegeri. Dialogul prealabil unei acţiuni contribuie la stimularea încrederii elevilor în ei înşişi şi a puterii lor de gândire. Inteligenţa şi iscusinţa didactico-aducativă trebuie dovedite atât în abordarea şi utilizarea diferitelor strategii, cât şi în stilul de muncă şi relaţiile de zi cu zi. Animat de altruism, devoţiune şi optimism pedagogic, învăţătorul cu vocaţie, pasionat de profesia sa va vibra alături, cu şi pentru elevii săi. 46

43 El va combina optim diferitele principii, metode, procedee, forme de organizare şi evaluare, va crea un climat de cooperare în colectivul pe care îl îndrumă şi conduce. În această privinţă se manifestă o altă calitate necesară pentru activitatea fructuoasă a unui educator: răbdarea. Ea se dovedeşte o adevărată piatră de încercare pentru educatorul cu vocaţie. Numic nu este mai greu decât să-şi păstreze răbdarea atunci când toate strategiile şi metodele pedagogice par a da greş şi trebuie luat totul de la capăt, când bunele intenţii par a se nărui în faţa unor copii neînţelegatori, agresivi şi negativişti temporar. Răbdarea se înscrie, alături de încredere, între virtuţile învăţătorului. Încrederea în forţele educaţiei e subliniată şi de teoreticianul empirismului John Loche, în secolul al XVII-lea, care conchidea că,,... nouă zecimi dintre oamenii pe care îi cunoaştem sunt ceea ce sunt, buni sau răi, utili sau inutili, datorită educaţiei pe care au primit-o. Educaţia este cea care determină deosebirile dintre oameni.. Este vorba despre încrederea în forţa educaţiei, dar şi încrederea în capacitatea omului de a fi educat. Toţi marii pedagogi şi gânditori umanişti şi-au exprimat încrederea în om, în capacităţile lui cognitive, morale, estetice, de a surmonta dificultăţile, de a se mobiliza astfel încât să triumfe adevărul, binele, dreptatea şi frumosul. Şi, aceasta nu dintr-un optimism forţat, ci dintr-o încredere sinceră în om. Învăţătorul, conştient de zestrea candidatului la umanitate, va decanta strategiile capabile să valorifice aceste posibilităţi, va supune la efort intelectual, moral şi fizic pe elevii săi, asigurând astfel efectele calitative şi praxiologice dezirabile. O trăsătură a vieţii psihice a şcolarilor este înclinarea spre imitaţie. Copilul simte imperios necesară nevoia unui model de urmat. El va alege ca model pe cel către care simte o mai profundă afectiune, iubire şi respect. Educatorul, ( părinte, învăţător sau diriginte) posedă acea pârghie educativă care nu dă greş: exemplul personal. 47

44 Nu diploma dă părinţilor sau dascălilor calitatea lor de educatori, ci viaţa lor, aţa cum este ea din punct de vedere moral. Istoria arată că există educatori cu normă şi educatori cu vocaţie. Rezultatele activităţii lor sunt, fireşte, diferite. Experienţa a dovedit că şcolarii nu intră în dialog afectiv cu educatorii cu normă, pe care îi intuiesc uşor, se îndepărtează sufleteşte de ei, de aici provenind o seama de efecte negative ale educaţiei. În contrast cu asemenea educatori se află cei cu vocaţie. Are vocaţie de educator cel apropiat sufleteşte de copii. Iubirea pentru copii alungă oboseala, atenuează stresul, alungă nerăbdarea de a se termina ora, sterge amintirea greşelilor şi ofenselor, îndeamnă la bunătate. Care dintre noi nu şi-ar dori să fie înconjurat numai de oameni buni? Dar câţi se preocupă să fie ei înşişi cu adevărat buni? De ce numărul acestora rămâne adeseori minoritar? Om bun este acela care se fereşte să facă rău semenului sau şi care, totodată, se straduieşte să-i readucă pe cei răi pe calea binelui. Aceasta e bunătatea/inteligenţa spirituală de rangul cel mai înalt. Există, însă, şi pericolul unei încrederi şi bunătăţi exagerate şi practica educativă confirmă uneori dezastrele pe care le poate provoca. Aceasta duce la slăbiciune care, sub veşmântul blândeţii, pot umple,,firea elevului de toate relele. Blândeţea este totdeauna recomandabilă cât timp nu devine slăbiciune. Înconjurat permanent, oriunde şi oricând, într-o ambianţă de răbdare, dragoste, de căldură, de înţelegere şi bunătate, de încredere şi respect, copiii de vârstă şcolară mică vor da măsura întregii lor personalităţi, dobândind cunoştinţe, priceperi, deprinderi, atitudini pe un evantai larg, propriu învăţământului primar. Secretul bucuriei educaţiei este dat de darul de a convinge, de a se adresa inimii, nu numai minţii. Dascălul care se apropie de elevii săi cu echilibru şi cu simţul dreptăţii, care îi ascultă cu bunăvoinţă, care glumeşte cu ei, care caută să-i ajute, care le insuflă sentimente morale, este cel a cărui autoritate rezistă în timp. Asemenea dascăli îşi fac simţită influenţa în întreaga viaţă ulterioară a copiilor. 48

45 Am făcut această pledoarie în amănunt despre învăţătorii adevăraţi pe care i-am cunoscut deoarece, atâta timp cât am avut privilegiul de a fi preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni am avut succes în plus învăţând de la toţi colegii. Activităţile diverse, dar şi şedinţele ordinare au contribuit la continuitatea vieţii asociaţiei. Coeziunea a fost dată de variaţie, originalitatea manifestărilor individuale şi deschiderea spre democraţie. Dintre cele mai reuşite activităţi pot fi amintite: întâlnirile cu invitaţi, lecţiile deschise, temele metodice, excursiile tematice, cursurile de formare continuă, sărbătorile clasice, editarea periodicului,,învăţătorul,,, ediţiile anuale ale,,balului Învăţătorilor,, şi clarificarea documentelor de bază ale asociaţiei. Sigur că am trăit alături de colegi şi momente unice, dar, pentru mine şi ceilalţi cred că de menţionat în mod special sunt: un deceniu de activitate, crearea filialei din Jimbolia, participare la Congresul A.G.I.Ro a A.Î.B. ca fondatoare şi trecerea de la A.Î.T. la A.Î.B.. Viaţa asociaţiei înseamnă viaţa coralei,,cantemus Banatum,,. Vârful atins în activitatea acesteia a fost turneul de la Viena. A fost reprezentată atunci România dascălilor profesionişti. Corala a avut, are şi sperăm că va avea în continuare turneul:,, Am plecat să colindăm,,. Activitatea aceasta e o certitudine a vieţii de asociaţie. Pentru mine A.Î.B. e o clasă mai mare şi un ideal de agora. Răbdare trebuie pentru orice, şi, bineînţeles şi pentru dinamica unei asociaţii. Conducerea acesteia se preia din mers şi se continuă din punctul din care s-a rămas. Timpul trece, dar mereu se potriveşte motto-ul: Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu aşa, atunci cum? 49

46 ESEU STRUCTURAT despre CE (MAI) AȘTEAPTĂ DIDACTICIENII DE LA PEDAGOGI? Prof. univ. dr. Anton Ilica Universitatea Aurel Vlaicu Arad Voi analiza starea științei pedagogice de astăzi, în condițiile existenței unor derapaje terminologice și de paradigme educaționale, precum și de lipsa de atitudine față de pierderea de contur științific a pedagogiei. Existența unui contingent important de profesori de pedagogiei, cu titlul științific de doctor în științele educației nu are reprezentabilitate în afirmarea Pedagogiei (pedagogia teoretică), ca știință autoritară și eficientă în serviciul didacticienilor (practicienii, aplicanții teoriilor, adică profesorii, învățătorii și educatoarele). Absența unei dezbateri științifice permite imperializarea unei atitudini encomiastice, colegiale vizavi de statutul de știință matură a educației. Ca stil, adopt eseul structurat. 1. Pedagog și pedagogie. E un titlu destul de iritant și poate provocator. De aceea, vom clarifica termenii, în condițiile în care spațiul public, dar și comunitatea științifică percep în mod eronat cele două realități lingvistice. a. Să ne referim, pentru început, la cuvântul PEDAGOG. El desemnează un expert educațional, un om de știință, care dispune de o cultură de specialitate, grație căreia este competent să emită idei teoretice, menite să servească o realitate educațională. În al doilea rând, în cultura publică (de masă), pedagogul este orice om care profesează în instituțiile de 50

47 învățământ indiferent de calitatea sa didactică și specializarea disciplinară. Noțiunea include un conglomerate de funcții profesionale prin care se asigură desfășurarea corespunzătoare a activităților didactice, școlare și universitare. Este o eroare de percepție să generalizăm termenul pedagog la profesorul de limba română, matematică, istorie, geografie, educație fizică etc. În al treilea rând, pedagogul este cel care asigură supravegherea elevilor în internate și se ocupă de problemele administrative ale acestora în timpul lor nedidactic. Este sensul preluat din activitatea greacă, așa cum este el prezentat de Platon în Lysis, pe baza dialogului dintre învățatul Socrate și tânărul Lysis. Din păcate, acest înțeles a ajuns până astăzi cu semnificație de sclavul care conduce copilul la școală, pe fondul unei discuții maieutice despre libertate: - Pe tine, ar fi zis Socrate, te lasă părinții să-ți vezi singur de tine sau nu-ți încredințează nici măcar atâta libértate. - Cum să mă lase? - Te supraveghează atunci cineva? - Uite acesta, pedagogul. - Servitor (al părinților tăi bogați! - n.n.) să fie. - Sigur că da, unul dintre ai noștri. - Groaznic lucru, să fii om liber și să stai sub supravegherea unui servitor. Dar în ce fel te supraveghează pedagogul acesta? - Ducându-mă la profesor - Dar, pentru ce te împiedică ei așa strașnic să fii fericit și să faci ce vrei, ținându-te ziua întreagă sub robia cuiva! - Asta fiindcă sunt încă tânăr, Socrate. - Dacă ai nevoie de dascăl înseamnă că n-ai destulă judecată! 51

48 Fără a cunoaște contextual în care antichitatea greacă a dezvoltat semnificația cuvântului pedagog, modernitatea derivă cuvântul pedagog de la pais (=copil) și agein (=a conduce), ignorând un alt cuvânt grecesc, paideia, care înseamnă formare, dezvoltare, educație și dobândire de destulă judecată. În același timp, profesorul de discipline didactice din planurile de învățământ este numit pedagog, după modelul, istoric, geograf, chimist, biolog etc. Înțelesurile substantivale (deci conceptuale) întrețin numeroase derivări adjectivale și adverbial (deci determinative), cum ar fi activitate pedagogică, liceu pedagogic, universitate pedagogică, cercuri pedagogice, atitudine pedagogică, discipline pedagogice, dar și a citi pedagogic, a preda pedagogic, a analiza pedagogic. b. Făcând parte din aceeași familie de cuvinte, termenul PEDAGOGIE nu se bucură de încredere semantică din aceleași simple incoerențe conceptuale. Comunitatea pedagogilor care ar intra în categoria oamenilor de știință, deci înzestrați cu o cultură de specialitate, are păreri oscilante despre faptul dacă pedagogie este știință, artă și tehnică pentru educație, deși toți experții din pedagogie definesc pedagogia ca știință a educației. E o confuzie care nu și-ar avea locul în cultura de specialitate, ci eventual în cea generală între pedagogie (teorie) și didactică (act), între teorie și aplicațiile sale practice, ignorând faptul că sintagma arta didactică e sinonimă cu tehnica (meșteșugul) didactic. Dacă nici experții nu evită confuzia dintre teoria educației și arta educației, atunci nimic nu poate evita mirarea profanilor. De altă parte, când pedagogia s-a desprins științific din rădăcina comună tuturor științelor - am numit filosofia, în mod ciudat a luat actual haină după modelul părintelui (filosofia) în timp ce alte domenii și-au preluat toga -logia : socio-logia, 52

49 psiho-logia, bio-logia, astro-logia etc. în care sufixul substantival -logia degaja sensul de știință a. Ca alternativă, unii contemporani au propus înlocuirea termenului științific cu altul care intră în schema de derivare a cuvântului după modelul firesc, sub forma educo-logia. 2. Incoerența conceptuală și dependența. O lectură îngăduitoare (și encomiastică, adică numai laudativă) a textelor pedagogice nu asigură suficientă expertiză pentru teoretizări în domeniul educației. Absența dezbaterilor pe teme de specialitate, atașamentul pentru fermitate terminologică și promovarea coerentă unui limbaj coherent -consolidat în urma unor dezbateri argumentate - au dus la pierdere de prestigiu și responsabilitate științifică a pedagogiei. Pe ce mă bazez? a. Adoptarea în domeniul pedagogiei a unor termeni - deveniți concept - n-a stârnit o reacție convingătoare, astfel că limbajul pedagogic a devenit o babilonie noțională: curriculum, tehnologie, management, design, evaluare, instruire, strategie etc. b. Îmbrățișarea aproape fără replică a includerii pedagogiei în retorta atât de analgamată a sintagmei științele educației, care nici măcar nu s-a impus printr-o formulă certă: științele educației, științe ale educației, științe despre educație; aceasta tinde să înlocuiască știința pedagogiei, dar nu și alte științe de vecinătate, cum ar fi psihologie ori sociologia. c. asemenea instabilitate terminologică (formalul care descrie cultura de specialitate) induce o dificultate în codificarea sistemului conceptelor (ca generalizări structurale, construcții mentale) și, ca 53

50 urmare, grație conceptelor (sinonim oarecum cu noțiunile) o știință generează teorii, reflecții, comparații, generalizări, abstracții și construiește paradigme. Neavând o siguranță semantică, pedagogiei îi este dificil să alcătuiască teorii și să construiască modele. Circulația valorilor teoretice e șansă necesară. Pedagogia românească interbelică a adoptat elemente științifice din pedagogia germană și franceză, în funcție de central universitar în care s-a format pedagogul. Când a apărut specificitate în gândirea pedagogilor, prin G. G. Antonescu, I. C. Petrescu, S. Stoian, C. Narly ș.a., aplicarea și validarea acesteia în procesul de învățământ a fost stopată de război și de importul tipului de gândire pedagogic sovietică. Astăzi, din nou putem vorbi de o pedagogie second-hand, fiind o colonie/ o provincie a științelor educației anglo-americane. Să justificăm cu exemplul centrării activității didactice pe obiective, mai apoi a centrării pe competențe. S-au risipit eforturi științifice ale profesorilor români pentru a justifica valoarea (de unde deriva soluția) organizării învățării școlare în funcție de obiectivele educaționale: definiri, taxonomii, operaționalizări, filosofii, proiectări etc. Succesul unui control la nivelul operatorilor (profesori, educatoare, învățători) constă în tehnica determinării și corelării obiectivelor didactice. S-a crezut că învățământul centrat pe obiective reprezintă soluția care rezolvă toate problemele educaționale ale învățământului. Și-a făcut discipoli imediat. Din filosofia educației americane s-a cuibărit în Europa sistemul învățământului centrat pe competențe, urmat de împărtășirea acestuia fără adaptare semantică și fără o dezbatere printr-n dialog generalizat a modelului. Aceeași discipoli ai obiectivelor au devenit competenți în teoria competențelor. Adepții filosofiei obiectivelor au împărtășit modelul competențele în numele unei sincronizări servile cu pedagogia americană. Abia după construcția 54

51 documentelor curriculare oficiale, scientologii educaționali europeni (și români) caută justificări și argumente. Bietul didactician poate observa doar o glisare pe ideile importate pentru o realitate care funcționează în alte condiții socio-umane. În fapt, au fost înlocuite (în Programele școlare) obiectivele cu competențele și atât. Unde se regăsește pedagogia științifică românească în alcătuirea documentelor de politici educaționale? Schimbarea unei viziuni aparent științifice duce la modificarea sensului politicilor educaționale. Rescrierea didacticii din perspective competențelor (practice nu s-au produs schimbări de curriculul, ci o înlocuire a obiectivelor cu competențele ) e o translare a preocupărilor instituțiilor de educație de pe paideia pe competiția profesională, de pe alma mater pe industria educației. Formulele de mai sus au nevoie de o explicație argumentativă. Centrarea curriculumului pe competențe nu mai lasă loc explicațiilor privind formarea tinerilor în spiritual valorilor umaniste, pentru că școlile și universitățile nu au priorități respective, cum ar fi educarea voinței și moralității, a gândirii reflexive și imaginative, a integrării sociale bazate pe principiile umanismului și decenței. Școlilor și universităților li se cer să formeze tinerilor competențe pentru piața muncii vânzând servicii unor clienți prin maximilizarea funcției lor economice ( a avea ). Societatea are nevoie de competenți nu de un ethos social ( a fi ), de indivizi asimilabili de corporații și nu de paideuți (de la paideia), iar ca o consecință crește neglijența unor discipline de învățământ de realizare a unor valori educaționale și calități umaniste. E, în limbaj cotidian, stimulată recentrarea interesului pentru a avea dinspre a fi. Contează ceea ce știe să facă individului nu ceea ce este ca om și cetățean. Atunci, de ce pedagogii și didacticienii se miră de degradarea relațiilor sociale și interumane? 55

52 3. Pedagogi fără pedagogie. Revenim la întrebarea de ce nu avem pedagogie?. Am inventariat în spațiul contemporan 66 de doctori în științele educației (de fapt în pedagogie) cu titlul universitar de conferențiar și profesor, la care mai pot fi incluși alți doctori în științele educației care activează în învățământul preuniversitar. Poate sunt peste 200 desigur mult mai mulți. Toți sunt profesori de pedagogie, dar în activitatea lor de pedagogi (adică experți și cercetători ai fenomenului educațional) au reprezentarea în cărți care de cele mai multe ori au fost mai întâi cursuri (manual) universitare. Doctorii în științele educației îndeplinesc deopotrivă statutul de profesori de pedagogie și de pedagogi. Când (s.n.) conferențiarul x este profesor de pedagogie și când este pedagog? Un manual jonglează cu o cunoaștere deja produsă de alții, uneori chiar sistematizată, alteori clasicizată. Conținuturile educaționale sunt analizate scolastic (L.Vlăsceanu), sunt altfel organizate decât ale colegului de catedră sau din alte centre universitare; unde mai punem faptul că funcționează oligarhia pedagogică, în care unii mai apropiați de centrul de decizie se consideră grup de prestigiu și de influență, iar literatura pedagogică dinafara acestuia e parohială și marginalizabilă. De ce nu avem o pedagogie și deci nici un sistem pedagogic coerent, care să reprezinte temeiul științific pentru arta didacticii? Pentru că în spațiul intelectual pedagogic românesc și european, nu există o procedură asumată de dezbatere a ideilor. Apar volume cu același titlu semnate de autori diferiți, se copiază idei (uneori texte) fără ca o instanță să identifice plagiatul de idei ori doar copypage, se publică articole, prin finanțare, în reviste internaționale de impact, fără idei (după modelul x a spus asta, iar y a spus alta ), manualele universitare devin cărți de autor, iar așa numitele standarde profesionale de promovare sunt statistice, numerice, amalgamate de activitatea profesională, de cercetare și socială. În lipsa unei dezbateri reale în jurul culturii pedagogice de specialitate, 56

53 se acceptă traiul într-o atmosferă conjuncturală, de nepăsare civică, fără participare la competitivitate științifică în vederea rânduirii și ordonării problemelor pedagogice; totodată lipsește spiritul critic al unui număr suficient de pedagogi spre a putea identifica o participare afectivă la dezbaterea de idei pedagogice. Generația actuală nu generează cunoaștere de specialitate, importul de gândire pedagogică se acceptă fără vămuire și fără verificarea calității produselor adoptate de mediul socio-cultural românesc. Justificarea absenței spiritului critic, de dezbatere argumentată (nu emoțională și partizană) a ideilor ține deopotrivă de biografia intelectuală a contingentului de profesori de pedagogie/ pedagogi. Au devenit pedagogi (sau, mă rog, profesori de pedagogie) cadre didactice din învățământul preuniversitar, profesori cu diferite licențe (filologie, matematică, filosofie, fizică, educație fizică, chimie, teologie) care dispun de o precară cultură de specialitate pedagogică. Unii au ajuns chiar conducători de doctorate, deși n-au scris un studiu despre Comenius, Rousseau, Antonescu etc. ori s-au stropit superficial cu zestrea pedagogică națională, europeană ori mondială. Un autentic arbitru pentru asemenea irosiri de autoritate ar fi schimbarea mentalității encomiastice și renunțarea la buna colegialitate în favoarea adevărului. Orice abatere intelectuală ori discurs pedagogic naiv are dreptul la sancțiune publică. Ar fi începutul schimbului de idei, al exercițiului ca argument, pe baza îndoielii și prin promovarea dialogului constructiv, prin dezbaterea reală a problemelor care vântură domeniul educației. Profesorii de pedagogie se nutresc prin cultura generală asimilatoare de informații, cunoștințe, teorii, argumente, paradigme devenite canonice, în timp ce pedagogii emit teorii, dezbat idei, sugerează paradigme, acceptând riscul eșecului dar și al succesului prin confruntare și competiție științifică. Iar într-o asemenea 57

54 dezbatere polemic științifică regulile decenței și principiile argumentelor sunt criterii de seriozitate și onestitate științifică, de politețe într-o polemică. În rest, cârcotirile de pe margini, chibițarea ori etichetarea individului țin de bârfă și de comportament intelectual rudimentar. 5. Soluții. Care ar fi spațiul public pentru dezbaterea ideilor educaționale? Sesiuni științifice, publicații, colocvii, emisiuni televizate, congrese, veți spune. Manifestările științifice periodice sunt deja forme de birocratizare instituțională în care școlile, universitățile și indivizii bifează o activitate zisă de valorificare a cercetării științifice pentru acordarea unor credite profesionale în vederea îmbunătățirii biografiei didactice. În articole se flutură demagogic slogane despre educația interactivă, interdisciplinaritate, învățare integrată, metode activeparticipative, tehnici ale gândirii critice în care se împărtășesc experiențe și se descriu exerciții. Publicațiile de specialitate universitare s-au adaptat cerințelor pretinse de bazele de date internaționale, solicitând studii în limba europeană considerată modernă, având aceeași nevoie de a bifa un articol zornăitor din punct de vedere al cercetării unui aspect educațional. Televiziunile nici nu sunt interesate de vreo dispută de idei, fiind preocupate de spectacol agresiv, cu ton răstit, limbaj antimoral, calomnios și încurajator de adversități. Atunci? Încă o generație ratează pansarea rănilor deschise ale educației identificate de acad. S. Marcus în câteva vulnerabilități: - dezinteresul față de nevoile și drepturile tinerilor; - ignorarea cerințelor societății globarizate; - absența educației pentru o frecventare adecvată a vizualelor antieducaționale; - incapacitatea impunerii unei educații valoric umaniste; - organizarea disciplinară a învățării formale; 58

55 - programe de învățământ nefundamentate pedagogic; - persisitența unei tsunami antieducațional al informalului care sabotează activitatea școlii. Aspectele patologice, pentru a căror identificare optăm, sunt întreținute de lipsa unei responsabilități a experților în educație (adică a celor ce se mai numesc pedagogi) de a oferi soluții științifice, validate pe eșantioane reprezentative și servite politicilor educaționale. De congrese ale pedagogilor n-am mai auzit, așa cum Asociația pedagogilor și-a pierdut din vigoare și și-a diluat activitatea organizațională în apă de ploaie. La întrebarea de ce nu avem pedagogie chiar dacă avem pedagogi (mă rog, profesori de pedagogie), în încercarea de a regăsi un răspuns am răscolit unele probleme ale educației naționale, călăuzit de ideea că lipsește spiritul critic, dezbaterea de idei, competiția științifică și neîncrederea în cunoaștere. Vitalitatea unui domeniu științific, care îi asigură sănătatea, ține de buna funcționare a spațiului de dezbatere, a reflecției autentice. Nu poate un om de știință (fie pedagog, fie profesor universitar care are pasiunea cercetării științifice) să se angajeze într-o dispută de idei dacă nu stăpânește subtilitățile și structurile specialității sale, dobândite prin lectura critică a unor texte de cea mai bună calitate. Pedagogii nu se citesc ei între ei, decât pentru a se cita și a se lăuda unul pe celălalt. Literatura străină intră fragmentar în interesul reflexivității educaționale. Iar textele pedagogice autohtone mocnesc într-un raft bine rânduit, pierzându-și autoritatea. Occidentul și Transatlanticul lansează pe piața ideilor o provocare educațională, care se mestecă prelung la noi; astfel cine critică asimilarea (copierea!) ideilor poate intra în aria ironiei, demodării și arhaicității (vezi inteligențele multiple, învățarea centrată pe client, competențele educaționale etc.). Pedagogia 59

56 națională este una de imitație, în dorința de a se sincroniza și de adapta forme noi la un fond inert, legătura făcându-se prin intermediul standardelor curriculare, procentualizate și măsurate prin numărare cantitativă. 6. Concluzia m-ar înghesui într-un contlon întunecat cu speranțele irosite, cu identificarea încă a unei generații ratate, cu complicitatea vanitoasă a unei culturi pedagogice improvizate. Pedagogia transmite didacticienilor proceduri (formale) nu convingeri fundamentale, iar acest gripaj este livrat școlilor printr-o academică beție de cuvinte neintegrate într-un sistem cu valoare operațională. Dialogul științific pentru un intelectual autentic este măsura adevărului teoriei sale. O realitate adevărată se justifică nu se descrie. O dezbatere a ideilor de mai sus mi-ar da curajul de a săpa la rădăcina unui gând, să-l valorific reflexiv și să simt că particip împreună cu adversarii (preopinenții) mei de idei la construirea unei realități pedagogice vii, dinamice, științifice și adevărate. Am încredere în cohorta de cadre didactice, din rândul cărora au excelat unele prin pasiune, forță, măreție și devotament civic. 60

57 ÎNVĂȚĂTORUL PROMOTOR AL VALORILOR CULTURALE, MORALE, SOCIALE, SPIRITUALE ȘI ECONOMICE Imagini document din ANUARUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR- NORMAL (Regiunea şcolară Banat-Crişana; publicaţie apărută la Imprimeria Editurii Vrerea Timişoara, 1943) Montaj realizat de prof. Vărşăndan Maria Şcoala Gimnazială Nr.19 Avram Iancu Timişoara, jud. Timiş Şcoala primară Jupa-Severin Lucrări în grădină Şcoala primară Şoimoş-Arad Lucrări în grădină Harta regiunii şcolare Timişoara 61

58 Mişcarea cărturărească din Ardeal şi Banat în sec. XVII şi XVIII. Începuturi de cultură didactică Şcoala primară de stat Bocşa-Montană, Caraş 62

59 Şcoala primară de stat Ferdinand Severin Şcoala primară de stat Sânnicolaul-Mare Timiş-Torontal Şcoala primară de stat - Remetea Timiş-Torontal 63

60 Şcoala primară Nr. 2 Fete - Timişoara Şcoala de copii mici Nr. 9 Timişoara Şcoala primară de stat Radna-Arad Şcoala de copii mici Nr. 6 Timişoara. Jocuri educative 64

61 Şcoala primară din Tulca jud. Bihor Lecţie în clasă Şcoala primară urb. Nr. 17 Arad. Sală de clasă Şcoala primară Făget Severin. Colţul Eroilor Raportul întinderii terenurilor şcolare pe judeţe Arad, Bihor, Caraş, Severin, Timiş 65

62 Şcoala primară Nr. 6 Fete Timişoara. Năvăditul pânzei Şcoala primară Bocşa-Montană Caraş. Lucrări în atelierul de tâmplărie Expoziţia şcoalelor din reg. Timişoara. Şcoala normală de fete Lugoj 66

63 Expoziţia şcoalelor din reg. Timişoara. Şcoala de copii mici Şcoala primară Nr. 8 Băieţi Timişoara. Ajutorarea invalizilor 67

64 Şcoala primară urbană mixtă Beiuş Bihor. Cantina şcolară Şcoala primară urbană nr. 17 Arad. Capela şcolii 68

65 Şcoala de copii mici Nr. 6 Arad. Reprezentaţie teatrală Casa Învăţătorilor Bănăţeni Timişoara. Internatul de băieţi. Str. Remus Nr. 14 Casa Învăţătorilor Bănăţeni Timişoara. Internatul de fete. Str. Gh. Doja Nr

66 Asociaţia Învăţătorilor din jud. Arad Casa Învăţătorilor Domnul ministru I.C. Petrescu în mijlocul organelor de control din Banat, Crişana şi Ardeal Şcoala normală de băieţi Arad 70

67 CINSTE ŞI RESPECT... DASCĂLILOR Prof. Zlatinca Neamț CJARE Timiş / Şcoala Gimnazială Nr. 18 Timişoara Pe marea scenă a vieţii sociale, fiecare dintre noi suntem artiştiinterpreţi ai propriei existenţe, mai buni sau mai puţini buni, mai sinceri sau înconjuraţi de neadevăr, însă din noianul de profesii întâlnite în societate, cea de dascăl este altfel. De ce? Pentru că de ea depind toate celelalte, ea având menirea de a crea însuşirile de care are nevoie copilul pentru acumularea de cunoştinţe, formarea de priceperi şi deprinderi multiple. Materialul cu care lucrează educatorul nu este un lucru, un obiect oarecare, ci este un lut viu care necesită în prelucrarea lui multă voinţă, răbdare şi... iubire pentru sufletul altuia. Da, pentru a fi dascăl trebuie să dai dovadă de dăruire şi satisfacţie sufletească, deoarece el a fost şi este unul din pionii principali ai şcolii şi ai comunităţii în care se afla instituţia şcolară. Indiferent de societate, învăţătorul a trebuit să fie un element de echilibru între ştiinţă (explozia informaţională) şi artele pedagogice. Amintim aici: arta de a învăţa sau de a convinge, de a trezi interesul sau de a potoli curiozitatea, de a mări voinţa sau de a combate pasiunile, de a determina sau suprima reacţii, de a preda şi expune sistematic sau cea de a uita. Dar cum societatea este într-o continuă schimbare, adaptarea dascălului la mersul şi evoluţia societăţii este inevitabilă şi necesară, asemenea unui regizor sau actor care realizează mereu alte şi alte scenarii. 71

68 Cum ar arăta portretului general al dascălului? Un adevărat expert în arta de a-i învăţa pe toţi toate, un super-erou în ochii elevilor săi, un sfătuitor căutat de părinţi pentru învăţăturile pe care le dă referitor la comportamentul şi instruirea copilului şi, nu în ultimul rând, un exemplu pentru comunitatea în care trăia şi îşi desfăşura activitatea. Este o persoană care dă dovadă de multă amabilitate pentru a câştiga încrederea elevilor săi, impresionând prin siguranţă, calm, forţă, distincţie, nobleţe, având totodată capacitatea de a crea iluzia superiorităţii prin magia ţinutei, a tonului, a gesturilor, supraveghindu-şi în permanenţă stilul, expresiile şi dicţia. Este un foarte bun ascultător al problemelor mărunte sau mari care apasă pe umerii cruzi şi plăpânzi ai elevilor din clasa lui, manifestând atenţie sporită, afecţiune, simpatie şi tandreţe. Nu trebuie uitat însă că înainte de toate educatorul este şi el OM, cu slăbiciuni şi limite, cu vise împlinite sau imposibil de atins, cu sentimente de multe ori contradictorii, cu energie şi putere de înţelegere în funcţie de context. De aceea, dascălul nu s-a simţit niciodată confortabil în postura de profet sau super-erou. A ştiut întotdeauna să-şi lase în pragul sălii de clasă necazul, bucuria, neliniştea, păşind dincolo cu zâmbetul pe buze, cu calm şi dragoste faţă de aproapele. Nu doreşte ca cineva să-i cunoască neajunsurile sau îngrijorarea, nu vrea ca acestea să fie vizibile pentru ochii celor din jurul lui, deşi aceste sentimente şi atitudini sunt normale pentru orice om. De ce procedează aşa? E simplu: el are demnitatea lui aparte, care îl diferenţiază de ceilalţi intelectuali, fiind un model de viaţă şi comportament pentru copilul sau tânărul în devenire. Dacă facem o incursiune în trecut şi încercăm să ne reamintim imaginea învăţătorului nostru, cu siguranţă că nu va fi o figură ştearsă. Dacă vom avea la dispoziţie şi câteva fotografii, gândurile şi 72

69 emoţiile ni se vor proiecta în acea perioadă. Căldura şi lumina ne vor inunda sufletul! Ce se întâmplă totuşi în zilele noastre? Unde este respectul şi atenţia pe care ar trebui să le-o acordăm dascălilor pentru efortul şi dăruirea sufletească depusă? Şi totuşi... speranţa că binele învinge ne va călăuzi să trecem peste aceste vremuri tulburi pentru societate, viaţă şi suflet! Dascălii vor tinde a fi enciclopedii ambulante înzestrate însă cu sentimente, vor trece prin lume şi prin viaţă fără a fi vreodată siguri că ceea ce au ales pentru devenirea lor a fost cu adevărat bine! 73

70 74 DASCĂLII NOŞTRI Învăţător Grijincu Aurel Şcoala Gimnazială nr.13 Timişoara Profesor Grijincu Floare G.P.P. nr. 23 Timişoara Se spune că dascălii nu au apărut întâmplător în aceasta lume. DUMNEZEU i-a trimis pe pământ pentru a împărţi Lumina şi Căldura prin ceea ce au la îndemână MINTE ŞI SUFLET. Cine poate să bată la porţile pline de sensibilitate ale sufletelor de copii decât DASCĂLUL? Cu sufletul lui mare, cu mintea iscusită modelează precum un sculptor suflete umane. Ei aduc un zâmbet, hrană sufletească şi ştiinţă pentru tot ce-i mai bun în viaţă. Generic, acum, se numesc cadre didactice. Foştii elevi, mai buni sau mai slabi la învăţătură, îşi amintesc cu nostalgie şi plăcere de ei. Dascălii le-au pus pentru prima dată condeiul în mână, i-au învăţat alfabetul, i-au învăţat să citească şi să socotească, le-au făcut cunoştinţă cu tainele ştiinţelor, i-au îndrumat spre meserii şi profesii, în care unii dintre elevii mai destoinici au făcut cariere strălucite. Ei, dascălii, i-au creat atât pe muncitori, pe intelectuali cât şi pe politicieni. Deşi astăzi şcoală nu mai este ceea ce a fost, tehnica modernă încercând să se impună tot mai mult, ea rămâne un element fundamental al formării tinerilor, mai ales datorită unor dascăli dedicaţi şi inimoşi. Deşi elevul de astăzi este tot mai mult atras de noua tehnologie, dascălul rămâne "busola" care poate şi trebuie să ghideze minţile spre adevăr şi realitate, spre cultură,valori morale şi metode de afirmare. Astăzi, ca şi ieri, dascălul se dovedeşte indispensabil, în ciuda unor voci ce cred că elevii de astăzi sunt mai deştepţi decât cei de ieri şi pot învaţă prin "corespondenţă ". Credem tot mai mult că dascălii

71 sunt simpli mânuitori de informaţii, de la care învăţăm calculul şi nu misterul cifrelor, regulile gramaticii şi nu spiritul viu al limbii, alcătuirea pământului şi nu frumuseţea lumii, formule şi reacţii chimice şi nu miracolul continuei transformări şi interacţiuni a materiei, sau aride formulări filosofice şi nu gândirea însăşi. Dascălii sunt ca nişte stejari. Ramurile lor găzduiesc o lume întreagă. Sub coroana lor se adăpostesc generaţii de trecători, zăbovind fiecare o vreme, rezemaţi de trunchiul solid, captând parcă seva copacului şi dobândind tăria de a merge mai departe. E loc pentru fiecare. Dascălii sunt izvoare cu apă limpede, cristalină. Nu le pasă cine şi câţi se apleacă să bea, atâta vreme cât le pot astâmpăra setea. Sunt ca razele soarelui care încălzesc fără discriminare pe toţi, buni sau răi. Dascălii sunt călăuze iscusite ce însoţesc minţile neexperimentate ale elevilor în fundamentale călătorii de explorare, sunt cei care despică firul cunoaşterii, încurajându-i mai apoi să-l împletească la loc, fiecare în felul lui. Ei sunt cei care trebuie să îi îndrume pe elevi să crească astfel încât să nu le fie ruşine să-i privească drept în ochi când se vor întâlni peste ani. Pe de altă parte, dascălii nu sunt eroi invulnerabili, deţinătorii absoluţi ai adevărului. Sunt oameni cu slăbiciuni şi pasiuni, care stăpânesc, însă, dificilul meşteşug de a-şi lăsa grijile la uşa clasei, sunt oameni care, fără a cunoaşte toate tainele lumii, au harul de a trimite elevii în căutarea lor. A fi dascăl este o ştiinţă, o artă care modelează copilăria, adolescenţa şi o bună parte din tinereţea omului. Doar iscusinţa şi răbdarea dascălilor poate face să înflorească talentele, înclinaţiile, vocaţiile, aptitudinile elevilor. Dăscălia este o vocaţie, este calea spre cuvinte şi metode potrivite, spre răbdare, înţelegere, apropiere şi respect. Ar fi multe de spus despre dascălii noştri, cei la care a apelat Spiru Haret să fie făclia de culturalizare a satelor, să fie cei care au 75

72 devenit eroi în războaie, cei care pregătesc câştigătorii de olimpiade naţionale şi internaționale. De aceea vrem să încheiem cu una dintre cele mai frumoase şi mai adevărate legende închinate învăţătorului ( Legenda spune că atunci când DUMNEZEU a creat învăţătorul a chemat toţi îngerii şi i-a întrebat: - Cum ar trebui să fie un învăţător? Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri : - Să-i iubească pe copii! - Să rămână mereu elev, învăţând continuu pentru a transmite învăţăceilor lui cunoştinţe actuale şi de valoare! - O fiinţă care să rămână veşnic tânără, amabilă, înţelegătoare, modestă, creativă şi corectă! 76

73 PROFESIA DE DASCĂL- O STARE DE SPIRIT Prof. Sibinszki Viorica Liceul Teoretic Gătaia Oricât ar dori o societate bulversată de promovarea cu preponderență a nonvalorilor, să reducă activitatea dascălului doar la cele patru cinci ore pe zi la clasă, nu poate, căci adevărul stă scris cu litere de foc în sufletul și mintea generațiilor de copii, care peste ani rostesc cu recunoștință: Am avut un dascăl exigent, dar bun! Lui pot să-i mulțumesc ceea ce sunt. Dascălul se naște cu o chemare mistuitoare, venită din adâncul ființei sale, pe care nu o caută, ci o descoperă și o acceptă cu bucurie, de a se dărui total celor din jur. Vocația sa este de a oferi cunoaștere, educație, dragoste și respect, de a investiga în cele mai ascunse unghere ale personalității în devenire, pentru a descoperi valoarea umană existentă în fiecare individualitate, pe care,mai apoi, să o modeleze după identitatea specifică fiecăruia. A modela înseamnă a crea și, ca orice creație, implică știință, dăruire, suferință, sacrificiu și, dacă opera este reușită, satisfacție. De aceea, să fii dascăl nu este o meserie, nici o profesie, este o stare de spirit de care nu te poți debarasa ca de o haină uzată, niciodată. Înseamnă: neliniște, frământare, grijă, insomnie, o continua nevoie de cunoaștere, de autodepășire, pentru că trăiește cu certitudinea că nu are voie să dea greș. Elevii săi trebuie să fie capabili să înfrunte încercările vieții cu seninătate, cu încredere în forțele proprii, cu curaj. Nu se pierde în meandrele întrebărilor existențiale. Știe precis care-i este rostul pe această lume: cel de vizionar. Muncește ancorat în prezent având ca obiectiv un viitor redefinit, în care fiecare membru al societății să-și găsească locul și rostul, în care 77

74 cooperarea, întrajutorarea și toleranța între oameni să existe ca o realitate firească. Munca dascălului e mai grea și mai mare decât lucrarea mâinilor, spunea Ioan Gură de Aur, înțelegând că fiecare om poartă în structura ființei sale amprenta eternă a dascălului ce i-a aprins lumina propriei sale conștiințe. 78

75 EXCLENȚA SA... ÎNVĂȚĂTORUL prof. Chiu Ecaterina-Vasilica, Scoala Gimnazială,,Anghel Saligny Banloc Totul curge, totul se schimbă, nimic nu stă pe loc spunea Heraclit. ( ) Goana timpului ne face, adeseori, să nu remarcăm schimbările rapide care se petrec în jurul nostru, iar dacă, totuşi, o facem, de cele mai multe ori memoria se supraîncarcă, iar noi le uităm surprinzător de repede. După un timp mai îndelungat, schimbările recente intră în viaţa noastră şi le lasă în ceaţa vremii pe cele anterioare, multe fiind uitate doar după câteva generaţii. Cela ce nu poate fi dat uitării este primul dascal, învățătorul, care rămane veșnic în memoria omului, care rămâne viu chiar dacă a plecat demult, care se prelungește prin fiecare suflet pe care îl modelează,,după chipul și asemanarea sa, omul care fie că îmbrățisează aceeași meserie, fie că face cu totul altceva în viață nu-l poate uita. Cred ca numai un dascăl poate vorbi despre un dascăl își poate elogia cel mai bine, mai frumos, mai cu adevarat, mai sincer modelul pe care l-a avut și pe care îl urmează, numai el știe ce implică această misiune atît de importantă lăsată de Dumnezeu pe aceasta lume, înscrisă în nomenclatorul meseriilor existente și care se regăsește în,,centralizatorul care oficializează și înmatriculează această funcție didactică. Spunea Henry Adams că,,un învățător are efect asupra eternității, nu se poate spune niciodată unde se oprește influența sa. Nu ma voi opri la un dascăl anume, la unul din dascălii mei, ci voi încerca să aduc omagiu Excelenței Sale dascălul, celui cu vocație de învățător, de apostol al cunoștintelor, de martir pentru o cauza nobilă care este școala, de lumina care luminează drumul 79

76 către cunoaștere, către învățătură, de foc ce arde pentru meseria lui și nu se stinge la cea mai mică ploaie sau furtună,și, mai presus de toate la Excelența Sa cel ce iubește, iubește necondiționat până la epuizare, iubește viața, copiii care-i sunt încredințați, iubește toată creația, frumosul, adevărul, dreptatea. El este lumina Lumii, sarea Pamântului, gustul Lumii, el dă sens Lumii, smerit, cu inima curată, care știe și poate să ierte, să rabde până la capăt, capabil de sacrificii, care se jertfește pe Altarul Școlii în fiecare zi și pentru fiecare generație, care-și cunoaște foarte bine misiunea la care a fost chemat și care,,caută ceea ce a găsit și găsește ceea ce i s-a pregătit (Pascal). Excelenţa Sa nu are cont în bancă. Nu are vilă cu douăzeci de camere. Nu are afaceri prospere prin ţară. Excelenţa Sa are un suflet cât galaxia. Are riduri şi fire albe de la generaţiile care sunt şi de la cele care au fost. Excelenţa Sa îşi mobilează viaţa cu extemporale, teze, concursuri. Rareori se gândeşte la ultimul strigăt al modei Desele-i preocupări sunt legate de programe, perfecţionări, examene. De cele mai multe ori şlefuieşte nestematele altora. Pentru ele vinde pe bani mărunţi secundele fiilor lui. Excelenţa Sa trudeşte viaţa-ntreagă la secera ascuţită a lunii, semănând pulberi de aur peste seminţele ce stau să- ncolţească. Uneori, ochelarii i se acoperă de roua amară, dacă un fost elev, ajuns senator, îi uită în anticameră ca pe un obiect decorativ. Alteori zâmbet de rodie îi inunda obrajii, când un necunoscut, pe stradă, îşi scoate pălăria în faţa lui: Bună ziua, Domnule profesor, eu sunt Excelenţa Sa nu-şi numără anii după buletin, ci după vârstă mereu aceeaşi, care înfloreşte în bancă. Constată cu surprindere într-o zi că trebuie să iasă la pensie şi nu înţelege de ce inima lui, cu doua preinfarcte, bate ca la optsprezece ani. Excelenţa Sa, ca un pui de căprioară în bătaia puştii, nu ştie că se aseamănă cu sfinţii. Ei au dăruit. El se dăruieşte. Cel de Sus i-a hărăzit loc înalt în izvorul 80

77 Luminii, loc plin de verdeaţă, din care Măria Sa, Dascălul, să poată priveghea şi de dincolo pruncii sufletului său. Vrednic este cel care munceşte pentru obşte! R. Kipling. Excelenta Sa... Învăţătorul... câtă înţelepciune şi câtă meditaţie. Rege şi filozof, înger şi creştin, sclav şi aristocrat, muză şi zeu. Iubite dascăl, sufletu-ţi cere frumosul ce arde ca o lumînare în vid. A crescut şi creşte plugari, fîntînari, medici şi economişti, jurişti. A semănat şi seamana un lan de lumină în inimile elevilor lui, pentru aceasta merită închinare : Acesta ţi-e harul, aceasta-i chemarea, Să sapi în adîncuri, să dai de izvoare, Şi-ncet să le urci cu ochii spre soare Din care îngenunchind Să bea oricine în Rugăciune de Sărbătoare. Ce inimă mare trebuie să ai ca zi de zi, an de an, s-o împarţi tuturor! Şi ce suflet bogat şi răbdător. Şcoala pentru fiecare dintre noi rămâne a fi o insulă specială a copilăriei noastre! Cel matur niciodată nu se poate întoarce acolo! Doar dascalii au o viză de reşedinţă permanentă pe această insulă. Deoarece şcoala pentru ei e o adevărată casă, iar copiii ajutorul lor. Bibliografie: 1. Aurel Scorobete - Didactica. Limbă şi literatură, editura Eubeea, Timişoara, 2000; 2. Dumitru Mihăilescu, Melente Mica, Silvius Cureteanu Limba şi literatura română, editura Servo-Sat, Arad, 1996; 3. Ion Drăgan, Ioan Nicola - Cercetarea psihopedagogică, editura Tipomur, Târgu Mureş, 1995; 4. Iulian Negrilă - Repere psihopedagogice şi metodice, editura Multimedia Internaţional, Arad,

78 ÎN SATUL ALB prof. Florica Munteanu-Cuc Liceul William Shakespeare Timișoara În satul alb, pe uliți, un om ades' se-oprește, Schimbă o vorbă-două cu cei ce-i ies în cale, Apoi, cu pasul moale, spre zare el pășește, Spre casa lui, tot albă, de dincolo de vale. E-nvățătorul!" spune un om cu plete ninse Și-și scoate-n graba mare căciula-n fața lui... Așa a fost și tac'-su, dar el pe front se duse... Și-alt om ca el prin sate, ca el, nu, zău că nu-i!" Și satul alb, spre seară, în roșu-și zugrăvește Acoperișuri calde ce-acum tăcute sunt. Pe valea de jăratic și timpul amurgește Și iarăși și copacii au frunzele în vânt......la margine de lume, parcă nu-i mai la poartă Ca-n vremile bătrâne, blajinu-nvățător, Să-mpace cu-a lui vorbă orice pricină, ceartă, Căci străin le e-acuma al său rost, tuturor... În satul vechi, cu case și-acoperișuri roșii, Un om pășește-n seară spre țintirimul gol... Acolo-i sunt părinții, acolo și strămoșii, Și corbi de gânduri sumbre tăcerii dau ocol. Nu, n-am să las eu satul să uite și trecutul, Dacă prezentu-n vremuri deoparte l-au lăsat...! De-aș răscoli pământul de-a latul și de-a lungul, Eu n-am să uit vreodată de unde am plecat...!" 82

79 ... Și n-a uitat. Tot singur, din a sa odăiță, Încă privește-n zare, în zori ce tot se-albesc, Îmbrățișând pământu-n privirea-i ostenită Și ceru-n rugăciunea spre Tatăl cel Ceresc. Își pregătește în pace plecarea, într-o seară, Spre alt tărâm, spre care grăbește a porni, Știind că timpu-acela, de seceriș, de vară, După trudă și lacrimi de veacuri, va veni... 83

80 84 Figuri de dascăli

81 EMILIA LUNGU PUHALLO, PRIMA ÎNVĂȚĂTOARE ROMÂNCĂ DIN BANAT prof. dr. Daniela Văleanu, Liceul Pedagogic Carmen Sylva, Timişoara Doamna Emilia Lungu Puhallo este cea mai distinsă învățătoare din Banatul generației sale, adevărată deschizătoare de drumuri pentru învățământul bănățean. A fost, de altfel, o foarte apreciată scriitoare și publicistă. Emilia Lungu Puhallo este fondatoarea primei reuniuni a femeilor din Banat, dar și a primei şcoli de fete din zona Banatului. Este, totodată, prima româncă învăţătoare din Banat. Emilia Lungu Puhallo, prima învăţătoare româncă din Banat La 23 octombrie 1853, la Sânnicolau-Mare, județul Timiș, în familia profesorului, publicistului şi fruntaşului bănăţean Traian Lungu şi a Eufemiei Popa, se naște o fetiță, pe care, așa încât a intrat, încă de la vârsta de doi ani, la școala tatălui ei. Prin urmare, a fost firesc faptul că, pe când avea doar cinci ani, fetița știa deja să scrie și să citească. A urmat cu succes studiile elementare în orașul natal, pentru ca, mai apoi, să continue cu alte patru clase secundare, la Claustrul Notre-Dame, din Timișoara Fabric (Lampel-Gase). Aici, de-a lungul celor patru ani, într-un profund spirit catolic şi german, a primit o solidă cultură religioasă, câteva elemente de cultură generală şi a studiat 85

82 86 pianul. În urma acestor studii secundare, Emilia Lungu a învăţat la perfecţie să scrie şi să vorbească limba germană, aşa explicându-se uşurinţa cu care ea a făcut ulterior și traduceri în această limbă. Fiind pasionată de lectură încă din fragedă copilărie, unchiul său, poetul Iulian Grozescu, i-a inspirat interesul pentru literatură şi poezie; astfel că, încă din timpul adolescenţei, ea și-a început colaborarea la revistele Familia şi Biserica şi Şcoala. Cultivată şi emancipată, pătrunsă de idealuri feministe, și-a dorit foarte mult înfiinţarea unei şcoli de fete pentru femeile române din Banat, urmărind constant acest obiectiv; dar scopul ei îndrăzneţ nu putea fi lesne îndeplinit, mai ales în acele vremuri. Nu era obișnuită, însă, cu înfrângerile, astfel că, în 1872, abia ajunsă la vârsta majoratului, Emilia Lungu a fondat mai întâi, la Timişoara, prima reuniune de femei din Banat, cu numele Reuniunea Damelor. Foarte tânără încă, dar foarte activă şi pricepută, la şedinţa de constituire a ţinut o lungă expunere, dezvoltându-şi planul de a se întemeia în cel mai scurt timp o şcoală de fete, în cartierul Fabric. Iniţiativa s-a dovedit a fi un real succes. Această Reuniune organiza diferite iniţiative şi diverse evenimente sociale cu mare trecere în societatea timişoreană. Astfel, s-au desfăşurat şedinţe regulate în localul şcolii româneşti din Fabric şi s-au organizat cursuri de dansuri româneşti la care se învăţa îndeosebi romana. Un deosebit impact l-a avut Balul românesc, cu concursul elevilor și studenților din Alumneul român,

83 ca organizat în scopul strângerii de fonduri pentru înfiinţarea şcolii românești de fete. Prin prezenţa la eveniment - desfășurat la Berăria din Fabric a întregii elite româneşti din Timişoara, acesta s-a dovedit a fi un succes neaşteptat, fiind cea dintâi manifestare publică a femeilor românce din Banat. Deși era foarte perseverentă, Emilia Lungu nu a reuşit să obţină concesiuni pentru înfiinţarea şcolii de fete la Timişoara, așa că a apelat la dr. Pavel Vasici Ungureanu, inspector școlar şi la episcopul Ioan Meţianu din Arad. Cu ajutorul acestora, a reuşit, în cele din urmă, să înfiinţeze prima şcoala de fete într-un sat din apropierea Timişoarei, la Izvin. După unele surse, evenimentul a avut loc în anul 1874, dar, din studiul aprofundat al prof. dr. Florin Zamfir, aflăm că, deşi decretul de numire a Emiliei Lungu ca învăţătoare la această şcoală a fost datat cu 13 noiembrie 1875, cursurile au început cu un an mai târziu, la 3 octombrie 1876, când a fost finalizată clădirea instituţiei de învăţământ. Din studierea Prospectului şcolii de fete, realizat de Emilia Lungu, se poate observa că instituţia de învăţământ urma să fie împărţită în trei secţiuni: I. Şcoala primară inferioară, cu patru clase; II. Şcoala normală superioară, cu şase clase; III. Şcoala de industrie şi economie casnică. Datorită pregătirii ei superioare, a fost numită învăţătoare în noua şcoală, cu toate că nu absolvise cursurile de profil. Emilia Lungu a devenit, astfel, prima învăţătoare româncă din Banat. Timp de doi ani, a predat la Izvin, perioadă în care a urmat şi cursurile Institutului Pedagogic din Arad, ceea ce i-a adus, după patru ani, titlul de învăţătoare. 87

84 88 Totuși, la insistenţele mamei sale, Emilia Lungu s-a întors, mai târziu, la Timişoara. Aici a început o intensă activitate culturală şi publicistică, colaborând la diverse ziare şi reviste. N-a publicat însă, cu numele ei, ci sub diverse pseudonime Bănăţeanul Moş, Bănăţeanul Călător sau Bănăţeanul June. În anul 1887, la 21 mai (stil vechi), Emilia Lungu se căsătorea cu locotenentul de origine nobiliară croată Isac Puhallo, din armata austro-ungară. Şi-a urmat soţul în garnizoanele unde era detaşat, mai întâi la Sarajevo. Aici, Elena Lungu Puhallo a colaborat la ziarul Die Post, editat de Milena Mrazevatz. S-au mutat apoi la Mostar, până-ntr-o zi când Emilia s-a întors la Timişoara, pentru a da naştere unui copil. În august 1891, a venit pe lume copilul Emiliei şi al lui Isac, un băiețel care-a primit numele de botez Eugeniu. Dar bucuria nașterii sale a fost prea curând întunecată de o mare nenorocire care s-a abătut asupra familiei: la doar zece zile de la naşterea lui Eugeniu, ca un trăznet, a venit știrea morții lui Isac, la Mostar, Herţegovina. Apoi, la scurt timp după aceea, la 12 septembrie 1891, la numai o lună şi cinci zile de viață, s-a stins și Eugeniu, unicul copil al Emiliei. Șirul necazurilor părea să nu se mai sfârșească Lovită crunt de soartă prin dubla tragedie a pierderii soţului şi copilului în interval de numai câteva săptămâni, începând cu anul 1891, Emilia Lungu-Puhallo se dedică scrisului şi literaturii. De-acum, publică numeroase articole, foiletoane și nuvele. După cum amintește prof. dr. Florin Zamfir, Emilia Lungu a publicat un număr mare de poezii în revista Familia din Oradea, condusă de Iosif Vulcan. A scris 24 de nuvele publicate în: Familia, Amicul familiei, Noua bibliotecă română, Dreptatea, Dreptatea poporului, Drapelul (Lugoj), Drapelul (Chicago-S.U.A.), precum și Duminica - studiu social, care e premiat, Fiica învăţătorului - nuvelă istorică cu subiect din anul 1848, Voluntarul, Rezervistul,

85 Vagabondul, O pildă - nuvelă care urmărea combaterea alcoolismului, Călătoria prin Bosnia-Hertzegovina, Istoria şcoalelor româneşti din Timişoara, Istoria primei şcoale româneşti de fete din Banat și încă altele. Se pare că cea mai profundă scriere literară a Emiliei Lungu este nuvela Nicolae Ţârcovnicu, în care descrie viaţa zbuciumată a scriitorului Nicolae Filimon, autorul romanului Ciocoii vechi şi noi, care era literatul ei preferat. Emilia Lungu a scris peste 30 de articole şi studii asupra problemelor de educaţie, sociale şi naţionale, printer care: Educaţia naţională, Educaţia femeii române, Instrucţiunea femeii române, Femeia şi influenţa ei, Bănăţenii, Noi românii, Graiul bătrânesc, Şcoalele noastre. Deosebit de interesant și complex s-a dovedit a fi studiul despre femeia română, publicat în ziarul lugojean Drapelul. Emilia Lungu a scris și un roman, Elmira, care a făcut senzaţie în epocă, fiind publicat ca foileton în revista Familia. Numele ei apare în toate revistele ardelene mai însemnate ale vremii. Chiar Regina Elisabeta a României s-a interesat îndeaproape de prima femeie româncă care s-a încumetat să scrie un roman. Pentru activitatea ei, în anul 1904, Emilia Lungu Puhallo a fost decorată cu ordinul Steaua României de către însăși Regina Elisabeta. După ce învăţătorul Emeric Andreescu editase în anul 1905, la Timişoara, Dreptatea poporului, renunţă la conducerea ziarului în favoarea Emiliei Lungu, care devenea astfel şi prima ziaristă profesionistă din Banat. În articolele ei, după cum subliniază dr. Florin Zamfir, îndeamnă tineretul la păstrarea limbii străbune, militează pentru înfiinţarea unei mitropolii la Timişoara, critică intransigenţa sârbilor care nu se puteau împăca cu independenţa ierarhică a românilor ortodocşi şi fixează 89

86 programul gazetei, al cărui ţel principal era lupta pentru apărarea drepturilor şi intereselor poporului român. Prima româncă învățătoare din Banat s-a stins din viaţă la 16 decembrie 1932, în casa ei din Timişoara. A fost înmormântată alături de părinţii şi de copilul ei, în cimitirul din Calea Buziaşului. În 1972, locul mormântului fiind considerat părăsit, a fost vândut; peste el s-a ridicat un cavou al altcuiva La sesizarea lui Aurel Cosma, Asociaţia Scriitorilor din Timişoara a luat măsurile necesare pentru strămutarea osemintelor într-un loc de veci nou. Emilia Lungu Puhallo rămâne în conștiința noastră ca fiind fondatoarea primei reuniuni a femeilor din Banat Reuniunea Damelor"; cea care a deschis prima școală de fete din Banat, la Izvin; apreciată pentru scrierile ei din numeroase ziare și reviste, dar și pentru ale sale poezii, nuvele și schițe. Emilia Lungu Puhallo este cea mai distinsă scriitoare și Prospectul redactat de cea mai valoroasă ziaristă și Emilia Lungu pentru înfiinţarea unui institut de învățătoare româncă din Banat în fete perioada generației sale. A fost o figură complexă, care a marcat profund viața socială și culturală a Timișoarei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ocupând un loc marcant în conștiința colectivă a contemporanilor. În semn de-aducere aminte, numele Emiliei Lungu Puhallo îl regăsim în numele câte unei străzi din Timișoara, Arad și București. Pe casa ei din Timișoara a fot pusă o placă comemorativă. 90

87 Prospectul redactat de Emilia Lungu pentru înfiinţarea unui institut de fete Bibliografie: Florin Zamfir, Școala și societatea românească din comitatul Timiș, între anii , Editura Marineasa, Timișoara, 2009, pp ; Aurel Cosma, Bănăţeni de altă dată, vol. I, Timişoara, 1933; Aurel Cosma, Prin Timişoara de altă dată, Editura Facla, Timișoara, 1977; Notă explicativă: Fotografiile au fost oferite și publicate cu acordul prof. dr. Florin Zamfir. 91

88 GRANDIOASA MANIFESTARE DE LA BECICHERECU MIC ÎN MEMORIA PREOTULUI-ÎNVĂȚĂTOR DIMITRIE ȚICHINDEAL Prof. univ. dr. Anton Ilica (învățător) Universitatea Aurel Vlaicu Arad Voi începe cu câteva considerații despre Biografia celui care a permis o asemenea mobilizare intelectuală și civică. Dimitrie Țichindeal (n. 1775, Becicherecu Mic - m. 1818, înhumat la Becicherecu-Mic) ajunge preot (în Becicherec) și învățător (Becicherec, Belinț, Bergsău) în urma unor cursuri scurte de normă, e capelan în campania antinapoleoniană (1806) și apoi numit, în 1812, catehet și senior al Preparandiei Valahice din Arad. Cel numit de Eminescu gură de aur este mult mai cunoscut în mediul românesc pentru activitatea sa literară. Încă din 1802, Țichindeal traduce un volum al lui Obradovici pe care îl publică la Buda cu titlul Sfaturile a înțeleagerii cei sănătoase prin bine înțeleptul Dositei Obradovici întocmite, iar acum întâia dată întoarse despre limba serbească și întru acest chip în limba daco-românească așezate. Pe atunci, Dositej, călugărul peregrin, se află în cine știe ce bibliotecă din vreo țară europeană sau poate în Rusia, ori Turcia, ori Anglia. Era o traducere din limba sârbă, pe care Țichindeal o cunoștea din satul natal, localitate cu populație mixtă, sârbească și românească: mă bucur, iubite cititoriule, că știu sârbește, că pot înțelege cărțile domnului Dositej Obradovici și mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut în zilele cărților lui. De altfel, întreaga corespondență purtată de catihetul și seniorul Preparandiei arădene cu autoritățile ierarhice clericale, precum și cu ilirul Uroș Nestorovici, inspectorul suprem școlar, era redactată în limba sârbă. Prin urmare, era un bun cunoscător al limbii sârbe. 92

89 La doi ani după stabilirea lui Dositej Obradovici în Serbia, în 1808, Dimitrie Țichindeal traduce în românește un alt volum al acestuia, căruia îi dă titlul Adunări de lucruri moralicești de folos și spre veselie prin Dositej Obradovici întocmită, iar acum în limba daco-românească traduse prin părintele Dimitrie Țichindeal. În prefață, Țichindeal aduce laude marelui luminator al poporului său, Dositej Obradovici, iar volumul îl dedică lui Grigorie Obradovici (nepotul lui Dositej) pe atunci, director al Școlilor bănățene, personaj activ și influent, cum îl caracterizează criticul Nicolae Iorga. După învățatul roman din Serbia, regretatul Radu Flora, Dimitrie Țichindeal, preot, apoi catihet al Preparandiei valahe din Arad, cu ambiții literare (scrie și versuri), traduce patru dintre operele lui Dositej Obradovici (una rămâne în manuscris) și este un mare admirator al cunoscutului scriitor sârb 1. Cea mai mare vâlvă a stârnit-o volumul Filosofice și politice prin fabule învățături morale, întocmit de parohul Becichereșului Mic și al Școlilor preparande din Aradul-Vechi, catihet D. Țichindeal, publicată la Buda în Se crede că publicarea acestui volum a contribuit la destituirea lui Țichindeal de la conducerea Preparandiei din Arad. Volumul de fabule a stârnit o adevărată literatură critică, iar Ion Eliade Rădulescu, Mihai Eminescu, apoi Călinescu, Iorga îl includ între scriitorii români. Un eveniment spectaculos şi cu rezonanţe naţionale este organizat în 4 decembrie 1932, la Becicherecu-Mic 2, cu prilejul dezvelirii Monumentului Dimitrie Ţichindeal, sub genericul Pro Ţichindeal. Ediţia specială a revistei de cultură Coloana infinitului, editată de Asociaţia culturală Constantin Brâncuşi din Timişoara 3, relatează desfăşurarea despre amploarea manifestării, preluând din ziarul Vestul (Timişoara) reportaje şi impresii ale 1 Radu Flora, Dositei și Țichindeal I, în Lumina, Novisad, ian.-dec. 1967, p Intre , localitatea Becicherecu Mic primește numele Țichindeal. 3 Coloana infinitului, an. VIII, vol. II (nr. 53), 2005, Timişoara, pusă nouă la dispoziţie de Ioan Popovici, cadru didactic în localitatea Belinţ. 93

90 participanţilor. Revista cuprinde următoarele articole dedicate lui Ţichindeal: Actualitatea lui Dimitrie Ţichindeal (Virgil Vintilescu), Dimitrie Ţichindeal la Belinţ (Simion Dănilă), Pro Ţichindeal (Aurel Turcuş), Dimitrie Ţichindeal, un proroc al neamului (Mariana Strungă) şi Dimitrie Ţichindeal între destin şi har (Lavinia Diana Miloş). Iniţiatorul serbării este publicistul şi politicianul Sever BOCU, originar din Şiştarovăţ (Arad), preşedinte de partid politic şi patron al publicaţiilor timişorene Voinţa Banatului şi Vestul. În prealabil, organizatorii au căutat locul reînhumării lui Ţichindeal, aflând că, deşi preot, nu a fost înmormântat în curtea bisericii (după tradiţie), ci în cimitirul obştesc. În amintirea acestui fiu al satului, se decide înălţarea monumentului închinat preotului, scriitorului şi dascălului Ţichindeal. Profetului bănăţean al Renaşterii i se înalţă o cruce-monument, la care se pot închina toţi bănăţenii. Piaţa publică de la şoseaua principală a Becicherecului Mic, unde se încrucişează trei străzi, este aleasă pentru amplasarea simbolului- Ţichindeal, devenind un loc de pelerinaj pentru români, asemuit fiind cu cele de la Putna, Ţebea, Vidra, Alba-Iulia, Blaj ori Turda. Din punct de vedere naţional, asemenea iniţiative erau sprijinite de autorităţile române, prin amplasarea de marcaje culturale româneşti la graniţa nouă a ţării, aşa cum s-a procedat cu bustul lui Eminescu la Sânicolau Mare etc. ( el este marele grănicer care veghează ). Serbările Ţichindeal au avut loc într-o duminică, 4 decembrie 1932, la Becicherecu Mic, la care au participat circa 15 mii de oameni din toate zonele ţării (s-au pus la dispoziţie trenuri speciale de la Timişoara). Sfânta liturghie a fost oficiată de dr. Grigore Comşa, episcopul Aradului, însoţit de un sobor numeros de preoţi, plus societatea corală timişoreană Speranţa. La cimitir, unde a avut loc pomenirea morţilor, a participat corul catedral al Academiei Teologice din Arad, condus de Atanasie Lipovan, precum şi fanfarele reunite din zona bănăţeană. În prezenţa întregii asistenţe, Episcopul Gr. Comşa a sfinţit monumentul Dimitrie Ţichindeal din centrul localităţii, răspunsurile corale fiind date de corul catedral din Caransebeş, precum şi de alte coruri, interpretând trei compoziţii deale lui Ion Vidu, sub bagheta dirijorului Filaret Barbu. După 94

91 alocuţiuni (fost ministru şi iniţiator Sever Bocu, membrii Centrului studenţesc, protopopi, Ştefan Cicio-Pop, atunci Preşedinte al Adunării deputaţilor, prof. Traian Topliceanu, de la Școala Normală din Timișoara, prof. Teodor Mariş, din partea Şcolii Normale din Arad, Ion Montani, din partea presei transilvane, plus mesaje, inclusiv al Patriarhului PF Miron şi al lui D. Gusti, ministrul Instrucţiunilor Publice, al Cultelor şi Artelor), a urmat un program muzical, cu piesele Eşti Regină (I. Velceanu), Pui de lei (I. Vidu), Imn regal (armonizare de S. Drăgoi), iar manifestarea s-a încheiat cu pomana tradiţională în memoria lui Dimitrie Ţichindeal. A fost o manifestare cu rezonanţă naţională, care a prilejuit cercetarea unor documente privind viaţa şi activitatea lui Dimitrie Ţichindeal, reincluderea sa în panteonul valorilor literare şi a luptătorilor pentru biruinţa limbii române şi a credinţei ortodoxe, a independenţei spiritului naţional şi a unităţii culturale a neamului românesc. În acelaşi timp, serbarea de la Becicherecu Mic a prilejuit emiterea unor noi judecăţi de valoare despre creaţia fabulistă a lui Ţichindeal şi despre activitatea sa la Preparandia din Arad. Între organizatori se regăsește Asociația învățătorilor bănățeni. Pentru biografii lui Ţichindeal, manifestarea descrisă mai sus este relevantă prin apariţia volumului profesorului Şcolii normale de băieţi din Timişoara, Traian Topliceanu, intitulat Dimitrie Ţichindeal, apărută la Editura Tipografia românească din Timişoara, fără menţionarea anului, dar, fiind legat de manifestările Pro- Ţichindeal de la Becicherecu Mic, anul apariţiei este, fără îndoială, Vor fi observant colegii mei învățătorii că școala dăscălească de la Arad, înființată în anul 1812, s-a alcătuit cu patru puteri didactice bănățene: Țichindeal, din Becicherecu-Mic, Constantin Diaconovici-Loga din Caransebeș, Ioan Mihuț din Vârșeț și Iosif Iorgovici din Vărădia. Vor mai fi obsevat, din volumul nostru Istoricul Preparandiei din Arad (2012) că dintre toți, cel mai valoros este Diaconvici-Loga, cel care a dat nume unui important liceu timișorean, care a fost Director al Școlilor grănicerești, care a scris Gramatica românească și care a fost învățător la o școală budapestană. 95

92 96 O PRIETENIE LITERARĂ NEÎMPĂRTĂȘITĂ: ROMÂNUL ȚICHINDEAL ȘI SÂRBUL OBRADOVICI Prof. univ. dr. Anton Ilica, Prof. Floare Cândea Universitatea Aurel Vlaicu Arad, România Publicistul român, profesorul și omul de știință Radu FLORA publică în Lumina (Novisad) un studiu amplu despre Dositej și Țichindeal (nr. 1, ian.-dec. 1967, pp și nr. 2, martie-aprilie 1967, pp ). În studiul menționat, Radu Flora analizează relațiile româno-sârbe, prin intermediul celor două personalități ale culturii europene: sârbul Dositej Obradovici și românul Dimitrie Țichindeal. Cei doi sunt aproape contemporani, afirmă Radu Flora; primul moare în 1811 la Belgrad, iar al doilea în 1818, la Timișoara. Poate că nici nu se cunoșteau, căci cu siguranță rămânea vreo urmă scrisă despre aceasta. DOSITEJ OBRADOVICI (n. 17 febr la Ciacova, lângă Timișoara d. 11 apr. 1811, Belgrad) a avut o viață aventuroasă (amestec de călugăr și pelegrin), sugerată de călătoriile sale prin aproape toate țările europene, începute imediat după 18 ani și continuate până în 1806, când se stabilește la Belgrad și creează mugurii pentru Universitatea de aici, Marea Școală din Belgrad. DIMITRIE ȚICHINDEAL (n. 14 ian la Becicherecu Mic, lângă Timișoara m. 18 ian. 1818, Timișoara) ajunge preot și învățător în urma unor cursuri scurte de normă pedagogică, e capelan

93 în campania antinapoleoniană și apoi numit, în 1812, catehet și senior al Preparandiei Valahice din Arad, înființată în același timp cu Preparandia Illirică de la SentAndrei, strămutată după 4 ani la Zombor. Încă din 1802, Țichindeal traduce un volum al lui Obradovici pe care îl publică la Buda, cu titlul Sfaturile a înțeleagerii cei sănătoase prin bine înțeleptul Dositei Obradovici întocmite, iar acum întâia dată întoarse despre limba serbească și întru acest chip în limba daco-românească așezate. Pe atunci, Dositej, călugărul peregrin, se află în cine știe ce bibliotecă din vreo țară europeană sau poate în Rusia, ori Turcia, ori Anglia. Era o traducere din limba sârbă, limbă pe care Țichindeal o cunoștea din satul natal, localitate cu populație mixtă, germană, sârbească și românească: mă bucur, iubite cititoriule, că știu sârbește, că pot înțelege cărțile domnului Dositej Obradovici și mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut în zilele cărților lui. De altfel, întreaga corespondență purtată de catihetul și seniorul Preparandiei arădene cu autoritățile ierarhice clericale, precum și cu ilirul Uroș Nestorovici, inspectorul suprem școlar, era elaborată în limba sârbă. Prin urmare, era un bun cunoscător al limbii sârbe. 97

94 La doi ani după reîntoarcerea din pelerinajul călugăresc și stabilirea definitivă a lui Dositej Obradovici în Serbia, în 1808, Dimitrie Țichindeal traduce în românește un alt volum al acestuia, căruia îi dă titlul Adunări de lucruri moralicești de folos și spre veselie prin Dositej Obradovici întocmită, iar acum în limba dacoromânească traduse prin părintele Dimitrie Țichindeal. În prefață, Țichindeal aduce laude marelui luminator al poporului său, Dositej Obradovici, iar volumul îl dedică lui Grigorie Obradovici (nepotul lui Dositej) pe atunci, director al Școlilor bănățene, personaj activ și influent, cum îl caracterizează criticul Nicolae Iorga. Radu Flora apreciază că Dimitrie Țichindeal, preot, apoi catihet al Preparandiei valahe din Arad, cu ambiții literare (scrie și versuri), traduce patru dintre operele lui Dositej Obradovici (una rămâne în manuscris) și este un mare admirator al cunoscutului scriitor sârb 4. Cea mai mare vâlvă a stârnit-o volumul Filosofice și politice prin fabule învățături morale, întocmit de parohul Becicherecului Mic și al Școlilor preparande din Aradul-Vechi, catihet D. Țichindeal, publicată la Buda în Se crede că tipărirea acestui volum a contribuit la destituirea lui Țichindeal de la conducerea Preparandiei din Arad. Volumul de fabule a stârnit o adevărată literatură critică, iar Ion Eliade Rădulescu, Mihai Eminescu 5, apoi Călinescu, Iorga îl includ între scriitorii români. În 1885, la Arad, parohul Ioan Russu, catehet și director al Institutului pedagogico-teologic din Arad, publică Fabulele lui Demetriu Cichindealu, în traducere nouă din originalul sârbesc a lui Dostei Obradovici. Foarte interesante sunt afirmațiile despre 4 Radu Flora, Dositei și Țichindeal I, în Lumina, Novisad, ian.-dec. 1967, p De bună seamă, caracterizarea lui Eminescu Țichindeal, gură de aur i-a asigurat lui Țichindeal o imagine literară mult peste măsura valorii sale în literatura D. Țichindeal, Filozoficești și politicești prin fabule, moralizatoare învățături (1814) română. Eminescu a avut informația despre profesorul preparandial prin intermediul textului trimis de C. D. Loga despre primii profesori de la Școala pedagoghicească arădeană lui Aron Pumnul pentru alcătuirea Lepturariului său, cunoscut de Eminescu de la profesorul său ieșean. 98

95 scriitorul sârb, fiu de cojocar, rămas orfan de părinți, care ajunge, la 15 ani, în mănăstirea Opovo unde tot cu cititul cărților s-a deprins. Astfel s-a născut în el pofta ca să devină om învățat 6. Apoi, Dositej a părăsit mănăstirea pe furiș, ca să treacă în Rusia și să asculte științele la Chiev. A mai călătorit la Athos, la școala mare din Smirna, a ascultat filosofi universitari germani, apoi a fost dascăl la prinți și familii boierești. Interesul permanent pentru cunoaștere, contactul cu medii variate, spiritul său de intelectualitate, au făcut variabile care l-au așezat pe Dositej Obradovici între personalitățile iluministe ale vremii. Opera sa fundamentală este Fabule cu învățături morale, tipărită în 1788 la Lipsca în Germania. Cuprinde Fabulele lui Esop și al celorlalți scriitori de fabule din diferite limbi traduse pe limba sloveno-sârbă și prima oară editate cu folositoare dilucidări și învățături morale 7. Autorul prezintă fabula fără a indica autorul din care traduce, după care realizează un comentariu cu conținut moral, despre învățătura desprinsă din conținutul acesteia. Merită subliniată o considerație a lui R. Flora despre cei doi scriitori: Țichindeal este un discipol destoinic al lui Dositej, reprezentant al raționalismului și iosefinismului în literatură, respectiv al așa-zisului iluminism 8. Comentariile urmate textului fabulelor (nu în versuri, ci în narațiune) sunt unele traduse cu mici modificări, iar altele sunt originale. Ideile celor doi sunt conjunctive, atunci când își exprimă încrederea în virtuțile intelectuale ale omului, cea mai de preț valoare umană: Mintea, mărită națiune dacoromână din România, Basarabia, Transilvania, Banat, Ungaria și Bucovina, când vei fi luminată de învățătură și te vei împreuna cu 6 Ioan Russu, Fabulele lui Demetriu Cichindealu, Tipografia Diecezanei Române, Arad, 1885, p. IV. 7 Ibidem, p. XXXVIII. 8 R. Flora, Op. Cit., p

96 virtutea, atunci nu va fi națiune mai aleasă pe pământ decât tine 9. Ca mai apoi să continue, în același spirit al iluminismului: onestitatea, gloria, mărinimia, bărbăția sunt virtuțile tale strămoșești, asemenea unor diamante de preț, cărora trebuie ca mâna înțelepciunii să le dea strălucire 10. În legătură cu Fabulele, concluzia lui Radu Flora este că Țichindeal este totuși doar traducător al lui Dositej și încă un traducător excelent 11. Încă este foarte deranjantă afirmația lui Ioan Russu: Scopul meu cu traducerea din nou a Fabulelor a fost ca să fac cunoscut publicului cititor românesc pe adevăratul lor autor; să îndrept smintelile care survin în traducerea lui Demetriu Țichindeal, încât îmi va succede să arăt că nu fanatismul, după cum cred unii, l-a amovat după ce a editat Fabulele pe românește de la catedra de catehet a Institutului Pedagogic gr. Or. Român, ci datorința superiorității bisericești și școlare, căci a primit învățăturile lui Dositei despre icoane, relicve, tradiții, sinoade și păcatul strămoșesc de a le sale și le-a publicat prin tipa sub numele său 12. Urmașul lui Țichindeal la catehia Preparandiei arădene, prin acuza de plagiat, aduce lui Țichindeal și literaturii române un mare deserviciu. Nu a înțeles spiritul epocii și nici intenția declarată de a-și ascunde numele în vreo subtilitate a textului, așa cum procedează cu celelalte volume, inclusiv cu Arătare despre aceste nou înființate instituturi greco-ortodoxe neunite (1813). Mai apoi, mai mulți critici literari (Călinescu, Vintilescu ș.a.) au fost nevoiți a restabili personalitatea lui Țichindeal, uzurpată de un fost coleg. În partea a II-a a studiului, Radu Flora realizează primul comentariu analitic al scrisorilor lui Țichindeal din corespondența cu Uroș Nestorovici, inspectorul general pentru școlile neunite, greco- 9 Ibidem, p Ibidem, p Ibidem, p Ioan Rusu, Demetriu Țichindeal, prefață, loc. Cit., p. XLVIII. 100

97 ortodoxe din Imperiu. El a cercetat Arhivele mitropoliei din Sremsky Korlovci, fiind încântat de suplețea limbii sârbe utilizată de Țichindeal. În final, se crede că cei care au interzis cartea cu Fabulele, adică autoritățile bisericești din mitropolia sârbă, lovind în Țichindeal care era preot de fapt direcția săgeții mergea spre Dositej Obradovici. În fine, opinia lui Radu Flora este că, pornind de la Fabule, Țichindeal nu poate fi numit un mare scriitor, dar apreciază că este un bun traducător și un eminent om de cultură în vremea sa, iluminist 13. Afirmația este una obiectivă și îl plasează pe Dimitrie Țichindeal la locul cuvenit în istoria literaturii române. Astăzi, Țichindeal este o personalitate importantă a culturii naționale, grație dorinței sale de a impune limba română în slujbele bisericești, promovării spiritului românesc în conștiința publică și capacității de organizare a primei școli a națiunii române pentru formarea elitei intelectuale didactice. 13 Radu Flora, Dositei și Țichindeal I, în Lumina, Novisad, an XXI, nr. 2, martie aprilie, 1967, p

98 DASCĂLUL ȘI CONȘTIINȚA NAȚIONALĂ Prof. dr. Dimitrie Gheorghe Radu, Colegiul Național Bănățean Timișoara, Președintele Asociației Învățătorilor Bănățeni După primul război mondial și realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în Ardeal și în Banat, au fost instalate administrații românești și s-a purces la revitalizarea învățământului în limba română. În unele părți ale Banatului a fost deosebit de dificilă funcționarea școlilor în limba română și înființarea unor parohii ortodoxe române. Dar dacă problema școlilor a fost rezolvată prin măsuri administrative, problema legată de înființarea unor parohii ortodoxe s-a dovedit anevoioasă și persistentă în timp. Într-o astfel de situație a intrat și învățătorul Radu Vasile atunci când a fost numit director al Școlii din Beșenova Veche (astăzi Dudeștii Vechi) în anul Al optulea copil al soților Radu Nicolae și Radu Ileana, Radu Vasile a văzut lumina zilei în satul Firiteaz din județul Arad la 19 iulie 1903, a făcut Preparandia din Arad, și-a împărțit cariera didactică între școlile din Beșenova Veche și Giulvăz, a fost director de școală și inspector școlar, decedând la Timișoara în 13 ianuarie Dar nu despre cariera didactică a domniei sale dorim să istorisim aici, ci despre rolul învățătorului în dezvoltarea conștiinței naționale. În acele vremi existau două pârghii pentru educarea națională a poporului: școala și biserica. Despre învățătorul Radu Vasile se face prima mențiune în documentele școlii din Beșenova Veche în anul 1923, așadar știm sigur că în acel an se făcea învățământ în limba română, dar știm la fel de sigur că nu exista biserică, nu exista parohie ortodoxă. Prin urmare lipsea cu 102

99 desăvârșire cea de-a doua latură a unei educații pentru conștiința națională. În această direcție avem date inedite privind strădaniile îndelungate ale comunității de români pentru înființarea unei parohii ortodoxe, strădanie în care s-a înscris la loc de frunte și învățătorul de care ne ocupăm. Școala, în timpul cât a funcționat învățătorul Radu Vasile, este descrisă într-o monografie a localității Dudeștii Vechi astfel: Perioada interbelică este marcată de trecerea localității de sub autoritatea austro-ungară sub cea românească, dar și de continua dezvoltare a învățământului. Pe lângă dascălii vechi apare o nouă generație care va duce mai departe fala acestei școli pentru foarte mulți ani. Remarcăm activitatea de lungă durată, dar și calitatea acesteia transmisă de tradiția orală a unor dascăli ca Ștefan Stoica, Ronkov Iacob și Gavril, Telbis Petru și Petronela, Topciov Ladislau senior și Topciov Ladislau junior, Radu Vasile, Cordoș Eugenia și Augusta, Orha Avram și Valeria, Ardelean Elena și Vasile (1, p. 119). Tânărul învățător Radu Vasile venise în Beșenova Veche ca apostol al neamului și s-o fi bucurat să lucreze într-o școală cu dascăli renumiți, dar s-o fi și întristat aflând că: Faptul dureros care ne atinge pe noi Românii din această comună este că tocmai după ocuparea Banatului de armata română, copiii născuți români, sunt trecuți drept romano-catolici, cu toate că părinții lor sunt menționați ca români de religiune ortodoxă. Astfel, sunt cazuri nenumărate în anii Înțeleg procedeul pe care l-au adoptat în trecut maghiarii, dar nu pot înțelege că Oficiul stării civile începând cu anul 1919 nu a luat în seamă legile Țării, iar de la 1925 Regimul general al Cultelor. Din aceste constatări dureroase s-a început acțiunea înființării parohiei ortodoxe române din Beșenova Veche (2, p. 4). 103

100 Ajuns director al școlii, învățătorul Radu Vasile, convoacă o ședință în vederea constituirii unui comitet de inițiativă pentru înființarea parohiei ortodoxe române. Ședința are loc în data de 15 noiembrie 1936 într-o sală a edificiului nou al școlii primare de stat, iar printre participanți se În centru, pe scaun, directorul școlar numără învățătorul Radu Vasile, Radu Vasile (fotografie din 1936) notarul comunal Petru Han, medicul Petru Bojin, Mihail Militariu, Ioan Cordoș, Petru Dragoș, Dumitru Căban, Ion Trăilescu, Valeriu Milovan, Gheorghe Răsădean, Gheorghe Fometescu, Nicolae Pistol, Dumitru Stan, Petre Richiceanu, Aurel Mureșan, Gheorghe Damian etc. formându-se un comitet de inițiativă. Comitetul face o statistică a numărului ortodocșilor români din comună și adresează, în 5 februarie 1937 un memoriu Prea Sfinției Sale Dr. Andrei Magieru al Aradului și Prefectului Dr. Nistor Dimitrie. Se pare că autoritățile religioase și cele administrative nu colaborau totuși prea bine din moment ce în memoriul respectiv găsim și următoarea frază a aceluiași învățător Radu Vasile: În caz că strigătul nostru de deznădejde va răsuna în pustiu, rugăm pe Atotputernicul Dumnezeu, ca blestemul strămoșilor noștri, care și-au dat viața pentru neam și lege, să nu se răsfrângă asupra noastră că nu am putut păstra pe ai noștri pentru noi (3, p. 8). Comitetul de inițiativă face demersuri și la Protopopiatul ortodox român din Comloșul Bănățean arătând că la 28 martie 1937 în Beșenova Veche există 301 credincioși ortodocși, număr certificat de primarul Kerciov și de notarul Covaceviciu. Eforturile comitetului de inițiativă sunt răsplătite prin recunoașterea parohiei Beșenova Veche de către Ministerul Cultelor și Artelor, prin Decizia Ministerială 32761/ 1937, publicată în Monitorul Oficial 287 din 11 decembrie Cu lacrimi de bucurie am luat cunoștință de recunoașterea parohiei. Nu voiam să 104

101 credem într-adevăr și noi în acest colț de Țară, care până azi am fost părăsiți, că primim satisfacția morală și națională - au spus notarul Han și dir. școlar Vasile Radu (4, p. 17). Parohia a fost deservită pentru început de preotul misionar Mircea Albu. Primii epitropi au fost: Petru Han, notar, Radu Vasile, director școlar, Petru Richiceanu, funcționar. Consiliul parohial a fost compus din: Petru Bojin, președinte, Ion Trăilescu, învățător, Gheorghe Răsădean, învățător, Simion Roman, perceptor, Ion Raica, funcționar, Aurel Mureșan, agent fiscal, Gheorghe Dănilă, învățător, Pantelimon Balinton, plutonier de jandarmi, Dârțu Aurel, sergent instructor. Am făcut această enumerare pentru a releva faptul că din cei 12 bărbați, care și-au luat pe umeri sarcina grea de constituire a unei biserici ortodoxe într-o zonă catolică, 4 au fost învățători. Parohie era, preot era, consiliu parohial era, așa că s-a purces la construirea bisericii. Mai întâi s-a amenajat o capelă: Directorul Radu Vasile depune eforturi grozave pentru aranjarea capelei în școala ce cu onoare conduce (5, p.18). Capela a fost sfințită la 10 aprilie 1938 și a fost instalat primul preot ortodox de către protopopul dr. Ștefan Cioroianu. Demn de menționat este faptul că evenimentul a fost considerat de comunitatea ortodoxă ca înălțătoare sărbătoare, domnii fiind în ținute foarte sobre, iar doamnele și domnișoare au purtat costume naționale. Să nu ne imaginăm că lucrurile s-au desfășurat ușor și simplu. Dimpotrivă. Comunitatea catolică a luat în derâdere și peste picior eforturile românilor din Beșenova Veche de a avea o biserică ortodoxă. În ziarul Déli Hirlop au apărut articole care trâmbițează cu ironie întemeierea unei comunități religioase ortodoxe în această comună (6, p. 17). Totuși comunitatea ortodoxă română s-a încăpățânat să meargă pe drumul său având un lider spiritual, directorul școlar Radu Vasile, și un lider pragmatic, notarul Petru Han, care cu tactica-i 105

102 tăcută adună ban cu ban pentru înzestrarea capelei și construirea bisericii. S-a dus o muncă asiduă pentru strângerea de fonduri și delegații (din care nu lipseau, bineînțeles, Radu Vasile și Petru Han) au bătut pe la o mulțime de uși pentru a cere subvenții: la prefect, la rezidentul regal, la parohiile și primăriile din zonă. La 6 martie 1939 se colectaseră lei pentru edificarea bisericii. La 18 mai 1939 s-a înfipt primul stâlp pe terenul pe terenul de construire al bisericii de către directorul școlar Vasile Radu, care cu ochii lăcrămând de bucurie a spus acum văd că misiunea noastră începe să treacă pe făgașul realizărilor pozitive (7. p. 25). Dar, din păcate, drumul realizărilor pozitive nu a durat mult Ce s-a întâmplat mai departe? Planurile bisericii au intrat în sarcina profesorului arhitect Liuba Corneliu din Timișoara. A fost comandată cărămida. S-a început construcția bisericii chiar. Apoi lucrurile s-au oprit. A început războiul. Viața l-a împins pe învățătorul Radu Vasile spre alte zări. În Beșenova Veche, astăzi Dudeștii Vechi, nu mai există decât niște ziduri în ruină ce stau mărturie unui vis măreț ce nu s-a îndeplinit până la capăt niciodată. Pe site-ul oficial al Mitropoliei Banatului și al Protopopiatului Sânnicolau Mare figurează filia Dudeştii Vechi, capela Sf. Ap. Petru şi Pavel, 61 familii cu 133 credincioşi, preot Eleodor Ardelean. La 1 ianuarie 1939 figurau 496 de credincioși ortodocși, cu preot, cu epitori, cu consiliu parohial și un vis: de o construi o biserică ortodoxă, care să țină de neam și lege, după cum ei înșiși se exprimau. Și am istorisit eu, urmaș al acelui învățător Radu Vasile, frate cu bunicul meu dinspre tată Note: 1. A. Ronkov, I. Sârbu, (coord.) Monografia localității Dudeștii Vechi, Editura Mirton, Timișoara, p. 119; 2. Sursa de care ne folosim e o broșură pusă la dispoziție de d- na educatoare pensionară Radu Lucia, fiica învățătorului 106

103 Radu Vasile, căreia îi lipsește coperta și deci nu îi știm autorul, anul apariției și editura. Bănuim că autorul ar fi însuși învățătorul Radu Vasile, ceea ce ar fi în logica și firea lucrurilor întrucât la pagina 2 găsim următoarele: Închin această carte întru aducerea aminte a sfințirii pietrei fundamentale de la biserica ort. rom. din Beșenova Veche, 1939, luna iulie. 3, 4, 5, 6, 7, Ibidem 107

104 UN BĂNĂȚEAN DE SEAMĂ, ÎNVĂȚĂTORUL TRAIAN LUNGU Profesor dr. Florin Zamfir Școala Gimnazială Variaș Îngemănând valorile moral-creştine cu cele naţionale, Şcoala şi Biserica au reprezentat, în secolul al XIX-lea, pilonii spirituali de subzistenţă şi perenitate ai Societăţii româneşti bănăţene. Învăţătorii şi preoţii, adevăraţi apostoli ai credinţei şi cunoaşterii, au fost purtători ai aspiraţiilor şi năzuinţelor comunităţii şi totodată, creatori de conştiinţe, de atitudini şi caractere, toate acestea fiind puse în serviciul unui ideal superior, transcendent, idealul naţional 14. Până la făurirea statului național unitar, școala confesională a fost singura instituție care le-a oferit românilor bănățeni, învățământ în limba maternă și cunoașterea valorilor culturale românești. Această școală era susținută material și moral de comunitate, și de aceea, se afla într-o relație organică cu ea. Fiind în serviciul şcolii, învăţătorul confesional era în acelaşi timp şi în serviciul comunităţii. Pentru a suplini ponderea redusă a intelectualităţii în ansamblul populaţiei româneşti bănățene, învăţătorii s-au antrenat plenar în viaţa economico-socială şi culturală a societăţii româneşti, aceasta fiind şi o condiţie a dobândirii prestigiului social. Activismul în plan social, îi crea învăţătorului imaginea intelectualului angajat în viaţa comunităţii şi preocupat de destinele ei 15. Un reprezentant de seamă al corpului didactic bănățean din secolul al XIX-lea, care s-a implicat profund în viața societății românești timișorene, a fost Traian Lungu ( ). În acel timp istoric Timișoara nu era un centru românesc, pentru că administrația 14 F. Zamfir, Școala și societatea românească din comitatul Timiș, între anii , Editura Marineasa, Timișoara, 2009, p Ibidem, p

105 era ungurească, iar industria și comerțul erau controlate de șvabii germani și de evrei. Într-un oraș cu majoritate germană, deși minoritari, românii desfășurau o intensă viaţă spirituală care pulsa în cartierul Fabric, unde intelectualii erau grupaţi în jurul Bisericii şi al protopopului Meletie Drăghici, secondat de învăţătorul Traian Lungu 16. Traian Lungu s-a născut în anul În legătură cu locul nașterii sale există însă incertitudini. Testimoniul de calificare în profesia de învățător, datat cu 4/16 septembrie 1874, singurul document care precizează locul nașterii, de care dispunem, ne arată că Traian Lungu s-a născut în anul 1830 în satul Constanța (din 1919 s-a numit Lunga 17 ) din comitatul Torontal, aflat în vecinătatea comunei Comloşu-Mare. I. D. Suciu, în lucrarea: Emilia Lungu Puhallo, , apărută la Timișoara în anul 1939, afirmă că bunicul dinspre tată al lui Traian Lungu a fost primar și fruntaș al cătunului Lunga, de lângă Comoșul Bănățean, însă nu precizează locul nașterii lui Traian Lungu. Având acoperirea documentului menționat și afirmația lui I.D. Suciu, am putea considera neveridică informația că învățătorul bănățean s-ar fi născut în Comloș, așa cum afirmă Aurel Cosma jr. în lucrarea Bănățeni de altădată, apărută la Timișoara în 1933 sau Ioan Olărescu, în lucrarea Comloșu Mare și Lunga, repere istorice, oameni care au fost, apărută la Editura Eurostampa, Timișoara, în Traian Lungu a urmat școala primară în localitatea Comloșu- Mare, avându-l ca învățător pe preotul Gheorghe Drăghici, tatăl viitorului protopop al Timișoarei, Meletie Drăghici. Acest fapt ne face să credem că familia viitorului învățător, chiar dacă a locuit la Constanța (Lunga), s-a mutat în Comloșu-Mare când acesta era încă 16 I. D. Suciu, Emilia Lungu Puhallo, , Tipografia Românească, Timișoara, 1939, p I. Olărescu, Comloșu Mare și Lunga, repere istorice, oameni care au fost, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, p

106 copil preșcolar. În acele timpuri, datorită insuficienței învățătorilor calificați, în multe sate preoții îndeplineau și atribuția de învățător. Așa se explică faptul că Traian Lungu a învățat de la dascălul său pe lângă scriere, citire, aritmetică și tipicul cântărilor bisericești. A urmat, apoi, Gimnaziul din Măcău (azi Mako, din Ungaria), după care s-a înscris la Preparandia 18 din Arad unde i-a avut ca profesori, printre alții, pe Vicențiu Babeș și Alexandru Gavra. După terminarea studiilor preparandiale (1850) s-a căsătorit, în anul 1852, cu Eufemia Popa, fiica preotului Nicolae Popovici din Mănăşturul Vingăi, verișoară primară a lui Iulian Grozescu, poet, prozator, publicist, considerat primul gazetar profesionist al Banatului. La început, tânăra familie s-a stabilit la Sânnicolau-Mare, unde Traian Lungu a devenit învățător. Aici, în 1853, s-a născut fiica familiei Lungu, Emilia 19, viitoarea literată, luptătoare pentru idealurile feministe, dar și prima învățătoare româncă din Banat și prima gazetară din Banat și Ardeal 20. În urma unui examen riguros, susținut în fața comisiei formate din consilierul regesc Ritter von Schmittburg şi inspectorul şcolar Constantin Ioanovici, Traian Lungu a fost numit învățător titular la școala confesională Sfântul Gheorghe din Timişoara- Fabric 21, cu data de 28 aprilie La acea vreme şcolile ortodoxe 18 Institut pedagogic confesional. 19 În Testimoniu preparandial, certificatul de absolvire a preparandiei, se menţionează că Emilia Lungu s-a născut în Timişoara. Pentru că în anul 1853, anul naşterii fiicei sale, Traian Lungu nu era încă învăţător în Timişoara, putem să presupunem a fi neveridică menţionarea Timişoarei ca loc al naşterii Emiliei Lungu. 20 Dr. A. Cosma jr., Bănățeni de altădată, Timișoara, 1933, p ; I.D. Suciu, Emilia Lungu-Puhallo, op.cit., p. 7; I. Olărescu, Comloșu Mare și Lunga, repere istorice, oameni care au fost, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, p.58; F. Zamfir, op.cit., p A. Cosma jr., op.cit., p Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale (în continuare D.J.T.A.N.), Fond familial Lungu-Puhallo, act 115/

107 erau supuse ierarhiei sârbeşti, iar un învăţător român pătrundea cu greu într-o asemenea instituţie, destinată ambelor confesiuni ortodoxe. Datorită calităţilor sale pedagogice Traian Lungu a impus respectul forurilor şcolare de conducere, iar după obţinerea definitivatului în învăţământ cu nota excepţional, la 27 august , a fost susţinut chiar şi de sârbii care făcuseră opoziţie la aducerea lui în această şcoală. Aspirând spre independenţă şcolară şi bisericească, românii în frunte cu protopopul Meletie Drăghici ies de sub jurisdicţia confesională sârbă, începând din anul 1863, acest fapt având drept consecinţă îndepărtarea lor treptată din biserica şi şcoala Sfântul Gheorghe 24. Aflând că Traian Lungu e în pericol de a fi destituit din postul său, un grup de locuitori din Sânnicolau-Mare, care îi cunoşteau calităţile pedagogice şi umane de pe vremea când le fusese dascăl, i-au trimis o scrisoare, datată cu 16 octombrie 1873, prin care îi ofereau susţinerea pentru ocuparea postului de învăţător la şcoala românească din localitate 25. Aceste temeri s-au adeverit când prin adresa Consiliului şcolar din 13 februarie 1875, Traian Lungu a fost destituit de la şcoala Sfântul Gheorghe, postul lui fiind repartizat învăţătorului Dimitrie Petrovici 26. El nu s-a resemnat cu această situaţie şi cu ajutorul unei fundaţii, la care a contribuit cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu întreaga populaţie românească din Fabric, a construit o nouă şcoală românească în acest cartier, în apropierea bisericii Sfântul Ilie, la care a funcţionat până când anii îndelungaţi de activitate neîntreruptă la catedră l-au obligat să se pensioneze Ibidem, act 116/ A. Cosma jr., op.cit., p. 58; dr. N. Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Planetarium, Timişoara, 2006, p D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 150/ D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 156/ A. Cosma jr., op.cit., p. 58; A. Cosma, Prin Timișoara de altădată, Editura Facla, Timișoara, 1977, p

108 După ieșirea românilor timișoreni de sub jurisdicția bisericii sârbe, Traian Lungu fost nevoit să susțină un nou examen, de data aceasta în fața unei comisii examinatoare delegată de forul bisericesc ortodox român al Diecezei Aradului, pe care l-a absolvit cu calificativul distins, obţinând un certificat de calificare eliberat de Consistoriul român ortodox din Arad 28, datat cu 4/16 septembrie Situaţia materială a învăţătorilor confesionali din secolul al XIX-lea era în general modestă şi depindea de starea economică a fiecărei aşezări, ai cărei locuitori plăteau o contribuţie specială pentru şcoală, darea cultuală. Fiind învăţător într-un oraş prosper al Banatului, Traian Lungu avea o retribuţie care depăşea media, de la acea vreme, a salariilor învăţătoreşti, care era de aproximativ 300 de florini. Dintr-un document de arhivă aflăm că în 1876, comitetul parohial din Timişoara-Fabric i-a aprobat învăţătorului Traian Lungu un salariu de 500 de florini anual, la care se adăugau: 150 de florini pentru chiria locuinţei, 19 florini pentru rechizite, 11 metri și 40 centimetri lemne de foc, din care trebuia să se încălzească şi şcoala 30. Având o cultură temeinică şi cunoscând la perfecţie, pe lângă limba română, limbile germană şi maghiară 31, Traian Lungu a fost un dascăl apreciat de comunitate şi de autorităţile şcolare superioare. În domeniul metodicii predării s-a făcut remarcat cu metoda sa practică și intuitivă, care folosea un sistem de cartoane mobile cu diverse litere, elevii trebuind să construiască cuvinte cu ajutorul acestor cartoane. Față de vechile metode de predare care foloseau azbuchiile şi memorarea mecanică, metoda lui Traian Lungu era o inovaţie care a condus la rezultate practice rapide în procesul de învăţare. Drept urmare, învăţătorul român a fost invitat să-şi prezinte 28 Organ administrativ şi disciplinar, aflat la conducerea Episcopiei Aradului. 29 Testimoniu de cualificaţiune, Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond familial Lungu-Puhallo, act 119/ D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 160/1876, fila A. Cosma, Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, 1977, p

109 metoda la cursurile de vară, organizate de Consiliul regesc din Timişoara 32. După ce şcolile primare au fost trecute sub administrarea bisericii românești ortodoxe, autorităţile confesionale, dispun, în 1874, organizarea cu regularitate a conferinţelor învăţătoreşti în Dieceza Aradului 33. Conferinţele învăţătoreşti erau stagii de perfecţionare metodică a învăţătorilor, în al căror program figurau: lecţii practice, expuneri metodice, dezbateri privind didactica, elaborarea manualelor şcolare, corelarea muncii educative cu cerinţele vieţii, înlăturarea învăţării mecanice etc. Pe lângă problemele metodice, în conferinţe erau analizate şi probleme de organizare a activităţii şcolare. Între învățătorii merituoși ai diecezei, care au fost numiți să conducă conferinţele învățătorești, s-a numărat şi Traian Lungu 34. După ce corpul învățătoresc a crescut numeric și a început să dobândească o conștiință profesională, au apărut reuniunile învățătorești, menite să apere interesele acestei categorii ocupaționale. În semn de recunoaştere a meritelor sale pe tărâm didactic, dar şi în plan social, Traian Lungu a fost ales în comitetul primei Reuniuni a învăţătorilor din Banat (Banater Lehrerverein), înfiinţată la Timişoara în anul 1867, la iniţiativa învăţătorilor germani 35. A activat, apoi, în asociația învăţătorească înfiinţată de învăţătorii români din protopopiatele bănăţene. În perioada când a fost învăţător, Traian Lungu a funcţionat şi ca profesor de religie la diferite şcoli din Timişoara. S-a dedicat, în acelaşi timp, scrierii de manuale pentru şcolile primare, care au fost utilizate mult timp în şcolile confesionale româneşti din întreg Banatul. Ca publicist, a scris numeroase articole în Gazeta 32 I. Olărescu, op.cit., p Școlile confesionale românești din Timișoara aparțineau de Dieceza Aradului. 34 F. Zamfir, op.cit., p Foaia învăţătorilor poporului, Budapesta, I, 1868, nr.1, din 6 februarie, p

110 Transilvaniei, dintre care cele mai multe erau semnate cu pseudonimul Învăţătorul. A mai colaborat, de asemenea, şi la revista arădeană Biserica şi şcoala 36. Implicat şi în viaţa culturală a urbei, Traian Lungu a fost primul preşedinte al Societăţii cercului de lectură română din Timişoara, constituită la 1 martie 1873, cunoscută şi sub denumirea Casina română 37. După cum am arătat anterior, şcolile româneşti confesionale erau susţinute din contribuţia comunităţii. Pe lângă darea cultuală, pe care fiecare familie o achita în beneficiul şcolii confesionale, existau şi alte modalităţi de susţinere financiară a instituţiilor de învăţământ. Astfel, în fiecare an, de regulă în luna februarie, se organiza în Timişoara-Fabric un bal care avea ca finalitate strângerea de fonduri pentru şcolile confesionale româneşti din acest cartier. Balurile organizate în beneficiul şcolilor erau în acelaşi timp manifestări culturale cu tentă naţională, unde cei prezenţi se puteau delecta cu jocurile: Ardeleana, Căluşarul, Bătuta, sau puteau admira portul popular bănăţean. Nefiind evenimente cu un caracter exclusiv, ci deschis, la acestea erau invitate oficialităţi locale şi reprezentanţi ai altor etnii. Biletul de intrare costa în cele mai multe cazuri 50 cruceri de persoană şi 1 florin de familie, dar se făceau şi donaţii băneşti suplimentare. De organizarea balului se ocupa un comitet aranjor, din care, de fiecare dată în perioada cât a funcţionat ca învăţător, a făcut parte şi Traian Lungu 38. Implicarea multilaterală a învăţătorului timişorean în viaţa comunităţii româneşti a inclus şi domeniul politic. Astfel, la 26 ianuarie/7 februarie 18691, când la Timişoara s-a format Partidul 36 A. Cosma jr., Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p ; I. Olărescu, op.cit., p N. Ilieşiu, Istoricul Reuniunii române de lectură din Timişoara, Timişoara, 1925, p. 5-7; I. Olărescu, op.cit., p F. Zamfir, op.cit., p

111 Naţional Român din Banat şi Ungaria, în comitetul de conducere al acestuia a fost ales şi învăţătorul Traian Lungu 39. Pentru activitatea închinată şcolii şi societăţii româneşti, învățătorul timișorean a fost răsplătit în nenumărate rânduri cu elogii şi laude oficiale, atât de protopopul Meletie Drăghici, cât şi de inspectorii şcolari şi preşedinţii comitetelor şcolare care s-au succedat în Timişoara-Fabric: 1. Adresa protopopului Meletie Drăghici în care exprimă laude oficiale pentru activitatea pedagogică a lui Traian Lungu, desfăşurată în anul şcolar (24 octombrie 1870) 40 ; 2. Certificatul dat de I. E. Tieranu, preşedintele comitetului şcolar al şcolii din Timişoara-Fabric, lui Traian Lungu, în care elogiază activitatea lui pedagogică (7/19 august 1871) 41 ; 3. Adresa Consistoriului diecezan al Episcopiei din Arad, referitoare la recunoaşterea de cei mai buni învăţători, a lui Traian Lungu din Timişoara şi Damaschin Mărgineanţu din Secusigiu (10/22 ianuarie 1875) 42 ; 4. Certificat dat de dr. P. Vasici, inspector şcolar greco-ortodox român, lui Traian Lungu, în care elogiază activitatea lui pedagogică (17 ianuarie 1875) 43. Traian Lungu a locuit în Timișoara pe strada Spionngasse nr. 19 (azi strada Timocului), într-o casă mare, cu grădină, situată pe malul stâng al canalului Bega, imobil în care a locuit și fiica sa, Emilia Lungu, până la trecerea în neființă. Această casă, în care deseori a poposit şi verișorul soției, poetul Iulian Grozescu, a fost loc de întâlnire al elitei intelectuale timișorene din acea vreme şi nu 39 V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea naţională ( ), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p D.J.T.A.N., Fond familial Lungu-Puhallo, act 141/1870, nepag. 41 Ibidem, act 143/1871, nepag. 42 Ibidem, act 158/1875, nepag. 43 Ibidem, act 159/1875, nepag. 115

112 numai. În lucrarea Domnul Eminescu soseşte iarna 44, scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu avansează o ipoteză, plauzibilă, cu privire la cazarea în casa lui Traian Lungu a actorilor din trupa Mihail Pascaly, care în anul 1868 a efectuat un turneu în Banat, poposind şi la Timişoara. În lucrarea citată, scriitorul arată că la data de 30 iulie 1868, Matilda Pascaly, soţia directorului trupei, a născut un copil într-o casă din cartierul Fabric. Scriitorul înclină să creadă că nou născutul a venit pe lume în casa lui Traian Lungu deoarece aici locuia atunci şi poetul Iulian Grozescu, veche cunoştinţă a directorului trupei de teatru, încă de pe vremea peregrinărilor sale prin Bucureşti. Ştiind că în trupa lui Pascaly se afla şi Mihai Eminescu, nu e exclus ca şi acesta să fi trecut pragul casei lui Traian Lungu. Această ipoteză este întărită de confesiunea Emiliei Lungu către Aurel Cosma jr 45, în care afirmă că l-a cunoscut pe Mihai Eminescu în anul 1868 la Timişoara, în cartierul Fabric. Traian Lungu s-a pensionat la 28 aprilie 1899, după o activitate didactică de aproape 50 de ani. S-a stins din viață în 1917, la patru ani după decesul soției, la vârsta de 87 de ani, fiind înmormântat la Timişoara, în cimitirul din Calea Buziaşului 46. Prin întreaga sa activitate, Traian Lungu, alături de ceilalţi învăţători români, contemporani cu el, a reușit să mențină nestinsă făclia spiritualității românești în acest colț de țară, aducându-și contribuția la unirea avant la lettre : unirea societății românești în jurul şcolii naționale, dar, din păcate, nu a mai apucat să vadă cu proprii ochi şi fructul visat al acesteia, unirea politică a tuturor românilor: Marea Unire. 44 Apud I. Olărescu, op.cit., p Scriitor și publicist, fiul avocatului şi omului politic Aurel Cosma, primul prefect român al judeţului Timiş-Torontal. 46 I. Olărescu, op.cit., p ; A. Cosma jr., op.cit., p. 58; A. Cosma, op.cit., p

113 CERTIFICATUL DE CALIFICARE AL ÎNVĂŢĂTORULUI TRAIAN LUNGU DIN TIMIŞOARA- FABRIC, Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond familial Lungu-Puhallo, act 119/

114 118 VIRGIL GEORGESCU, PRIMUL ÎNVĂȚĂTOR ROMÂN DIN VARIAȘ Profesor Mihaela Zamfir, Școala Gimnazială Variaș Încă din zorii epocii moderne, în localitatea Variaș românii au coexistat cu sârbii. Fiind de aceeași confesiune au avut atât biserica cât și instituția școlară, comune. Din anul 1786 în localitate au fost colonizați șvabii, de origine germană. Treptat, românii au fost asimilaţi de coreligionarii sârbi, astfel că, până la sfârşitul secolului al XIX-lea comuna Variaş a dobândit un profil etnic sârbo-german. La începutul secolului al XX-lea, mai cu seamă după ce Banatul a fost încorporat României, au reapărut în Variaş români, cu precădere din zona Bihorului, care atraşi de pământul mănos din câmpia Banatului, munceau la proprietarii germani şi sârbi, fiind remuneraţi în special, în produse agricole. O parte din aceste familii de români s-au statornicit în Variaş, iar copiii lor de vârstă şcolară erau risipiţi în clasele germane ale şcolii de stat de atunci, care se afla în clădirea veche a şcolii de azi. Alături de români, elevi maghiari şi ţigani se găseau în clasele etnicilor germani, iar unii dintre ei şi în clasele şcolii sârbe, care rămăsese confesională şi îşi avea sediul în apropierea bisericii ortodoxe sârbe. Cunoscând această situaţie, autorităţile statale româneşti înfiinţează în toamna anului şcolar un post pentru şcoală română în Variaş, în care este numit învăţătorul Virgil Georgescu. Absolvent al Şcolii Normale din Craiova, în primul său an de activitate în Variaş, lui Virgil Georgescu i se repartizează clasele VI- VII germane, având misiunea de a-i învăţa pe elevii de această etnie limba română. El realiza în acelaşi timp şi pregătirea premilitară cu tot tineretul şcolar. Populaţia germană a localităţii a privit cu suspiciune şi ostilitate această încercare a statului român, legitimă de

115 altfel, de a-şi face cunoscută limba oficială. Germanii trăiseră şi experienţa maghiarizării, din perioada austro-ungară şi probabil, aceasta îşi pusese amprenta asupra modului lor de a fi. Fiind conştient de riscurile noii sale misiuni, Virgil Georgescu a procedat cu prudenţă şi seriozitate, luptând pentru a câştiga încrederea şi simpatia elevilor săi de origine germană, dar şi a părinţilor acestora. Din anul următor, 1938, printr-o dispoziţie ministerială, Virgil Georgescu este numit director al şcolii de stat. Pe lângă clasele germane, la şcoala de stat se înfiinţează şi o clasă românească al cărei învăţător a devenit directorul şcolii, Virgil Georgescu. În timpul dictaturii generalului Antonescu, în 1941 s-a adoptat Legea pentru organizarea sistemului şcolar german în România, care recunoştea pentru această populaţie dreptul de a avea un sistem propriu de învăţământ. Se înfiinţează Oficiul Şcolar al Poporului German din România, iar în toamna anului 1942 şcolile de stat din localităţile cu populaţie germană s-au predat către această minoritate. Acest lucru s-a întâmplat şi în Variaş. Şcoala germană s-a despărţit de cea română, fiecare având conducere separată. Şcolii româneşti i s-a dat o sală de clasă şi anume ultima din cea de-a doua aripă, dinspre curte, a clădirii vechi actuale. Efectivul acesteia era de de elevi, repartizaţi în cele şapte clase ale învăţământului obligatoriu. În această perioadă fiorii războiului se simţeau tot mai puternic, au început concentrările, iar învăţătorul Virgil Georgescu era periodic chemat la regiment şi apoi, după intrarea României în luptă, a fost trimis pe front. În absenţa învăţătorului, procesul instructiv-educativ a avut de suferit dar a continuat sub conducerea preotului ortodox român din localitate. În ultima fază a războiului, în martie 1944, aflându-se pe frontul Moldovei, Virgil Georgescu a căzut prizonier la ruşi, fiind dat dispărut de camarazii săi de luptă. În acele condiţii, la şcoala română 119

116 din Variaş a fost numit în locul lui, ca director şi învăţător, Ion Oprescu. După terminarea războiului, efectivele şcolare au început să crească, iar învăţători refugiaţi, în special din Basarabia, au fost numiţi la şcoala din Variaş: soţii Nedriţă, surorile Ciobanu, învăţătoarea Leahu, învăţătorul Oprea. Înapoindu-se din prizonierat în anul 1948, Virgil Georgescu îşi reia postul de director. În această perioadă începea conflictul dintre Stalin, conducătorul U.R.S.S. şi Tito, conducătorul Iugoslaviei, care aveau viziuni diferite despre construcţia societăţii comuniste. Stalin îl acuza pe Tito că este proamerican şi că a trădat idealurile comuniste. Cu trupe sovietice de ocupaţie pe teritoriul ei şi cu partidul comunist ajuns la putere, România a fost nevoită să facă jocurile lui Stalin. Presa românească îl critica în fiecare zi pe Tito, iar în Banat se construiau cazemate orientate spre Iugoslavia, în eventualitatea unui război cu ţara vecină. Învăţătorii basarabeni, refugiaţi în Banat, se aflau într-o situaţie ingrată, deoarece ei părăsiseră ţinuturile natale de teama armatelor sovietice. De aceea nu le-a fost deloc greu autorităţilor comuniste româneşti, să considere periculoasă prezenţa basarabenilor la graniţa de vest a ţării, pentru că antipatia lor faţă de comuniştii ruşi s-ar fi putut transforma uşor în simpatie pentru Tito. Aceasta a fost cauza pentru care învăţătorii basarabeni din Variaş au fost obligaţi să plece din localitate, fiind mutaţi spre interiorul ţării. În locul lor, începând cu anul 1949, au fost aduşi alţi învăţători, în special din zona Olteniei: N. Pârşan, N. Chiriţă, Elena Georgescu (prin căsătorie Ilinescu) 47, Vlaiculescu, Augusta Trăilescu, Eugenia Cordoş, Zoe Vârban, Ecaterina Negruţiu, Petru Apostolescu, Aurelia Petrescu, etc. În anul 1953, Virgil Georgescu a fost mutat la şcoala din Igriş. În locul lui a fost numit director la şcoala română din Variaş, 47 Sora lui Virgil Georgescu. Absolventă a Şcolii Normale din Craiova, a fost repartizată la Variaş ca învăţătoare în anul S-a calificat ulterior ca profesoară de limba română şi istorie. S-a pensionat în anul 1983, de la şcoala din Variaş. 120

117 învăţătorul Ioan Carp. Peste puţin timp, Virgil Georgescu s-a transferat la Liceul Teoretic din Periam, unde calificându-se ca profesor, a predat muzica, limba rusă şi limba franceză. În anul 1970 s-a pensionat şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, oraşul de origine al soţiei. Primul învăţător şi director al şcolii din Variaş, Virgil Georgescu, a ales să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii departe de localitatea unde s-a afirmat în plan profesional, însă înfăptuirile şi spiritul său au rămas vii în memoria românilor varieşeni. Sala de clasă a învăţătorului Virgil Georgescu Bibliografie A. Müller, M. Luchin, Monografia Şcolii generale din comuna Variaş, judeţul Timiş, Variaş, 1976; V. Georgescu, Primele începuturi ale şcolii române din comuna Variaş-Timiş, manuscris existent în Cartea de onoare a şcolii, Variaş, 1976; E Ilinescu, Informaţii despre perioada începuturilor şcolii româneşti, relatate oral; F. Zamfir, Şcoala din Variaş în curgerea timpului, în Comuna Variaş, spaţiu de convieţuire interetnică şi interculturală, Editura Brumar, Timişoara, 2006; F. Zamfir, Vechimea elementului românesc în spaţiul varieşean, în Oameni, evenimente, tradiţii în Banatul de câmpie (II), Editura Brumar, Timişoara,

118 UN ARDELEAN ÎN PUSTA BĂNĂȚEANĂ ALEXANDRU ȚIERAN, ÎNVĂȚĂTOR LA VOITEG prof. Elena-Sorina Groza Școala Gimnazială Voiteg Asociația Învățătorilor Bănățeni a luat ființă într-o perioadă în care rolul dascălului român era foarte important, iar exercitarea acestuia, limitată. Cu doar patru ani înainte de Marea Unire învățătorii începuseră prin adunările, conferințele și întâlnirile speciale să se antreneze în ceea ce avea să însemne Unirea, zămislind în tinerele vlăstare sâmburii patriotismului național și local pentru viitoarele roade ce se așteptau a le culege mai târziu. Și Voitegul, comună din pusta bănățeană, cu multiple posibilități de ridicare a nivelului de cultură al locuitorilor ei, s-a înscris, prin cel ce a fost învățătorul Alexandru Țieran, între învățătorii cu dragoste de neam și țară, arătând că mișcările asociațiilor învățătorești sunt rostuite a duce la îndeplinire visul de veacuri al românilor. Împreună cu un grup de elevi reușește să ajungă la Alba Iulia pentru a auzi și vedea ceea ce poporul își dorea, o țară întregită, ROMÂNIA MARE. I-am cunoscut pe acești elevi rămași oameni de vază în sat, în țoalele lor păstrate din străbuni, țoale ce cu drag le numim azi, costume populare. Povesteau cu multă admirație și respect de cel care a fost Alexandru Țieran învățător în Voiteg, județul Timiș, membru al membru activ al Reuniunii Învățătorilor Români de la Școalele greco-ortodoxe române din Dieceza Caransebeșului. A scrie despre un dascăl înseamnă a scrie despre cel mai mare om al omenirii (Petru E. Oancea, zis Tata Oancea). 122

119 Alexandru Țieranu s-a născut la 24 ianuarie 1882, în comuna Voiteg. Părinții: tata - Ștefan, preot, mama Alexandrina. Școala primară o face la Voiteg, gimnaziul- la Ciacova, liceul la Vrsac și Arad. Își definitivează studiile pentru a deveni învățător la Institutul Pedagogic la Caransebeș- pe care îl termină în mod strălucit. Tatăl său sprijină construirea unei școli noi în comuna Voiteg, unde din anul 1901 este angajat ca învățător:...având norocul rar să servească în continuu aci spre a-și putea desăvârși opera începută. (4) Școala românească - construită în 1901 în care a predat Alexandru Țieran Primul lucru pe care îl face în folosul comunității este pavarea străzilor cu cărămidă în lățime de 2 metri și jumătate. Pavarea a costat ceva și a durat doi ani ( ), o adus hârâială și nemulțămire din partea poporenilor: <<Ne bagă dascălul la cheltuială, se plângeau mulți.>> După prima zi de ploaie vâicejenii au văzut că umblă ca pră ausfoaltu din Cimișoara, și au strigat cu toții, fain! (4) Înființează un cor cu care participă la mai multe concerte. Din venitul a opt concerte îngrădește cu gard cimitirul comunei și plantează o grădină școlară cu 100 de nuci care aduc un venit considerabil. 123

120 Biserica veche din lemn a ars. În 1906, făcând parte din conducerea bisericii, ajută la zidirea acesteia peste drum de școală. Este conștient de faptul că agricultura dă roade atunci când sunt unelte și mai multe mâini de lucru, pe suprafețe mai mari. Astfel în anul 1908 organizează prima însoțire românească, lucrând în comun, în mod sistematic și rațional aproximativ 100 de jugăre de pământ, muncă ce a pus bunăstarea și nouă directivă în lucrarea pământului, a întregii comune, realizâdu-se astfel frumoase câștiguri. (4) Conduce această asociație: Înfrățirea, până în 1914 când e trimis pe front. Doi ani mai târziu își reia activitatea didactică, când în urma unei dispensii ministeriale, dascălii se dispensează. În toamna anului 1918 dascălul, Alexandru Țieran, are un rol deosebit de important în organizarea luptei românilor din Voiteg pentru libertate și unitate națională contribuind și la organizarea Gărzii Naționale Române. Este delegat din partea Consiliului Comunal spre a merge la Alba-Iulia în fruntea unei delegații de copii unde depune o scrisoare de aderare pe vecie la Patria Mamă. (4) Înființează prima Cooperativă de Consum, numită de localnici Țierana în semn de recunoștință față de învățătorul lor. În anul 1920, din venitul concertelor realizate la nivel de comună, strânge 7000 de coroane cu care realizează primul Monument al eroilor din Banat fiind înscriși pe el, 32 de eroi căzuți pe front. 124

121 În 1921 alcătuiește primul cor bărbătesc pe care-l conduce timp de 5 ani. Anul 1923 este anul în care face un fapt plin de curaj la care nimeni nu au îndrăznit să creadă, să cugete, măcar, că s-ar putea realiza : o zidire impunătoare în formă de vilă, de palat, Căminul Cultural Voiteg, 2014 și această minunată clădire, demnă de Timișoara, era...crâșma satului. (4) Primul său gând a fost să transforme această casă de beutură dându-i un scop nobil și folositor. Pentru aceasta convoacă un consiliu comunal și unde într-o vorbire vibrantă și plină de lumină și căldură propune închiderea birtului și înlocuirea cu Casa Națională pe care o numește: Casa Culturală Prințul Mihai I. Aici s-au ținut concerte, spectacole de teatru, petreceri. A condus această instituție. După vreo 40 de ani de muncă și trudă la altarul sfânt al școlii, trece la pensie, rămâind mai departe conducătorul foarte iubit și venerat al poporenilor care nu ies niciodată din sfaturile și vorbele d-sale atât de înțelepte și de folositoare. (4) În toată această muncă de patruzeci de ani, în care am luminat copiii mie încredințați, am fost ajutat și călăuzit de înțelepciunea și blândețea soției mele, (4) Alexandrina, i-a declarat chiar el, Alexandru Țieranu, lui Tata Oancea cu ochii înlăcrimați ; Însemnările bisericii din Voiteg arată că Familia Țieranu a venit din Ardeal și au trăit 157 de ani în această comună. S-a stins din viață la vârsta de 62 de ani cel care a fost un învățător destoinic, prețuit și iubit de întreaga comunitate voitegeană. Trecutul trebuie să stea drept pildă viitorului. Bibliografie: 1. Ioan Muntean, Banatul istoric Școala. Educația, Vol. 3, Ed. ExcelsiorArt, 2008; 125

122 2. Vasiova Foaie literară și de informații anul XIII nr. 2-5, Timișoara, 15 ian. -15 mar ( Icoane din trecut și prezent, de Gh. Penția, interviu luat de Tata Oancea înv. Alexandru Țieranu); 3. Mărturii culese de la: preotul pensionar Gărău Petru din Jebel, Profesorii pensionari Martin Alexandru și Vizman Vasile, înv. Mioc Mărioara și Tcaciuc Iosefina; 4. Arhiva Școlii Voiteg. 126

123 DASCĂLUL DASCĂLILOR NOȘTRI DE MUZICĂ, IOACHIM PERIAN - PROFESOR, DIRIJOR, COMPOZITOR Înv. Ioan Horvath Școala Gimnazială Parța, jud. Timiș Născut în Bocşa Montană, jud. Caraş-Severin, la 18 septembrie 1884, ca fiu al lui Vasile, cărăuş la pădurea domeniilor imperiale, şi al Sofiei, născută Jianu, Ioachim Perian va copilări şi va frecventa şcoala primară confesională în localitatea natală. Devenit centru muncitoresc, Bocşa trăia în ambianţa culturală creată de vestitul învăţător şi dirijor Ion Marcu, cel care-l va instrui şi pe tânărul Perian. Dascălul vede în elevul său un viitor muzician şi-l iniţiază în tainele muzicii. Urmează apoi Gimnaziul maghiar din Reşiţa, după care se înscrie la Şcoala Preparandă de Stat din Timişoara, pe care o absolvă în anul În timpul vacanţelor şcolare, lucrează uneori cu tatăl său, la pădure, ba chiar îşi întrerupe, pentru o perioadă scurtă de timp, studiile, pentru a lucra ca spălător de minereu, la Ocna de Fier, unde a funcţionat câteva luni şi ca învăţător. Fiind absolvent al Şcolii Preparande maghiare, pentru a putea preda în şcolile confesionale româneşti solicită să se prezinte la un examen consistorial la Caransebeş, unde, în anul 1904, primeşte calificativul,,foarte bine, cu Certificatul nr. 2281/1904 al Consistoriului Eparhial Caransebeş, având astfel dreptul să predea în şcolile româneşti. Este numit învăţător la Bocşa Montană natală, unde va funcţiona timp de 15 ani, înlocuindu-l pe învăţătorul său, Ion Marcu. În acest timp conduce corul mixt din localitate cu talentul şi calmul deosebit cu care era înzestrat, dar şi caustic, din când în când

124 Primul său concert, ca dirijor al acestui cor, are loc la 20 noiembrie 1905, în care interpretează şi două lucrări proprii:,,motto şi,,floarea ciobanului. Anul următor ia parte la serbările de la Reşiţa (15-16 august 1905) cu ocazia sfinţirii steagului Reuniunii Române de cântări şi muzică din Reşiţa, unde ducea o activitate culturală prodigioasă vajnicul învăţător Iosif Velceanu. În acelaşi an, 1905, cu ocazia Adunării Generale a învăţătorilor din Bocşa, unde va concerta cu corul său, Ioachim Perian va fi apreciat de către compozitorul,,de dincolo de munţi I.Şt. Paulian în foaia,,drapelul astfel:,,corul din Bocşa e condus de tânărul Perian, ale cărui calităţi artistice îi pregătesc un loc de cinste printre maeştri dirigenţi din Banat. În acel timp, erau apreciaţi ca maeştri dirijori Ion Vidu, Ion Marcu, familia de preoţi Şepeţean din Chizătău, Iosif Velceanu, Anton Sequens, Pau Farca şi încă câţiva. După o săptămână de la acel eveniment, ca urmare a discuţiilor cu oamenii despre greutăţile pe care le trăiau cei din imperiu, acelaşi I.Şt. Paulian îi trimite lui Perian noua sa compoziţie, care avea un text, oarecum profetic:,,urmaşi ai marilor martiri Nu desperaţi de-amarul trai, Veni-vor zile de noroc, Stăpâni să fiţi pe-al vostru grai. Nu desperaţi: la luptă dar, Ca nişte bravi vă înarmaţi! Pe cer e scris liberi să fiţi, Neam de eroi nu desperaţi! Participarea Corului mixt din Bocşa la Expoziţia de la Arenele Romane de la Bucureşti din anul 1906, cu Ioachim Perian ca dirijor este socotită ca revelatoare pentru activitatea sa. A fost un fericit prilej pentru corurile româneşti din Austro-Ungaria pentru a-şi etala valoarea artistică. La eveniment au participat corurile din: Reşiţa, Bozovici, Cacova, Sânnicolaul-Mare, Ticvaniul-Mare şi 128

125 Lugoj. Din păcate, Corul din Chizătău a fost împiedicat de autorităţi să participe. Ca orice cor cu pretenţii, Corul mixt din Bocşa îşi propune să aibă un steag al său, prin urmare, este comandat şi realizat un steag, nu la Budapesta, ci la Lyon, în Franţa, ca simbol al unităţii gintei latine! Acest fapt se împlineşte la 29 septembrie Evenimentele de la 1 Decembrie 1918 surprind Corul mixt din Bocşa, împreună cu dirijorul său la Alba-Iulia, unde, prin strădanie şi cu mândrie, tânărul învăţător, cu corul său, sunt delegaţi să participe la Marea Unire! După Unirea cea Mare, tânărul Perian pleacă la Cluj, unde urmează cursuri universitare de perfecţionare şi abilitare, după care devine profesor de muzică. Prin decretul Consiliului Dirigent, în toamna anului 1919, Ioachim Perian este numit profesor de muzică la Şcoala Normală de Învăţători din Timişoara. Cu o asemenea perspectivă şi într-un asemenea oraş, proaspătul profesor de muzică începe o nouă şi asiduă activitate pedagogică şi cultural-artistică. Tânărul profesor de muzică s-a dovedit a fi unul dintre cei mai iubiţi profesori de către elevi, pentru bonomia sa, tactul pedagogic, îngăduinţa şi răbdarea de care a dat dovadă în formarea viitorilor dascăli. În colectivul educaţional al Şcolii Normale de băieţi din Timişoara, Ioachim Perian a avut un loc distinct datorită materiilor pe care le preda elevilor: teoria muzicii şi solfegiu, istoria muzicii, muzica instrumentală (vioara şi pianul). Deopotrivă se străduia să instruiască şi să dirijeze corul, orchestra simfonică şi de cameră a şcolii; dădea îndrumări elevilor la orele de aplicaţie practică, organiza concerte în şcoală, cât şi în afara ei; colabora cu Şcoala Normală de fete, pentru a avea şi un cor mixt, cu care organiza spectacole la Cazinoul militar singura sală corespunzătoare din acel timp. 129

126 Din anuarele statistice ale Şcolii Normale reiese că activitatea dascălilor era una variată, de la cursuri propriu-zise la excursii, spectacole, aplicaţii practice, ateliere de agricultură, apicultură, diverse meşteşuguri etc. Încă din primul an de existenţă a Şcolii, elevii sunt îndrumaţi să se organizeze, înfiinţând astfel Societatea de lectură a elevilor, la 20 decembrie 1919 având loc prima şezătoare literar-muzicală. În cadrul unei şezători, preşedintele Societăţii, elevul Ştefan Stănescu, recită propria sa poezie, în care creionează, stângaci dar realist, portretul dascălului de atunci: De te va bate vântul Tu strânge-ţi toga lungă, Urmează-ţi mersul, cântul, FiI demn de a ta muncă Dascăle! 130 Năvalnica furtună Umerii de-ţi apasă Mai crede-n vreme bună Şi-arată că nu-ţi pasă Dascăle! A mărilor talazuri De-or vrea să te înece Tu nu-ţi face necazuri: E fluxul care trece Dascăle!... La finele anului şcolar 1923/1924 profesorul Perian este cel care prezintă programul festiv, în cadrul căreia ţine o cuvântare de închidere, despre,,rolul şcolii poporale, ca preparatoare a elementelor tuturor ştiinţelor şi despre datoriile învăţătorului, ca factor principal al unei şcoli bune. În următorii ani din deceniile al patrulea şi al cincilea ai secolului al XX lea, Ioachim Perian se implică asiduu în organizarea şi dirijarea a mai multor coruri din Timişoara. Însă cea mai importantă activitate a desfăşurat-o în cadrul Asociaţiei

127 Corurilor şi Fanfarelor române din Banat, al cărei secretar a fost, încă de la constituire, alături de iniţiatorii acesteia Ion Vidu şi Iosif Velceanu. Asociaţia, înfiinţată în anul 1922, va cuprinde peste 300 de coruri şi fanfare din întregul Banat. După trecerea în nefiinţă a preşedintelui Asociaţiei, Iosif Velceanu, (31 august 1937), este ales preşedinte profesorul Ioachim Perian. Ziarul,,Voinţa Banatului din 10 noiembrie consemna:,,ca nou preşedinte a fost propus Sabin V. Drăgoi, dar acesta refuzând, căci avea prea multe sarcini, a rămas preşedinte de onoare, iar preşedinte activ a fost ales Ioachim Perian, iar secretar Nicolae Ursu. Au urmat doi ani de muncă intensă dar, odată cu evenimentele din preajma celui de-al doilea război mondial, activitatea Asociaţiei stagnează. La 1 septembrie 1941 profesorul Ioachim Perian se pensionează şi la scurt timp se mută în oraşul natal Bocşa, unde îşi trăieşte ultimele clipe ale vieţii sale, pline de trudă pe tărâmul didactic şi artistic-cultural. Se stinge din viaţă la 17 ianuarie 1955, fiind înmormântat în cripta familiei din cimitirul ortodox din Bocşa. Printre elevii care i-au urmat - oarecum - destinul, s-a aflat şi domnul profesor de muzică Pavel Romaniţan continuator al neobositului dascăl, Ioachim Perian, pe care l-a admirat şi l-a evocat adesea şi care, la rându-i, a instruit, prin muzică, multe generaţii de dascăli, în cadrul Liceului Pedagogic,,Eftimie Murgu din Timişoara azi Liceul Pedagogic,, Carmen Sylva. Ioachim Perian şi-a încheiat viaţa modestă, dar plină de abnegaţie pentru luminarea fiilor patriei, la fosta Şcoală Normală de învăţători din Timişoara, unde şi-a adus o contribuţie plină de roade în promovarea cântului coral, bănăţean şi românesc într-o perioadă de vârf a acestei activităţi, prin strădania şi cu sprijinul unor oameni luminaţi şi dedicaţi acestei nobile activităţi, de culturalizare şi de înnobilare a spiritului românesc. 131

128 Peste arcul timpului noi, dascălii de azi, avem datoria şi onoarea de a ne reaminti ceea ce dascălii noştri, cât şi dascălii dascălilor noştri, ne-au inoculat în conştiinţe RESPECTUL pentru înaintaşi! Bibliografie: Victor Andrei,,Din generaţia de aur a Marii Uniri Ioachim Perian, Anuarul Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor din Banat

129 DASCĂLUL PROMOTOR AL VALORILOR CULTURII NAŢIONALE Prof. Zlatinca Neamț CJRAE Timiş / Şcoala Gimnazială Nr. 18 Timişoara Nu e datorie românească mai vrednică de a fi îndeplinită, decât ca să facem părtaşi pe cei mai tineri de bunurile sufleteşti moştenite din vechime, căci zestre mai de preţ nu e alta ca averea de cuget şi simţire închisă şi păstrată cu grija sfântă de-a lungul anilor, în adâncurile sufletului creştinesc al moşilor şi strămoşilor noştri (GEORGE BREAZU) Odată cu integrarea şi propulsarea ţării noastre în sistemul naţiunilor europene democratice, cetăţenii români trebuie să arate că sunt responsabili în acţiunile lor, că doresc să contribuie activ la reformarea economico-socială complexă şi că ne merităm poziţia în eşalonul ţărilor cu adevărat libere şi civilizate. În actualele condiţii, trebuie să pornim de la punerea în valoare a ceea ce avem mai de preţ, respectiv de la ceea ce este autentic românesc, particular nouă, ca naţiune. De aceea, acum, când se vorbeşte tot mai mult de integrare europeană şi de globalizare, elevii noştri trebuie să cunoască cu mintea şi cu sufletul satul tradiţional românesc, pentru că aici vor găsi, comoara tradiţiilor, a datinilor şi a obiceiurilor specifice satului bănăţean. A intrat în obişnuinţă o afirmaţie de genul românii au cel mai bogat folclor din lume, fie că este vorba de cel muzical, coregrafic, literar sau al obiceiurilor. Însă, multe dintre obiceiurile populare s-au pierdut (ca de altfel şi majoritatea expresiilor lingvistice) ca urmare a evoluţiei îndeletnicirilor sătenilor de-a lungul perioadelor istorice pe care satul/comuna românească le-a traversat, a industrializării forţate la care a fost supus în perioada comunistă, a migraţiei populaţiei 133

130 tinere de la sat spre zonele urbane. Astfel, pentru a nu se pierde şi ce a mai rămas din lumea adevărată a satului, pentru păstrarea şi revigorarea tradiţiilor culturale specifice, slujitorii actuali ai şcolii, sprijiniţi de întreaga comunitate locală, trebuie să întreprindă acţiuni benefice pentru copiii şi tinerii acestei ţări. De aceea, frumuseţea vremurilor de odinioară trebuie să devină o temă de meditaţii şi reverie pentru elevii noştri, respectiv tinerii de astăzi. Având în vedere starea de lucruri care se perpetuează în ultima perioadă în privinţa specificului cultural al zonei din vestul ţării, apare ca o necesitate acţiunea de preluare şi transmitere a tot ce este cultură şi civilizaţie populară bănăţeană, în caratele ei de frumuseţe şi expresivitate. Tradiţiile, obiceiurile şi portul popular nu trebuie lăsate să moară sub cenuşa timpului! De aceea este benefic ca proiectele educaţionale să aibă în vedere tocmai acest aspect al valorificării tradiţiilor, al preluării şi transmiterii lor, dacă vrem ca şi generaţiile care vin să înţeleagă că veşnicia s-a născut la sat, că fără această zestre de gândire şi simţire nu mai suntem noi. Tradiţiile, preluate de copii cu talent şi ingenuitate, trebuie redate vieţii pentru a dura în timp. Dacă vor reuşi să vieţuiască va fi doar rodul muncii pătimaşe a unor oameni/dascăli ce sfinţesc locurile unde vieţuiesc şi muncesc. Ce putem face în acest sens, noi, dascălii, şi mai ales... cum? Iată câteva exemple. În primul rând, documentele şi vestigiile istorice, prin autenticitatea lor, reprezintă dovezi ale unor fapte şi evenimente 134

131 trecute, evidente şi de netăgăduit, fiind înzestrate cu o forţă de convingere extraordinar de puternică. În actul cunoaşterii, ele au o deosebită valoare pedagogică şi semnificaţie de mărturii ale trecutului, de reprezentări ale unei realităţi absente, fiind adevărate izvoare de noi cunoştinţe, puncte de plecare pentru o susţinută activitate de căutare şi aflare a adevărului istoric cu forţe proprii. Tinerii pot intra în contact cu izvoarele nesecate de informaţii, modelele de comportament şi leagănele tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti efectuând vizite la muzee, excursii de documentare la monumente eroilor sau anumite edificii culturale importante, respectiv culegerea de mărturii vii direct din satele Banatului de pustă sau de munte pentru cunoaşterea istoriei şi culturii localităţilor (exemple: Muzeul Banatului, Muzeul de Etnografie, Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara, Castelul Huniazilor din Hunedoara, ruinele Cetăţii Sarmizegetusa, cetăţile Şiria şi Soimoş din jud. Arad, Monumentul eroilor de la Păuliş / jud. Arad, satele din Depresiunea Almăjului / jud. Caraş-Severin etc). Nu trebuie uitate frumuseţile naturale ale ţării noastre în general, respectiv ale zonei de vest a României - Banatul, care fac cinste oricărui român şi care pot fi reale cărţi de vizită şi invitaţii pentru oricare cetăţean european care doreşte să ne cunoască. Avem o îngemănare de forme de relief, cu o vegetaţie bogată care îmbracă culori vii în funcţie de anotimp şi o varietate de îndeletniciri pe care românii le fructifică. Satul românesc, deşi mult transformat, tot păstrează vie amprenta naturaleţei şi a arhaismului, ceea ce întăreşte sintagma veşnicia s-a născut la sat. Elementele de istorie locală, trebuie în permanenţă observate, analizate şi evidenţiate, pentru crearea unei viziuni de ansamblu 135

132 asupra istoriei noastre naţionale. Experienţa didactică ne demonstrează că izvorul istoric local poate fi folosit în toate momentele lecţiei, acolo unde cadrul didactic consideră că are cel mai mare efect şi poate fi integrat în istoria patriei. Pot fi folosite izvoare arheologice, documente, fragmente din cronici, din arhivele instituţiei, inclusiv ale şcolilor, inscripţiile unor monumente locale, cu scopul reconstituirii activităţii unor personalităţi ale localităţii respective. În vizitele noastre la muzeu am văzut numeroase izvoare arheologice (vase, monede, machete), documente, fragmente din cronici, inscripţii în piatră sau lemn sau monumente locale ridicate în cinstea unor evenimente sau personalităţi locale. Există în prezent, un mare interes pentru încurajarea cercetărilor de istorie locală. Mulţi profesori împreună cu elevii lor, sunt deja cuprinşi în asemenea activităţi, cercetând şi descoperind izvoare de istorie locală în arhive, biblioteci şi chiar pe şantiere arheologice. Asemenea activităţi au darul de a întări convingerile şi respectul elevilor pentru localitatea în care trăiesc, de a spori capacitatea de apreciere a valorilor materiale şi spirituale create de înaintaşi. Există cazuri în care pe baza unor astfel de cercetări cadrele didactice au alcătuit monografii legate de istoricul localităţii în care s-au născut, trăiesc sau îşi desfăşoară activitatea. Folclorul românesc, ca expresie artistică a conştiinţei colective a românilor, este cel mai mare tezaur de obiceiuri, credinţe, legende şi sentimente păstrate din negura timpurilor până astăzi. De aceea, tinerii trebuie să înveţe jocurile populare specifice, să cunoască şi să îmbrace costumele populare tradiţionale şi chiar să vorbească în graiul popular bănăţean. Bănăţenii dau dovadă de implicare şi pun suflet în păstrarea, transmiterea şi trăinicia valorilor spirituale ale neamului, ale locului natal, şi preţuiesc folclorul, fălindu-se pretutindeni cu cântecele şi doinele îndrăgite. 136

133 Ştim cu toţii că veşnicia s-a născut la ţară şi că acolo se păstrează încă o sămânţă de mândrie şi ataşament faţă de obiceiurile străbune. Ca urmare, spre acele meleaguri trebuie să ne îndreptăm şi noi atenţia tot mai mult. Căminele Culturale şi Casele de Cultură din localităţile Banatului atrag tinerii, implicându-i în preluarea, valorificarea şi transmiterea tradiţiilor şi obiceiurilor bănăţene. Numai aşa, tradiţiile şi elementele constitutive ale specificului poporului român nu vor fi lăsate să moară sub cenuşa timpului, ci vor deveni zestrea prin care ne vom legitima în faţa lumii. Prin strădanie şi pasiune, tinerii pot fi stimulaţi în a se implica în acţiuni de culegere a folclorului local şi de colectare a obiectelor vechi, culegând cântece, poezii de la localnicii comunelor din Banat, colecţionând costume populare specifice zonei, obiecte de uz casnic mai vechi, unelte de muncă folosite în trecut de bunicii lor. Astfel poate lua fiinţă muzeul popular al şcolii, colţişor care poate fi prezentat cu mândrie tuturor vizitatorilor ce păşesc pragul instituţiei. 137

134 Activităţile extraşcolare desfăşurate în comunitatea locală prezintă şi ele valoare educativă mare şi trăiri afective puternice, fiind determinate de imagini concrete şi de acţiunile în care elevul îşi pune forţele proprii în slujba colectivităţii lărgite din care fac parte. Vibraţia afectivă este o sursă de energie pozitivă pentru învăţarea comportamentului social al copilului, având o funcţionalitate integrativă mai pronunţată decât un simplu act de cunoaştere. În acest sens, se pot enumera activităţile comemorative pentru eroii localităţii, pentru Biserică sau activităţile comunitare cu scop umanitar. Frumuseţea portului popular şi cântecului bănăţean (atât de diversificat), a datinilor şi obiceiurilor dân fruncea ţării, a obiectelor de artă populară lucrate cu mâna şi sufletul de către artiştii populari, trebuie să ajungă şi la sufletul copiilor noştri. Începând cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viaţa bănăţenilor şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite, izvorul nesecat al folclorului local este completat de meşteşugurile specifice zonei. Reunind deopotrivă simţul practic şi gustul artistic, meşteşugul acului / cusutul pe etamină a valorificat dintotdeauna imaginaţia creatoare a bănăţeanului. 138

135 Ornamentarea prin cusătură utilizează o gamă largă de puncte cusute pe suprafaţa pânzei, puncte cusute după tragerea firelor ţesăturii de fond şi puncte cusute prin folosirea de paiete şi mărgele. Cadrele didactice pot ajuta tinerii să pătrundă în tainele cusăturilor, învăţându-i, ca modele: punctual, linia, cruciuliţa şi lănţişorul. Semnul de carte, felicitarea, mărţişorul sunt doar câteva din obiectele confecționate de copii, în care utilul şi plăcutul se îngemănează. Modelajul argilei şi al lutului reprezintă ABC-ul olăritului şi al picturii pe ceramică Există încă, în judeţele Timiş si Caraş-Severin, centre de olari (Jupăneşti, Biniş) cât şi biserici vechi (zona Făgetului - bisericile din Româneşti, Jupăneşti, Brăneşti sau Muzeul de Artă Populară Curtea), care adăpostesc inestimabile valori ale creaţiei populare. Vizitarea lor constituie o oportunitate pentru generaţiile viitoare, în cunoaşterea, păstrarea şi promovarea valorilor locale şi naţionale. În aceste locaţii, elevii iau cunoştinţă direct cu meşteşugul olăritului, modelajului argilei şi a lutului, precum şi cu finalizarea obiectelor prin pictură. După ce învăţă noţiunile teoretice sau procedura lucrului, elevii modelează argila, dându-i forma dorită (fluturaş, ciupercuţă, vază, pomişor, vas ţărănesc). Figurinele se lasă la uscat de pe o zi pe alta şi se înfrumusețează prin pictare. Îndeletnicirea legată de modelarea argilei şi a altor materii cu proprietăţi plastice, modelabile a fost începută în preistorie ca una din primele dovezi de umanizare a naturii. Modelajul în lut oferă şi astăzi tinerilor şi copiilor posibilitatea de a se manifesta creativ realizând figurine, jucării, obiecte de podoabe, ca şi acum mii de ani in urma. Fără îndoială, descoperirea focului şi inventarea roţii au favorizat diversificarea şi rafinarea modelarii argilei, respectiv apariţia a ceea ce înţelegem astăzi prin ceramică. 139

136 CONCLUZIE: Începând cu frumuseţile naturale ale spaţiului românesc, cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment din viaţa poporului, continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste împrejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să ne vadă valorile cu care ne mândrim. De aceea, este necesar să le adunăm în mănunchi şi să le redăm tinerilor pentru a dura în timp. Rezultatul acestei munci pătimaşe a dascălilor cu suflet, ce sfinţesc locurile unde trăiesc şi muncesc, va deveni astfel CARTEA DE VIZITĂ A ŞCOLII, A COMUNITĂŢII din care fac parte, respectiv PAŞAPORTUL CĂTRE EUROPA. Bibliografie: Elena Niculiţă - Voronca, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Ed. Polirom, Iaşi, 1998; Constantin Noica, Modelul cultural european, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993; Stoian Stanciu, Alexandru Petre, Pedagogie şi folclor, E.D.P., Bucureşti,

137 EMANUIL UNGURIANU UN OM AL CULTURII, UN OM AL VIZIUNII Prof. Natalia Simona Borlovan Şcoala Gimnazială Nr. 12, Timişoara Emanuil Ungurianu s-a născut la 23 decembrie 1845, în comuna Satchinez, judeţul Timiş Torontal. Figură luminoasă a activismului politic bănăţean şi luptător pentru drepturile naţionale ale românilor, Emanuil Ungurianu se impune în conştiinţa neamului nu doar ca un apărător al sufletului românesc, ca un sprijin al credinţei strămoşeşti, dar şi ca un vizionar în privinţa instrucţiunii publice la care trebuia să acceadă poporul român. Liceul l-a urmat la Timişoara, între anii , iar studiile universitare la Budapesta, între anii În anul 1874, a depus cenzura de avocatla Tabla regească din Budapesta, devenind avocat în Timişoara, profesiune pe care o va exercita până în anul Om de mare caracter şi luptător neobosit pentru salvgardarea şi propăşirea ideilor naţionale în contextul tot mai accentuat de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti ca expresie a dualismului austro-ungar, Emanuil Ungurianu milita pentru şcoala poporului, cu învăţători care să corăspundă la posturile lor. Emanuil Ungurianu a crezut permanent că o şcoală bună este necesară emancipării culturale şi materiale a neamului, aşa cum reiese din discursul ţinut în Adunarea generală a asociaţiei Astra, din 12 mai 1901, de la Buziaş, când dădea exemplu auditorilor atitudinea şvabilor din Banat faţă de şcoală. El spunea că şvabii din Banat călcând în urma Nemţilor din Germania, de unde au venit, îşi zidesc şcoli mari şi frumoase, le provăd cu toate recvizitele trebuincioase, caută învăţători buni şi îi plătesc bine şi grijesc ca copii lor să 141

138 umble regulat la şcoală. Ideea sa despre şcoală este subliniată de asemenea într-o frază din acelaşi discurs amintit mai sus, care sună astfel: iar mintea trează şi bunăstarea materială a acestor nemţi vine numai dela şcolile lor poporale. Emanuil Ungurianu a militat pentru organizarea şi conducerea învăţământului confesional sub scutul şi conducerea bisericii ortodoxe, considerând că dacă organizarea şi conducerea şcolilor confesionale ar ajunge să fie diriguite de alţi factori decât biserica ortodoxă, limba română şi deşteptarea neamului românesc vor suferi o înfrângere de nereparat. Odată cu introducerea bilingvismului didactic în şcolile minorităţilor etnice din fosta Ungarie şi cu punerea în aplicare a legii salarizării din 1907, factori care atacau, în însăşi existenţa ei, şcoala confesională românească, Emanuil Ungurianu scrie, în 26 martie 1907, Venerabilului Consistor din Arad: Şcolile noastre poporale, în privinţa existenţei materiale, mai au un respiriu de trei ani; în acest timp, adică încă în decursul anului 1907, ar trebui Venerabilul Consistoriu să îndrumeze pe inspectorii şcolari, adecă pe protopopi, ca în fiecare comună, să meargă la faţa locului şi pe lângă expunerea pericolului în care se află şcolile româneşti, să capaciteze în sinoadele parochiale pe credincioşii bisericii noastre, ca să stabilească respective să urce salariile învăţătorilor confesionali. Iar comunele bisericeşti sărace, cari nu se vor putea supune la sarcina salariului urcat, acestea vor trebui ajutate materialmente şi mai bine ar fi, să le putem noi ajutora, decât ministerul de instrucţiune publică. Din ultima frază se desprinde opoziţia acestui eminent om politic faţă de subvenţia de stat, care în acel context ar fi însemnat o accentuare a acţiunii de deznaţionalizare, specifică politicii şcolare a regimului dualist. Emanuil Ungurianu lupta în această adresă şi pentru constituirea unui fond diecezan pentru ajutorarea şcolilor sărace, în viziunea sa, dualismul şcoală-biserică fiind unul dintre principalii pioni pe care s-ar fi putut clădi conştiinţa naţională şi din perspectiva 142

139 căruia românii s-ar fi putut opune cu succes politicii de deznaţionalizare practicată de guvernul de la Budapesta. Om de acţiune în acelaşi timp, Ungurianu, care nu înţelegea să tergiverseze şi să întârzie educaţiunea naţională, pentru a soluţiona cel dintâi problema susţinerea şcolii confesionale prin mijloace proprii, convoacă, în 15 septembrie 1907, în conferinţă, o parte dintre membrii comunei bisericeşti greco-ortodoxe române, din Timişoara, oraşul intern şi Fabric, conferinţă ce va avea următoarea rezoluţie: Pentru asigurarea materială a şcolilor, se va crea un fond şi ca izvor de venit, se introduce darea de cult, în amândouă parochii, cu următoarele clase, şi adecă: a) clasa I, cu contribuţia anuală de 40 de coroane; b) clasa a II-a, cu contribuţia anuală de 28 de coroane; c) clasa a III-a, cu contribuţia anuală de 20 de coroane, d) clasa a IV-a, cu contribuţia anuală de 12 coroane; e) clasa a V-a, cu contribuţia anuală de 8 coroane; f) clasa a VI-a, cu contribuţia anuală de 4 coroane; g) clasa a VII-a, cu contribuţia anuală de 2 coroane. În cadrul aceleiaşi conferinţe se hotărăşte construirea unei şcoli noi în cartierul Fabric. Militând în continuare pentru salvarea şcolilor confesionale, după ce participase, în 17 iulie 1908, ca deputat sinodal şi fruntaş al bisericii ortodoxe, la conferinţa Consistoriului arădan, prezidată de Episcopul I. I. Papp, în cauza susţinerii şcolilor confesionale, Ungurianu comunică într-o adresă destinată ilustrului Domn Episcop necesitatea înfiinţării unei bănci culturale diecezane, cu sediul la Lipova şi în acelaşi timp militează pentru implicarea femeilor în acest proces, idee preluată cu succes de consistorul diecezan, care adresează un călduros apel damelor române credincioase bisericii strămoşeşti, căci fără conlucrarea femeeiei române la cultura poporului român, nu putem avea speranţă să ajungem la un rezultat de însemnătate mai mare. Atent observator al realităţii social-politice, Ungurianu remarcă faptul că învăţătorii confesionali din Banat, aparţinători diecezei 143

140 Aradului, nu erau grupaţi şi organizaţi cu statute aprobate de guvern, pentru activitatea asiduă ce ar fi vizat perfecţionarea lor didactică şi culturală, aşa cum erau organizaţi colegii lor din dieceza Caransebeşului şi din dreapta Mureşului. Toate statutele înaintate până în 1900, referitoare la organizarea învăţătorilor din stânga Mureşului, şi înaintate Ministerului instrucţiunii publice se loveau de obtuzitatea şi naţionalismul dualismlui austro-ungar, contravenind, de fapt, politicii de maghiarizare forţată practicată de acest regim politic şi fiind respinsă deci aprioric. Fire practică şi caracterizată de un voluntariat extrem, Ungurianu îi convoacă imediat pe toţi învăţătorii în Timişoara şi, pornind de la statutele învăţătorilor unguri din Banat, aprobate de minister, redactează un nou statut, pe care îl înaintează ministerului şi pentru care obţine aprobarea. Astfel ia naştere Reuniunea învăţătorilor greco-ortodocşi români din protopopiatele Timişoara, Belinţ, Lipova şi Comloşul-Mare, înregistrată ca persoană juridică şi avându-l ca preşedinte pe Emanuil Ungurianu. Acesta trasează trei mari direcţii de dezvoltare, astfel: a) învăţământul poporal trebuie să cuprindă instrucţiunea şi educaţiunea, două elemente constitutive într-o corelare interdependentă pentru luminarea şi deşteptarea poporului, căci instrucţiune fără educaţiune ar fi pentru poporul nostru de o valoare inferioară ; b) ridicarea nivelului cultural al membrilor Reuniunii (asociaţiei), învăţătorul fiind principalul factor pe terenul instrucţiunii, el fiind de fapt luminătorul şi educatorul poporului; c) o altă direcţie în care eminentul om politic a fost vizionar se referă la asigurarea stării materiale a învăţătorilor, pentru că, aşa cum bine sublinia Emanuil Ungurianu, nu se poate pretinde de la învăţător ca el, cu zel şi devotament, să-şi 144

141 îndeplinească datorinţa, în oficiul său, când el zilnic are a se lupta cu greutăţile de existenţă. Dând dovadă de o largă deschidere, în spiritul vizionar care îl caracteriza, Emanuil Ungurianu a susţinut cu tărie emanciparea şi culturalizarea ţărăncii române, considerând că starea culturală şi economică a unui popor atârnă în mare parte de la gradul de cultură al femeii şi că educaţiunea femeii numai prin femei se poate face bine şi cu temei. El solicită instrucţie specială pentru fete, în clase separate, conduse de învăţătoare femei. În calitatea sa de organizator al instituţiunii Caselor naţionale pentru Timiş-Torontal, Ungurianu se adresa conducătorilor şcolilor poporale, cerându-le să insiste ca dăscăliţele satelor, pe care le numea cu dragoste singurele diplomate rurale, să se ocupe cu drag de învăţătura ţărăncilor române. Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi în acest domeniu, în ziua de 22 august 1913, învăţătorii diecezei Aradului, prezidaţi de Iuliu Vuia şi Iosif Moldovanu, îi conferă lui Emanuil Ungurianu un album cu o frumoasă dedicaţie, din care selectăm această frază, ca o chintesenţă a activităţii acelui care a fost venerabilul om politic şi luptător pentru culturalizarea maselor E. Ungurianu: Fiul poporului în tată s-a desăvârşit. 145

142 ICOANA UMANĂ ÎN FIREȘTI GESTURI de ACASĂ 146 prof. Floare Ranta Cândea Universitatea Aurel Vlaicu din Arad UN FIU AL SATULUI-ACASĂ Am fost, pentru o zi, Pelerini în Locuri sfinte. Lăsând clopotele Mănăstirii Bodrog să ne îmbuneze inimile, într-o zi de Mare Praznic- Sântamaria Mare, am ajuns la Felnac, de Ziua Satului. Și, așa cum este îndatinat, Fiii satului, se intorc Acasă, în diferite prilejuri. De data aceasta, domnul profesor, Gheorghe Rancu [Bodrog], Fiu al Satului, stabilit la Șopotu-Vechi, s-a reintors la Felnac [și nu singur]. A donat un Însemn Memorial- IULIU VUIA, care a fost postat pe o latura din coridorul școlii. Iuliu Vuia s-a nascut la Felnac-[1865] și provine din familia lui Eftimiu Vuia și al Ecaterinei Vuia [fiica lui Constantin Diaconovici Loga]. La Ceremonialul de Sfințire, săvârșitit de Parintele paroh Petru Stelian Lungu, după Cuvintele de Bun venit, rostite de primarul Nicolae Selegean, am asistat la Momente de Înalțare spirituală, din care s-a fost desprins personalitatea Marelui Cărturar felnăcan. Astfel, după studii primare în satul natal, unde învățător a fost și tatăl său, a urmat și absolvit [1881- Preparandia din Arad, profesând, mai apoi ca și dascal în diferite școli din Timișoara, Remetea, Chesinț, Belinț ș.a. Autor de manuale școlare, publicist, reformator în ideile națiunii, gazetar [a colaborat cu Luminatorul, Dreptatea, Tribuna, Biserica și Școala], Iuliu Vuia a fost și un mare patriot [a participat, ca delegat al învățătorimii, la Marea Unire și a fost rasplatit, [dar a fost si surghiunit] cu diferite Ordine și Medalii, pentru osârdia depusă pe atâtea fronturi de ordin cultural-național. Despe toate acestea, ca un act reparatoriu, au vorbit domnul Ioan Olarațcu de la Comloșu Mare [unde Iuliu Vuia a fost dascăl vreme de 24 de ani], Ioan Traia teologul

143 muzeograf de la Muzeul Banatului Timisoara, prof. Viorel Dolhapreședinte Agiro, prof.univ.dr.anton Ilica, UAV-Arad ș.a. Asistența a fost alcatuită din localnici, iubitori de frumos si istorie, printre care am văzut și pe prof.dr. Doru Sinaci, Marinela Mihailovic [director Camin Cultural], prof. Mihai Henț, care a încântat auditoriul cu un cântec închinat [acompaniat de chitara sa] Luminatorilor- Bieți lampagii. În concluzie, chiar dacă Iuliu Vuia își doarme somnul de veci in Caransebeș-[1933] alături de bunicul său, C.D.Loga, considerăm că, aducerea Acasă este un gest care va fi prețuit de generațiile care vin și îmbrațișează istoria locală în general și pe cea nationlă, în special, iar comuna Felnac, a fost, măcar pentru o zi- o Insulă presărată de un Romanism aparte. Gheorghe Rancu Bodrog Născut în în localitatea Bodrogu Vechi, jud. Arad; Şcoala primară în Bodrog, gimnaziul în Zădăreni jud. Arad, Liceul Mixt Pecica, jud. Arad, promoţia 1964; Institutul Pedagogic Arad, promoţia 1966; Repartizat prin Decizie Ministerială la Şcoala Stancilova jud Caraş Severin din 1966, iar din 1969 transferat definitiv la Şcoala Şopotu Vechi unde a funcţionat până la pensionare în 31 august 2010; Anul 1988 a obţinut gradul I în învăţământ şi tot din acelaşi an a fost desemnat, de către Inspectoratul Şcolar Caraş Severin, inspector metodist pentru învăţământul primar până la pensionare. Anul 2001 a absolvit Facultatea de sociopsihopedagogie Colegiul Universitar Pedagogic, iar în 2005 Facultatea de drept a Universităţii Dacia Hercules din Băile Herculane unde a îndeplinit funcţia de director cu probleme de învăţământ, strategie, reformă timp de 9 ani între Din 2004 până în toamna anului 147

144 2006 a funcţionat ca responsabil de punct de lucru, în Băile Herculane, pentru Universitatea Ecologică din Bucureşti. Nu a practicat calificările ulterioare din respect pentru meseria de dascăl. Le-a făcut doar pentru cultura sa generală şi să demonstreze că întotdeauna se poate mai mult. Din anul 1996 până în anul 2000 a fost ales membru mirean în Consiliul eparhial al reactivatei Episcopii a Caransebeşului participând la alegerea celor doi episcopi de Caransebeş Emilian Birdaş şi dr. Laurenţiu Streza alegeri desfăşurate în Bucureşti, la Patriarhia Română. În decursul anilor a participat la sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane, congrese (Primul congres al învăţătorilor şi institutorilor români de pretutindeni, ţinut la Arad (2006) şi apoi Congresul învăţătorilor din România ţinut la Bucureşti) sau mese rotunde cu profil didactic, metodico ştiinţific unde a susţinut peste 170 de comunicări fiind răsplătit cu numeroase diplome de participare, de merit, de onoare şi de excelenţă. A fost ales membru de onoare al mai multor instituţii culturale (coruri, fanfare) al unor asociaţii sau societăţi culturale din ţară şi din străinătate. Dintre premiile obţinute amintim: Premiul cultural de Excelenţă Fundaţia Nişte ţărani preşedinte Dinu Săraru, Horezu, jud. Vâlcea, 1986 Premiul satului bănăţean pentru afirmarea şi promovarea valorilor patrimoniului cultural spiritual şi al specificului satului bănăţean 2010, Premiul cultural Tibiscus pentru contribuţii la promovarea şi afirmarea valorilor cultural spirituale româneşti în spaţiul banatic, 2010, Premiul Silvius Bata Miclea pentru contribuţii majore la publicistica din Banat, 2010 şi 2012, Premiul cultural Casa Românească Uzdin, în semn de recunoaştere pentru faptul că lumina i se aşterne pe chip ori de câte ori lucrează pentru neam cât şi pentru răbdarea, perseverenţa, inspiraţia şi înaltul profesionalism de care a dat mereu dovadă, 148

145 2011, Premiul Jurnalistul anului pentru izbânda credinţei în ziaristica independentă, pentru înalta pâlpâire a spiritului de jurnalist stând de veghe la izvoarele adevărului, pentru cinstita slujire a cuvântului scris, pentru tenacitatea cu care apără limba română, pentru că este făptuitor de dreptate şi pentru curajul de a fi corect, 2011, Premiul cultural Gheorghe Bulic în semn de profundă mulţumire şi recunoştinţă pentru contribuţia la păstrarea, afirmarea şi promovarea valorilor cultural spirituale şi a identităţii neamului românesc cât şi pentru tenacitatea cu care apără limba română, 2012, Premiul Eminescu pentru istorie, 2013, Premiul dr. GLIGOR POPI pentru contribuţii majore la cercetarea, afirmarea şi valorificarea istoriei românilor din Serbia, 2013, Premiul Eminescu cu plachetă pentru cercetarea istoriei în sudul Dunării, În anul 2009 i s-a conferit titlul de Cetăţean de onoare al comunei Şopot. În anul 2004, la propunerea Inspectoratului Şcolar Judeţean Caraş Severin, a primit, din partea preşedintelui României, Medalia pentru învăţământ clasa I. Conferirea titlului de Cetăţean de Onoare de către primarul Păun Baba În anul 1995 a fondat revista de cultură Almăjul prima publicaţie din istoria ţinutului Almăj a cărei apariţie încetează o perioadă de timp fiind reluată, cu eforturi proprii, în anul A mai colaborat la publicaţia Eminescu (2000) care a apărut în Timişoara, fiindu-i director o vreme, apoi la revista Vrerea a Societăţii Sorin Titel din Banat cu apariţii tot în Timişoara sub redactorul ei şef Nicolae Danciu Petniceanu. Colaborări cu Timpul din Reşiţa, Vestea din Mehadia, Familia din Vladimirovăţ, Suflet nou din Comloş, Almăjana din Bozovici, Vorba noastră din Timoc. În 149

146 1997 redactor de număr pentru apariţia primului număr al revistei Dascălul caraş severinean care a apărut la Şopot. Lista cu lucrări publicate: a) Volume proprii Gh. Rancu Bodrog, Istoria bisericilor ortodoxe din Almăj, Editura Neutrino, Reşiţa, 2007 Gh. Rancu Bodrog, Predarea istoriei românilor în şcoala primară, Editura Radical, Drobeta Turnu Severin, 2003 b) Volume în colaborare Mircea Chivu, Gh. Rancu, Caiet de informare şi documentare pentru învăţământul primar şi preprimar; Ed. Radical, Turnu Severin, 2001 Gh. Rancu Bodrog, Mircea Chivu, Ghid metodologic (referire la modalităţi de evaluare şi predare simultană) Ed. Ager, Tg. Jiu, 2003 Pr. Dr. Constantin Cilibia, Gh. Rancu Bodrog, Episcopul dr. Iosif Traian Badescu 2008 b) Volume colective Symposia thracologica, nr. 9, Bucureşti 1992, Editura Institutului Român de Tracologie, articolul: O posibilă relaţie: crucile din extravilan şi reţeaua rutieră romană, pag.203. Liviu Groza, Legendă şi istorie în Valea Almăjului, Ed. Nagard, Lugoj, 2005, articolul: Omul sfinţeşte locul şi la Şopotu Vechi, pag. 59 Artur Silvestri, Un Prinţ popular Protopopul colonel K.u.K Pavel Boldea din Borlovenii Vechi, Ed. InterMundus, Bucureşti, 2007, articolul: Un om de o bunătate fără seamăn. Câteva repere biografice, pag

147 Vasile Popeangă, Emil Ambronie, Pe drumul Marii Uniri, Ed. Vasile Goldiş, University Press, Arad, 2008, articolul: Contribuţia preotului Iosif Coriolan Buracu ( ) la consolidarea procesului unificării româneşti, pag. 199 Liviu Groza , volum omagial, Ed. Nagard, Lugoj, 2012, articolul: Memoria satului, pag.125 Tiberiu Ciobanu, Vasile Barbu, Oameni de seamă ai Banatului, vol. XVI, Editura Eurostampa, 2013, articolele: Preotul Ioanichie Neagoe, pag.57 şi Despre Românii din sudul Dunării, pag. 65. La tipar lucrarea Colonel K.u.K. Pavel Boldea şi în lucru Jertfa Almăjului. Din 2008 participă cu regularitate la Simpozionul Internaţional Oameni de seamă ai Banatului. A iniţiat programul Şcoala comunităţii şi valorile tradiţionale ale satului românesc în 9 ediţii şi închis odată cu ieşirea la pensie. Din 1990, în fiecare an, la Festivalul Almăjului cu simpozionul Despre almăjeni şi faptele lor, anul 2011 cu prima ediţie a Forumului publiciştilor presei rurale din Banat ca iniţiator şi organizator, anul 2012 iniţiator şi organizator al primei ediţii a Festivalului satului bănăţean desfăşurat la Şopot. În perioada revista de cultură Almăjul a procurat şi dezvelit 14 plăci comemorative în Voivodina, în Almăj şi în cele două localităţi fruntaşe din Timiş: Săcălaz şi Comloş. Realizarea care onorează cel mai mult activitatea de dascăl la ţară este deschiderea Colecţiei de arheologie şi etnografie Almăjul din Şopotu Vechi (26 martie 2011) unde sunt expuse 151

148 piese de arheologie, etnografie, icoane pe sticlă şi carte veche de o valoare inestimabilă. Revista apare trimestrial şi a fost distribuită, la început, doar în Almăj pentru ca apoi ea să fie cerută şi în afara Almăjului. Apare într-un tiraj de 300 de numere şi este distribuită gratuit atât colaboratorilor cât şi celor care vor să cunoască acest ţinut mirific al Almăjului. Aceasta este editată pe plan local sub directa îndrumare a prof. Adrian Popistaş, directorul Şcolii gimnaziale din Bănia, care se ocupă personal de editarea ei după ce i-au fost puse la dispoziţie materialele pentru numărul respectiv. Este editată în format de A/4 iar numărul paginilor variază între în funcţie de materiale şi evenimentele petrecute în cursul trimestrului recent încheiat. Publicaţia apare cu coperta 1/4 color, iar restul fotografiilor sunt alb negru. Scurt istoric Imediat după evenimentele din Decembrie 1989 un grup de intelectuali ai locului puneau problema unei tipărituri locale care să aducă în actualitate ştiri, fapte şi evenimente din Almăj. Se aflau în prima linie atunci ing. Vrabete, prof. Iosif Băcilă, dr. Iosif Badescu, prof. Pavel Panduru, prof. Dănilă Sitariu, prof. Nicolae Andrei, col. Liviu Groza, pr. Ioţa Berbentia, Gh. Rancu la care au aderat imediat pr. Mihai Ţunea, Dumitru Ţeicu şi prof. Vasile Nemiş. Dat fiind faptul că acest grup de iniţiativă era format din bănăţeni, olteni şi ardeleni era foarte greu ca cineva să-şi asume responsabilitatea începutului. Timpul trecea şi în cele din urmă prof. Gh. Rancu şi-a luat inima în dinţi şi împreună cu prof. Iosif Băcilă au făcut demersurile pentru înscrierea revistei şi apariţia ei să fie legală. Apare în iarna lui 1995 în patru pagini, firavă, săracă în conţinut dar avea pe prima pagină înscris numele celui care, de multe ori o scoate pe cont propriu, Fondator şi Redactor şef, Gh. Rancu Bodrog. Imediat, după apariţia primului număr, au venit şi contestatarii; că revista nu este prima apariţie în Almăj, fiind 152

149 semnalată prin 1942 revista (netipărită) Almăjul tânăr, cine va umplea paginile revistei majoritatea fiind veniţi Timpul a trecut şi noi am sărbătorit în 2005, într-o atmosferă cu adevărat entuziasmantă, 15 ani de la apariţia primului număr. Când a apărut publicaţia am primit cuvinte de îmbărbătare de la mai mulţi oameni de condei; IPS Nicolae, mitropolitul Banatului, scriitorul Ion Marin Almăjan, publicistul Mugurel Jula, scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu, istoricul Alexandru Nemoianu şi încă mulţi alţii. Mai aproape de zilele noastre s-au alăturat colectivului redacţional şi alţi tineri care prin articolele lor fac cinste revistei: pr.dr. Petrică Zamela, dr. Dacian Rancu, prof. Mihai Vlădia, prof. Ana Băcilă, dr. Ovidiu Roşu, prof. univ. dr. Anton Ilica, pr. Ion Stroiescu şi alţii. În paginile revistei au fost inserate articole legate de istoricul Almăjului, de cadrul geografic al zonei, au fost aduse în actualitate personalităţi ale Almăjului sau au fost descrise locuri şi întâmplări. Autorii articolelor şi-au asumat rigorile ştiinţifice ale conţinutului precum şi respectarea adevărului istoric. Primul număr al revistei de cultură Almăjul, 1995 Pe stăpânul şi Arhiereul nostru, Doamne, îl păzeşte întru mulţi ani! (articol apărut la sărbătorirea a trei ani de la instalarea PS Lucian, episcop de Caransebeş) Când Dumnezeu l-a chemat pe proorocul Ieremia la slujirea religioasă în mijlocul poporului biblic, i-a poruncit şi i-a zis: Iată te-am pus ca să smulgi şi să arunci la pământ, să dărâmi, să zideşti şi să sădeşti! (Ieremia 1,10). Cuvintele acestea cuprind îndatoririle tuturor păstorilor sufleteşti ai 153

150 credincioşilor de pretutindeni. Pe de o parte îşi asumă obligaţia să smulgă şi să dărâme tot răul, păcatul cu urmările lui păgubitoare. Pe de altă parte, ca nişte grădinari pricepuţi, trimişii lui Dumnezeu, mai ales ierarhii, au datoria să sădească în ogorul inimilor credincioşilor, virtuţile cele sfinte: credinţa, dragostea, curăţenia, faţă de care nimeni nu se mântuieşte. 154

151 SUFERINȚĂ ȘI CREAȚIE SFATURI DE LA PRIMUL ÎNVĂȚĂTOR prof. Simona Sîrbu, Școala Gimnazială Nr.24 Timișoara Pe Sergiu Rogoveanu profesorul de limba română l-am întâlnit după 10 ani de la absolvirea gimnaziului, într-o zi de vară însorită, pe terenul de tenis, acolo unde îi iniția în tainele sportului alb pe prichindeii înscriși la clubul de tenis al unui campion. L-am provocat pe nepotul Sergiu Rogoveanu la depănat amintiri despre primul său învățător, bunicul său, scriitorul Ion Ghiur. Simona Sîrbu: Despărțirea de cei dragi ne răvășește oricând, dar seninul amintirilor triumfă asupra zbuciumului. Iată de ce îți propun să evoci amintirea primului tău învățător, bunicul tău, scriitorul Ion Ghiur. Dintr-o apreciere realizată de Geo Dumitrescu și publicată în Contemporanul, un număr din mai 1967, am aflat că bunicul tău a fost profesor de limba și literatura română, prin Țara Oașului. Sergiu Rogoveanu: În Țara Oașului istoric bunicul nu a stat decât o lună, după care s-a întors în satul său natal de lângă Satu Mare, Paulean și apoi în Doba, sat învecinat. Acolo a profesat cu pasiune 11 ani. Își iubea profesia și le insufla elevilor pasiune și profunzime în pregătire. I-a învățat să gândească logica textului literar cu ascunsele sale semnificații. A profesat apoi într-un liceu din Satu Mare unde a întâlnit elevi extrem de pasionați cu care a muncit de parcă ar fi fost propriii copii. La patru ani de la pensionare îmi mărturisea că viața de profesor a fost atât de interesantă și de plăcută, încât realiza extrem de greu că a trecut atât de repede. Simona Sîrbu: În egală măsură, pasiunea pentru activitatea didactică a fost dublată de una covârșitoare, cea pentru scris. Măiastru și sensibil mânuitor al condeiului, a publicat cu cerneala neagră a speranței și cu roua credinței în lumina dimineții volume de versuri 155

152 și proză ( Rătăcirea în lucruri, 1972, Vieți paralele, 1985, Cercul și spada, Un cap de pod albastr, 1997, De Sant Ospiciu, 2001, Imbrăcarea tăcerii in ametist" - editura Marineasa, Timisoara, 2005"Inflorirea lacrimei" - editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2007 "70 de poeme" - editura Casa editura Casa Cărții de Știință,, Cluj Napoca, 2008 "Steag de decembrie" - editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2009 "Fulgerul care plânge" - editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 2010 "Poeme - Lămpile astrale" - editura Dacia XXI, Cluj Napoca, 2010 "Tăriile azure" - editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, Sergiu Rogoveanu: Probabil că cititorii ar fi contrariați de cerneala neagră a speranței. Bunicul considera negrul nu doar culoarea doliului, ci și pe aceea a căutărilor, a luptei de a găsi din negrul întunecos al suferinței, lumina. De altfel, în ultimii ani ai vieții, marcați de suferință, bunicul și-a dictat poemele. Așadar, căutarea luminii aduce bucuria descoperirii, dar presupune și suferință. Simona Sîrbu: În ce măsură versurile, proza, pasiunea creației i-au marcat bunicului tău existența? Sergiu Rogoveanu: Bunicul își dorea să devină scriitor de pe la paisprezece ani, atunci când a înțeles că poate să scrie. Dar mama sa fiind bolnavă și tatăl murind la Stalingrad, a trebuit să își găsească un rost în viață. Și l-a găsit. A dus o viață curată, de muncă și credință, măcinat de pasiunea sa covârșitoare pentru scris. A publicat în reviste literare din țară și din străinătate (în Belgia, S.U.A., Peru și Ungaria). Până în 2006 publicase șase volume de versuri și un roman și îmi mărturisea câ ar mai scrie două volume de poezie, dacă sănătatea i-ar permite. Și Dumnezeu i-a permis, căci în intervalul a mai publicat cinci volume și a fost fericit, în ciuda suferinței fizice ce îl măcina. Simona Sîrbu: A trăi în patria literelor presupune conviețuirea cu alți scriitori și de aceea, biografia unui scriitor este și ea valoroasă. Poți evoca o astfel de întâlnire? 156

153 Sergiu Rogoveanu: În 1970, bunicul i-a trimis lui Nichita Stănescu o scrisoare cu șapte poeme, rigându-l să le publice în Viața Românească. După câteva săptămâni a primit de la Nichita Stănescu o scrisoare, făgăduindu-i că îl va ajuta. În anul următor, i-a publicat câteva poeme în România Literară. Prin anii 1980, Nichita Stănescu a venit la o întâlnire cu scriitorii în Satu Mare, i-a citit și bunicul un poem, i-a cerut să îl mai citească o dată, iar după ce a terminat, a repetat de câteva ori așa da. Nu a stat de vorbă cu el decât căteva minute. Nichita era bolnav și suprasolicitat, dar în arhiva familiei se păstrează scrisoarea cu scrisul ilustrului poet, scrisoare după care la rândul meu am dobândit rigorile respectării convențiilor stilui epistolar într-o oră de literatură din clasa a V-a. Simona Sîrbu: De ce în discuția noastră l-ai numit pe bunicul tău primul învățător și care crezi că sunt lucrurile de preț pe care le-ai învățat de la acesta? Sergiu Rogoveanu: Orice nepot își află în bunici primii ocrotitori și primii sfătuitori. Bunicul m-a învățat că o viață trebuie trăită cu demnitate, în muncă și curățenie sufletească, alegând să faci ceea ce îți place. Iată de ce după un masterat în economie am ales să urmez o carieră în domeniul tenisului de câmp. Îi sunt recunoscător bunicului meu pentru sensibilitatea pe care a transmis-o genetic familiei sale, pentru seninătatea cu care a primit viața, chiar atunci când a suferit. Lasă-mă să mă odihnesc în acest poem, autor nebunatic! iată, mi-am rănit sabia într-un cuvânt și abia-mi trag respirarea cea răzvrătitoare... îmi zise luna, aplecându-se leșinatî pe-o roată de moară. (Ion Ghiur, Lasă-mă în acest poem) 157

154 Învățământul bănățean de-a lungul timpului 158

155 PROFESORUL SABIN EVUŢIANU DESPRE ȘCOLILE DIN CLISURA DUNĂRII Prof. Floare CÂNDEA UNIVERSITEA AUREL VLAICU DIN ARAD Mărturisește Sabin Evuțianu : În primăvara anului 1935, am primit încredinţarea specială din partea Ministrului Dr. C. Angelescu de a pune în aplicare în Banatul Românesc Convenţia şcolară româno-iugoslavă. Anticipat, din încredinţarea aceluiaşi ministru, am fost de două ori în Banatul Iugoslav, între altele în chestiunea internatului românesc din Vârşeţ. Cunoşteam tot trecutul bisericesc şi cultural al Românilor bănăţeni şi de dinainte şi de după despărţirea ierarhică din Totuşi, înainte de a pune în aplicare convenţia şcolară, am ţinut să mă documentez la faţa locului. La începutul lunii mai, însoţit de colegul inspector de la învăţământul primar I. Cioată, am bătătorit toate drumurile Clisurii Dunării româneşti, de la Liubcova în sus până la Lescoviţa 11 comune. Am rămas surprins şi îngrozit de cele constatate. Concluzia o transcriu din articolul ce-am scris, mai târziu, în revista arădeană Piatră de hotar (Arhivă antirevizionistă), an III, nr. 1 din 15 ianuarie 1936, sub vechiul meu pseudonim Narcis, cu titlul 159

156 160 O datorie faţă de băştinaşii din Clisura Dunării româneşti (pp ): Un şir întreg de sate, în Clisura Dunării româneşti, cândva în întregime sau în parte româneşti, rămânând sub forţa împrejurărilor şi nevolnicia noastră, sub ierarhia bisericii sârbeşti, s- au sârbizat sau sunt pe care de a se sârbiza. În cele dintâi, s-a păstrat doar amintirea strămoşilor cari vorbeau româneşte sau numele de familii româneşti, - în cele din urmă, chiar dacă se mai vorbeşte româneşte în familie, există o prea slabă conştiinţă naţională. Adânc religios, Românul de aici preferă să fie considerat Sârb în România- Mare, decât să fie excomunicat din unica biserică a satului, ortodoxăsârbă Aici problema şcolară a devenit o problemă naţională. În urma acestor constatări, am îndemnat confidenţial Revizoratele şcolare judeţene să cerceteze sub acelaşi aspect toate şcolile noastre mixte, unele foste Româneşti, din vestul Banatului. La sfârşitul aceleiaşi luni (28 mai), am semnalat tristele constatări în faţa Adunării Eparhiale a Caransebeşului (de care ţinea partea de Sud a Banatului). Vestul din Timişoara, cu data de 31 mai, scrie în reportajul său: Dl. Sabin Evuţianu a arătat cu un lux de amănunte, cum, din lipsă de biserici, îşi urmează şi azi cursul procesul de sârbizare a populaţiunii româneşti de la graniţa de Vest a Banatului. DSa face un călduros apel Prea Sf Sa şi Adunare, spre a lua grabnice măsuri pentru curmarea acestei crime ce se săvârşeşte sub ochii noştri, la 16 ani după Unire. În vara aceluiaşi an (iulie), am prezentat personal Ministrului Dr. C. Angelescu un raport amănunţit şi documentat. Pentru a avea răgazul trebuitor unei probleme atât de importante, s-a convenit asupra unei audienţe speciale, chiar acasă la Ministru (str. C. A. Rosetti). Eu am cerut prezenţa şi a lui Dr. Petre Ionescu, pe atunci expert tehnic al Guvernului Român în Iugoslavia pentru

157 chestiunile bisericeşti şi şcolare. După ce am expus întâi în general constatările mele, înainte de a înfăţişa materialul documentar, D-rul P. Ionescu sare enervat şi susţine contrarul tezei mele, că adică respectivele comune au fost din totdeauna şi sunt şi astăzi sârbeşti, şi că, prin urmare, se poate vorbi cel mult de românizarea Sârbilor, dar nu despre sârbizarea Românilor. Cu glasul plin de indignare am ripostat: Dle Ministru, sunteţi Oltean; puteţi DVoastră admite ca Tănase Marin, Oltean neaoş şi el, decorat cu Virtutea Militară de război ca fost grănicer, să fie considerat Sârb şi să-şi trimită copiii la şcoala confesională sârbă acum după 16 ani de la Unire!?. Am deschis dosarul şi am arătat un act autentic din Lescoviţa, prin care semnatarii cereau să se menţină în comună şcoala sârbă, locuitorii fiind toţi sârbi. Între semnatari, aproape numai nume neaoş româneşti, se găseşte şi Tănase Marin. Explicaţia: li se ceruse locuitorilor semnăturile în alb pentru reforma agrară Şi am mai scos din geantă două matricole şcolare din Lescoviţa, una din anul şcolar 1907/1908, primul an al aplicării faimoasei legi a lui Apponyi, când învăţătorul era croat şi alta din 1910/1911 când învăţător era un maghiar: în anul şcolar 1907/1908, din 173 elevi înscrişi 171 erau români ortodocşi şi numai 2 sârbi, iar în 1910/1911, toţi cei 124 elevi înscrişi erau români. Drul P. Ionescu n-a mai putu zice nimic, iar Drul C. Angelescu, în ochi cu lacrimile pe care nu şi le mai putea stăpâni, s-a sculat, mi-a strâns înduioşat mâna: Eşti un brav român - a putut rosti -, fac tot ceea ce vei spune Dta. Mi-a aprobat imediat 9 posturi bugetare de preoţi - catehişti (învăţătoripreoţi), pentru a putea apropia sufleteşte pe credincioşii români prin ambele funcţiuni. În primăvara anului 1936, Octavian Neamţiu, pe atunci inspector la Fundaţiile Culturale, fiind în Timişoara, a acceptat propunerea ce făcusem Institutului Social Banat-Crişana, prin preşedintele lui Dr. C. Grofşoreanu, de a trimite echipe ale 161

158 Fundaţiilor Regale în Clisură: una la Pojejena de Sus şi alta la Lescoviţa. Am câştigat şi un ajutor bănesc de la Casa Şcolilor în acest scop. Cu data de 9 iulie 1936, Consiliul Eparhial al Caransebeşului îmi comunică hotărârea Adunării Eparhiale din 18 mai, că luând în dezbatere raportul general al Consiliului nostru Eparhial pe 1935 şi luând cunoştinţă de solicitudinea şi deosebitul sprijin ce aţi binevoit a ne acorda întru sistematizarea posturilor de preoţi catehişti în comunele din Clisura Dunării, a hotărât să vi se exprime profundele ei sentimente de recunoştinţă şi mulţumită. La 7 august acelaşi an, Institutul Social Banat-Crişana îmi aduce vii mulţumiri pentru preţiosul dar obţinut de la Casa Şcolilor. Şi de-acum faptele se precipită! În august 1936 (în ziua de 25), primesc următoarea telegramă: Din momentul istoric al reactivării, după o întrerupere de 73 ani, a comunei bisericeşti ortodoxe române Lescoviţa-Caraş, din adunarea parohială de constituire vă exprimăm recunoştinţă. Şeful echipei Marius Bizerea şi preot Traian Constantin. Între timp, am determinat pe Episcopul Vasile al Caransebeşului, să facem împreună o vizită la Pojejena şi Lescoviţa. La Lescoviţa, am fost în ziua de 2 septembrie. În 2 noiembrie (1936), altă telegramă: Învăţătorii Cercului Cultural Moldova-Veche, întruniţi în prima şedinţă, Vă exprimă deplină recunoştinţă faţă de părinteasca sprijinire a cauzei naţionale din Clisură. Preşedinte Moise, Secretar Vrăbiescu-Popescu. Am răspuns imediat: Voiu fi întotdeauna alături de DV. pentru dreapta revendicare la viaţa naţională a Românilor din Clisura Dunării. În februarie 1937, Căminul Cultural din Gornea-Liubovca îmi aduce la cunoştinţă, că acest Cămin a luat fiinţă pe 1 Decembrie 1936, apoi: Căminul nostru, cunoscându-vă de un bărbat al neamului, interesându-vă ca un părinte de situaţia tristă a şcolii 162

159 româneşti de pe malul Dunării, Vă proclamăm membru de onoare al acestui Cămin Cultural din Clisură, fiind primul Cămin de pe Valea Dunării afiliat Fundaţiilor Culturale Regale Principele Carol. Preşedinte Ioan Popa, Directorul Căminului T. Buracu învăţătordirector, Secretar Micşa Alexandru. Am răspuns imediat. Pentru înzestrarea capelelor bisericeşti din cele 9 comune, am format ctitorii (patronate) din şcolile secundare de fete şi de băieţi din Banat. La 10 octombrie 1937, Gimnaziul de fete din Caransebeş, în frunte cu corpul său didactic, predă capelei bisericeşti din Baziaş, a cărei ctitoră a fost desemnat (împreună cu Gimnaziul de fete din Oraviţa), obiecte bisericeşti (chivot, cruce, perdele la uşile împărăteşti, acoperământul preotului, candele, cădelniţe, icoane şi periniţe) în valoare de lei. Ulterior, a completat inventarul cu iconostasul şi veşmintele preoţeşti. Sfinţirea s-a făcut prin Episcopul Vasile (Vezi Vestul din Timişoara cu data de 29.X.1937). Acest ziar, la 30 octombrie, scrie un articol de fond, Cu gândul şi fapta, la Clisură semnat de C. M. L. : Numele lui Sabin Evuţianu trebuie citat şi cinstit pentru această faptă. DSa, în calitate de Inspector general al învăţământului şi dublat de rolul ce-i incumbă ca preşedinte al Astrei Bănăţene, a înţeles să înceapă hotărât şi raţional lupta. Preotul Traian Constantin, paroh în Vrani şi administrator parohial în Lescoviţa, publică în acelaşi an, 1937, o carte Sârbii în Lescoviţa, Caransebeş, Tipografia Diecezană; - două ediţii într-un singur an. Cartea (Ediţia I) mi-o închină mie, salvatorul legii şi a şcolii româneşti din Clisura Dunării şi Valea Neargănului. Aici publică şi din documentele găsite, în parte, de mine. Citez crâmpeie: mulţumită energiei protestări a dlui Sabin Evuţianu, şef al învăţământului din Regiunea Timişoara, toată truda sârbească s-a sfărâmat de zidul realităţii, care se reazimă pe limba comunei şi documentele şcolare din trecut (pp. 40 I şi 45 II); dl Sabin 163

160 Evuţianu, cu multe riscuri şi în ciuda multor atacuri, văzând starea de fapt şi documentele din arhiva şcolii, s-a opus din toate puterile împotriva aplicării Convenţiei şcolare aici, informând pe dl Ministru Dr. C. Angelescu la timpul oportun, când presiunile din afară au determinat încuviinţarea funcţionării şcolii confesionale sârbeşti. Tot datorită dlui Sabin Evuţianu, Ministerul Instrucţiunii Publice a bugetat 9 posturi de preoţi catiheţi la şcolile primare de stat din Clisură: Liubovca, Moldova-Veche, Baziaş, Socol, Câmpina, Zlatiţa, Lescoviţa, Măceşti şi Radimna (pp. 46 I şi II); Îngrozitoarea situaţie creată de Convenţia şcolară româno-iugoslavă, cât priveşte Lescoviţa, era pe punctul să se îndeplinească. Mulţumită vigilenţei, patriotismului activ, izvorât dintr-o perfectă cunoaştere a realităţii de care era animat dl. inspector general Sabin Evuţianu s-au luat măsuri conform stărilor de fapt. Şcoala, prin stăruinţa dlui Inspector general Sabin Evuţianu a evitat o mare catastrofă. DSa va binemerita de la Patrie (pp I şi II). În toamna anului 1935, Ministerul Instrucţiunii Publice, la stăruinţa dlui inspector general Sabin Evuţianu înfiinţează pentru elevii români posturi de preoţi-catiheţi. O dată cu crearea acestor posturi s-a autorizat ca în sălile şcolilor primare de stat să se aranjeze câte o capelă ortodoxă română. Acesta a fost cel mai important moment al readucerii românilor la biserica mamă (pp I şi 81 II). Una dintre figurile istorice, care a contribuit la rezolvarea problemei româneşti de pe Valea Neargănului este desigur dl inspector general Sabin Evuţianu, şeful învăţământului local din Timişoara. Bine documentar asupra stărilor de aici, conştient de înalta menire a postului ce conduce, a fost cel dintâi care a luat atitudine hotărâtă şi intransingentă pentru grabnica acţiune ce se impunea. DSa este acela care a semănat sămânţa cea bună în pământ roditor. Deşi a 164

161 fost acuzat că ar sabota un act internaţional, cu toate riscurile s-a străduit a dovedi la locurile în drept realitatea ruşinoasă de aici, până când în sfârşit dreptatea a încins şi i-a reuşit a crea cele nouă posturi de preoţi-catiheţi în comunele jertfite străinilor prin Convenţia şcolară. Prin posturile de preoţi-catiheţi s-a pus bază acţiunii de reromânizare a fraţilor înstrăinaţi. Rezultatul unei munci de abia 18 luni a acestor preoţicatiheţi a dovedit, că DSa a sesizat mai bine problema. Astăzi pe graniţa de Sud-Vest în comunele foste româneşti, dar înstrăinate de vitregia vremii, se află puternice focare româneşti, - bisericeşţi şi culturale -. Cu emoţie am ascultat mărturisirea unui învăţător care funcţionează în această regiune de peste 30 de ani, că în scurta vreme de 18 luni, pe aici s-au realizat stări care acum de ani nici cel mai optimist român nu-şi permitea a le visa. O mai mare mulţumire sufletească şi satisfacţie decât realizările de pân-acum ale preoţilorcatiheţi nici nu putea avea dl inspector general Sabin Evuţianu Istoria dezrobirii fraţilor înstrăinaţi de pe aici îi va păstra desigur o pagină scrisă cu litere de aur (pp II). Desigur, unii cititori (ori ascultători) se vor întreba cine este Sabin Evuțianu? Profesorul Sabin Evutianu s-a născut în anul 1889, în localitatea Pecica, unde tatăl său a fost preot. Mama provine dintr-o familie originară din Țebea, iar tata - dintr-o familie din Brad. Rămas orfan, Sabin creşte la o rudă din Lipova. Beneficiază de o bursă acordată de Fundaţia Elena Ghiba Birta din Arad, cu sprijinul căreia urmează cursurile Liceului Andrei Şaguna din Braşov; apoi ajunge bursier al Fundaţiei Gojdu, la Facultatea de Filozofie de la Budapesta, unde va deveni membru al Societăţii studenteşti Petru Maior. Scrie articole în numeroase publicații bănățene; ocupă postul de profesor la Liceul Pedagogic Dimitrie Ţichindeal din Arad, fiind ales să reprezinte corpul profesoral în cadrul delegaţiei oficiale 165

162 la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia. Este solicitat de către Ministrul Educaţiei Publice să meargă la Caransebeș pentru înființarea Liceului Traian Doda, perioadă în care urmează cursurile de preoţie. În 1923, este numit Inspector general al Învăţământului pentru Districtul Banat (Timişoara, Arad, Caransebeş, Torontal, Mehedinţi, Crişana); apoi înfiinţează Astra Bănăţeană, societăţi culturale, şcoli româneşti în Banatul românesc şi sârbesc, cluburi didactice, presă şcolară, desfăşurând o activitate administrativă exemplară. S-a ferit de atașamentul față de problemele politice, iar calităţile sale au determinat autorităţile să-l păstreze în administraţia şcolară, indiferent de guvernul țării şi apartenenţa politică a acestuia (a fost declarat inspector general inamovibil ). A cunoscut şi s-a bucurat de aprecierea ministrilor educaţiei, Anghelescu, Iorga, Petrovici, Petrescu, Voitec, a desfăşurat o importantă activitate publicistică despre probleme învăţământului şi ale şcolii. A avut o viață familială tragică, perzându-şi doi copii în accidente (unul de circulaţie, altul dintr-o eroare medicală), iar memoria sa a înregistrat cu multă atenţie principalele evenimente ale timpului, cel puțin aşa cum au reverberat ele în zona Banatului. A lăsat manuscrisul CLIPE TRĂITE, în șase caiete. Manuscrisul (inedit) CLIPE TRĂITE se citește cu reală plăcere, pentru că prezintă aproape un secol din viaţa culturală şi şcolară din zonele timișorene, arădene, caransebeșene și orădene, iar informaţiile sunt importante pentru activitatea culturală, școlară, economică și socială bănățeană, riguros comentate și cu implicare afectivă. A murit în 1978, la Timişoara, unde este înmormântat. Publicarea manuscrisului constituie o sursă extrem de importantă pentru istoria culturală, didactică şi socială a zonei sud-vestice a ţării în perioada Bibliografie: Sabin Evuțianu, Clipe trăite, Editura Univ. A.Vlaicu, Arad,

163 ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI ŞTIINŢA DE CARTE ÎN BANATUL ISTORIC prof. Fogaș Camelia Școala Gimnazială Voiteg Experienţa societăţii umane din antichitate până în perioada contemporană, demonstrează că procesul învăţării nu poate fi limitat doar la dobândirea cunoştiinţelor de scris şi citit, transmise printr-o formă organizată de activitate şcolară. Cu siguranţă, însuşirea scrisului şi cititului alcătuieşte partea fundamentală a asimilării ştiinţei de carte. Considerăm însă, că fenomenul învăţării este mai extins şi complex, incluzând însuşirea de cunoştinţe rezultate din convingerea familiei şi din mijlocul oamenilor, din comunitate. Familia alimentează zi după zi dorinţa firească de cunoaştere a copilului şi răspunde la curiozităţile acestuia prin transmitere de informaţii. Declanşează, practic, procesul învăţării cu mult înainte ca plăpânda fiinţă să se integreze într-o formă sau alta în structura şcolară şi să ocupe un loc în banca unei săli de clasă. În vatra casei părinteşti copilul dobândeşte mereu cunoştinţe noi şi odată cu însuşirea vorbirii îşi exinde sfera învăţării. Sfaturile stăruitoare date cu duioşie de mame, în nenumărate ocazii, au constituit pentru copil o sursă permanentă de a pătrunde în taina unor fapte de învăţare. Dascălul bănăţean George Cătană, mare iubitor de folclor, a cules asemenea sfaturi încărcate de înţelepciune: -Nerăbdarea unor copii de a primi imediat unele lucruri, era potolită de mamă prin cuvintele: Mai aşteaptă, că aşteptând vei creşte mare!. În acest fel, dorinţa copilului de a deveni om mare tempera neastâmpărul acestuia. 167

164 -Intenţia atâtor copii de a se juca cu focul, aducător de primejdii era stăvilită de sfatul mamei: Fereşte-te de foc, căci cine se joacă cu focul se udă noaptea în pat!. Zicătorile, ghicitorile care încălzeau atmosfera în zilele iarnă, constituiau pentru copii posibilitatea de a învăţa şi cunoaşte amănunte despre lumea înconjurătoare. Basmele şi povestirile din viaţa oamenilor stimulau imaginaţia copiilor şi dorinţa de a obţine noi informaţii. Eroii basmelor bănăţene din urmă cu unul sau două secole, erau oameni obişnuiţi, cinstiţi şi harnici. Un tânăr de la sat, obligat de sărăcie, ajunge şăgârt la un dughean, apoi calfă,, iar în final stăpânul decide să-l facă ortac cu el la negustorie. Alt tânăr, frumos şi harnic, care avea singura bogăţie ştiinţa de carte, se va căsători cu fata de împărat şi va scăpa de sărăcie. În mentalitatea locuitorilor Banatului Istoric, a dăinuit ideea că o creştere şi educare morală folositoare copiilor, trebuie făcută la vremea ei (se cunosc: Cei şapte ani de-acasă!). Învaţă la tinereţe ca să strângi la bătrâneţe!. Această învăţare arhaică este evidentă şi aparţine firii umane. În primul plan trebuia să alegem familiacomunitatea care, au alcătuit primul nucleu social în care sa realizat instruirea orală a copiilor. Pe temelia acestei învăţături timpurii s-a ridicat instruirea şcolară organizată. Procesul de învăţământ şi educaţie, însuşirea ştiinţei de carte, sunt efectele unei învăţări aflate în desfăşurare pe care o consolidează după reguli specifice. Incorporarea Banatului Istoric la Imperiul Habsburgic (1716) va fi marcată de o schimbare radicală în evoluţia ştiinţei de carte. Până în 1778 Banatul are un statut special de Provincie de Coroană direct dependentă de Curtea de la Viena. Insuficienţa cunoaşterii a ştiinţei de carte, în concepţia oficialităţilor de la Viena, constituia o frână în dezvoltarea Banatului Istoric. În 1768 se produce prima vizită a lui Iosif al II-lea în Banat care, rămâne neplăcut impresionat de numărul mic de copii aflaţi în 168

165 şcoli şi de existenţa a numeroşi analfabeţi. Frecventarea şcolilor era foarte restrânsă, la o şcoală revenind în medie 17 copii, deşi încă din 1723, autorităţile au dispus înfiinţarea de şcoli în mai toate localităţile. Şi numărul de învăţători era redus. În zonă este menţionat ca dascăl la Partoş, George Laiu, iar la Deta apare numele lui Enric Muller, care instruia copii de pe moşiile apropiate şi trăia din donaţiile familiilor elevilor. În 1768 Curtea de la Viena transmite o Instrucţiune pentru Banat, în care propune pentru şcolile româneşti şi sârbeşti editarea de cărţi şcolare şi numirea unui director de şcoală ortodox care, să examineze pregătirea învăţătorilor înainte de numirea lor în slujbe. În 1769 împărăteasa MariaTereza solicită elaborarea unui plan de organizare a învăţământului în localităţile ortodoxe, astfel că apare Reforma Şcolară din 1774 prin legea Regulae Directivae aplicată tuturor şcolilor ortodoxe din provincia Banat. Prin această lege se stabilea organizarea învăţământului elementar în şcoli: Trivale - înfiinţate în fiecare parohie, unde se învăţa scrisul, cititul şi socotitul Capitale (principale) funcţionează câte una în fiecare district, au 3-4 învăţători şi se predă: latina, desenul, geografia, istoria Normale se organizează în centrele Provinciei, pentru instruirea viitorilor învăţători La 02.XI.1776 împărăteasa Maria Tereza emite un Patent Şcolar ( Schul Patent) prin care se aduc noi precizări referitoare la şcolile primare din comunele bănăţene locuite de ortodocşi: În fiecare comună, locuitorii ortodocşi să aibe o şcoală a lor, numită şcoală primară Şcolile necorespunzătoare să fie reparate, iar acolo unde lipsesc să fie construite 169

166 Şcoala să fie amplasată într-un loc potrivit, în mijlocul satului- lângă biserică Drumul spre şcoală să fie bine curăţat de zăpadă sau noroi Procurarea rechizitelor şcolare pentru elevii săraci, cade în sarcina comunei Învăţătorii să aibe o viaţă evlavioasă, creştinească, cinstită, să fie blânzi, iubitori cu copii Se interzice numirea de învăţători din confesiunile protestante Învăţătorii să se îndeletnicească doar cu educarea şi învăţarea tineretului Şi pentru atâtea bunătăţi ce se revarsă din şcoală asupra copiilor noştri, bietul învăţător, primeşte o plată ce nu cumpăneşte cu truda ce şi-o dă. Numai cei ce au gustat pita dăscălească pot să înţeleagă şi să scrie cât de grea este această chemare. În 1909 Gazeta Educatorului, publica următoarele versuri de mare preţuire pentru menirea învăţătorului: Dragi apostoli ai culturii Dascăli zoritori de minte Care aveţi sfânta menire De a merge tot înainte Prindeţi deci tăiaţi în brazde În cultura românească Semănaţi în agrul Romei Ghinda noastră strămoşească Căci din rodul trudei voastre Va veni cerescul dar Dintre câte lupte grele Are neamul nostru sub soare Lupta voastră-i cea mai dreaptă 170

167 Cea mai binefăcătoare Că deşi cădeţi în lupte Idealul vostru rămâne Fiind purtat de generaţii Tot cu suflete senine Învăţătorul constitue temelia pe care se ridică o societate. El este principalul realizator al multiplelor activităţi impuse de procesul de învăţare. De munca şi dăruirea sa şi nu în ultimul rând de calităţile didactice şi conduita sa morală depinde progresul elevilor la învăţătură, disciplină şi ordine şcolară. Referindu-se la frecvenţa şcolară, episcopul Ioan Popasu, adresează învăţătorilor următoarele cuvinte în 1882: Cercetarea şcoalei este mai slabă în acele comune în care preoţii şi învăţătorii ori că nu-şi cunosc îndatoririle faţă de şcoală, ori cunoscându-le, din lenevie sau nepăsare, nu şi le îndeplinesc. Iar unde este învăţătorul harnic, acolo şcoala este plină de prunci. Redactorul gazetei Foaia Dicezană publica în iulie 1886 : Folosul cel mai mare îl are poporul român tocmai de la şcoala românească de stat, de la Dascălul său, care de dimineaţă până seara asudă în şcoală. Organizarea şi ocuparea postului de învăţător se făcea prin concurs, iar instalarea pe post se făcea în mod solemn la biserică în prezenţa credincioşilor, în faţa cărora învăţătorul depunea un jurământ de credinţă: Eu învăţător..., jur pe Dumnezeul cel viu că mă voi comporta neînclinat şi cu fidelitate nezdruncinată faţă de majestatea sa regele meu apostolic şi patria mea şi constituţia acesteia şi că mă voi ţine de legile ţării, de obiceiurile legitime, dispoziţiile legiferate ale autorităţilor de stat şi totodată de obligaţiile cuvenite cu funcţia mea de învăţător, pe care întotdeauna le voi îndeplini conştiincios, devotat şi exact. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! 171

168 ASPECTE ALE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI BILEZEAN (SCURT ISTORIC) Prof. Natalia Simona Borlovan Şcoala Gimnazială Nr. 12, Timişoara Localitatea Biled este situată din punct de vedere geografic la km NV de Timișoara, în partea de vest a țării, fiind așezată la 20 grade și 54 min est de Greenwich și la 45 de grade și 46 de min de emisfera nordică. Din punct de vedere istoric, după războiul din , încheiat cu pacea de la Passarowitz, Banatul intră sub stăpânirea directă a habsburgilor. Terenul pe care se află situat Biledul a aparținut contelui de Mercy, până în 1738, după care intră în proprietatea împăratului. În anul 1765, la 15 septembrie, exact în anul în care Iosif al IIlea devine regent, având dreptul de a conduce Imperiul Habsburgic, alături de mama sa, Maria Tereza, poposesc în spațiul bilezean primii coloniști germani. Localitatea a fost gândită ca o localitate model, străzile fiind dispuse sub forma unei table de șah, iar planul inițial vizând construirea a 252 de case, a unei școli și a unei biserici. Responsabil pentru ridicarea noii localități a fost administratorul districtual Franz Josef Knoll, iar în 1765, înaintea de începerea iernii, au fost construite 32 de case. În anul 1766, s-a urmărit ridicarea a 220 de case, dintre care au fost înălțate 202, iar în 1767, localitatea a crescut cu încă 20 de case. Străzile localității vor fi numite în funcție de așezarea lor, raportat la prima stradă construită, respectiv Strada Veche sau Altgasse, aceasta fiind urmată de către Strada a Doua, Zwetgasse și așa mai departe. Primul primar al localității a fost Kaspar Hann, care a locuit în locul unde astăzi se află casa cu numărul 538, pe Strada 172

169 Veche. Prima școală a fost situată pe Strada Veche, vizavi de Primărie, astăzi casa cu numărul 474. Ca în majoritatea localităților bănățene, școala se afla sub jurisdicția bisericii, preotul fiind în foarte multe cazuri învățătorul sau directorul școlii. În Biled, prima școală avea o sală mare, în care funcționa și biserica, iar primii învățători erau în același timp și clopotari, și cantori. Primul om al școlii a cărei identitate a fost cunoscută s-a numit Mathias Krauser. Adeptă a despotului luminat, Maria Tereza ( ) va introduce în Banat obligativitatea învățământului pentru băieți. Interesant este că această obligativitate viza doar cele patru-cinci luni de iarnă. Ulterior, durata învățământului obligatoriu va fi extinsă la opt-nouă luni pe an, iar obligativitatea acestuia va include și fetele. Dezvoltarea populației va determina extinderea școlii, astfel încât în anul 1791, aceasta va cuprinde și clădirea situată astăzi la numărul 473. Curtea imperială de la Viena va hotărî, în anul 1798, construirea unei școli de cărămidă, situată în apropierea bisericii, dar, ca urmare a conflictelor cu turcii, lucrările vor fi sistate temporar. În anul 1800, localitatea va fi preluată de către Episcopia din Zagreb, iar construcția școlii va fi finalizată, costurile aferente fiind suportate de către comună. În 1837, Lonowics, episcopul de Cenad, efectuează o vizită în localitate, iar din raportul întocmit cu această ocazie, aflăm că școala era amplasată în spatele bisericii și a casei parohiale, fiind construită din cărămidă și având 3 săli de clasă, repartizate astfel: una pentru fete și două pentru băieți. Școala mai avea 3 camere destinate insitutorilor, două camere pentru învățători, o cămară și o piviniță. Învățătorul localității era Adalbert Körber, care îndeplinea în același timp și funcțiile de cantor și clopotar al bisericii. Direcțiunea școlii era asigurată de către preotul localității, care preda și religia, în școală existând, în 1837, 574 de elevi, dintre care 220 de fete și 354 de băieți. Principalele obiecte aferente planului de 173

170 învățământ erau: religia, citirea, ortografia, caligrafia, aritmetica și muzica. În anul 1847 a fost construită o școală mai mare, ca urmare a creșterii natalității, iar peste 10 ani, aceasta va mai cuprinde o locuință pentru învățători și o sală de clasă. În 1860, în școala din Biled funcționau 4 clase, una de fete și 3 de băieți, iar în 1890 existau 4 clase de băieți și 4 clase de fete. O premieră în istoria învățământului bilezean l-a reprezentat anul 1877, când au fost angajate două învățătoare. Ca o necesitate a cerințelor dezvoltării social-economice din epocă, în anul 1892 va lua naștere Școala Profesională, care va funcționa până în anul Inițial, între anii , procesul didactic s-a desfășurat în limba germană, durata de școlarizare fiind de 6 ani, iar numărul de elevi specific unei clase fiind cuprins între 80 și 120. În perioada , documentele școlare vor fi bilingve, atât în limba maghiară, cât și în germană, dar limba de predare a fost clar limba maghiară, ca urmare a politicii de maghiarizare dusă după instaurarea dualismului austro-ungar, limba germană fiind doar un simplu obiect de studiu. Începând cu anul , limba germană va fi eliminată definitiv, numele elevilor maghiarizate (Johann devenind Janos, Frantz devenind Ferenc și așa mai departe), iar învățătorii care nu stăpâneau limba maghiară au fost concediați sau pensionați forța, ca urmare a intensificării procesului de maghiarizare derulat în Imperiu, situație ce se va menține până la sfârșitul Primului Război Mondial și destrămarea Imperiului Austro- Ungar. Odată cu anul școlar , se reia procesul de învățământ în limba germană, iar limba română figurează acum ca disciplină obligatorie în programa școlară, fiind demn de menționat faptul că, până în anul 1944, documentele școlare aferente erau redactate atât în limba germană, cât și în limba română. Ca urmare a faptului că Banatul devine parte a României Mari, în Biled se vor 174

171 stabili, după Primul Război Mondial, câteva familii de români, marea majoritate aparținând clasei de mijloc și desfășurând profesii liberale (notar, avocat sau fiind funcționari de stat). Drept consecință a acestui fapt, începând cu anul școlar , pe lângă școala germană din Biled va funcționa o secție română, sub conducerea unui cadru didactic. În perioada respectivă, anul școlar se încheia la sfârșitul lunii iunie, când elevii susțineau un examen deschis, care permitea părinților, preotului și primarului să asiste la finalizarea anului de studiu, alături de dascălii școlii. Din documentele de epocă aflăm că orarul de funcționare al școlii cuprindea cursuri ce se desfășurau atât dimineața, cât și dupăamiaza, cu excepția zilei de joi după-amiaza, când elevii erau liberi, iar principalele obiecte de studiu erau gramatica, scrierea, citirea, geografia, științele naturale, igiena, istoria, Constituția, muzica, educația fizică, desenul, lucrul manual și religia. Tot caracteristic acelei perioade este și faptul că procesul de învățământ se axa cu precădere pe tehnica memorării și reproducerii cât mai fidele a cunoștințelor. După al Doilea Război Mondial, între anii , limba germană va fi interzisă în cadrul procesului de învățământ. Începând cu anul școlar , limba germană este reintrodusă, astfel încât copiii din ciclul primar puteau învăța în limba lor maternă. Printre învățătorii de atunci se număra și doamna Elvira Slavik, o figură luminoasă a învățământului, de care mulți bilezeni își amintesc cu drag. Reforma învățământului din august 1948 garanta dreptul naționalităților conlocuitoare de a învăța în limba maternă, conform Constituției și legilor nou-înființatei Republici Populare Române. Începând cu anul școlar , în Biled vor funcționa două școli de 7 clase, una românească și una germană, procesul de învățământ având loc în două schimburi. Școala românească își 175

172 desfășura activitatea în clădirea școlii vechi, iar școala germană va fi mutată în clădirea cu numărul 299, care fusese inițial școală de fete și locuință pentru învățători. Este demn de menționat faptul că fiecare școală avea conducere proprie. Datorită aportului populației germane, în perioada respectivă va fi strânsă suma de de lei, sumă cu care se va amenaja ca instituție școlară clădirea Braun. Începând cu anul școlar , va avea loc unificarea celor două instituții școlare, acestea devenind o școală cu două secții. Directorul școlii va fi de naționalitate română, iar directorul adjunct de naționalitate germană. Generalizarea învățământului de 8 clase în 1965 va include în mod evident și școala din Biled, iar începând cu anul 1970 se va generaliza învățământul de 10 clase. Anterior acestei generalizări din 1970, merită menționat faptul că, începând cu anul școlar , în Biled se va înființa o clasă de liceu teoretic, cu profil real. Datorită numărului de clase insuficient, în anul 1967, în locul fostei uzine electrice a localității va fi construită școala nouă, la numărul 300, meritoriu fiind faptul că aceasta a fost ridicată prin munca voluntară și donațiile bănești ale locuitorilor comunei. Liceul va funcționa până în anul 1973, când va fi desființat, iar clădirea va deveni școală generală. Deschiderea aparentă a României socialiste spre Occident, ca o consecință a politicii statului comunist, va permite emigrarea unui număr important de etnici germani în RFG, fapt ce va determina o scădere dramatică a populației germane din Biled, și implicit a populației școlare, astfel încât, în anul 1985, funcționau în cadrul școlii două clase simultane, cu limba de predare germană la ciclul primar (clasa I cu clasa a III-a / clasa a II-a cu clasa a IV-a) și două clase simultane în ciclul gimnazial (clasa a V-a cu a VI-a și a VII-a cu a VIII-a). După 1989, clasele cu predare în limba germană dispar treptat. Așa cum am amintit, în clădirea situată la numărul 300 a funcționat 176

173 Școala Profesională Horticolă, între anii , iar din 1950 s- a înființat Școala Profesională de Mecanici Agricoli, care s-a mutat într-o clădire nouă, pe Strada Principală, la ieșirea din localitate, spre Șandra. Între , instituția se va numi Școala Profesională de Tractoriști, care va funcționa în paralel cu Școala Medie. Din 1953, noua denumire va fi Școala Profesională de Mecanici Agricoli Biled, iar între , denumirea instituției va fi Școala Profesională Agro-Industrială Biled. În 1992 va lua ființă Grupul Școlar Agricol Biled, care urmărea pregătirea specialiștilor de nivel mediu necesari în agricultură și care va fuziona, în perioada de tranziție a învățământului postrevoluționar din România, cu Școala Generală I VIII, Biled. De la 1 septembrie 2012, noua denumire a instituției școlare este Liceul Tehnologic Petre Mitroi, Biled. Ca în orice localitate care se respectă, și în Biled a funcționat un învățământ preșcolar, începuturile acestuia datând din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, mai precis din anul Inițial, acesta s-a desfășurat în casa aflată peste drum de casa parohială catolică, locația fiind închiriată. Din documentele de epocă aflăm că prima directoare a grădiniței a fost Barbara Grunauer, iar din 1903 și până în 1936, conducerea acesteia va fi asigurată de către doamna Barbara Eichert-Rieder. Începând cu anul 1912, grădinița bilezeană va funcționa într-o clădire proprie, la numărul 233, deoarece comuna va cumpăra fosta locuință a administratorului domeniului episcopal de la Episcopia din Zagreb. Într-o primă fază, clădirea va fi amenajată și mobilată ca o grădiniță destinată să cuprindă de copii. Începând cu anul 1944, în Biled va funcționa și o secție în limba română a grădiniței, grădinița germană fiind mutată la numărul 240, în 1950, iar grădinița inițială de la nr. 233 se va transforma în grădiniță cu program prelungit. Menționăm că, între anii , conducerea instituției a fost asigurată de către doamna Wilhelmine Borka. În anul 177

174 1956, grădinița se va muta din nou, de la nr. 240 la nr În anul 1953, va lua naștere grădinița cooperativei agricole de producție Biled, care va funcționa în casa cu nr. 471 și care va fuziona prin absorbție cu grădinița germană aflată la nr În anul 1970, va fi amenajată în Strada Principală, la nr. 362, o nouă grădiniță, a cărei secție germană va fi condusă de către doamna Margarethe Weber. În Biled, în anul 1961, în plin avânt al dezvoltării socialiste, va fi înființată o nouă grădiniță, ce urma să deservească personalul fabricii de cânepă din localitate, grădiniță ce va funcționa până în anul 1991, când va fi desființată fabrica de cânepă. Programul de funcționare al acestei grădinițe era de la ora 8.00 la ora 18.00, având doar secție în limba Principală, ca o parte integrantă a Liceului Tehnologic Petre Mitroi, Biled. În ansamblu, se poate spune că istoria învățământului bilezean a reflectat cu fidelitate realitățile geo-politice specifice zonei de vest a țării și evoluția acestuia de la spațiu component al Imperiului Habsburgic la un teritoriu aparținând României democrate postrevoluționare. Așa cum rezultă din evoluția învățământului bilezean, această zonă a oglindit cu multă fidelitate, dincolo de fluctuațiile geo-politice, perenitatea spiritului etnic multicultural, care s-a afirmat de-a lungul timpului ca o caracteristică a spațiului bănățean și care, nu în ultimă instanță, a fost rezultatul muncii acestor apostoli ai neamului care au fost învățătorii, indiferent de apartenența lor etnică. Bibliografie: 1. Arhiva Liceului Tehnologic Petre Mitroi, Biled; 2. Maria Șandor, Biled , 240 de ani de existență, Editura Cosmopolitan Art, 2005; 3. HOG, Billed: Billeder heimatblatt (foaie bilezeană), Editura Bernd Bockle ( ). 178

175 MEMORIA CARTIERULUI MEU, FABRIC Prof. Daniela Csizmarik Şcoala gimnazială nr. 21 Vicenţiu Babeş, Timişoara De unde veneau toate lucrurile bune în Timişoara şi plecau peste mări şi ţări? Aceasta a fost întrebarea la care am încercat să răspundem mai mulţi participanţi, într-o manieră mai deosebită, în cadrul proiectului Memoria Cartierului Meu, derulat în perioada septembrie-noiembrie 2012, cu sprijin financiar din partea Administraţiei Fondului Cultural Naţional, desfăşurat în campania Timişoarei pentru titlul de Capitală Culturală a Europei, în anul Timişoara şi-a lansat cartierele istorice în lupta pentru acest titlu. Asociaţia Timişoara Capitală Culturală Europeană împreună cu Consiliile Consultative de Cartier, Fundaţia Rubin, Teatrul de Copii şi Tineret Merlin, Asociaţia Ariergarda şi istoricul timişorean Ioan Haţegan au pus în valoare tradiţiile şi patrimoniul cultural deosebit din şase cartiere: Iosefin, Elisabetin, Fabric, Freidorf, Fratelia şi Mehala. Poveşti neştiute, scenete de teatru, lecturi ale scriitorilor locali şi expoziţii au avut loc în cadrul acestui proiect. Elevii din aceste cartiere alături de artiştii şi scriitori din organizaţiile implicate au pregătit activităţi interactive, expoziţii de pictură pe sticlă, prin intermediul cărora cele mai interesante secrete şi poveşti din istoria oraşului arată că Timişoara este o destinaţie turistică şi culturală de interes european. Timişorenii vor afla care este legătura între frumuseţea legendară a împărătesei Austriei, prinţesa Sissi, şi trandafirii din Elisabetin, cum era conectat Iosefinul cu Curtea Imperială de la Viena, de unde veneau toate lucrurile bune în oraş, care sunt originile denumirilor Fratelia, Mehala sau Freidorf. 179

176 Proiectul Memoria Cartierului Meu este o sinteză a moştenirii lăsată timişorenilor de astăzi, concepută pe înţelesul tuturor. Totodată, arată că traseele turistice şi culturale continuă şi în afara zonei Cetate, care este în prezent principalul punct de atracţie al oraşului, explică realizatorii proiectului. Timişoara are o istorie şi tradiţii fascinante care odată aduse în conştiinţa locuitorilor întăresc identitatea oraşului. Clădiri, străzi, locuri pe lângă care trecem poate zilnic, prin acest proiect vor prinde o viaţă nouă prin evocări istorice, povestiri imaginare, culori luminoase şi decoruri fabuloase puse împreună cu pasiune de către partenerii de proiect. Memoria Cartierului Meu este în acelaşi timp un exerciţiu de muncă în echipă în care actori culturali foarte diferiţi şi consiliile consultative de cartier lucrează împreună pentru revalorizarea oraşului, susţine Teodora Borghoff, director executiv al Asociaţiei Timişoara Capitală Culturală Europeană. Şcoala gimnazială nr.21, la care sunt învăţătoare, a avut prilejul să fie una din şcolile selectate să participe, iar eu, bucuria să aflu că, împreună cu elevii clasei mele, prezentăm povestea cartierul Fabric. Din Fabric, căci acesta era şi răspunsul la întrebarea de mai sus, cartier cu ştaif, au ieşit la lumină poveşti spuse de istoricii oraşului şi jucate de elevii mei, elevi ai clasei a IV-a, într-o frumoasă zi de toamnă 3 noiembrie Mai exact, participanţilor li s-a propus un tur al cartierului cu Alexandra Irimia, recitaluri ale elevilor Colegiului Vidu, momente teatrale ale elevilor de la Şcoala 21, întâlnire Ariergarda, istorii ale locului spuse de Ioan Haţegan şi o expoziţie de pictură pe sticlă. Accesul publicului la evenimente a fost liber. Iată afişul! Sceneta elevilor mei, de la Şcoala Gimnazială nr. 21 din Fabric, coordonaţi şi de Gina Macovei, actriţă a Teatrului Merlin, a readus 180

177 în atenţie o vorbă veche a timişorenilor care spunea că Toate lucrurile bune vin din Fabric. Un copil orfan îşi urmăreşte visul: îşi dorea să îmbrace toţi copiii ca să nu le mai fie frig. Reuşeşte asta, pentru că în Fabric s-a deschis prima fabrică de postav, ale cărei produse ajungeau în cartierele oraşului dar şi în alte zone de desfacere, a spus Gina Macovei despre piesa inspirată dintr-o poveste dramatică. Invitaţii au putut admira şi expoziţia de pictură pe sticlă la care au lucrat elevii claselor a V şi a VI-a, tot ai şcolii noastre şi, care au descoperit noi tehnici de pictură şi simboluri ale cartierului în care învaţă sau locuiesc. La atelier au participat 50 de elevi care au învăţat cum pot transpune fotografiile pe sticlă, prin pictarea acesteia cu diferite culori (transparente sau opace), cu pastă contur sau plumb aplicat, modelele devenind originale, în funcţie de preferinţe. Creaţiile copiilor au atras atenţia prin culori vii, armonioase, cu aspect decorativ. Scurt istoric: Fabric (alternativ Fabrică, în germană Fabrikstadt, maghiară Gyárkülváros) este un cartier istoric din Timişoara. Numele său vine de la fabricile care s-au construit aici încă de la apariţia sa. Localitatea a fost separată de Timişoara, dar mai târziu a fost încorporată, devenind un cartier al acesteia. Fabricul şi-a început existenţa în 1718, când o parte din populaţia româno-sârbă din cartierul Palanca Mare s-a mutat aici pentru a respecta cerinţele militare de reconstrucţie a noii cetăţi. Fabricul a fost recunoscut pentru manufacturile sale, bresle şi meşteşugari, aici înfiinţându-se în 1718, prima Fabrică de Bere, care 181

178 mai există şi azi. Râul Bega avea numeroase ramificaţii de mici canale navigabile care împânzeau Fabricul, erau pline de mori şi poduri. Acestea au facilitat transportul mărfurilor direct pe Canalul Bega şi au permis apariţia unei industrii puternice şi variate. Au înflorit breslele cizmarilor, papucarilor, şelarilor, cojocarilor, dogarilor, pescarilor, ale brutarilor, măcelarilor, peruchierilor sau croitorilor. Până în 1880 aici existau opt mori cu nume de sfinţi ce măcinau anual peste 2500 de tone de grâu. În 1876 se construieşte gara din Fabric (actuala Gară de Est). Bibliografie şi Webografie: 1. Monitorul Primăriei Timişoara; 2. ro.wikipedia.org/wiki/fabric. 182

179 DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ÎN COMUNA CHIŞODA ÎN VEACUL AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX Prof. Daniel Borlovan Liceul tehnologic Petre Mitroi, Biled Numele localităţii este amintit începând cu documentele din veacul al XII-lea; în evidenţele papale din anii , localitatea se numeşte Teşola şi Teschould, iar din veacul al XV-lea, denumirea este cea de Chişoda, cu toate că, până la finele veacului al XVIII-lea, în matriculele parohiei, preoţii o scriu Chişolda şi Chişovda. Iniţial, proprietar al satului, în anul 1399, a fost nobilul Dimitrie Pogany, iar la 1456, satul devine proprietatea voievodului Ion Huniade, şi apoi a lui Mihai Silaghi, cumnatul lui Huniade. După ce Banatul a fost ocupat de trupele imperiale şi satele bănăţene au fost organizate de către guvernatorul italian Florimund Mercy, comuna trece în proprietatea fiscului, iar în 1746, împreună cu comunele Freidorf, Peciu Nou, Recaş, Bruckenau, Giarmata, Beşinova şi Carani, este dată tributară oraşului Timişoara. În urma unui ordin statal din 12 martie 1734, statul va pune la dispoziţia comunei teren pentru şcoală şi biserică, şcoala veche clădindu-se în secolul al XVIII-lea şi având o sală de învăţământ şi o locuinţă pentru învăţător. Acest edificiu şcolar va funcţiona până în anul 1892, fiind înlocuit cu o clădire ce va fiinţa până în deceniul al V-lea al secolului XX. Iniţial, aici, ca şi în toate comunele Banatului, rolul de dascăl a fost îndeplinit de acei sfinţi neştiuţi care şi-au asumat misia culturalizării maselor şi care în acelaşi timp îndeplineau şi rolul de 183

180 cantori ai bisericii, principalele materii care se predau fiind cetit, scris, religia, puţină socoată şi cântare bisericească. Odată cu apariţia legii Ratio Educationis, aparţinând Mariei Teresa ( ), se reglementează faptul că învăţătorul trebuia să fie absolvent al Şcoalei de Normă, cu un curs de şase luni. În comuna Chişoda, în veacul al XVIII-lea şi până în deceniul al 8-lea al secolului al XIX-lea, a funcţionat un singur învăţător. Primele date despre învăţătorii satului se regăsesc în matriculele bisericii. Astfel, în matricula 1, pe ultima foaie, se află o notiţă din care se deduce că învăţător al satului a fost Ioan Popovici, în Chişoda şi Ioan Blagoe, în Unip. Mai ştim că în anul 1781, învăţător al satului este Ioan Olariu, lucru pe care îl deducem din matricula botezaţilor, unde semnează, la data de 22 august 1781, şi de unde aflăm că va funcţiona până la 1813, după el fiind învăţător Ioan Iancovici, care va funcţiona în acest post până în 1818, dată după care îl regăsim ca preot în Chişoda. După cum se observă, între biserică şi şcoală exista o relaţie ambivalentă, majoritatea dascălilor fiind cantori şi chiar preoţi, iar unii preoţi asumându-şi, la rândul lor, rolul de dascăli. În 1820, aflăm că învăţător în sat este Ioachim Popovici, urmat de Ilie Amandia, învăţător care a terminat Preparandia, la Arad, în 1826, fiind urmat, în 1845, de fratele său, Toma Amandia. În 1846, învăţător este Moise Babescu, urmat apoi de Simeon Moldovan, care va funcţiona între anii Simeon Moldovan a fost una dintre figurile luminoase ale satului şi datorită lui, în anul 1875, se va înfiinţa al doilea post de învăţător, el cedând jumătate din leafă (pământ, bani şi bucate) pentru înfiinţarea celui de al doilea post, fără ca localitatea să contribuie cu ceva. Majoritatea cărturarilor şi cântăreţilor din strană, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, au fost crescuţi şi instruiţi de Simeon Moldovan. Odată cu înfiinţarea celui de-al doilea post de învăţător, acesta va fi ocupat de Terentie Popescu, care, deşi va deţine această funcţie doar 5 ani, decedând în 184

181 anul 1880, va lăsa în urmă o amintire nepieritoare, datorită talentului său deosebit de mare cântăreţ şi bun orator. În anul 1880, al doilea post a fost ocupat de Traian Ciorogariu, fiul unui mic comerciant din sat, învăţător harnic, cu o vastă cultură generală, care a decedat în 1887, şi căruia i-a urmat la post un alt fiu al satului, Paul Ivi, ce va funcţiona ca învăţător între anii Acesta a avut un rol activ în dezvoltarea culturală a sătenilor, înfiinţând corul vocal şi contribuind la clădirea Şcolii confesionale, inaugurată în După pensionarea învăţătorului Simeon Moldovan, în 1890, Paul Ivi va deveni primul învăţător al satului, iar postul al doilea va fi ocupat, până în 1892, de Cornel Popovici, şi apoi, din 1892 şi până în 1936, de Iosif Ciorogariu. După pensionarea lui Paul Ivi, în 1902, Ciorogariu va deveni primul învăţător al satului. Acesta a activat timp de 44 de ani, având o serie de realizări culturale: - Casa Naţională a fost clădită în anul 1928, la insistenţele domnului învăţător, şi a costat un milion şi jumătate de lei; - Corul vocal, înfiinţat în 1887, de învăţătorul Paul Ivi, va fi transformat în 1902, de către Iosif Ciorogariu, în cor mixt, care va funcţiona până în 1925, când va trece sub conducerea lui Ion Vasii; - Iosif Ciorogariu va fi cel care, împreună cu bărbaţii din sat, în 1890, va participa la o adunare în Timişoara, convocată de avocatul Paul Rotariu, contra proiectului de lege pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii, cu limba de predare maghiară; - tot sub conducerea lui Iosif Ciorogariu, va participa delegaţia sătenilor Petru Toma, Nicolae Dumitru, Iosif Olariu şi Iosif Vlăjicu, la Marea Adunare de la Alba Iulia, delegaţie care, întoarsă acasă, va aduce cu sine tricolorul, simbolul Unirii, pe care îl va arbora pe turla bisericii; 185

182 - va introduce la săteni gustul de cetit, înfiinţând o bibliotecă publică şi construind în Casa Naţională o sală de cetit, dar şi o sală pentru concerte, cu scenă permanentă; - va instrui populaţia în învăţarea dansurilor naţionale Căluşeru şi Bătuta. Ca să ne facem o idee generală despre nivelul de cultură al populaţiei, putem spune că, înainte de Primul război mondial, în sat se citea gazeta Libertatea (140 de cetitori), Tribuna, Foaia poporului şi Gazeta Transilvaniei. Tot acestui sfânt al neamului i se datorează şi ridicarea Monumentului Eroilor, pe care se vor grava cu litere de aur numele tuturor fiilor satului pieriţi în Războiul mondial. Datorită acestei strădanii a învăţătorilor neamului se va dezvolta un acut sentiment naţional în rândul populaţiei rurale. Astfel, ştim că în primul Război mondial, iniţial soldaţi într-o armată străină (austro-ungară), contrară intereselor şi aspiraţiilor neamului, fiii satului plecau la luptă însoţiţi de drapelul naţional. Răspândiţi de vâltoarea războiului pe diverse teatre de luptă, în momentul în care se va începe organizarea legiunilor de voluntari, datorită sentimentului naţional ce exista într-înşii, nu în ultimul rând ca un ecou al muncii depuse de aceşti martiri anonimi, pe care îi putem defini printr-o sintagmă drept dascăli ai satului românesc, fiii Chişodei s-au înrolat astfel: - în Legiunea din Italia: Ilie Ciorogariu, Ilie Toma, Ion Chira, Nicolae Olariu, Iosif Ivi şi Ion Voşovan; - în Legiunea din Rusia: Iosif Jivi, Petru Paşa, Vucmir Nicola, Aurel Pascu şi Petru Pascu; - în Franţa, unicul prizonier a fost Trăilă Firu. În concluzie, se poate spune că la constituirea naţiunii române şi mai ales a conştiinţei naţionale, ca o componentă esenţială a procesului de reîntregire naţională, ce va culmina cu actul de la 1 Decembrie 1918, dascălii neamului au avut un aport substanţial, reuşind să îmbine, în mod strălucit, procesul de formare a unor 186

183 caractere puternice, dublate de inimi vibrând de un puternic sentiment naţional, inimi care au reuşit să acorde toate corurile săteşti într-un triumfător Deşteaptă-te, române! 187

184 188 O REVISTĂ INEDITĂ PRIMĂVARA BANATULUI prof. Monica-Oana Vintilescu Colegiul Național Bănănțean, Timișoara Primăvara Banatului, a fost o revistă școlărească (după cum precizează însuși directorul ei, Dr. Aurel E. Peteanu, în nr.1, anul III, serie nouă, al revistei, număr apărut la 1 martie 1941, p. 1), ceea ce nu face, nici pentru o clipă, să-i scadă valoarea. Dimpotrivă, în paginile sale îngălbenite de timp, cititorul pasionat de scrieri din vremuri apuse constată, poate cu uimire însă și cu egală bucurie, că valoarea se găsește la ea acasă. Administrația revistei se afla la liceul Constantin Brediceanu din Lugoj, redactorul responsabil de îngrijirea și apariția sa fiind prof. dr. A. E. Peteanu. Revista a apărut lunar începând din 1928, străbătând un drum frumos, deschizător de noui perspective, drumul însorit al marelui ideal românesc, pe care au fost călăuziți pașii celor mai entuziaști tineri români de pretutindeni. Revista și-a îndeplinit misiunea cu cinste și demnitate, fiind, tot timpul, un binefăcător izvor de vieață etică și risipind pretutindeni o caldă armonie, o exuberanță de lumină și de simțire românească. (Ibidem, p. 1). Este vorba, așadar, despre o o revistă concepută și realizată practic prin munca deopotrivă a dascălilor și a elevilor, atât unii, cât și ceilalți dorindu-se a fi nu doar slujitori entuziaști ai condeiului, ci și iubitori de frumos și doritori de diseminare a acestuia. În consecință, numărul 1 al revistei Primăvara Banatului apărut la 1 martie 1941, cuprinde o seamă de articole care au văzut lumina tiparului sub semnătura unor profesori (cum ar fi prof. Eugen V. Gâscă, cel care redactează un articol despre Virgil Simonescu, prof. Radu Bâcu, un profesor care s-a oprit asupra a ceea ce

185 înseamnă și a rolului pe care îl au disertațiile în cursul secundar superior al școlii, prof. George A. Oprescu, un dascăl care poposește asupra începuturilor în presa românească, prof. Ana Ghelner zăbovește asupra motivelor pentru care este nevoie de o gramatică a limbii române, prof. F. Brînzeu încearcă o analiză literară originală a poemului Șoarecele și pisica, al lui Grigore Alexandrescu, iar prof. D. Stan se ocupă de muzica veche și medievală ). În același timp, tot în numărul revistei menționat mai sus, descoperim o serie de articole în care și-au încercat condeiul câțiva elevi (Miron Lupșa, din clasa a V-a, scrie despre internatul școlii, elevul Vida Ion, din clasa a VIII-a, se arată preocupat de Nae Dumitrescu, G. Iancovici, din clasa a V-a, creionează un scurt tablou referitor la romanul lui Ionel Teodoreanu, în vreme ce Ilea Vasile, din clasa a VIII-a, de la secția reală, este pasionat de nuvelistica lui Pavel Dan). Un articol intitulat Dr. Tiberiu Brediceanu, director al Operei Române din București, semnat de către Dr. A. E. Peteanu, ne-a atras atenția în mod deosebit. Aflăm, din rândurile acestuia, că numirea lui Tiberiu Brediceanu în funcția de director al Operei Române din București a produs o satisfacție intensă în întreaga țară, dar mai ales în Banat. Autorul articolului subliniază faptul că înalta instituție muzicală și-a primit, în persoana distinsă a d-lui Dr. Tiberiu Brediceanu, pe conducătorul ei binemeritat. ( Primăvara Banatului, anul III, serie nouă, nr. 3, din 1 Maiu 1941, p. 69). În rândurile următoare, se creionează un portret al lui Tiberiu Brediceanu, evidențiindu-se atât personalitatea puternică și originală a acestuia, (datorată, în primul rând familiei din care provenea, o familie în care a existat o mamă extrem de caldă, de iubitoare și de interesată de copil, și totodată nespus de cultă și de preocupată de muzica de calitate, pianistă de primă clasă, care l-a inițiat și pe fiul 189

186 său în aceste taine), cât și munca susținută pe care acesta a depus-o mai târziu, la maturitate, implicându-se în cercetarea, culegerea și armonizarea motivelor din cântecele populare românești, pe care s-a străduit să le păstreze cu mare grijă, ferindu-le de a cădea în uitare. Nu este minimalizată nici importanța școlii care a contribuit semnificativ la formarea lui Tiberiu Brediceanu, care ajunge elev la Blaj (unde studiază cu marele compozitor Iacob Mureșianu), mai apoi la Sibiu (unde îl întâlnește pe Hermann Kirschner) și, în sfârșit, la universitate, unde îl regăsim în compania unor reputați compozitori și muzicieni. Tiberiu Brediceanu a obținut titlul de doctor în drept și meseria pe care a practicat-o a fost aceea de director de bancă însă acest fapt nu a constituit vreodată o piedică în calea pasiunii sale pentru muzică, (în mod special pentru muzica populară românească), pasiune pe care nu a neglijat-o niciodată. Academia Română îi cere, de două ori, să strângă cântece populare din Banat și din Maramureș, iar el nu pregetă să facă acest lucru. Astfel, în urma unei cercetări sârguincioase, pe care a întreprins-o în anul 1910, în Maramureș, el a adunat nu mai puțin de 170 de cântece populare dintre cele mai rare și mai frumoase, iar în anii următori (1921, 1922, 1923 și 1925) face același demers, de data aceasta în Banat, unde reușește colecționarea a aproape o mie de cântece populare românești, din aproximativ 82 de localități. Nu poate fi ignorat poemul muzical etnografic numit Banatul, Ardealul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântece, compus de către Tiberiu Brediceanu, poem care a fost reprezentat pentru întâia oară în anul 1905, la Sibiu, în 1909 la Arad, la Viena în 1911, la Brașov și la Timișoara în 1912, la Cluj în 1920, și într-un final la București, în După ce provinciile românești au fost întregite, poemul a fost și el redenumit: România în port, joc și cântece. În noua sa formă, este reprezentat la București, în 1929, în momentul în 190

187 care s-a împlinit un deceniu de la transformarea în realitate a visului de unire al românilor. Aceasta nu este, desigur, unica piesă de mare succes a lui Tiberiu Brediceanu. Există o serie întreagă de asemenea realizări, printre care se numără opera care poartă titlul La șezătoare, reprezentată pentru prima dată pe scena din Sibiu, în 1908, Seara mare, o piesă în trei tablouri, în care sunt evocate datini de Crăciun (ambele cu acompaniament de orchestră și ambele au văzut lumina rampei la București și la Cluj), precum și o pantomimă în patru tablouri, intitulată Învierea, pe un scenariu al lui Lucian Blaga. Lui Tiberiu Brediceanu i se încredințează direcțiunea Artelor de la Departamentul Cultelor și al Instrucțiunii Publice al Consiliului Dirigent Român, calitate în care conduce primul turneu al Teatrului Național din București. În august 1919, este ales Șef de Resort al Ocrotirilor Sociale și al Artelor, în Consiliul Dirigent Român, iar în toamna aceluiași an ajunge deputat al circumscripției Bocșa Montană. În calitate de Șef de Resort, Brediceanu face eforturi mari pentru a pune bazele Teatrului Național din Cluj, care își demarează activitatea la 1 decembrie 1919, cu prilejul primei aniversări de la Adunarea istorică de la Alba Iulia. Tot la Cluj, și tot din inițiativa lui Tiberiu Brediceanu, ia ființă primul Conservator de Muzică și Artă Dramatică din Ardeal, ca instituție de stat, inaugurat la 28 martie Ca un corolar, ca o încununare a eforturilor sale majore, la 25 mai 1920, are parte de o realizare excepțională: se deschide Opera Națională din Cluj, prima Operă de Stat din România. Dr. A. E. Peteanu îl caracterizează pe Tiberiu Brediceanu după cum urmează, în articolul său pe bună dreptate elogios: Un făuritor de armonii, care a știut să dăruiască pururea armonie și să 191

188 împodobească, prin creațiile d-sale artistice, cu un prisos de frumuseți neperitoare, patrimoniul nostru național. Un suflet ales, în care dragostea pentru bine și adevăr, simțul pentru frumos și elanul poeziei și al muzicii s-au contopit, încă din frageda d-sale copilărie, într-o deplină armonie. (Ibidem, p. 70). Revista din 1 mai 1941 mai include: un articol cu titlul Tabloul Răstignirii, semnat de prof. Corneliu Zasloți, foarte clar și bine structurat, o analiză pertinentă a tabloului cu același nume care reprezintă o pictură în bis, catedrală română unită din Lugoj, datorată maestrului, creator de școală, Virgil Simonescu (Ibidem, p. 74), prof. Radu Bâcu publică o prezentare pertinentă a ceea ce a însemnat Junimea și revista Convorbiri literare, iar prof. George A. Oprescu realizează un studiu intitulat Poema, care tratează despre poezia epică, despre poemul istoric ori poeziile romantice, Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă au atras atenția și interesul profesorului Virgil Stoilă, în vreme ce prof. Aurel Peia găsește o cale inedită de a prezenta timpurile verbului în limba franceză, într-un text inedit și original, profesorul F. Brînzeu redactează o analiză literară a poeziei Romanța Rozinei, aparținând lui Ion Minulescu. Și în acest număr al revistei remarcăm creații ale elevilor, fie ele articole propriu-zise de jurnal, fie încercări literare: Corneliu Jura, din clasa avii-a, scrie despre Specificul dansului bănățean, Pătcaș Mircea, din clasa a VIII-a, înfățișează câteva gânduri referitoare la pitorescul Ardealului, (Un colț de țară, azi pierdut), un text special îl constituie Leul și șoarecele, despre care ni se spune că este o lucrare colectivă a clasei a IV-a, L. C. Brediceanu, stilizată de o comisie compusă din: Ghelner Alexandru, Magdaș Octavian, Laudacescu Victor ; urmează o suită de creații literare aparținând elevilor Cornelia Mioc (S-a stins vieața fragedă, poem), I. Sârbu (o epigramă, cimilituri, joc ortografic, șah). 192

189 Numărul 5, anul III, serie nouă, din 15 septembrie 1941 al revistei Primăvara Banatului are drept articol de fond o impresionantă închinare, intitulată Prof. univ. Dr. Iosif Popovici , purtând tot semnătura prof. dr. A. E. Peteanu. După cum ni se relatează în deschiderea articolului, Dr. Iosif Popovici a fost un cărturar bănățean, savantul profesor de la Universitatea Regele Ferdinand I, din Cluj, de la a cărui moarte se împlineau atunci 13 ani. La fel ca și în cazul articolului despre Tiberiu Brediceanu, profesorul Peteanu urmărește și de această dată traseul personal și profesional al lui Iosif Popovici, care provine din comuna Cliciova, județul (pe atunci) Severin, la 19 februarie 1876, din familia unui preot de vază. Încă o similitudine cu situația lui Brediceanu o reprezintă faptul că Iosif Popovici a beneficiat în familie de o educație îngrijită, continuată în școală, la Lugoj (clasele I VI), iar mai apoi la Brașov, la liceul ortodox român. Acesta urmează mai apoi cursurile Universității din Viena, unde își ia doctoratul în filologie clasică și în filologia comparată indogermană, în anul Din 1901, își continuă studiile la Universitatea din Zagreb, pe urmă la Paris, la Sorbona: Pretutindeni, în aceste renumite centre universitare, caută, cu o sârguință extraordinară de albină, cu entuziasmu-i înflăcărat și cu sufletu-i dornic de a pătrunde, din ce în ce mai adânc, în tainele mari ale științelor, să câștige tot tot ceeace-i era absolut necesar pentru a-și desăvârși caracterul și cunoștințele, precum și acel parfum specific al spiritului, care să-i dea posibilitatea de a deveni, pentru neamul său oropsit, un luptător de întâia linie, un apostol cultural, un apostol național. (revista Primăvara Banatului, anul III, serie nouă, nr. 5, 15 Septembrie 1941, p. 2). Revenit acasă după încheierea studiilor, Iosif Popovici primește invitația să țină cursuri de limba și literatura română, la Universitatea 193

190 din Viena, în anul 1902, invitație pe care o acceptă, stabilindu-se la Viena și impunându-se acolo întregii lumi științifice, a cărei apreciere o obține în curând. Din motive personale, se mută la Budapesta, în 1905, devenind profesor la Universitatea de acolo, până în anul După Primul Război Mondial, Iosif Popovici este chemat la noua Universitate din Cluj, ca profesor titular al catedrei de slavistică. Acceptă și această invitație, printre scopurile sale numărându-se: ridicarea prestigiului acestui măreț templu de cultură națională, prin autoritatea și reputația pe care o avea în materie de filolofie și fonetică experimentală, prin cursurile sale academice cu interpretări luminoase și bogat documentate. Întreaga sa activitate științifică și culturală desfășurată, timp de aproape 9 ani ( ), la această Universitate, reprezenta, în frumoasa și rapida evoluție a Universității, o etapă deosebit de importantă și de fecundă. (...) Cursurile sale sistematice, pline de viață și de frumoase învățăminte erau tot atâtea momente de înălțare sufletească și de însuflețire națională, iar profesorul, în cea mai înaltă și nobilă accepție a cuvântului, un adevărat pedagog. (Ibidem, p. 4) A urmat o perioadă în care Iosif Popovici s-a dedicat, cu multă răbdare și pasiune, cercetării vieții, obiceiurilor și graiului atât ale poporului român, cât și ale istro-românilor, îl pasionau și-l interesau foarte de aproape toate chestiunile culturale, naționale, școlare, literare, folklorice, filologice, lingvistice ale neamului său întregit și, în special, fonetica experimentală (...) în toată complexitatea ei, făcând cercetări minuțioase, cu o rigoare științifică absolută și dând la lumină, între anii , diferite lucrări din acest domeniu, de-o valoarea necontestată. Dar activitatea sa culturală și științifică de după războiu nu se mărginește la aceste lucrări de fonetică experimentală, ci 194

191 îmbrățișează felurite chestiuni școlare, literare, bisericești, sociale, politice ș.a. (Ibidem, p. 5). A treia asemănare între Iosif Popovici și Tiberiu Brediceanu constă în aceea că și cel dintâi ajunge în Parlamentul României Mari din anii , ca deputat al circumscripției Reșița-Montană, și desfășoară acolo o susținută activitate, cu precădere școlară, dând dovadă de un patriotism sincer și curat și susținând mișcarea intelectuală de după război. Profesorul A. E. Peteanu îl numește pe Iosif Popovici un luptător cultural de rassă, integrat atât de bine în ritmul epocii în care a trăit și a muncit pentru promovarea neîncetată a marilor noastre interese naționale, culturale și științifice. Un îndrumător de elită, înzestrat cu acel parfum specific al sufletului român bănățean, plin de seninătate, de frumusețe etică și dulce armonie, cu care a izbutit să cucerească, în scurta-i viață, simpatia și admirația unanimă a tuturora. Unul dintre reprezentanții noștri de marcă, cu multiple și alese însușiri de adevărat savant, de viguros propovăduitor și susținător de conștiință națională, cu credință de granit în înfăptuirea marelui nostru ideal național. (Ibidem, p. 1). Primăvara Banatului mai cuprinde, în numărul III, serie nouă, nr. 5 din 15 septembrie 1941, încă o închinare, de data aceasta semnată de către prof. Virgil Stoilă, la adresa Miei Cerna (Maria Florescu), Banatul pitoresc, semnat tot de către Dr. Aurel E. Peteanu, și articolul care poartă titlul Anișoara Odeanu (Doina Peteanu), autor prof. V. Stoilă. Acestea sunt singurele aparținând unor dascăli, toate celelalte scrieri având elevi drept autori inclusiv pe cea care folosește pseudonimul Anișoara Odeanu (El și Ei, Fabulă). Prezentarea profesorului V. Stoilă atrage atenția datorită faptului că se referă la Anișoara Odeanu, pe vremea aceea încă elevă, 195

192 care este înfățișată ca fiind fiică de profesor și literat, primește din fragedă copilărie o educație aleasă. Se naște cu darul iubirii literelor. Ursitoarele i-au prezis viitorul, în cântece, spre un ideal sublim. I-au prezis să fie fiica artelor, desmierdată la sânul dulce al muzelor. O copilă genială, pe care o putem numi «privighetoarea Banatului». Se poate asemăna cu geniala Iulia Hașdeu, care, din fragedă copilărie, se înălță pe o scară apreciată de toți. (Ibidem, p. 20) Prof. V. Stoilă conduce cititorul în lumea celei care avea să semneze sub pseudonimul Anișoara Odeanu, de la primul moment în care i-a fost remarcat talentul literar, imediat după ce a ieșit din școala primară, pe când era elevă în clasa I de liceu și, la 3 decembrie 1922, poezia ei intitulată După mure vede lumina tiparului în revista cu titlul Lumea copiilor. Autorul articolului subliniază, pe bună dreptate, faptul că Talentul de a creia versuri nu-l poate nimeni învăța, nici să-l formeze mecanic. Talentul este născut. (...) Anișoara Odeanu are puterea de-a sintetiza și de a creia fără să-și dea seama de propria-i poezie. (...) Poezia ei are o originalitate subiectivă reprezentativă. (Ibidem, pp ). Urmează o serioasă analiză, concretă, pe text, în care sunt surprinse profunzimile și sensibilitățile poetei, inteligența acesteia și atitudinea ei optimistă față de viață, sunt evidențiate motivele din versurile sale (natura, familia, dragostea de patrie): Anișoara Odeanu are în versurile sale, o limbă aleasă poetică. În fiecare poezie întâlnim figuri de stil de toată frumusețea. Ea reprezintă tezaurul artistic bănățean în poezie. Anișoara Odeanu este deja, dela începutul activității sale poetice, impresionistă, gânditoare. Drumul ei este deschis. Ea reușește să închege, într-un întreg de sine stătător, o capodoperă în poezia «Torontalul». Versurile ei vibrează, dând viață. 196

193 O poezie citită o simțim imediat. Fiecare cuvânt își are rostul potrivit, exprimând sufletul aceluia, care scrie. Ea este un geniu femenin, care strălucește în primăvara vieții. Poeziile cele mai savurate din anii le-a publicat în revista «Primăvara Banatului», întemeiată și susținută cu concursul ei nelimitat și a altor elevi contimporani. (Ibidem, p. 26). Evidențiem și alte creații literare ale elevilor, apărute în acest număr, cum ar fi: Sfârșit de vacanță, de Silviu Almăjan, din clasa a VIII-a, care este o schiță inedită, sau o poezie cu titlul Sfârșit de vară, aparținându-i elevului Gabriel Manolescu, din clasa a V-a. Nu putem pune punct lucrării de față fără a reliefa importanța revistei Primăvara Banatului în surprinderea și în păstrarea în timp a câtorva crâmpeie de viață, de la începutul secolului trecut, din această parte de țară. Redactorul-șef, prof. dr. A. E. Peteanu a structurat-o cu atenție și grijă, în așa fel încât să se păstreze un echilibru între articolele sobre, de mare profunzime, scrise cu rigurozitate și cu acuratețe științifică, semnate de el însuși ori de alți profesori, și cele reprezentând fie încercări literare, fie schițe de articole, ale elevilor aflați început de drum într-ale condeiului. În același timp, se impun subliniate câteva un fapte certe, care răzbat cu pregnanță din toate paginile revistei de care ne-am ocupat: dorința puternică de a nu îngădui ca unele evenimente remarcabile din viața publică a Banatului să cadă în uitare, motivația mobilizatoare de a face ca meritele unor personalități deosebite (cum ar fi Iosif Popovici sau Tiberiu Brediceanu) să fie nu doar recunoscute, ci și tezaurizate, și tototdată, dorința arzătoare de a arăta, atât lumii contemporane lor, cât și generațiilor viitoare, ce înseamnă autentica dragoste de țară, prezentă nu doar la nivel de pretenție sau de teorie, ci pe un plan cât se poate de concret, de real și de adevărat. 197

194 DIN TRECUTUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI VOITEGEAN Prof. Groza Elena-Sorina Școala Gimnazială Voiteg În anul 1716, după 164 de ani de ocupaţie turcească, Câmpia Banatului era o mlaştină sălbatică cu o populaţie săracă şi redusă numeric. Ocupaţia austriacă a făcut din Banat o provincie a imperiului şi a realizat transformări fundamentale în viaţa locuitorilor. Provincia a fost ocupată cu colonişti, mlaştinile au fost desecate, iar drumurile şi localităţile s-au reconstruit şi sistematizat. În acest program, Voitegul şi Moraviţa, după Francesco Griselini în lucrarea Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei (scrisoarea a V-a) au fost ultimele sistematizate, dar nu au mai apucat să fie populate cu colonişti. Cele vreo 28 de colibe risipite pe moşia Voitegului au fost desfiinţate în 1776 şi locuitorii aşezaţi pe actuala vatră a satului. Prin Decretul Imperial nr.334/ 1776 în Banat se organizează învăţământul. Funcţionau: 316 şcoli în care frecventau peste 8000 de elevi; şcolile erau confesionale, deci susţinute material de biserica ortodoxă. Biserica ortodoxă din Banat aparţinea de Episcopia sârbă din Pecs. Liturghia se oficia în limba slavonă, după cărţi cu alfabet chirilic. Neexistând nici un fel de manual, dascălii şi preoţii învăţau copiii după aceste cărţi. Învăţaţii neamului, printre care şi Dimitrie Ţichindeal, conştienţi că această situaţie urmărea sârbizarea românilor, au luptat pentru autonomie bisericească, folosirea limbii române în biserică şi şcoală, şi au scris cărţi în limba neamului. 198

195 Din 1830 se completeză loturile libere din satul Voiteg cu familii de şvabi veniţi din satele din NV Banatului care cumpără pământ de la români şi de la moşierii maghiari. Aceştia aparţineau de parohia catolică din Ciacova. Parohul, Alois Schindler, a închiriat în Voiteg o casă de la un român, în care a aşezat o şcoală în limba germană şi o casă de rugăciune pentru catolici. În 1877 cele peste 1000 de suflete de şvabi din Voiteg îşi costruiesc o şcoală nouă, iar în 1902, când au depăşit 1200 de suflete, şi-au construit şi o biserică nouă. Revoluţia de la 1848 a adus schimbări în viaţa şcolii româneşti. Voitegenii participă la eveniment, intră în conflict cu autorităţile maghiare şi preotul Ţăranu Nicolae, căpetenia românilor şi învăţătorul copiilor, scapă prin fugă de pedeapsa cu moartea. Revoluţia maghiară a fost înfrântă. Se instaurează absolutismul austriac printre altele aceasta a însemnat obligaţia de a folosi în şcoală numai limba germană, stare ce a durat aproape 20 de ani. in 1867 se constituie statul dualist austro- ungar şi Banatul este administrat de maghiari, peste 50 de ani. Prin legile Trefort (1879, 1883) şi legile școlare Appony (1907) se desfiinţează şcolile confesionale, devine obligatoriu învăţământul în limba maghiară. În 1906 vechea biserică ortodoxă a ars fiind necesară construirea alteia noi, biserică ce dăinuie şi în prezent. Tot în 1902, în Voiteg, locuiau 700 de români. Din totalul de 1900 de locuitori, 1100 erau ştiutori de carte. În anul 1918 marile imperii europene dispar. Toate provinciile locuite de români se unesc cu patria mamă. Dascălii din Voiteg s-au înscris Școala germană, construită în

196 în istorie prin Ţieran Alexandru, care a participat la Marea Adunare de la Alba-Iulia, ca delegat din partea Consiliului Naţional Român din Voiteg. Statul român a preluat toate formele de învăţământ asigurând celorlalte naţionalităţi învăţământ în limba lor. La Voiteg funcţionează Şcoala Primară de 7 clase în limba română şi 6 clase în limba germană. În şcoala cu limba de predare română se continuau studiile cu acelaşi învăţător în toţi cei şapte ani. Acest sistem a luat sfârşit în 1848, când s-a introdus o nouă reformă a învăţământului în România. 200 Școala românească - construită în 1901 și demolată în urma cutremurului din2 dec.1991 În iunie 1927 a fost fondată la Timișoara Şcoala Germană de Agricultură și Gospodărie S. A. - Ackerbauschule aus Vojteg, aceasta fiind o întreprindere deschisă în scopuri culturale având un capital în acțiuni de 8 milioane de lei. În urma deschiderii Școlii de gospodărire a surorilor Notre Dame, pe teritoriul Marienheim din Timișoara, au mai rămas bani și pentru construcția Școlii de Gospodărie din Voiteg. Acționarii au fost țărani germani din 38 de comune din Banat, care au plătit acțiunile cu grâu, o acțiune echivala 100 kg de grâu, valoric, 1000 lei, bani plătibili în trei rate anuale. Cursurile au început în 27 noiembrie Durata studiului a fost de 6 luni, deoarece tinerii participau activ la munca din fermele proprii. Școala a fost condusă de cadre didactice ale Universității de la Hohenheim din landul Baden-Wurttenberg din Germania, universitate sub tutela căreia funcționa aceasta. Disciplinele predate erau similare cu cele

197 din Baden- Wurttenberg și anume: Economie Politică, Studiul procesului de producție în agricultură, Contabilitate, Organizare cooperatistă, Noțiuni generale și speciale de creștere a animalelor, Fiziologie, Anatomie, Furaje, Botanică, Mașini și utilaje agricole, Chimie, Științe agricole și îngrășăminte, Istorie, Geografie, Matematică, Astronomie, Limba româmă și Limba germană. Au fost acceptați absolvenți a șapte clase de școală populară. Statul român a recunoscut diplomele eliberate de această şcoală din anul 1932, școala consolidându-și poziția sub numele de Ackerbauschule. Profesorii care au predat la această școală au fost profesori din România și din Germania. Școala, nu numai că le punea elevilor la dispoziție informații de specialitate, ci îi forma și ca oameni, le contura personalitatea, transformându-i într-un model pentru săteni (Engelmann Annie). Odată cu retragerea armatei germane școala și-a închis porțile. Nostalgia, dragostea și dorul de pământul bănățean i-a determinat pe urmașii întemeietorilor școlii să o reînființeze în anul Procesul de reînființare a fost unul de durată, numai construcția a durat 8 ani. Azi școala nu se bucură de o finanțare deosebită, situație ce se regăsește în tot învățământul românesc. Josef Wendel, fiul unuia dintre directorii Școlii germane de Agricultură ( Johann Wendel), a fost foarte legat de Banat, închinându-i versuri memorabile, versuri pe care germanii, plecați din această parte de țară în țara de origine, le cântă cu diferite ocazii. Le-am ascultat și eu la întâlnirea de 100 de ani de la punerea pietrei de temelie a noii Biserici Catolice din Voiteg. Acolo unde duzii stau pe marginea străzii Unde vântul de seară adie prin frunzele plopilor înalți Unde câmpiile se apropie de malul Timișului da acolo este, acolo este Banatul meu. Acolo unde plugul 201

198 202 sapă adânc în pământul negru. Unde din sârguință și osteneală și jertfă se naște sămânță bogată, Unde sudoarea iese prin toți porii sub bătaia soarelui, da acolo este, acolo este Banatul meu. Unde din stuf și papură și mâl a crescut odată o țară bogată. Unde încăpățânarea a învins molimele și febra. Unde munca a fost virtutea, care a fost mereu mai presus de toate. da acolo este, acolo este Banatul meu. Părinților noștri le-a fost scris să vadă această țară în floare, Dar soarta a decis să mergem mai departe. Chiar dacă am rămas sau dacă am fost izgoniți pe noi ne unește același fir. da acolo este, acolo este Banatul meu. Banatul nostru, oh, tu, țară frumoasă, pentru copiii și copiii copiilor noștri, ești străin și necunoscut. Totuși pentru noi, cei ce ne-am născut acolo și care te-am pierdut pentru totdeauna ești încă și vei rămâne mereu patria noastră! ( traducător necunoscut) În primii 140 de ani de învăţământ în Voiteg, limba de predare a fost alta decât româna. Toată recunoştinţa dascălilor şcolii care s-au străduit să menţină mereu vie flacăra naţională şi să înzestreze cu ştiinţă de carte generaţie după generaţie. Printre aceştia îi numim pe:

199 Ţăranu Nicolae, Ion Birca, Ţăran Simion, Ardelean Trifon, Ţieranu Ştefan, Ţieranu Alexandru, Băcală Ion. Cu toate eforturile făcute la vremea respectivă proporţia neştiutorilor de carte a fost de 45 %, atât din cauza regimurilor care nu aveau interesul ca poporul să fie educat, cât mai ales din cauza sărăciei. O parte din elevi nu frecventau şcoala, mai ales iarna, pentru că nu aveau cu ce se încălţa, iar primăvara mergeau la munca câmpului. Reforma din 1948 şi-a propus lichidarea analfabetismului şi îmbogăţirea cunoştinţelor şcolarilor prin dezvoltarea bazei materiale şi asigurarea cu cadre didactice bine pregătie. Caracterul democratic al reformei din 1948 a fost exprimat prin faptul că fiecare naţionalitate a putut învăţa în limba maternă. Între anii , în Voiteg au funcţionat 3 şcoli independente: română, maghiară şi germană. Din 1961 s-a trecut la învăţământul general de 8 ani. Bibliografie: 5. Vasile Tcaciuc, Voitegul. Pășind prin istorie, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011; 6. Brazde bănățene, arhive culturale, istorice, literare și artistice, anul II, nr.1, Tipografia Sonntagsblatt, Timișoara, Redacția și administrația Topolovățu Mic, jud. Timiș Torontal, ian ( Din trecutul comunei Voiteg, P. Bizerea) 7. Annie Engelmann, Woiteg-Wojteg-Vojtek-Woitek-Voiteg, Geshichte einer Banater Gemeinde, Herausgeber Heimatortsgemeinscaft Woiteg, 1993; 8. fotografii: banat.de/nachrichten/rezensionen/pfaelzer-im-banat/pfaelzer-im- Banat.htm și din arhiva personală. 203

200 Ilustrație realizată de Maria Vărșandan Arc peste timp

201 ARC PESTE TIMP prof. Muscalu Vasile- Tiberiu Şcoala Gimnazială Nr. 6 Timişoara La 1 septembrie 1975 în Şcoala Generală Nr. 6 păşeau patru absolvenţi ai Liceului Pedagogic Eftimie Murgu Timişoara: Brost Hedwig, Glişa Vasile, Horvath Ioan Iancu şi Muscalu Vasile, cea mai puternică infuzie de tineret din acea vreme din şcolile generale. Au fost primiţi cu entuziasm de cadrele didactice. Pentru noi era o mare responsabilitate. Ne-am apucat de treabă şi numai soarta ne-a despărţit- străinătatea, boala, restructurările abuzive şi iresponsabile. Am rămas doar eu, dar şi acum îmi simt colegii alături de mine, prin acea legătură ce se cheamă suflet. Seriozitatea, constanţa, perseverenţa, ataşamentul faţă de profesie ne-au fost călăuze sigure. Arc peste timp reprezintă trecerea mea prin viaţa profesională, de la învăţător debutant la învăţător cu experienţă. 205

202 Gândul meu era să rămân neîntrerupt la această şcoală, să ajung la pensie şi să pot depăna reuşitele şi necazurile cu toţi colegii mei. Dar viaţa, schimbarea regimului, retuşurile plastice ale învăţământului românesc m-au lăsat singur. O întâmplare bizară mi-a dat ideea de a lăsa ceva în urma mea Omul sfinţeşte locul! Personalul de serviciu, nesupravegheat, făcea ordine prin arhivă. Am văzut ducând două cărţi mari, groase, roşii. Munca noastră se îndrepta spre lada de gunoi. Mi- am amintit că am muncit mult să avem o Carte de Onoare a şcolii şi a unităţii de pionieri. În ele erau scrise, desenate, colaje din reviste şi ziare, toată activitatea noastră cu elevii. Era istoria şcolii. Le-am luat şi le-am păstrat în propriul dulap, până când În 2008 şcoala împlinea 40 de ani. Cu doi ani înainte, mi-a încolţit ideea să organizăm aniversarea aşa cum se cuvine, să încerc să realizez o monografie. Neavând aproape nimic scris între documentele scolare, misiunea mea a fost disperată. Am gândit că voi face anuarul şcolii. Şi am purces la treabă. Am luat arhiva bucăţică cu bucăţică, am fotografiat-o, am scris-o pe calculator, am curăţat praful, şi nu numai, am legat cataloagele pe ani, le-am etichetat. Am făcut ceea ce trebuia să se facă în conformitate cu legile păstrării documentelor. Am muncit din greu doi ani şi totuşi gândul îmi era la monografie. Ideea salvatoare a venit de la ceea ce salvasem eu de la pieire: cele două cărţi de onoare. Era ideea monografiei ilustrate. Cum fotografii am avut- colegul meu Iancu era fotograful şcolii declaratam hotărât să realizez lucrarea, ca istoria unei şcoli să fie vie Elevii noştri sunt stindardul strădaniei noastre, scriam în Cuvânt înainte. 206

203 Şi, privind un curcubeu, amintindu-mi că la capetele lui se găseşte o mare bogăţie, am intitulat-o ARC PESTE TIMP. Puţini ştiu că acest lăcaş de educaţie a dat ţării oameni deosebiţi: campioni, talente la desen, câştigând sute de premii naţionale şi internaţionale. Prin imaginile de mai jos vă voi exemplifica, dar mai multe puteţi afla în monografia şcolii. Prin şcoala noastră, la cele două secţii (română şi germană), au trecut de elevi. Aproape un sfert dintre ei sunt cu studii superioare, jumătate au liceul absolvit, iar restul sunt meseriaşi. Şi asta în condiţiile când şcoala era considerată o şcoală de cartier. Copiii s-au remarcat prin cele peste 300 de premii la desen, în diferitele concursuri naţionale şi internaţionale din Ungaria, Serbia (Yugoslavia), India, Bulgaria, fiind consideraţi la un moment dat un fenomen. Au fost solicitaţi să realizeze expoziţii cu ocazia unor mari evenimente din viaţa poporului româncentenarul Independenţei Naţionale (1977), afişe pentru unele spectacole de la Teatrul Naţional Mihai Eminescu Timişoara. 207

204 Acest talent artistic s-a manifestat şi în domeniul muzicii, formaţiile noastre participante la Cântarea României obţinând locurile râvnite de toţi concurenţii. În foarte multe cazuri arta plastică era compatibilă şi cu sportul la cele mai înalte cote campioni naţionali, balca-nici, europeni. Exemplul foştilor naţionale de volei), Dalacu Daniel (voleibalişti), fraţii Attila şi Lucian Olah (canotori), Monika Wetzl (nataţie), Constandache Adrian (paraşutism) şi alţii cu care ne mândrim. noştri elevi Şoica Cornel (căpitanul echipei 208

205 Un moment deosebit din viaţa şcolii a fost câştigarea Casetei de cristal la Expediţiile Cutezătorii, trofeu înmânat personal de Rectorul Universităţii Bucureşti- profesor doctor Bleahu, pentru cea mai bună cercetare geologică realizată de un echipaj pioneresc (1984). Elevii noştri sunt stindardul strădaniei noastre. Dragostea şi grija faţă de mediu a fost încununată de suc-ces în cadrul unui proiect european Un cartier curat. Echipa a câştigat de euro cu care s-a amenajat un cabinet multi-media. Toate acestea nu erau posibile fără un colectiv excelent, muncă responsabilă, dra-goste profesională, fără corpul cadrelor didactice - profesori şi învăţători. Din lipsa spaţiului necesar, voi enumera mai jos doar învăţătorii şcolii: Balogh- Szabo Garagancea Mihalca Radu Carmen Magdalena Alina Viorica Balotă Lucreţia Gherdan Elena Mijajev Kovacs Renner Ana Dragana Băcean Floare Glişa Vasile Minges Maria Sas Cristina Bălănescu Neculiţă Grozoni Cristina Misarăş Schneider Nicoleta Anuţa Eleonora Anna Băltăreţu Adriana Höchster Maria Mureşan Simionca Hedwiga Simona Beleiu Lavinia Horvath Muscalu Vasile Stoian Teodora Gertrude 209

206 Carmen Berger Dora Horvath Ioan Nicolicea Stuparu Maria Paidola Mariana Böhm Didina Huth Ana Olaru Simona Szabo Ana Brost Drăgan Hedwig Indoleanu Alina Onose Eufronzina Şerbescu Liliana Chitescu Mariana Ionescu Sevasta Oprea Rodica Şufană Lucia Constantinovici Jivan Livia Petranici Tătar Dorina Boriţa Tamara Cvaşa Florina Keller Hilde Pîrvănescu Timiş Renate Georgeta Damian Lenuţa Kottler Viorica Plugaru Camelia Tiringer Veronica David Nina Lazăr Ana Pop Elisabeta Tocuţ Ileana Deliman Alina Librimir Ana Popa Diana Tudoran Ileana Dima Dorina Lupu Savin Popa Stana Ursu Gabriela Cristina Lucia Drăguşin Laura Maer Nicoleta Popa Stefanov Ursu Icoana Vesna Farcaş Luminiţa Marincu Zîna Popovici Elena Uţescu Marioara Faur Mariana Mărgineanţu Potra Ana Vasile Ioana Brighitta Florescu Luciana Megyes Andrei Preda Ecaterina Văcaru Violeta Galea Nicoleta Mihai Zina Prinz Anna Zettel Iuliana Gane Mariana 210

207 ACTIVITATEA LICEULUI DE FETE CARMEN SYLVA, TIMIȘOARA perioada interbelică anul școlar prof. Daniel Borlovan Liceul tehnologic Petre Mitroi, Biled Scurt istoric: După cum se cunoaște, Banatul a devenit provincie istorică românescă începând cu 1 Decembrie Până la acea dată, învățământul s-a desfășurat preponderent în limbile maghiară și germană, în orașul Timișoara. În anul 1884 (Nicolae Ilieșu, Monografia Timișoarei, p.96), în urbea de pe Bega, a fost înființat liceul Eftimie Murgu care a funcționat ca școală superioară și gimnaziu de fete, predarea efectuându-se în limba maghiară. Primul director al liceului a fost Guliem Vallö. Începând cu anul 1889, conducerea școlii este preluată de doamna Rosina Marsits, iar între anii , se construiește localul școlii în care funcționează și astăzi. Clădirea a fost ridicată pe un teren de 8703 m 2, costurile construcției fiind evaluate atunci la coroane aur. Corifeii construcției au fost arhitecții Iacob Klein din Timișoara și Leopold Baumhorn, din Budapesta, iar stilul adoptat a fost gotic englez. Începând cu anul 1903, cursurile se desfășoară în noua clădire, sub direcțiunea doamnei Rosina Marsits, care va asigura conducerea școlii până în anul 1912, ulterior direcțiunea școlii fiind preluată de către domnul Filip Shill (Monografia liceului Eftimie Murgu, Timișoara, 1970, p. 14). Până în anul 1916, unitatea școlară a funcționat cu șase clase, fiind numită Școala Superioară de Fete. 211

208 Odată cu Reforma învățământului secundar din 1916, școala se transformă în liceu, funcționând cu opt clase. Ca un amănunt interesant și pitoresc, merită menționat faptul că în timpul primei conflagrații mondiale, Liceul de Fete a servit drept spital, iar cursurile s-au desfășurat în aripa internatului. Odată cu Unirea din 1918, Timișoara reintră sub stăpânire românească, iar din 1919 se va începe organizarea școlilor românești. De acest fapt se va ocupa directorul regional din Lugoj, Ioan Petrovici. La 1 octombrie 1919, Filip Shill predă conducerea școlii domnului profesor de limba română Ioan Fodor, provenit de la Liceul românesc din Blaj. Deși lipsa de cadre care să predea în limba română era acută, în entuziasmul generat de Marea Unire, din întreaga țară au venit o serie de profesori, ca: Gheorghe Ștefănescu Galați, Ecaterina Ștefanovici, Margareta Delavrancea, Elena Petrescu și Maria Cioflec (Fodor I., Anuarul Liceului de Fete din , p.7). Inițial, liceul a fost organizat cu secție clasică modernă, având 5 clase, cu un total de 143 de eleve. În anii următori, numărul claselor crește astfel: - în anul școlar , liceul va funcționa cu 6 clase, având un efectiv de 228 de eleve; - în anul școlar , se va înființa încă o clasă, a șaptea, iar efectivul va crește la 287; - în anul școlar , se va înființa și clasa a opta, și două clase divizionare, având un total de 298 de eleve. Primii profesori ai liceului au fost: Ioan Fodor, profesor de limba română și limba germană, Gheorghe Ștefănescu Galați, profesor de fizico-chimice, Ecaterina Ștefanovici, profesoară de limba română și de istorie, Margareta Delavrancea, profesoară de limba franceză, Elvirea Drăghiceanu, profesoară de limba franceză, Elena Petrescu, profesoară de naturale geografie, Maria Cioflec, profesoară de gospodărie și lucru manual, Aneta Onițiu, maestră de 212

209 cânt și muzică și Iosefina Stancovici, maestră de desen și caligrafie, iar planul de învățământ aferent primului an școlar a cuprins următoarele materii: religia, limba română, limba latină, limba germană, limba franceză, istoria, higiena, geografia, fizico-chimice, științe naturale, matematică, drept, desemnul, caligrafia, gospodăria, lucrul manual și muzica (Fodor I., Anuarul Liceului de Fete, anul școlar , p ). Pentru promovarea învățământului în limba română, un comandament imperios necesar a fost crearea unei biblioteci proprii. Aceasta va lua naștere în primul an de funcționare ca școală românească, adică în 1919, cu aportul unor intelectuali și patrioți români care militau pentru implementarea sentimentului național și dezvoltarea învățământului în limba română, ca o componentă majoră în definirea identității naționale. Astfel: Emanoil Ungurianu va dărui 70 de volume de cărți, 4 volume din revista Familia și un album de broderii și țesături, Secretariatul General al Instrucțiunii din Cluj va dona două exemplare din Enciclopedia Română, Asociația Culturală din Banat, cu sediul la Caransebeș, va dona 523 de volume, iar Casa Școalelor va dărui 2000 de lei pentru înzestrarea bibiliotecii. De asemenea, o contribuție deosebită au avut-o elevele școlii care vor dărui pentru înzestrarea bibliotecii 282 de volume. Liceul a fost dotat și cu un internat, aflat în continuarea clădirii, unde se vor amenaja 3 dormitoare mari și 4 săli de meditații, capacitatea internatului fiind inițial de 100 de locuri. Primul comitet școlar se va constitui în 1922, la 26 aprilie, având următoarea componență: președinte profesorul Ștefănescu- Galați, membrii componenți fiind aleși atât din rândul cadrelor didactice, cât și din rândul părinților, nominalizați fiind următorii: Zoe Coste, Alexandru Adam, N. Niculescu, E. Ștefanovici, directorul I. Fodor, cenzor fiind profesorul I. Imbroane, P. Minișan și Ștefan Dobricescu. Comitetul școlar va fi ales pe o perioadă de 4 ani, având 213

210 un rol deosebit de activ în dezvoltarea liceului și implementând următoarele linii directoare: reparații la clădirea liceului, înlocuirea mobilierului necorespunzător, înzestrarea laboratului de fizicăchimie și a muzeului de științe naturale. De asemenea, merită subliniat faptul că comitetul s-a ocupat de ajutorarea elevelor sărace, rezolvarea cererilor de scutire sau reduceri de taxe, acordarea burselor și ajutoare date elevilor, în bani, cărți și îmbrăcăminte. Merită menționat și faptul că comitetul va accesa fonduri din taxele școlare, dar și din ajutorul solicitat diferitelor instituții și întreprinderi din oraș, deoarece atunci, ca și acum, sumele alocate de minister erau mici și insuficiente, în raport cu cerințele școlii. În anul școlar , prea onoratul domn doctor Gheorghe Ciuhandu, asesor consistorial în Arad, va ține o predică cu ocazia inaugurării capelei liceului, acesta având acum Sfânt Altar, ocrotit de Maica Domnului, în care, așa cum spunea acesta în predică,...veți avea, iubite eleve, să Vă proșterneți de aici înainte cu suflete și mai încrezătoare în misiunea voastră cântând: Mărire, Prea Curato, de-a pururea mărire, și împletind din virtuțile Macii Domnului cunună ne ntinată și-a noastră dezrobire! (Anuarul Liceului de Fete Carmen Sylva, Timișoara, anul școlar , p. 7). Am subliniat importanța deschiderii capelei ortodoxe în incinta liceului ca un fapt relevant pentru mentalitatea epocii și mai ales pentru spiritul poporului român, popor născut ortodox, credința religioasă fiind, în epocă, o condiție sine qua non a celor care urmau cursurile școlii. Așa cum aflăm din Anuarul liceului pe anul școlar , inaugurarea cursurilor s-a făcut cu invocarea duhului sfânt și sfințirea apei, după care s-au citit și explicat onorabilelor eleve legile școlare, cursurile începând în 22 septembrie, la ora 8.00 dimineața. Programa analitică după care s-a studiat a fost cea aferentă vechiului 214

211 Regat, dar orele au fost reduse la de ore săptămânal, astfel încât profesorii au întâmpinat mari greutăți în terminarea materiei. O altă problemă, dincolo de revizuirea programei analitice, ridicată de dl. Director I. Fodor a fost existența vacanțelor lungi și multe, care, împreună cu intervalul destinat diverselor examene, scurtează, diminuează timpul alocat cursurilor, generând astfel imposibilitatea parcurgerii programei analitice în totalitate. Comitetul școlar existent în anul școlar , a avut următoarea componență: președinte Zoe Dr. Coste, vicepreședinte Niculae Niculescu, membri: Alexandra Vidrighin, Paulina Georgescu, Traian Marcu și Ioan Imbroane, membri de onoare: general C. Găvănescu, dr. Iuliu Coste, secretar Ioan Fodor, comitetul de cenzori: Dobrovicescu Stamate, Minișan Petru, Pop Natalia, contabil Aronovici Maria, casieră Fuciec Elena (Anuarul Liceului de Fete Carmen Sylva, Timișoara, anul școlar , p. 14). Sintetic, putem spune despre anul școlar că principalele activități școlare au fost: - la 25 noiemvrie 1924, a fost dezvăluită icoana Sfintei Ecaterina, patroana cercului religios Sfânta Ecaterina, în cadrul unei serbări școlare, - la 24 ianuarie 1925 s-a comemorat Unirea Principatelor, discursul festiv fiind rostit de domnul profesor părinte Ioan Imbroane; - ziua de 10 mai a fost celebrată cu fastul cuvenit importanței acesteia, iar activitățile s-au desfășurat după următorul program: intonarea imnului regal, cuvântarea domnului M. Manolescu, recitarea poeziei Străjerul, autor O. Râuleț, de către eleva Sobotelian, din clasa a III-a B, recitarea poeziei Graiul neamului, de George Coșbuc, de către eleva Emilia Borș, din clasa a IV-a, intonarea marșului aparținând lui I. 215

212 Brătianu Haideți copii, de către corul claselor a VII-a și a VIIIa, recitarea de către Elena Găvănescu a Imnului biruinții, aparținând poetului Gregorian, recitarea poeziei Cu toții una, autoare Z. Bârsan, de către Hort. Marcu, din clasa a VIII-a; festivitatea s-a încheiat cu intonarea de către corul liceului a cântecului Frați români, autor Ștefănescu; - elevele liceului vor lua parte în anul școlar la următoarele concursuri: - concursul Tinerimei Române din București și concursul Casinolui militaro-civil din Timișoara, obținând următoarele premii: la cel dintâi au fost premiate elevele Lungianu Sarmisa, din clasa a VI-a și Sporea Corina, din clasa a VII-a; la cel de-al doilea, au fost premiate elevele Popovici Lucia din clasa a VIII-a și Drăghicescu Felicia, din clasa a VI-a. (Anuarul Liceului de Fete Carmen Sylva, Timișoara, anul școlar , p. 11). O mare realizare a Liceului de Fete a fost capela liceului, considerând că este absolut necesar ca educația tinerimii să aibă o bază religioasă morală și, așa cum spunea domnul director Ioan Fodor,... printr-o bună educație, să pregătim neamului generațiuni moralmente echilibrate, idealiste, gata de jertfă pentru țară și neam, și conștii de datorințele lor. Aceste gânduri ne-au călăuzit și au îndemnat Comitetul școlar și corpul didactic să făcă tot posibilul pentru ca elevele acestui liceu să-și aibă paraclisul lor, aici în școală. Bisericile românești sunt situate departe, și sunt neîncăpătoare. Silitu-ne-am deci să le facem elevelor altar pentru închinare, unde sufletele lor, în ferbinți rugăciuni și evlavioase cântări să se înalțe la Dumnezeu. Iată, pe scurt, istoricul realizării acestui lăcaș de rugăciune. În anul școlar , în momentul în care elevele s-au dus în vacanța de Crăciun, fiecare a primit o listă de subscripție, pentru înființarea capelei. Menționăm faptul că corpul profesoral a colectat 216

213 suma de 4631 lei, iar elevele au adunat restul, până la suma de de lei, ceea ce spune foarte mult despre implicarea părinților în epocă și despre importanța pe care aceștia o acordau școlii. În ședința din 27 februarie 1924 a Comitetului școlar, acesta va hotărî ca în sala festivă iconostasul să se așeze în locul ușii, iar pentru altar să se ia din spațiul sălii vecine, construindu-se un zid. De asemenea, Comitetul școlar va hotărî, în ședința din 3 aprilie 1924, dat fiind faptul că suma adunată era insuficientă, ca în vacanța de Paști din 1924 să se facă altă colectă cu elevele, iar această nouă listă de subscripție va aduna suma de de lei și 160 de dinari. S-au mai strâns bani din donații, după cum urmează: - doctor Iuliu Coste, din Fondul Prefecturei, de lei; - general C. Găvănescul, din fondul Casinoului militaro-civil, 5000 de lei; - elevele școlii care au fost în excursie la mănăstiri în Bucovina, 5460 lei; - elevele din clasa a VIII-a, 600 de lei; - alte taxe de la eleve, de lei. La construirea capelei, având în vedere faptul că acum banii strânși erau suficienți, au fost angajați maeștrii: - Iosif Busuioc, pentru sculptura iconostasului; - Leon Biju, pictor din București, pentru zugrăvirea icoanelor la iconostas; - Ferdinand Moresco, pentru lucrările de tâmplărie. Precizăm că domnul inginer arhitect al orașului Toth a alcătuit planul zidului pentru separarea altarului, în mod gratuit și de asemenea a condus lucrătorii care au efectuat lucrarea, iar materialul necesar a fost dat de către Timișoara. La dotarea capelei au contribuit și următoarele persoane și instituții: - doamna Elena I. Fodor, două sfeșnice pentru pristol; 217

214 - domnișoara Eutimia Ionescu, din Cluj, un acoperământ de catifea roșie pentru pristol, în valoare de 1500 de lei; - domnișoara Marioara Suciu, din Cluj, două acoperăminte pentru potir, lucru de mână; - domnișoara Aneta Onițiu, profesoară: o candelă de argint; - domnișoara Ecaterina Dumitrescu: două candele în valoare de 1300 de lei; - cercul religios: o candelă în valoare de 1350 de lei și a plătit, de asemenea, aurirea iconostasului cu suma de lei; - domnișoara Maria Aronovici a dăruit două perdele pentru ușile laterale ale iconostasului; - domnișoara Malvina Toth a dăruit o broderie de atlas pentru pristol Ca un corolar al acestor eforturi, sfințirea capelei a avut loc la 28 septembrie În suita eforturilor depuse de către conducerea liceului pentru dezvoltarea unității școlare, un loc aparte l-a avut internatul liceului. În anul școlar , acesta a adăpostit 118 eleve, fiind deservit de următorul personal administrativ: Ioan Fodor, director, dr. Isaia Popa, medic, Maria C. Cioflec, subdirectoare, Hockel Ștefania, profesoară de pian, Stanga Dalma, profesoară de pian, Cornea Alma, profesoară de pian, Ioanovici Vioara, profesoară de violină, Emilia Matei, pedagogă, Ana Vitye, pedagogă, Sofia Bulgakoff, pedagogă, Iorz Emilia, ajutoare de secretară, Blasiu Elvira, infirimieră, Petra Crina, menajeră, Jivan Ana, lengeră, Becker Martin, servitor. Taxa internatului a fost de de lei, o sută de ouă și 10 kg de unsoare (Anuarul Liceului de Fete Carmen Sylva, Timișoara, anul școlar , p. 50). Pentru a ne putea da seama de condițiile specifice existente în epocă, este interesant de văzut anunțul direcțiunii liceului pentru anul școlar , care fixează următoarele condițiuni de admitere în internat: 218

215 - taxa anuală se fixează de Comitetul școlar, după împrejurări; - elevele care doresc să fie primite în internat până la 15 august, trebuie să înainteze o petiție la direcțiunea școlii; - elevele primite în internat trebuie să aducă cu sine următoarele: 1. așternutul complet: saltea, perini și plapumă, cu 2-3 rânduri de schimburi, 1-2 cearceafuri albe pentru cuvertură de pat; 2. tacâmuri pentru masă: lingură, linguriță, cuțit și furculiță, pahar, 4 serviete și 2 săculețe pentru serviete, pahar, lingură etc.; 3. rufele de corp obișnuite, 3-6 rânduri; haine și ghete de vară și iarnă, potrivite pentru școală, de preferință culori mai închise; șorțuri; o jachetă sau un șal de lână, 2-3 șorțuri negre cu mâneci, (uniforma și gulerașe albe); 4. obiectele necesare pentru toaleta elevei: piepteni (rar și des), perii (de păr, haine și ghete); ace de păr, toate aceste obiecte puse într-o casetă care se poate încuia. Patru prosoape (ștergare); un covoraș înaintea patului și pantofi de casă. 1-2 șorțuri albe pentru serviciul de masă cârpe de bucătărie, 2 pentru praf și 2 pentru șters ligheanul (lavoar), 3 prosoape pentru comprese în caz de boală, 1-2 saci de pânză sau stambă (creton) pentru adunat rufele murdare; 6. elevele mai în vârstă să aibă 1-2 m flanelă de bumbac sau pichet mai gros. Necesarile de cusut: ace, degetar, foarfeci, șiret alb și negru, nasturi, copcii, arnici roșu, ață albă și neagră - toate într o casetuță, dacă se poate și aceasta să fie încuiată; - toate lucrurile să fie marcate cu numele întreg al elevei, de pildă: Olariu A. ciorapii să fie provăzuți cu un șiret negru, spre a fi legați pereche la spălat, fiecare elevă să aibă

216 etichete (bilete), scrise cu numele ei și clasa (în dos cu gumă), 2 inventare despre lucrurile ce-i aparțin fiecăreia, bijuterii și alte lucruri de prisos e înterzis să se aducă. (Anuarul Liceului de Fete Carmen Sylva, Timișoara, anul școlar , p ). În încheiere, se poate spune că, deși lucrurile se aflau încă întrun stadiu incipient, datorită procesului de integrare a noilor provincii în țara-mamă, totuși învățământul timișean începea să prindă contur și avea o dezvoltare ascendentă, ilustrativ în acest sens fiind faptul că biblioteca înființată în 1921, cu cele 70 de volume dăruite de Emanoil Ungurianu, va avea, în anul școlar , 5233 de volume. În 1923, avem o primă serie de absolvente ale acestui liceu, care deschid drumul spre lumină și cultură învățământului românesc din județul Timiș, iar eforturile conducerii sunt reflectate în telegrama de felicitare, adresată de ministrul instrucțiunii, dr. Anghelescu, în 1926, care spune că liceul înscrie o frumoasă pagină din istoria renașterii culturale a României. O caracteristică aparte a acestei unități școlare a fost aceea a existenței unei atmosfere de conlucrare și prietenie între profesorii de naționalitate română și profesorii aparținând naționalităților conlocuitoare, acest fapt reflectând spiritul de cooperare interetnică și multiculturală specific Banatului, în acest spirit fiind educate și elevele școlii. Acest aspect este evidențiat și în raportul inspectorului general Mănciulescu, se vede participarea cu interes a persoanelor de la liceul Carmen Sylva la activitățile artistice-culturale, depuse de naționalitățile conglocuitoare. (Anuarul școlar, 1922). 220

217 LICEUL TEORETIC DOSITEI OBRADOVICI TIMIȘOARA Prof. Galeș Iuliana Liceul Teoretic Dositei Obradovici Timișoara Fiecare școală este unică în felul ei, dar Liceul Teoretic Dositei Obradovici Timișoara are de la început un statul aparte: este singura instituție de învățământ din România cu predare în limba sârbă. Începuturile liceului sunt legate de secția cu predare în limba sârbă, ciclul inferior, care a fost înființată în 1934 în cadrul Colegiului Național Bănățean Constantin Diaconovici Loga, urmând ca în 1943 să se înființeze și ciclul superior de studii. În anul 1948 clasele cu predare în limba sârbă se mută la Școala Medie numărul 7 Timișoara, devenită în 1965 Școala Medie numărul 10, apoi, în 1973, Liceul Real Umanist nr 1, iar din 1977, Liceul de Filologie Istorie Timișoara. În 1990 acesta din urmă devine Colegiul Național Bănățean, iar clasele de limbă sârbă formează Liceul Teoretic Dositei Obradovici Timișoara. Cele două școli își desfășoară activitatea în fosta clădire a Școlii Surorilor Notre Dame, liceul sârbesc ocupând corpul de clădire situat pe Bulevardul General Dragalina, fosta intrare principală. 221

218 Numele liceului este al iluministului sârb Dositei Obradovici, născut la Ciacova, județul Timiș, a cărui mamă provenea din Sânmartinul Sârbesc, Timiș. Aceste date biografice sunt motive pentru care sârbii din Banat au optat pentru a-și numi instituția școlară cea mai importantă. În spiritul epocii sale, Dositei Obradovici a fondat în Serbia Marea Școală, în 1808, apoi a fost ministrul învățământului și a încurajat accesul la educație al tuturor cetățenilor. Este, de asemenea, și unul dintre creatorii literaturii sârbe moderne. Un alt patron spiritual este Sfântul Sava ( ). Prin şcolile asociate mănăstirilor a creat un cult al învăţăturii şi a dus la apariţia unor cărturari care au dus mai departe cultura sud-estului european. El însuşi a scris texte originale care au devenit modele de stil pentru literatura sârba medievală. A fost un spirit european deschis către tot ce însemna cultură, astfel încât, în zorii Evului Mediu, Sava depăşeşte graniţele unui stat şi devine o emblemă pentru întregul creştinism oriental. Ziua Sfântului Sava, 27 ianuarie, devine ziua școlilor sârbești în 1823 și este sârbătorită și în instituțiile educative, culturale și religioase sârbești din România. Liceul Teoretic Dositei Obradovici Timișoara cuprinde toate ciclurile de învățământ, ciclurile primar și gimnazial cu câte o clasă, ciclul liceal cuprinzând două clase de filieră teoretic, profil filologic, respectiv real. Această structură s-a păstrat încă de la înființare, cu diferența că profilul matematicăinformatică a fost până în anul 2000 matematică-fizică. Activitatea se desfățoară într-o clădire cu demisol, parter, etaj, având o suprafaţă de 695 mp. Sunt 16 săli de clasă, un laborator de informatică, un laborator de fizică și unul de chimie, bibliotecă, sală 222

219 de sport (spaţiu adaptat), 5 spaţii sanitare, 2 spaţii depozitare materiale didactice, secretariat, spaţiu destinat echipei manageriale, sală profesorală. Există spaţii comune cu Colegiul Naţional Bănăţean : sala festivă, terenul de sport, căile de acces. Terenul de sport are 1020 mp, spaţiile verzi/de joacă au o suprafaţă de 1750 mp. Alte servicii oferite de școală presupun încheierea unor convenții cu liceele învecinate. Astfel, internatul și cantina pentru fete sunt cele ale Colegiului Național Bănățean, pentru băieți aceleași servicii sunt oferite de Colegiul Tehnic de Vest, cabinetul medical fiind la Liceul Bela Bartok Unitatea beneficiază de transport școlar pentru elevii din alte localități, microbuzul fiind obținut în De-a lungul timpului s-au făcut diferite lucrări de renovare și îmbunătățire a bazei materiale. Astfel, în 2003 s-au finalizat, după mai mult de un an, lucrări de reamenajare și întreținere a întregului corp de clădire, inclusiv spațiile Colegiului Național Bănățean, cu finanțare din fonduri BERD. Ulterior, cu ajutorul primăriei Timișoara, s-a refăcut scara principală, cea veche, de lemn, fiind degradată și primejdioasă, s-a igienizat demisolul. Prin bunăvoința domnului Mirceta Stoici, s-a amenajat în 1991 un spațiu destinat activităților recreative. Acesta a devenit din 2002 sală profesorală, având în vedere nevoia de spațiu pentru activitatea didactică. De asemenea, tot la demisol, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a amenajat o capelă. Dotările laboratoarelor de informatică, fizică și chimie datează în principal din 2006, ulterior aducându-se îmbunătățiri. Prin proiectele transfrontaliere din , respectiv s-au mai achiziționat materiale didactice, aparatură electronică, respectiv costume populare. 223

220 Elevii școlii provin din județele Timiș, Caraș-Severin, Arad, Mehedinți, Serbia. Dacă în până la liceu, marea majoritate a elevilor sunt din Timișoara, la liceu proporția celor din mediul rural crește cu până la 50%, ceea ce implică numeroase costuri suplimentare. Astfel, elevii care locuiesc pe parcursul anului școlar la internat sunt sprijiniți de către Uniunea Sârbilor din România, respectiv, din 2011, și de către Fundația Mirceta Stoici. Numărul elevilor a descrescut, de la 233 în 2006 la 201 în Scăderea constantă a numărului de elevi se datorează în mare măsură procesului de asimilare naturală a etnicilor sârbi de către populația majoritară. Școlile de mediul rural și din Timișoara care aveau secție sârbă sau care la care limba sârbă se preda în regim de disciplină opțională au dispărut aproape complet. Promovabilitatea la examenele naționale a fost variabilă, înscriindu-se în trendul general. Astfel, la Evaluarea națională/examenul de capacitate din clasa a VIII-a, rezultatele s-au înscris între 100% în anul 2004 și 80% în anul 2013, mediile variind între 9,75 (2009) și 2,41 (2012). Rezultatele au fost influențate și de legislația mai permisivă, respectiv de schimbarea profilului elevilor care au venit spre liceul nostru. La bacalaureat rezultatele merg de la promovare 100% în 2004 până la 48% în 2011, liceul fiind în fiecare an peste media promovabilității la nivel județean și național. Numărul cadrelor didactice a rămas relativ constant, între 29 și 35 de persoane, în funcție de distribuția fracțiunilor de catedră în cadrul școlii. În afara personalului didactic, există în prezent un personalul didactic auxiliar și nedidactic format din 8 persoane. Cât privește structura personalului didactic, regula de-a lungul anilor a constituit-o ocuparea cu personal didactic calificat. În funcție de vechimea în învățământ, respectiv grade didactice, mai mult de jumătate dintre cadrele didactice au gradul I, o proporție foarte mare fiind de asemenea în curs de a obține gradul didactic I, respectiv II. 224

221 Acest lucru arată preocuparea pentru dezvoltarea personală, fapt întărit și de participarea profesorilor la cursuri de formare. Activitatea de predare este în limba sârbă. Aceasta presupune un număr de ore pe săptămână mai mare decât în cazul şcolilor cu predare în limba română. Din cauza numărului mare de ore pe săptămână s-a optat până acum pentru numărul minim prevăzut de planurile cadru oficiale. Programele şcolare şi manualele sunt aceleaşi ca şi în şcolile celelalte de acelaşi profil. La clasele primare toate manualele au fost traduse în limba sârbă. La celelalte clase încă nu sunt traduse toate manualele. Curriculum-ul la decizia şcolii s-a orientat în funcție de solicitarile părinților și elevilor, precum și de posibilitatea susținerii lor de către personalul calificat. Gama ofertelor educaționale este destul de largă, de la ore dedicate limbilor străine, engleză, franceză, rusă, respectiv limbii și culturii sârbe, la matematică, educație ecologică, educație pentru sănătate, informatică. De la sine înțeles este că olimpiada de limbă sârbă este concursul școlar cu cea mai mare relevanță. De-a lumgul anilor premiile la faza națională revin în cea mai mare parte elevilor Liceului Dositei Obradovici.De remarcat sunt elevii care în ultimii ani au luat constant premiul I: Malimarcov Gordana, Sakotic Jana Radmila, Petrov Milana, Stoianov Vladislava, Perinaț Marco, Putnic Vladimir, Ianoșev Veroslava, Miloicov Ivana etc, aceștia fiind doar elevii care s-au remarcat în ultimii ani. S-a participat de asemenea, cu rezultate notabile, la concursuri precum: olimpiada de limba română (Stepanov Vesna, Sakotic Radmila, Malimarcov Gordana, Gvozdenovici Ivana), olimpiada de matematică (Stancovici Andrei), concursul Noi Info (Stancovici Andrei, Ianculov Vucomir). Echipele liceului au participat trei ani la faza națională a concursului interdisciplinar Cultură și civilizație în România, precum și la faza 225

222 interregională a concursului Tinerii dezbat. Participare constantă și meritorie a fost și la concursurile: TM MATE, Comunicare.Ortografie, MediaKinder, Micii matematicieni ), English made fun, Cangurul matematic şi lingvistic, Smart, Concursul internaţional Vitezov konkurs, Belgrad, Serbia, Concurs internaţional Dani ćirilice,organizat de Fundaţia ŽARKO ZRENJANIN Bavanište/Srbija, Tinere talente, Cultură și spiritualitate românească. Lectura ca abilitate de viață, Smart Kids, Festivalul de teatru pentru copii de la Belobreşca, Festivalul de Teatru pentru copii și tineret Copil în Europa, Concursul de reviste școlare etc. Am menționat doar acele competiții devenite tradiționale, dar în fiecare an apar și alte concursuri și alte activități, ceea ce ar depăși spațiul aceste minimonografii. Activități deosebite sunt și proiectele transfrontaliere în care a fost implicată școala. Proiectele transfrontaliere au fost : Parteneriate școlare autentice.-strategie comună de dezvoltare a aptitudinilor specifice domeniilor reale prin metode e- learning ; Talentum, continuarea precedentului, ambele proiecte fiind axate pe doemniul științe și având în vedere elevii claselor III-VIII; Moștenirea culturală în zonele de frontieră. ; Dezvoltarea schimburilor educaționale, sociale și culturale și recunoașterea asemănărilor și diferențelor dintre tineri, ambele având ca obiect domeniul socio-uman și implicând elevi din clasele V- XI. Au fost și alte proiecte educaționale, unele cu parteneri din Serbia, precum "Psihosocijalna podrška mladima u dijaspori kroz pružanje edukacije i kroz osnivanje omladinskih srpskih centara u 226

223 dijaspori", 2002 sau atelierele de lucru, respectiv vizitele devenite tradiție făcute cu ajutorul Societății pentru protecția animalelor și a naturii din Giurgevo, Serbia. În ultimii ani s-au desfășurat proiecte educatice cu finanțare din partea consiliului județean, unele având în componență și competiții sportive și artistice. Se pot menționa Festivalul Inimă de copil, proiectul În ochii mamei mele, Să spunem nu fumatului etc. Tot tradițional a devenit și simpozionul cadrelor didactice de limbă sârbă, Învățământul în limba sârbă pe coordonate europene. În cadrul școlii se organizează și formații artistice, muzică populară și religioasă, respectiv formații de dansuri populare, respectiv de teatru. Foarte mulți elevi fac parte din diferite formații artistice din cadrul comunității: corurile bisericilor, formațiile de dans din localitățile de proveniență, trupele de teatru de amatori etc. O minimonografie nu poate surprinde decât o mică parte din viața unei școli. Datele statistice arată evoluția instituției, iar o descriere completă a fiecărui an școlar presupune mult mai multe activități și aspecte. Cititorului acestei lucrări i se prezintă o imagine generală a singurei școli cu predare în limba sârbă din România. Este greu de redat în cuvinte importanța pe care o are această școală pentru comunitatea sârbă. Rămâne doar să parafrazezi o vorbă celebră: Despre Dositei, cu dragoste! 227

224 PAGINI DE ISTORIE A ȘCOLII DIN CĂRPINIȘ Prof. Tolci Cristina Alina, Școala Gimnazială, Cărpiniș În următoarele rânduri voi aduce în discuție istoria învățământului din comuna Cărpiniș, istorie care începe din vremea în care zona Banatului se afla sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Se pare că în Cărpiniș școala a fost atestată în anul Cărpinișul era pe atunci o localitate prea săracă pentru a-și permite să plătească un învățător, așa că s-a găsit un meșteșugar mai înstărit și instruit, Johann Fuhrmann, care a predat lecții, în propria casă, unui număr de 18 elevi începând cu anul După câțiva ani, în 1788 numărul elevilor a crescut la 115, număr ce impunea aducerea unui învățător instruit, Johann Josef Muller. Între anii în Cărpiniș a funcţionat o școală elementară cu un singur învățător, Johann Albert Kober, un nume răsunător în viața comunei, un om cult cu un simț pedagogic deosebit. În anul 1846 s-a construit, cu ajutorul locuitorilor comunei, o școală cu două săli de clasă și două locuințe pentru învățători. Atunci când numărul elevilor a crescut de la 115 la 318, adică în anul 1860, clădirea este extinsă, iar zece ani mai târziu este definitivată, deținând patru săli de clasă și patru locuințe pentru învățători. Printr-o lege din 1868 părinții erau obligați să își trimită copiii la școală, altfel riscau să fie amendați. Principalul motiv al 228

225 absenteismului era, în acea vreme, sărăcia. În urma luării acestei măsuri, numărul copiilor a crescut la 598, fiind nevoie de o nouă extindere a clădirii școlii. Principalele învățăminte primite de copii la școală erau cele religioase. Pe lângă acestea, copiilor le era predat în clasa I Abecedarul, atât în limba maternă, cât și în limba maghiară, în clasa a II-a învățau citirea, iar în clasa a III-a, ortografia și gramatica. La aritmetică, în clasa I învățau numerele până la 100, instrumentele si unitățile de măsură neconvenționale, în clasa a II-a făceau socoteli cu cele patru operații matematice, iar în clasa a III-a operau cu numere mai mari și învățau fracțiile. Tot legea menționată mai sus introducea în programa școlară discipline ca: geografia, istoria, științele naturii, drepturile și îndatoririle cetățenești, cântarea, gimnastica și fizica, lărgind orizontul cultural al elevilor, corespunzând cerințelor unei societăți în ascensiune. Între anii , în școala din Cărpiniș, limba de predare era limba germană, datorată populației majoritare germane, cu toate că legea obliga predarea în limba maghiară. În următorii ani comuna Cărpiniș s-a dezvoltat și, prin implicarea administrației locale și a bisericii, sunt construite noi clădiri destinate educației copiilor (azi școala funcționează în două clădiri distincte: Școala Mică cu clasele I-IV și Școala Mare cu clasele V-VIII, dar există şi o grădiniţă). Peste comună şi locuitorii acesteia a trecut furtunosul secol XX şi cele două războaie mondiale. Societatea a trebuit să se schimbe, să evolueze, la fel şi învăţământul. Începând cu anul 1927 şcoala comunală s-a transformat în şcoală de stat, la clasele mai mari predarea fiind în totalitate în limba română. Instituţia de învăţământ a primit denumirea de Şcoala primară de stat Cărpiniş. 229

226 Prin 1960 în actuala clădire a Școlii Mici funcționau clasele V-VIII, în timp ce clasele primare funcționau într-o altă casă. În cartea Contribuţii la istoria învăţământului din Cărpiniş - Timiş până la revoluţia din decembrie 1989, V. Bochiș, A. Ordodi, carte din care am prezentat informațiile din articol, se observă o fotografie a unui azil de bătrâni. Clădirea seamănă foarte mult cu Școala Mică de astăzi și se pare, din spusele localnicilor, că acolo, pe vremuri, clădirea adăpostea un spital sau un azil. Nici nu ar fi de mirare pentru că sălile mari, friguroase și deprimante parcă aduc aminte de existenţa unui astfel de loc. În anul 1976 se construieşte actuala clădire a Școlii Mari. Imaginea ei ne readuce în zilele noastre. O vedem aşa cum este acum, recent amenajată, dotată cu clase mari, spaţioase și laboratoare, unde învaţă peste 200 de elevi. În 2012 actuala clădire a Şcolii Mici beneficiază, printr-un proiect de reabilitare, de amenajări majore, şcoala adăpostind la ora actuală nouă săli de clasă mari şi luminoase, o cancelarie, un Centru de Documentare şi Informare, precum şi o impresionantă curte, unde 190 de învăţăcei cărpinişeni, îndrumaţi de cadre didactice, îşi petrec o bună parte din zi încercând să-şi construiască viitorul prin cultură şi educaţie. BIBLIOGRAFIE: ***A. Ordodi, V. Bochiş, Contribuţii la istoria învăţământului din Cărpiniş- Timiş până la revoluţia din decembrie 1989, Editura Marineasa, Timişoara 2000; *** 230

227 ŞCOALA GIMNAZIALĂ MIHAI PEIA, REŞIŢA, CARAŞ-SEVERIN MINIMONOGRAFIE Prof. Crîsta Elena, Şcoala Gimnazială Mihai Peia, Reșița Notă: Deoarece perioada este cuprinsă în Monografia şcolii scrisă de domnul profesor CONSTANTIN TISMĂNARU, director al şcolii, mă voi referi doar la perioada ŞCOALA GIMNAZIALĂ MIHAI PEIA, REŞIŢA, fosta ŞCOALA CU CLASELE I-VIII NR 6, a fost înfiinţată în anul 1959 când şi-a început şi activitatea ca ŞCOALĂ DE 7 ANI cu 14 clase în Lunca Pomostului. La început a fost construită cu un singur nivel dar după 5ani, crescând numărul elevilor s-a ridicat încă un nivel. Primul beneficiar, cel care a comandat lucrările de construcţie a fost Secţiunea de Învăţământ şi Cultură a Sfatului Popular Regional Timişoara. De-a lungul anilor școala a fost condusă de mai mulți directori: ROMULUS NEGRU, MIHAI PEIA, IOAN MIHĂLȚAN, CONSTANTIN TISMĂNARU, SUSANA SIMULESCU, BAR DORINEL. Procesul instructiv - educativ se desfăşoară în forma clasică de învăţare şi pe bază de programe şi proiecte. Participă cu elevii la toate activităţile culturale ale comunităţii, la concursurile şi olimpiadele şcolare unde a obţinut în fiecare an rezultate remarcabile atât la faza judeţeană cât şi la cea naţională. Prin programe şi proiecte se implică în rezolvarea problemelor comunităţii locale. Implementarea acţiunilor se face cu elevi şi pentru elevi. Colaborăm cu toate instituţiile din oraş pentru a da un plus de valoare acţiunilor, în mod special cu Inspectoratul Şcolar, Casa Corpului Didactic, Universitatea Eftimie Murgu, Muzeul Banatului Montan, 231

228 Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii, Palatul Copiilor şi Elevilor, Administraţia Parcului Semenic Cheile Caraşului. Pe lângă Asociaţiile neguvernamentale (Cogito, Salvaţi Copiii, Pentru fiecare copil o familie, Asociaţia Speologică Exploratorii, ), la activităţile noastre au participat ca voluntari nume de marcă ale folclorului bănăţean, Nicu Novac, Ramona Viţa, Monica Ştiopoane, actori ai teatrului G.A.Petculescu, solişti de muzică folk, poeţi cunoscuţi, scriitori, redactori ale ziarelor locale, ale posturilor de radio şi televiziunea BANAT TV. Avem colaboratori în marile uzine reşiţene, CSR şi UCMR. Primăria este partenerul nostru şi finanţatorul permanent. Elevii nostri participă la activităţi extracurriculare pe teme de protejarea mediului, cetăţenie democratică, sport, tradiţii şi obiceiuri. Suntem deschişi la stabilirea de parteneriate cu alte şcoli din ţară şi din afara ei, lucru demonstrat prin parteneriatele şi proiectele cu instituţii din Serbia şi Marea Britanie. Concurenţa cu mediul şcolar ne obligă să facem performanţă; avem cadre didactice foarte bine pregătite. La noi responsabilitatea este calitatea. Resurse umane Dacă în 2004, numărul elevilor era de 693, 211 în ciclul primar, 303 în ciclul gimnazial şi 179 învăţământ cu frecvenţă redusă, până în 2014 a scăzut cu aproare 200 elevi. În anul corpul profesoral era format din: Director: BAR DORINEL profesor istorie Director adjunct: SIMULESCU SUSANA profesor matematică Consilier educativ: CRÎSTA ELENA prof. înv. primar Profesori pentru învătământul primar: CRÎSTA ELENA, NICOLA ANA, VOINA ANA, TRUȚ DANIELA, URLICĂ SILVIA, COCON OGRINELA, CARDAȘ DAN, DRĂGOI ANA. Profesori: 232

229 CIULU LORETTA matematică, RĂSTEANU CLAUDIU limba engleză, DANCEA RAMONA religie, MERGEA FLORENTIN geografie, GYURETTA GABRIELA limba germană, STANCIU IASMINA STANCU SILVIANA limba română, BAR SIMONA fizică, MOROIU EUGENIA educație fizică, RÎMNEANȚU IOSIF chimie, SURU CARMEN biologie, BRĂILĂ CARMEN biologie, BĂDESCU RODICA muzică, BUDUGAN LOREDANA desen, BERCSENY CRISTIAN educație fizică, NOVAC ION tehnologie TESA VELA CORNICA bibliotecară/laborantă/administrator, CRISOVAN MARIA secretară Resurse materiale Şcoala cu Clasele I VIII Nr.6 are un număr de 20 săli de clasă, 5 spaţii pentru birouri, Centrul UE, cabinet de informatică, cabinet de istorie/geografie, de matematică, de limba română, limba germană, cabinet de asistenţă socială, laboratoare de fizică şi chimie, o bibliotecă de volume, echipamente de multiplicare a informaţiei, conectare la Internet, are un site propriu, şi desfăşoară lecţii interactive în AeL, o sală de sport nouă, modernă, construită după standardele europene, sală în care, pe lângă activităţile sportive pot avea loc tot felul de manifestări culturale. În una dintre clase avem un mic muzeu etnografic, reprezentând un interior de casă ţărănească ( cuina şi soba bună ). Finanţări extrabugetare Baza materială este unul din exemplele prin care şcoala arată că ştie să se autogospodărească. Ca urmare a proiectului Să ne preţuim valorile! finanţat prin Programul Phare 2003 CBC România Serbia&Muntenegru, beneficiem de Centrul UE, loc de informare 233

230 şi desfăşurare a activităţilor specifice, de menţinere a relaţiilor stabilite cu partenerul sârb. Tot din fonduri extrabugetare obţinute în principal din închirierea sălii de sport şcoala şi-a schimbat înfăţişarea: gresie în holul central, uşile interioare schimbate, săli de clasă cu podele laminate, mobilier parţial schimbat,... Tradiţii şi activităţi extraşcolare Pe lângă binecunoscutele proiecte transfrontaliere axate pe promovarea şi păstrarea valorilor culturale şi a tradiţiilor, activităţile extraşcolare se reflectă într-o serie de alte proiecte. Unitatea are formaţii de căluşari, de dansuri şi obiceiuri populare, un club Natura, Oxigen 6, cercuri tehnice: Micii pompieri, Cu viaţa mea apăr viaţa, Educaţie rutieră, Sanitarii pricepuţi. Proiecte cu finanţare europeană Să ne preţuim valorile Program Phare 2005 CBC România Serbia&Muntenegru; Beneficiar: Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 6 Reşiţa, Parteneri: Şcoala George Coşbuc, Torac, Serbia, Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 9 Reşiţa, Asociaţia Cogito, Primăria Reşiţa, Coordonator ELENA CRÎSTA Valori pentru moştenitori - Program Phare 2008 CBC România Serbia Beneficiar: Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 6 Reşiţa, Parteneri: Şcoala George Coşbuc, Torac, Serbia, Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 9 Reşiţa, Asociaţia Cogito, Primăria Reşiţa, Coordonator ELENA CRÎSTA Oxigen 6 Life (reabilitarea parcului şcolii) - Programul SPAŢII VERZI, finanţat de MOL România prin Fundaţia pentru Parteneriat, Parteneri: Asociaţia Cogito, Grupul Local de Tineret Arcus, Agenţia pentru Protejarea Mediului. 234

231 Coordonator ELENA CRÎSTA Promovarea ariilor protejate din Caraş-Severin - Programul ARII PROTEJATE, finanţat de MOL România prin Fundaţia pentru Parteneriat, Aplicant: Administraţia Parcului Naţional Semenic-Cheile Caraşului Parteneri: Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 6 Reşiţa Coordonator: BOGDAN BĂDESCU Cea mai importantă realizare a proiectulor o reprezintă relaţiile sincere stabilite între parteneri. Dovadă sunt nu doar corespondenţele dintre participanţi (fie elevi, fie adulţi) cât mai ales invitaţiile primite prin intermediul partenerilor de la alte comunităţi din Serbia sau din România de a participa la activităţi comune (Festivalul de Folclor şi Muzică Populară al Copiilor din Serbia Voivodinţ, Serbările Reşiţei, Aniversarea Radio Reşiţa ), participarea la o tabără comună, la Ćanj, la Marea Adriatică, tabără la care participă elevii din Torac în fiecare an, precum şi organizarea unei Conferinţe la Reşiţa cu tema Valori ale culturii de o parte şi de alta a frontierei, conferinţă ce se desfăşoară, de atunci, în fiecare an, în decembrie. Participare la proiecte naţionale şi internaţionale Festivalul Bucuria Europei, Beograd, 2009 formaţia Moştenitorii a reprezentat România la festival. (Coordonator Elena Crîsta, Ana Nicola, Costa Moatăr) Împreună pentru natură Aplicant: Asociaţia Ecosophia Bucureşti şi Televiziunea română. (Coordonator Elena Crîsta, Ana Nicola / Susana Simulescu / Evuţa Coadă) Ranger Juniors Aplicant: Administraţia Parcului Naţional Piatra Craiului, Asociaţia Ecosophia Bucureşti şi Televiziunea română. (Coordonator Elena Crîsta) Şcoli pentru un viitor verde , Aplicant: Asociaţia Şcoli pentru un viitor verde. (Coordonator Elena Crîsta) 235

232 Cartea Mării Negre , Aplicant WWF ROMÂNIA. (Coordonator Elena Crîsta) Patrula de Reciclare Program RoRec. (Elena Crîsta) Şcoala Zero Waste 2014 Concursul Național de Educație Ecologică și Colectare Selectivă organizat de Asociația EcoStuff Romania. Sportul contra droguri 2014 organizator: Asociaţia de Luptă Antidrog AMA. (Coordonator Elena Crîsta) Cu viaţa mea apăr viaţa organizatori: Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. (Coordonator Elena Crîsta) Prietenii Pompierilor 2009 organizatori: Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. (Coordonator Elena Crîsta) Educaţie rutieră Educaţie pentru viaţă Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul de Poliţie. (Coordonator Ogrinela Cocon, Silvia Bologa) Sprig Day Primăvara Europeană Program european, Echipa European Schoolnet (Coordonator Elena Crîsta) Europa, casa noastră Reprezentanții Comisiei Europene în România derulată în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale. Şcoala noastră a fost printre câştigătoarele, coordonatorul proiectului (Elena Crîsta), beneficiind de o vizită la Bruxelles, la Comisia Europeană. Școala Gimnazială Mihai Peia este o şcoală cu tradiţie, care a impus standardul calităţii prin valorile pe care le promovează şi prin bunele rezultate obţinute de elevi. Premiul I la olimpiade şi concursuri şcolare: Aurul la Olimpiada de matematică Ciulu Miruna Matematicieni: Popocvici Doru, Ciulu Miruna, Jurca Andrei 236

233 Fizicienii şcolii: Popocvici Doru, Ţunea Marius, Secheşan Dorian, Hegedus Florin Trofeul tehnologiei: Ţunea Raluca Compoziţie: Popocvici Doru, Rugină Andra, Ţunea Raluca, Biologie: Bălan Bianca Teatru: Atitudine, coordonat de d-na Voina Ana şi Truţ Daniela În topul sportului cărăşean: Echipa de baschet masculin şi feminin, de fotbal, Iulia Zimţa şi Sorescu Dejan la tenis de masă, Buga Andru la şah, Bar Vlad la motociclism, Albai Mădălin la carturi, Cătălin Suru la fotbal, Kiss Melisa la carate, Gale Roberta la gimnastică ritmică, Bogdan Răducanu la dans sportiv. Publicaţii: Ziarul Oxigen 6, Împreună, Vis de iarnă Mesajul meu Antidrog Echipa formată din: Nichita Anca, Bălan Bianca, Vieriu Arnold, Moldovan Teodora, Moţ Ioana, Ţunea Raluca. Club Natura : Noaptea liliecilor, 2006 Împreună pentru natură - Parcul Naţional Lunca Mureşului, Rezervaţia Naturală Delta Dunării, 2008 Ranger Juniors, 2013 Şcoli pentru un viitor verde, Căluşarii Mileniului III şi Ansamblul Moştenitorii Slatina Olt, Băile Herculane, Torac Voivodinţ (Serbia), Straja (Serbia), Televiziunea Română, Cu viaţa mea apăr viaţa A ocupat Locul I la fiecare fază judeţeană la cele 7 ediţii la care a participat, iar la ultima ediţie, 2013, a obţinut Locul I la faza regională şi echipajul format din elevii: Munteanu Ionică, Bereş Claudiu, Gogonea Alexandru, Avrămuţ Bogdan, coordonaţi de doamna prof. ELENA CRÎSTA au obţinut Premiul de Fair Play, la faza naţională de la Bacău. În 2011 a participat în Ungaria, la tabăra Fecske (=rândunica) de pe malul lacului Szelid, din localitatea Dunapataj, organizată de către 237

234 DKMT pentru echipele câştigătoare la concursul de protecţie civilă pentru tineret şi cadrul didactic care le-a instruit. Concursuri şcolare: Cangurul, Eurojunior, Olimpicii Cunoaşterii, Euroşcolarul, Winners, Comper, Amintiri din copilărie, Discovery, Fii inteligent, Minimath, Luminamath. Rezultate deosebite la concursurile şcolare au fost obţinute de elevii coordonaţi de doamnele profesor pentru învăţământul primar: Cocon Ogrinela, Crîsta Elena, Drăgoi Ana, Nicola Ana, Urlică Silvia, Truţ Daniela, Voina Ana. Consiliul Elevilor Consiliul Elevilor este format din reprezentanţi ai claselor gimnaziale. Se alege în mod democratic în fiecare an, preşedintele CE se alege din rândul reprezentanţilor claselor. Campania electorală şi alegerile reprezintă zile de sărbătoare pentru întreaga şcoală. Printre cei mai implicaţi preşedinţi pot aminti pe: Ţunea Raluca, Teodora Moldovan, Alexa Luana. Prima mare activitate organizată de CE este, în fiecare an, Săptămâna Educaţiei Globale. Fiecare consilier răspunde de una sau două activităţi. Temele alese duc la rezolvarea unor posibile probleme (absenteism/abandon, trafic de persoane, droguri, circulaţie, protecție civilă), sau pun în evidenţă calităţile elevilor (seri literare, muzicale, religioase). Se organizează întâlniri cu decidenţi din toate sferele de activităţi în care pot fi implicaţi copiii, vizite, excursii. Printre proiectele deosebite propuse de elevi putem aminti Dragobete, sărbătoarea dragostei la români. Prima activitate are loc de Dragobete şi constă într-un concurs de artă culinară, cu vânzare. În martie se alege Miss şi Mister Dragobete/Primăvară, iar în vinerea Paştelui, din banii adunaţi la Dragobete se cumpără alimente pentru familiile elevilor noştri cu posibilităţi materiale reduse. Ideea aparţine elevei Alexa Luana. 238

235 Activitatea CE a fost coordonată de d-na consilier educativ, Elena Crîsta. În loc de concluzii Regresul care are loc în industria reşiţeană, în economia reşiţeană în general, se observă şi în numărul de elevi şi implicit de cadre didactice de la şcoala noastră. Dacă înainte de revoluţie se lucra în schimb dublu, aveam câte cinci clase paralele, clase cu predare în limba germană şi maghiară, clase speciale pentru înot, acum în 2014 tindem spre o singură clasă pe nivel: o clasă pregătitoare, o clasă întâi, câte două clase a doua, a treia, a patra. Cu toate că toţi învăţătorii au studii superioare, licenţă şi masterat, sunt adevăraţi educatori, vor fi nevoiţi să-şi caute un loc de muncă; nu se ştie dacă vor găsi fiindcă situaţii similare sunt în multe şcoli reşiţene. Datorită economiei în regres, numărul locuitorilor şi implicit al copiilor a scăzut foarte mult. Cei ce ne conduc ar trebui să gândească lucrurile altfel, să nu ajungem de unde am plecat, adică un sat între dealuri. Acesta a fost şi mesajul proiectului nostru, Reşiţa, Cetate de Foc. Oamenii reprezintă Flacăra nestinsă a Reşiţei. Dacă ei nu mai există, oraşul moare. Sperăm într-un viitor mai bun în care copiii noştri să fie valorizaţi. 239

236 240 MINIMONOGRAFIA ȘCOLII GIMNAZIALE DR. ION SÎRBU Prof. Popovici Ion Prof.Marşavela Sîrbu Ionela Școala Gimnazială Dr. Ion Sîrbu, comuna Eftimie Murgu, judeţul Caraş - Severin Școala din satul Rudăria, așa cum este ea cunoscută din cele mai vechi timpuri, de când este amintită în documentele găsite la biserica din localitate ori în alte surse de natură istorică descoperite de către înaintașii noștri, care au scormonit arhivele pentru a ne lăsa nouă, urmașilor, informaţii şi date istorice de o inestimabilă valoare, privitoare la atestarea începuturilor localităţii în care trăim, evoluţia administrativă, istorică, economică și socială a acesteia, precum și a tuturor instituţiilor care i-au aparținut. Pe frontispiciul școlii este aşezată o placă comemorativă care a fost pusă cu sprijinul Inspectoratului Școlar Judeţean Caraş- Severin, cu ocazia sărbătoririi bicentenarului școlii. În cele peste două secole de existență, școala a trecut prin mai multe etape : I. ȘCOALA SUB REGIMUL AUSTRIAC II. ȘCOALA SUB ADMINISTRAŢIA MAGHIARĂ III.ȘCOALA PRIMARĂ DIN ANII INTERBELICI; IV.ȘCOALA GENERALĂ DUPĂ REFORMA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN 1948; V. ȘCOALA CU CLASELE I-VIII DR. ION SÎRBU DIN PERIOADA DE TRANZIŢIE POSTCOMUNISTĂ; I. ȘCOALA SUB REGIMUL AUSTRIAC: Primele şi singurele izvoare legate de începuturile acestei școli sunt notele rămase pe marginea cărților bisericești și a protocoalelor în care s-au înregistrat morții si botezații din localitatea

237 Rudăria, începute în anul Astfel se menționează existența unui învățător în Rudăria, acesta fiind primul de care se vorbește în octoihul tipărit la Ramnic în 1760, în care pe ultima filă se găsește următoarea adnotare: Am scris eu, Simion Mureșan, cănd am fost magister în Roderia, anul 1770.Tot despre acest învățător mai există un manuscris la Muzeul din Timișoara: Sfărșitu-s-au această sfântă Dumnezeiască Karte care se cheamă Straşnic, lumina sufletului și măngăierea inimilor scârbite prin mine smeritul și mult păcătosul Simion Maraşaunovici, magister fiind la Roderia, aprilie Situația economică a satelor almăjene s-a mai îmbunătățit după războiul cu turcii din , iar înființarea școlilor naţionalnice din Almăj a avut de înfruntat multe obstacole, cu toate acestea învățătorii au înfruntat greutățile și nu s-au descurajat. În raportul școlar din 1808, făcut în perioada graniței militare se arată că numai doi învățători din satele cele mai mari, Bozovici și Rudăria, erau aduși din afara graniței militare, din Jupa, respectiv din Răcăjdia, aceștia aveau cel mai mare salariu, respectiv la Bozovici Toma Popovici din Jupa și la Rudăria Ion Măzăran din Răcăjdia. Cele mai vechi școli din Almăj au fost înființate la Bozovici în anii , la Rudăria în 1770 și la Bănia în Tot în raportul din 1808 aflăm că în registrul născuților din Rudăria între anii au fost 170 de copii, din care 45 au murit până la vârsta de 8 ani, așadar din cei 125 de copii care trebuia să meargă la școală, în 1808 erau cuprinși 42 de copii, adică 33%. Abia în 1828 se va introduce legea prin care frecvenţa devine obligatorie pentru toți copiii. Mai aflăm că numărul fetelor care mergeau la școală era foarte mic, în școli ca: Dalboșeţ, Moceriș, Gărbovăț, nu era înscrisă nici o fată, excepție făcea Rudăria unde erau 21 fete la şcoală, adică 21% din totalul copiilor. De la istoricul Nicolae Stoica de Hațeg aflăm că între anii 1762 şi 1774 s-a trecut la școlile din granița militară bănățeană, de la 241

238 învățământul în limba slavonă la învățământul în limba română, cu litere chirilice. Eftimie Murgu, care învățase slovenirea la școala din Rudăria între , își mai amintea cât de greu îi venea cu ele, în timp ce în limba latină erau 22 de litere, în chirilică erau 40 de litere, cu denumiri din cale- afară de grele. Cu toată politica de germanizare a Imperiului Habsburgic, nu s-au impus în școlile grănicerești nici o oră de limba germană, de asemenea învățătorul era ales la latitudinea obștilor respective. Salariul învățătorului: Înainte de înființarea granițelor militărești era strâns de către biserică, așa cum preciza N.S. de Hațeg: în 1753 la biserică se adună cu trei tase - unul pentru biserică, altul pentru dascăl și altul pentru cerșetori. În registrul de casă al Comunei Rudăria, pe anii se menţionează salariul învățătorului Ion Măzăran, care primea 45 de florinți și 30 de kreițari între 1799 şi 1801, apoi a mai crescut ajungând la 140 florinți în Organizarea școlilor naţionale Școlile erau sub influența bisericii, însuși directorii de școli cum era şi N.S. de Hațeg ş.a. erau protopopi. Toate cheltuielile, inclusiv inspecțiile se făceau din banii obștii și nu din banii statului. În anul școlar găsim primul catalog școlar din Rudăria, această școală fiind inspectată de maiorul Seravita, Comandantul Batalionului din Bozovici. Chiar dacă numărul elevilor era mai mare de 100, putea fi și de 150, nu era mai mult de un învățător la aceștia pe vremea Regimentului de graniță. Disciplina militară austriacă, impusă atât la militari cât și la elevi și chiar la populația civilă timp de un secol, a influențat pozitiv întreaga populație grănicerească, mai ales în privința științei de carte, din rândul satelor grănicerești ridicându-se ofițeri și chiar generali, așa cum a fost: Stănilă Mătărânga general din Bănia, 242

239 Alexandru Guran-general, din Borloveni, Traian Doda-general din Rudăria ş.a. În anul 1820 s-a înființat primul curs de învățători cu durata de 3 luni- la Caransebeș, apoi în 1856 Institutul Pedagogic de învățători din Caransebeș. Pentru realizarea unor idealuri precum: libertatea naţională; culturalizarea maselor; afirmarea românilor ca ființă națională, s-au ridicat din Rudăria trei mari corifei: revoluționarul Eftimie Murgu, generalul Traian Doda și istoricul și filozoful dr. Ion Sîrbu. Localurile școlii Cele dintâi școli s-au construit din lemn și au fost acoperite cu șindrilă. Bătrânul Silvestru Iena din Rudăria spunea că în casa lui se ținea școala cu copii, până când s-a facut școala din plațul satului. În anul 1830 la Rudăria s-a construit prima școală din cărămidă, pe locul vechii școli din lemn, aceasta fiind formată dintr-o sală de clasă și locuința pentru învățător. II. ȘCOALA SUB ADMINISTRAȚIA MAGHIARĂ Odată cu desfiinţarea Graniței Militare a Regimentului Nr.13 de grăniceri, teritoriul a fost înglobat Ungariei, Școala Naţională Grănicerească a devenit Școala Poporală. Din 1881 datează primul catalog în limba maghiară, iar în 1886 a devenit Școala elementară romano-maghiară din Rudăria. În această perioadă s-a încercat maghiarizarea populației române cu ajutorul școlii, s-a înființat un al doilea post de învățător, în care a fost numită învățătoarea maghiară Barcsai Ema, care nu știa nici un cuvânt românesc. Desființarea comunioanelor grănicerești a dus la plecarea din sat a multor bărbați în căutarea locurilor de muncă în țară și chiar în America și Australia, iar copiii erau luați la munca câmpului și frecventau tot mai puțin școala. Autoritățile maghiare sporesc la 6 243

240 numărul claselor de învățământ, dar nici 2% din elevii claselor a V-a şi a VI-a nu au promovat. Învățătorul avea și câte 130 de elevi în clasă, care stăteau pe scaune lungi de 4 metri - câte 12 elevi pe un scaun, învățătorului fiindu-i foarte greu să învețe atâția copii, folosea adesea o nuia de salcie împletită. Cu toate aceste greutăți, s-a remarcat în perioada anilor învățătorul ANTONIE CRAIA din Rudăria, care a obţinut la toate inspecțiile laude protocolare, iar la Recensământul din anul 1910, satul Rudăria se situa în fruntea tuturor satelor din Almăj, cu numărul cel mai mare de locuitori știutori de carte. Cataloagele acelor vremuri erau lineate cu mâna de învățătorul Antonie Craia la Școala din Rudăria în cei 43 de ani de activitate, cu pană de gâscă şi cerneală din boabe de soc, iar între anii găsim numele unuia din foștii săi elevi, marele istoric și filozof dr. Ion Sîrbu. Cu câțiva ani mai târziu, când dr. Ion Sîrbu funcționa ca preot în Rudăria, datorită spațiului școlar limitat, el a luat iniţiativa construirii unui nou local școlar cu trei săli de clasă și două locuințe pentru învățători, pe locul școlii vechi, școala a costat de coroane și s-a terminat în anul 1914, iar suma respectivă a fost luată din Fondul Şcolar -administrat de Comitetul Parohial. III. ȘCOALA PRIMARĂ ÎN ANII INTERBELICI Primul învățător numit la Rudăria după întregirea României a fost Vasile Sopon, cu 505 elevi neșcolarizați şi 217 obligați a fi înscriși. În anul 1920 au fost încadrați la școală, învățător și director, Olimpius Rădulea, fiu al satului și Ion Murgu din Bozovici, care au adus la școală 100 de elevi în clasa I și a II-a, iar din anul 1920 a fost înființat și al 3-lea post de învățător. În anul 1924 a luat ființă învățământul supraprimar de 7 clase, iar Ministerul Învățământului a numit la Rudăria următorii învățători : 1. Elena Serafin -absolventă a Școlii pedagogice din Lugoj ; 244

241 2. Vasile Nemiș -abs. Șc. Normală Domnul Trandafir, din Tr. Severin autorul cărții Despre satul lui Eftimie Murgu din care am preluat aceste date istorice fost Director al acestei școli și Inspector Școlar de Caraș- Severin. 3. Alexandru Dinu abs. Șc. Normală Ștefan Velovan din Craiova; 4. Elena Nemiș -abs. Șc. Normală din Galați; În anul 1927 s-a înființat al 4-lea post de învățător, iar în 1938 s-a înființat al 5-lea post de învățător la Rudăria, datorită numărului mare de elevi. În perioada au funcționat un număr de 23 de cadre didactice la școala din Rudăria, iar ca directori de școală au fost următorii: 1. OLIMPIUS RĂDULEA ; 2. ALEXANDRU DINU ; 3. ELENA NEMIȘ DINU ; 4. MARIA ANDREI FOTESCU A fost o perioada în care cadrele didactice, bine pregătite profesional și-au făcut datoria,iar procentul de promovabilitate la elevii din clasele I-VII a ajuns la 92,4 la sută. La reușita promovabilității din perioada anilor un rol însemnat l-a avut și Fundația înființata de prof. univ. de sociologie Dimitrie Gusti, care a colaborat timp de 4 ani cu această școală și, trecând prin școala din Rudăria, prof. D. Gusti în anul 1935 a avut cuvinte de laudă pentru munca învățătorilor acestei școli. Numărul celor care și-au continuat studiile în această perioadă a fost totuși destul de modest, doar 4 tineri din sat au trecut la școli superioare și 4 tineri la școli profesionale. 245

242 IV. ȘCOALA GENERALĂ DUPĂ REFORMA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN 1948 În această perioadă, ca urmare a schimbărilor politice majore impuse, care au avut loc, s-au produs transformări în toate sectoarele de activitate: economic, administrativ, social, acestea influențând viața întregii societăți românești o perioada îndelungată, resimținduse din plin și asupra educației și învăţământului românesc. De la învățământul de 7 ani s-a trecut la învățământul obligatoriu de 8 ani, iar ceva mai târziu la cel de 10 ani la toate școlile din România, s-a lichidat analfabetismul, s-au construit multe școli și s-a dezvoltat treptat baza materială a acestora. Referindu-ne doar la activitatea instructiv-educativă, există suficiente argumente care vin în sprijinul realizărilor și al progresului realizat de învățământ, atât în ce privesc rezultatele referitoare la întreaga masă a populației dar și prin performanțele obținute de elevii care și-au continuat studiile la alte nivele, aceștia remarcându-se atât prin sârguinţa și inteligența nativă, cât și prin rezultatele pe care leau obținut la locurile lor de muncă, numărul acestora fiind tot mai mare de la un an la altul, dar despre această perioadă merită rezervat mai mult loc şi spațiu într-o altă prezentare. Începând cu anul 1970, la propunerea și inițiativa unor oameni de frunte ai satului și cu acordul majorității localnicilor, Rudăria devine Eftimie Murgu, în semn de respect și apreciere a Marelui Revoluționar de la 1848, din această localitate. Clădirea actualei școli cu etaj a fost realizată între anii , o clădire solidă, spaţioasă și modernă, care a corespuns acestei perioade, a fost construită cu sprijinul locuitorilor satului, fiind mobilizați de la cei mai mici până la cei mai mari, iar în mijlocul constructorilor și al oamenilor s-au aflat în permanență directorul școlii VASILE NEMIȘ, precum și primarul comunei IMBRESCU ILIE, contribuind atât cu sfaturi cât și cu munca efectivă. Localul 246

243 școlii are 12 săli de clasă, două laboratoare, o bibliotecă, o cancelarie, cabinet director, cabinet secretariat, alte 3 cabinete. V. ȘCOALA CU CLASELE I-VIII DR. ION SÎRBU DIN PERIOADA DE TRANZIȚIE POSTCOMUNISTĂ Schimbările și transformările care au intervenit după Revoluția din 1989 s-au făcut simțite în toate domeniile vieții socialeconomice, iar în ce privește învățământul, s-au încercat a se introduce reforme așa zise, de fiecare dată când au venit alte partide la conducerea țării, dar nici una n-a fost dusă până la capăt, astfel că în prezent n-avem nici un motiv să fim mulțumiți de starea învăţământului, a educaţiei la nivel național, cea mai mare parte a specialiștilor considerând că acesta s-a degradat şi faţă de ceea ce a fost până la revoluție. În comuna noastră, contrar așteptărilor, se pot remarca la nivelul școlii schimbări cu caracter pozitiv, atât în ce privește baza materială, care în urma reabilitării din anul a îmbrăcat haină nouă de la podea şi până la tavan, s-a înnoit tot mobilierul şcolar, s-a introdus încălzire centrală cu lemne, s-a dotat cu aparatură modernă necesară procesului de învățământ școlar şi extrașcolar, s-au introdus grupurile sanitare, moderne, construite în interiorul clădirii, au fost introduse geamuri și uși termopane, iar din anul 2009 s-a construit și o sală de sport în perimetrul școlii, pentru elevi precum și pentru alți doritori ai sportului și pregătirii fizice din rândurile localnicilor. Aparținătoare școlii este și Grădinița de copii cu Program Normal, care a beneficiat de aceeași atenție în ce privește baza materială ca și școala, ambientul creat în localul grădiniței precum și al școlii fiind la nivelul standardelor europene. Nu ne-am fi putut bucura de aceste schimbări deosebite dacă la realizarea acestora nu s-ar fi implicat Inspectoratul Şcolar Județean 247

244 cu Inspectorul Școlar General Gheorghe Magas, Primarul Comunei - Licu Imbrescu, directorul școlii Ion Popovici, Consiliera Comunală și Președinta Comitetului de Părinţi pe școală-turnea Iustina, cetățeni din localitate. În anul 2005 a fost pus în valoare Muzeul Școlii prin contribuția efectivă a elevilor din școală, a cadrelor didactice din localitate, acesta cuprinzând o gamă bogată de piese vechi, costume naționale, unelte și documente istorice, care amintesc de moșii și strămoșii rudăreni, de obiceiurile și tradițiile populare ale localnicilor, acesta fiind vizitat de oaspeți ai școlii și ai comunei, atât din țară cât şi din alte țări. Tot din anul 2005 școala din Eftimie Murgu iși capătă o identitate, primind numele de Școala cu clasele I-VIII Dr. Ion Sîrbu, în cinstea și amintirea marelui istoric și filozof, care din păcate n-a fost cunoscut la întreaga lui valoare, datorită unor împrejurări istorice nefavorabile, meritele lui fiind deosebite pentru rudăreni, pentru bănăţeni, dar și pentru toți românii. În prezent școala noastră are un număr de 112 elevi cuprinși în 7 clase, (ne lipsește clasa a II-a, datorită scăderii numărului de copii), și 49 de copii la grădiniță, cuprinși în 3 grupe. Numărul elevilor a scăzut foarte mult, mai ales după Revoluția din 1989, când populația localităţii a migrat înspre orașe, unele dintre acestea cum ar fi Timișoara, fiind închise până la revoluție, precum și plecarea unor familii întregi în țările mai dezvoltate precum Italia, Spania, Germania, Austria, Franța și altele din Europa, dar și de pe alte continente ale globului pământesc, în căutare de o viaţă mai bună sau pur și simplu prin pierderea locurilor de muncă. A rămas o amintire numărul mare de elevi, chiar şi până la 300 în toată școala, care umpleau clasele paralele cu câte de elevi pe clase. 248

245 A devenit o tradiție ca, în fiecare an, elevii şi copiii noștri să pregătească, împreună cu cadrele didactice care-i conduc, o Serbare școlară Cu prilejul Floriilor și a Paștelui, ocazie cu care se îmbracă în costume populare și prezintă dansuri bătrânești, jocuri și obiceiuri populare. Școala noastră s-a făcut cunoscută în județ și în alte județe prin parteneriatele cu alte școli, prin schimburile de experiență realizate cu acestea, prin excursiile realizate în toată țara, când, în derularea proiectului Să ne cunoaștem Țara, 4-5 ani la rând au fost organizate excursii cu elevii, însoțiți de cadre didactice, cu autocar de 54 de persoane, colindând și vizitând frumusețile neegalate ale acestei țări, de la sud la nord și de la est la vest, prin rezultatele obținute de elevii noștri la concursurile și olimpiadele școlare, prilej cu care trebuie amintit cel mai cunoscut și cel mai deosebit rezultat obținut de doi elevi ai școlii noastre, care au participat la Faza Națională a Olimpiadei de limba și literatura română, respectiv: elevii Turnea Ionuț din clasa a VIII-a și Popovici Cosmina din clasa a VII-a, pregătiți de profesoara Panduru Oltea. Promovarea și conservarea obiceiurilor, tradițiilor, costumelor populare specifice localității, au fost preocupări permanente ale cadrelor didactice, cu o implicare deosebită a directorului școlii Popovici Ion și a învăţătorului Mihăilescu Ilie, în pregătirea unor formații de dansuri ale elevilor și participarea la diferite concursuri locale, judeţene, naționale. Din anul 2009 a fost înființată o orchestră a școlii cu 4 violoniști, 2 saxafoniști, 2 acordeoniști și 2 organiști, care, instruiți de specialiști aduşi din Reșița, vor duce mai departe melodiile populare specifice locului, Banatului și chiar plaiului românesc. 249

246 PROIECTE ŞI PARTENERIATE LA LICEUL PEDAGOGIC CARMEN SYLVA, DIN TIMIŞOARA Prof. dr. Daniela Văleanu Liceul Pedagogic Carmen Sylva, Timișoara O modalitate modernă și atractivă pentru desfășurarea diferitelor activități, care sa-i implice atât pe elevi și profesori, dar și pe părinți, o reprezintă proiectele și parteneriatele. Astfel, am încheiat mai multe parteneriate şi am desfăşurat proiecte cofinanţate de Consiliul Judeţean Timiş, implicând cca. 300 de elevi din Liceul Pedagogic Carmen Sylva, Timişoara, alţi elevi din şcolile partenere, precum şi cadre didactice, părinţi ai elevilor, alături de reprezentanţi ai Inspectoratului Şcolar al Judeţului Timiş. Aspecte din cadrul activităţilor, diverse fotografii şi rezultatele finale pot fi găsite pe site-ul mai exact la adresa Toate activităţile derulate în cadrul proiectelor au avut un rol deosebit de important în dezvoltarea competenţelor de exprimare orală şi scrisă în limba engleză, pentru promovarea exemplelor de bune practici în învăţarea acestei limbi moderne şi motivarea superioară a elevilor pentru învăţarea limbii engleze. Toate acţiunile s-au finalizat cu împărţirea unor cărţi în limba engleză (aproape toţi copiii au primit cărţi!), CD-uri înregistrate cu ISBN, toţi participanţii primind diplome, într-o atmosferă festivă. 250

247 Activitatea A BOOK FOR MY FRIENDS ( O arte pentru prietenii mei ) acțiune de realizare a unor cărticele ilustrate, cu text în limba engleză, prezentate şi într-o expoziţie, cu ocazia Zilei mondiale a cărţii, a dat ocazia elevilor să realizeze cărticele ilustrate, cu text în limba engleză. Pe parcursul lunii martie, toți elevii din clasele a IV-a şi a V-a au alcătuit planul unor cărticele ilustrate, în limba engleză, pentru colegii mai mici, iar cei din clasele I şi a III-a şiau ales secvenţe din poveşti cunoscute. În prima jumătate a lunii aprilie, inclusiv în cadrul activităţilor din Săptămâna ALTFEL, elevii din clasa I şi a III-a au realizat un desen ilustrând Au fost realizate CD-uri cu aspecte din timpul derularii proiectelor Cele mai importante momente au fost surprinse în poze?i filmule?e un pasaj dintr-o poveste. Elevii din clasele a III-a au scris un enunţ sau titlu potrivit, în limba engleză. Elevii claselor a IV-a şi a V-a au realizat cărticelele ilustrate. De Ziua mondială a cărţii, în 23 aprilie, s-a realizat o expoziţie, pe niveluri de clase, cu lucrările elevilor, activitatea acestora fiind răsplătită prin acordarea unor diplome de participare la această acţiune. S-au fotografiat toate lucrările expuse, inclusiv activităţile comune cu elevii de la şcolile cu care am încheiat parteneriate (Şcoala cu clasele I-VIII Nr.19 Avram Iancu, Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 25, Timişoara). Părinţii au participat cu interes şi satisfacţie, de fiecare dată, fiind foarte mândri de copiii lor. Colegii din celelalte clase au vizitat expoziţiile de carte şi afişe realizate. La sfârşitul lunii mai, li s-au înmânat elevilor diplome şi cărţi, în cadru 251

248 festiv. Mulţi participanţi au primit CD-uri cu lucrările realizate şi expuse. DEAR EASTER BUNNY a reprezentat o activitate de dezvoltare a competenţelor de exprimare orală şi scrisă în limba engleză prin redactarea unor scrisori către / de la Iepuraş (Easter Bunny), care i-a adus pe elevii din clasele a III-a şi a IV-a în situaţia de a scrie, în limba engleză, o scrisoare adresată lui Easter Bunny (Iepuraşul de Paşte), însoţită de mici desene, pe parcursul lunilor martie-aprilie. În perioada următoare, elevii din clasele a V-a au răspuns, în limba engleză, pentru colegii lor mai mici, ei preluând rolul Iepuraşului de Paşte (Easter Bunny). În cadrul activităţilor din Săptămâna ALTFEL, elevii din clasele a III-a şi a IV-a au primit răspunsurile la scrisorile lor, din partea Iepuraşului (Easter Bunny). Această activitate a continuat parteneriatul internaţional din perioada noiembrie-decembrie, THE SANTA LETTERS YEAR 26, în cadrul căruia copiii au trimis scrisori online, iar Santa Claus (Moş Crăciun) le-a transmis apoi răspunsul, cu ajutorul unor copii din Canada. Aspecte din activitate, precum și fragmente din scrisori se pot găsi pe acelaşi site, amintit anterior. Proiectul VISITING ROMANIA s-a constituit tot într-o activitate de dezvoltare a competenţelor de exprimare orală şi scrisă 252

249 în limba engleză, dar s-a adăugat şi familiarizarea elevilor cu frumuseţile geografice româneşti şi tradiţii specifice, prin alcătuirea unor prezentări PowerPoint, afişe, referate, filmuleţe reflectând frumuseţile României şi unele tradiţii. Proiectul continuă un alt proiect naţional online, ROOTS & WINGS, desfăşurat, cu mare success la toţi elevii mei, în anii anteriori ( De data aceasta, materialele au fost realizate în limbile română şi engleză. În luna aprilie, cele mai reuşite lucrări ale elevilor au participat şi la concursul judeţean Info-Gim, tema fiind Români în România, unii dintre ei fiind chiar premiaţi. Fotografii de la eveniment pot fi găsite pe site-uldeja consacrat. Toţi copiii care au realizat materiale au primit diplome de participare la acţiune. S-au scanat şi / s-au fotografiat lucrările realizate, respectiv s-au adunat în format electronic prezentările PowerPoint ale elevilor. La sfârşitul lunii mai, pe niveluri de clase, așa cum a devenit obișnuință, li s-au înmânat elevilor diplome şi cărţi, în cadru festiv. S-au împărţit CD-uri cu fotografiile, filmuleţele şi prezentările PowerPoint realizate atât copiilor, cât şi cadrelor didactice, invitaţilor la acţiunile comune cu elevii de la şcolile cu care am încheiat parteneriate (Şcoala cu clasele I-VIII Nr.19 Avram Iancu, Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 25, Timişoara). Părinţii au participat cu interes şi multă satisfacţie. Proiectul HAVING FUN WITH ENGLISH a cuprins activităţi de realizare şi prezentare a unor programe artistice în limba engleză (cântece, poezii, mici scenete, jocuri muzicale). O parte dintre aceste programe artistice au fost prezentate în 253

250 faţa invitaţilor de la şcolile cu care s-au încheiat parteneriate pentru anul şcolar în curs. Pe de altă parte, elevii din şcoala noastră au asistat cu plăcere la programele pregătite de către colegii lor de la şcolile partenere. Alte programe artistice s-au derulat în cadrul activităţilor din Săptămâna ALTFEL. După realizarea programelor artistice, a întâlnirilor dintre elevi din clase sau chiar școli diferite, pentru a studia şi discuta pe baza cărţilor realizate, s-au elaborat prezentări Power-Point cu aspecte din cadrul activităţilor, care, mai apoi, au fost inscripţionate pe CD-uri. Toate aceste activităţi au avut un mare impact atât prin învăţarea limbii engleze în mod atractiv, dar şi prin gradul masiv de implicare a unui număr mare de elevi. Gradul de satisfacţie a beneficiarilor direcţi şi indirecţi a activităţilor de învăţare a limbii engleze a crescut, datorită calităţii deosebite a acţiunilor realizate, dar și mulțumită participării cu mult interes a tuturor celor implicați. Materialele realizate şi promovarea activităţilor în rândul elevilor, părinţilor şi al elevilor, dar şi al cadrelor didactice din şcoală şi din afara ei, asigură şcolii premisele necesare obţinerii unor calificative foarte bune în evaluarea externă a instituţiei, ele reprezentând exemple de bune practici în conformitate cu prevederile legislaţiei şcolare în vigoare. Imaginea Liceului Pedagogic Carmen Sylva, Timişoara în comunitatea educaţională s-a reconfirmat, întărindu-se. Bucuria şi satisfacţia tuturor a fost foarte mare, prin numărul mare de cărţi primite, CD-uri cu ISBN pe care se regăsesc copiii şi materialele realizate de către aceştia, dar şi prin confirmarea activităţii tuturor participanţilor prin înmânarea diplomelor, în cadru festiv. 254

251 EDUCAȚIA PENTRU ȘI PRIN PATRIMONIU - TRADIȚIE ȘI ACTUALITATE Profesor Nicoleta Marcu Inspectoratul Școlar Județean Caraș-Severin Asociația Învățătorilor Caraș - Severineni Educația pentru și prin patrimoniu nu este nicidecum ceva nou. Firesc este ca acest tip de temelie sufletească să se realizeze în familie, în comunitate; în vremuri în care comunităţile îşi cunoşteau şi îşi preţuiau valorile, era o transmitere vie şi firească, dincolo de orice scenariu educativ. Însuşi cuvântul patrimoniu conţine în etimologia sa ideea de moştenire. Din păcate, acest tip de perpetuare naturală se găseşte din ce în ce mai rar la noi. În România s-a făcut şi se mai face educaţie prin patrimoniu, acolo unde cei care se îngrijesc de instruirea copiilor au conştiinţa valorilor reale. Când eşti însufleţit de frumuseţea şi bogăţia patrimoniului, dorinţa de a insufla această pasiune copiilor este irezistibilă. De cele mai multe ori contextul social nu este tocmai favorabil conservării şi promovării bogăţiilor noastre spirituale, presiunea unor activităţi facile şi lipsite de valoare este foarte mare, iar timpul alocat în general copiilor în familie, prea scurt. Totuși, unele dintre muzeele şi monumentele noastre au îndrumători specializaţi şi programe dedicate copiilor; din ce în ce mai multe şcoli desfăşoară astfel de acţiuni. Ne dorim ca muzeele şi monumentele să fie adesea pline de copii. Fiecare copil câştigat pentru patrimoniu este important; copiii răspund cu entuziasm propunerilor lansate de dascălii lor și îşi doresc astfel de activităţi fără să înţeleagă prea bine de ce. Pentru că ei rezonează în mod natural la frumos, pur şi simplu le place şi această afecţiune spontană are pentru ei un sens profund. Este fundamentul aprecierii şi ataşamentului matur, capabil să ducă mai departe valorile locale. Este o datorie de onoare a învățătorilor, a tuturor cadrelor didactice să implementeze proiecte de explorare şi aducere a 255

252 patrimoniului în atenţia copiilor, proiecte derulate în parteneriat cu părinții, organizații nonguvernamentale, comunitatea. Acestea ar trebui să urmărească o promovare a patrimoniului în general, adresată tuturor şi întinsă de la un hotar la altul al ţării, dar şi valorificarea educativă a patrimoniului specific local, în cadrul comunităţilor rurale, acolo unde punerea în valoare inteligentă a bogăţiilor spirituale este singura cale către o dezvoltare durabilă. Obiectivele acestor proiecte vizează: aducerea patrimoniului în atenţia copiilor şi a cadrelor didactice, într-o manieră accesibilă şi atractivă; promovarea patrimoniului ca şi factor educativ, și poate, în perspectivă, introducerea patrimoniului în programele şcolare. Majoritatea acestor proiecte au ca finalitate editarea unui ghid al obiectivelor culturale, de patrimoniu, care ar putea fi punctul de plecare în editarea chiar a unui manual. Un astfel de manual ar putea cuprinde povestea vie a regiunii: oameni, locuri, meșteșuguri, vorbe din bătrâni care, împletite scot la iveală, pe înțelesul copiilor, cunoștințe și sensuri. Am putea prezenta copiilor șirul sărbătorilor și datinile specifice, explicații de vocabular și descrieri ale monumentelor semnificative ale județului. Prin evocarea hărții se poate ilustra legătura dintre locuri și locuitori, dintre muntele, câmpia, pădurile și râurile cărășene și așezămintele și îndeletnicirile pe care acestea le-au favorizat. Numeroase obiective turistice sunt presărate în tot județul și așteaptă copiii pentru lecții în afara clasei. Putem organiza ateliere de olărit, gravură, pictură de icoane pe sticlă și lucru de mână. 18 Aprilie este Ziua Mondială a Monumentelor şi Siturilor, zi convenită de ICOMOS (International Council on Monuments and Sites) şi UNESCO în 1983 pentru atragerea interesul publicului pentru protejarea patrimoniului arhitectural. Anul acesta subiectul Zilei Mondiale a Monumentelor şi Siturilor a fost: Patrimoniul Educaţiei. El a fost evocat la nivel național prin diverse manifestări. În capitală, la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, la invitaţia Rectorului acestei Universităţi şi a ICOMOS România, în prezenţa autorităţilor de specialitate din domeniul educaţiei, învăţământului superior, culturii şi patrimoniului şi a conducătorilor instituţiilor şcolare, liceale şi universitare - 256

253 monumente istorice - din Bucureşti s-a decernat diploma de onoare a ICOMOS d-lui prof. dr. arh. Aurelian Trişcu, în semn de recunoaştere a contribuţiei sale atât ca profesor cât şi ca arhitect la educarea tinerelor generaţii în spiritul interesului şi grijii pentru patrimoniul construit. După o scurtă prezentare a patrimoniului educaţiei din România şi intervenţii ale câtorva dintre cei invitaţi, manifestarea s-a încheiat cu semnarea unei Declaraţii subliniind importanţa relaţiei dintre Patrimoniu şi Educaţie şi angajamentul semnatarilor în promovarea patrimoniului cultural în cadrul activităţilor educaţionale. Dat fiind că în municipiul Bucureşti există 45 de monumente istorice afectate educaţiei, la această manifestare au fost invitaţi administratori acestor clădiri (in număr total de 32), adică rectori, decani, directori de licee sau şcoli generale, directori de biblioteci, împreună cu Ministrul Educaţiei Naţionale, Ministrul delegat pentru Învăţământ Superior şi Cercetare, Ministrul Culturii. În România sunt clasate un număr de 605 şcoli, licee, colegii, facultăţi şi sedii de universităţi ori biblioteci ca monumente istorice. Aproape jumătate din aceste monumente sunt şcoli primaregimnaziale, 25% o reprezintă liceele şi colegiile naţionale şi cca. 10% sunt spaţii universitare. Repartiţia geografică a monumentelor istorice "ale educaţiei" acoperă, cu două excepţii (Ilfov şi Vâlcea) întreg teritoriul ţării, cele mai bogate în această categorie patrimonială fiind municipiul Bucureşti, cu 45 monumente istorice, judeţele Iaşi şi Cluj cu 43 şi respectiv 32. Braşovul cu Şcheii deţin prin Şcoala românească de la Sf. Nicolae construcţia şcolară cea mai veche din România, datând din Monumentele educaţiei sunt în bună măsură bunuri publice administrate de consiliile locale, ori de universităţi, dar sunt şi cazuri de excepţionale bunuri de patrimoniu aparţinând cultelor (Biblioteca Teleki din Târgu Mureş, Batthyaneum din Alba Iulia ori evocata mai sus Şcoală din Şcheii Braşovului). Tipologia arhitecturală cea mai bine reprezentată în lista monumentelor istorice alocate educaţiei este şcoala primară de sfârşit de secol XIX, început de secol XX, cunoscută drept "şcoala Spiru Haret". În judeţe precum Bacău, Dâmboviţa, Giurgiu şi Teleorman şcolile de acest tip, între 15 şi 25 pe fiecare judeţ, dau peste trei 257

254 sferturi din numărul monumentelor istorice ale educaţiei. În Transilvania şcolile clasate monument istoric sub titulatura "vechea şcoală românească" ori "prima şcoală românească" vorbesc cu precădere de strădaniile intelectualităţii ardelene pentru păstrarea limbii şi identităţii naţionale. În Bucureşti nu există universitate importantă care să nu aibă măcar o clădire monument istoric. Nu este întâmplător că Universitatea Bucureşti administrează 3 clădiri monument istoric, şi nici că Universitatea de Arhitectură şi Urbanism care poartă numele fondatorului şcolii naţionale de arhitectură, Ion Mincu, se găseşte într-un monument istoric. Prin remanenţa misiunii lor şi permanenţa lor fizică, clădirile şcolilor, liceelor şi facultăţilor, ale bibliotecilor, clădirile şcolii - vorbind generic - sunt deseori şcolimonumente şi totodată monumente ale şcolii. Această dualitate ne îndeamnă să reflectăm asupra relevanţei pentru societatea românească de astăzi a relaţiei biunivoce dintre termenii temei de anul acesta a Zilei Mondiale a Monumentelor. Patrimoniul Educaţiei nu-şi poate găsi semnificaţia profundă a celebrării sale decât în raport cu educaţia patrimoniului. În Caraș Severin avem următoarele școli - monument: Școala Steierdorf Anina, Liceul Pedagogic "C.D. Loga" Caransebeș, Liceul "Traian Doda" Caransebeș, Liceul "General Dragalina" Oravița (corpul central), Grădinița Nr. 3 Oravița, Școala Nr. 1 Reșița (școala de beton anul 1907), Casa Corpului Didactic (Vila Koch 1900). Orice localitate păstrează numeroase amintiri ale istoriei sale. Între acestea, un loc de primă importanţă îl deţin clădirile şi obiectivele de importanţă istorică, ele marcând trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, mai prielnic sau mai defavorabil. Reşiţa îşi are şi ea monumentele sale, dar prea puţini dintre noi putem spune că le cunoaştem cu adevărat, deşi uneori trecem zilnic pe lângă ele. În cadrul activităților școlare și extrașcolare le putem pune în valoare din punct de vedere istoric, turistic, cultural. 258

255 Muzeul locomotivelor cu abur (cea mai veche locomotivă construită pe actualul teritoriu al României, care datează din anul 1872) Ansamblu medieval, aflat în zona numită Ogăşele, în apropierea scărilor care duc către Ateneul tineretului, (ruinele unei biserici de tip sală şi dintr-o necropolă, ambele datând din secolele al XIV-lea al XV-lea., cele mai vechi urme ale unei aşezări umane care a existat pe actualul teritoriu al Reşiţei) Clădirea Spitalului vechi, datând din Biserica ortodoxă, înălţată în 1872 (a fost mutată în 1985 de pe vechiul său amplasament la o distanţă de 55 m, pentru a face loc blocurilor care se construiau atunci în centrul civic) Podul de la vamă, care traversează Bârzava (face legătura între cele două părţi vechi ale oraşului, Reşiţa Română şi Reşiţa Montană.,a fost construit în 1937, fiind cel mai vechi pod nituit şi sudat din România). Palatul Cultural, (ridicat în 1928 prin contribuţia locuitorilor din Reşiţa Română, construit în stil românesc şi a reprezentat centrul cultural al acestei părţi a Reşiţei) 259

256 Parcul Cărăşana, în care se află monumentul germanilor deportaţi în U.R.S.S. (inaugurat în 1995, fiind singurul din România până atunci), opera artistului plastic reşiţean Hans Stendl. Vila Koch, acum sediul Casei Corpului Didactic. 260 Clădirea gării Reşiţa Sud fosta biserică grecocatolică (actualmente sediul Protopopiatului ortodox), datând din anul 1908 pe Str. Golului, pe malul Bârzavei, se află două vechi locuinţe româneşti, construite de fraţii Blăjiţa în anii , conform inscripţiilor lor. Aceste case sunt printre puţinele care au mai rezistat până astăzi din vechea Reşiţă Română. Combinatul Siderurgic, situat pe vatra vechilor instalaţii industriale din Pe Dealul Crucii, se află amplasată Crucea lui Herglotz, ridicată la 29 iunie 1874 de către

257 muncitorii reşiţeni în memoria evenimentelor şi a victimelor din oraş din timpul revoluţiei de la Monumentala clădire a Liceului de piatră (azi, Diaconovici-Tietz ), ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai prestigioasă şcoală din oraş şi care a dat cel mai mare număr de absolvenţi de-a lungul anilor. Școala de beton ( Eisenbetonbauschule ), înfiinţată în 1907 şi funcţională şi azi, acesta fiind unul dintre rarele monumente ale Reşiţei care au avut parte de o restaurare semnificativă. sediul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, fostul sediu al pompierilor reşiţeni. Prima formaţiune de pompieri a existat aici din anul peste Bârzava Podul Stavila, cel mai vechi pod arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa, datând din anul Aceste monumente sunt astăzi câțiva dintre martorii principali ai trecutului Reşiţei şi din acest motiv trebuie să le acordăm importanţa care li se cuvine. Bibliografie: 1. dr. Mircea Rusnac - Ghidul monumentelor istorice ale Reşiţei; 261

258 Adriana Scripcariu Patrimoniu cultural, județul Ilfov, manual opțional pentru clasele III-IV, PISCU 2012; 3. Ioan Opriș (coord.) Ghid de bune practici în promovarea și protejarea patrimoniului cultural rural.

259 CONTRIBUȚII NOTABILE ALE ÎNVĂȚĂTORILOR MARAMUREȘENI LA FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA CASEI CORPULUI DIDACTIC MARAMUREȘ prof. metodist, Terezia Doina Konta, Casa Corpului Didactic Maramureş 1. Introducere Schimbările esenţiale prevăzute sistemul educațional național și european în domeniul formării continue a personalului din învățământul preuniversitar au făcut posibilă valorificarea potenţialului uman şi informaţional existent, prin lărgirea şi diversificarea câmpului de competenţe al acestora, prin derularea unor activități interactive și inovative cu caracter științific, metodic sau cultural. Astăzi, mai mult ca oricând dascălii trebuie să răspundă provocărilor impuse de către actuala societate caracterizată prin dinamism și transformări accelerate atât la nivel economic, cât și la nivel tehnologic. Vorbim astfel despre globalizare, despre intensificarea eterogenității lingvistice, etnice, economice și socioculturale, despre tehnologii comunicaționale, despre stăpânirea evoluțiilor tehnice și științifice, despre posibilitatea de a anticipa schimbarea. În acest sens, formarea continuă a cadrelor didactice trebuie privită ca un proces complex de învățare permanentă, lifelong learning, care să permită o înnoire a practicilor profesionale prin amplificarea cunoștințelor proprii, prin modernizarea metodologiei didactice şi a formelor de acţiune ale acesteia (procedee, metode, tehnici, instrumente), prin perfecționarea deprinderilor, a capacității de analiză și dezvoltarea atitudinilor profesionale (Perron, 1991) cât și printr-o formare complementară care permite dezvoltarea competențelor specifice secolului XXI. 263

260 Descrierile de mai sus, sunt generale și corespund obiectului de activitate al Casei Corpului Didactic Maramureș, perfecționarea curentă a personalului din sistemul educațional preuniversitar prin activități de formare continuă, prin activități metodico-științifice și psihopedagogice sau culturale, constituind componenta majoră a existenței sale. Instituția pe care o reprezint este un centru activ de resurse umane, un cadru oportun pentru inovare și creativitate, pentru reactualizare sau dobândire de cunoștințe și noi practici pedagogice, pentru exersarea unor aptitudini și competențe care să optimizeze demersul didactic în vederea creșterii performanțelor elevilor și asigurării calității educației. De-a lungul timpului, ideile inovative ale personalului casei corpului s-au materializat în multe proiecte de succes. Indiferent de forma sau tipul de organizare al acestora, acțiunile desfășurate s-au adresat atât dascălilor precum și celorlalte categorii de personal ai sistemului, respectiv adulților din comunitate. În cele ce urmează vom realiza o incursiune în istoria învățământului maramureșean evidențiind momentul înființării casei corpului didactic și modul în care învățătorii județului sunt preocupați pentru propria dezvoltare profesională și personală, reapectiv asupra modului în care aceștia au contribuit la prestigiul instituției căreia îi aparțin. 2. Arc peste timp Învățământul maramureșean a existat din timpuri străvechi, școlile dezvoltându-se pe lângă mănăstirile Ieud (1364), Peri (1391), Bârsana, Budești și Moisei (1643) ori în tinda bisericilor. Călugării acelor vremuri cunoșteau latina, slavona, greaca și româna și se ocupau împreună cu preoții sau cantorii bisericilor de elevi în scris și citit, din puținele cărți bisericești existente. În zona Codru a județului, s-au remarcat școlile monastice de la Tresnea, Santău, Cutiș și Strîmba Fizeșului (în prezent, aceste aparținând județului Sălaj). Rolul cel mai important revine mănăstirii Strîmba Fizeșului a 264

261 cărei activitate s-a derulat pânî în 1848, elevii pregătiți fiind răspânditori de cultură și credință românească. Din însemnările vremurilor desprindem ideea apariției primei școli laținești, în anul 1337 la Baia Mare, care a funcționat până în În Sighet, încă din 1346, funcționau o școli confesionale în care demersul didactic era realizat de către preoții eclesiarhi. Școlile care au funcționat, în cea mai mare măsură, au respectat principalele legiuiri ale Imperiului Hasburgic, sub dominația căreia se afla Transilvania. De asemenea, în școlile piariste și reformate sau în Școala calvină, înființată în 1592 s-au format și elevii români. În vederea ridicării nivelului cultural al popoarelor pe care le stăpâneau, în perioada despotismului luminat, statul hasburg a încuviințat deprinderea științei de carte a copiilor de iobagi români, caracteristica acestei perioade pentru învățământul românesc transilvănean fiind etapa școlilor naționale. Maria Tereza a Austriei, în aprilie 1746 a emis o diplomă al cărui enunț se referă la pedepsirea tuturor păturilor conservatoare, a domnitorilor de pământ care se opuneau evoluției ascendente a învățământului românesc. Maramureșenii și-au trimis copiii, pentru a-și desăvârși educația, în centrele de cultură de la Năsăud (1770) sau la Blaj (1782) cele două centre devenind pepiniere de învățători români. Activitatea didactică și culturală a dascălilor a putut fi împărtășită între aceștia odată cu ocazia constituirii corpului profesional al învăţătorilor. Dezvoltarea învățământului în Transilvania cunoaște noi etape care produc efecte pozitive asupra învățământului maramureșean. Este vorba de prima lege de organizare etatistă a învățământului hasburgic (1774) care a pus bazele învățământului elementar, apoi de legea felbigeriană (Johann Ignaz Felbiger) conform căreia instrucția și educația copiilor se realiza în școli triviale cu unul sau doi învățători. De asemenea legile din 1777 (Ratio Educationes) și

262 1781 (Norma Regia) care oferea reglementări cu privire la înființarea de noi școli și organizarea activității acestora. În baza acestor reglementări, numărul dascălilor a crescut, iar școlile înființate erau grănicerești, confesionale, de stat sau particulare. În această perioadă ( ) iau ființă un număr mare de școli printre care cele din Șomcuta Mare și Școala din Băsești, cea din urmă fiind prima Școală națională din zona Codru. În principatele Române, existau constituite corpuri didactice ale învățătorilor încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, pe când în Transilvania, în 1863, Consiliul de locumtenenţă dispune obligativitatea asocierii învăţătorilor în conferinţe bianuale al căror scop viza o uniformizare a metodele de învățare, a manualele folosite și în ceea ce privește cercul de inspecție școlară. Deși la început au fost organizate rar, aceste conferințe au luat forma, în 1872, unor cursuri de șase săptămâni adresate învățătorilor suplinitori. Concomitent, în Sighet, în 1860 se va înființa Astra maramureșeană, iar în 1862 Preparandia va forma 120 de învățători pentru școlile din satele maramureșene. Prin Legea XXXVIII din 1868, a lui Iosif Eötvos, a fost prevăzut cadrul legal de pregatire de specialitate pentru învățători, iar reuniunile învățătorilor români, greco-catolici din vicariatul Maramureș sunt consemnate ca existând din Din 1886 asociațiile de învățători maramureșeni și-au concentrat activitatea asupra domeniului didactic și cultural, desfășurând în cadrul comunităților rurale activități cu caracter pragmatic (înființare de biblioteci, întocmire de bibliografii, culegere de folclor etc). Din ce în ce mai des, dascălii maramureșeni se întâlnesc pentru a-și împărtăși experiența didactică, reuniunile având loc atât în cadrul județului cât și în comitatele vecine: în 1871, în Sălaj cu prilejul Reuniunii învățătorilor români din Sălaj,în 1882, la Seini, în cadrul Reuniunii învățătorilor greco-catolici din Comitatul Sătmar Ugocea, în 1883, la Sighet, cu ocazia Reuniunii docenților 266

263 greco-catolici români din Maramureș, apoi în 1884, la Ardusat cu prilejul constituirii Cercului Reuniunii cantorilor învățători. Numărul întâlnirilor se crește odată cu înaintarea în ani, astfel încât în 1919, la Sighet, va lua ființă Asociația învățătorilor, având 66 de membri învățători și care în 1938 va atinge cifra de 504 membri. Această formațiune a aderat la Asociația învățătorilor Români din Transilvania, Babat, Crișana și Maramureș. În ceea ce privește Școala Ardeleană, valorile acesteia au fost asimilate de către dascălii maramureșeni, aceștia activând în cadrul Asociației pentru cultura poporului român din Maramureș. Specific României anului 1896 îi sunt Casa Școalelor, instituții care au răspîndit cultura națională, au oferit material didactic și cărți, a contribuit la constituirea unor de înființare a unor biblioteci și în care activau un număr însemnat de învățători. Sub conducerea lui Spiru Haret, în 1897, cu ajutor financiar al Casei Școalelor se vor înființa săli de clase precum și o editură proprie. Din 1903, Spiru Haret va înființa la București Casa Corpului Didactic care a avut posibilitatea, prin fondul de care dispunea, să întrețină studenți cu bursă, să ofere suport financiar cadrelor didactice care își construiau locuințe. Din 1970 cele două instituții se vor uni și vor activa sub denumirea de Casa Corpului Didactic. Vicisitudinile celui de-al II-lea război mondial și reorganizarea teritorială a regiunii Băii Mari au contribuit la desființarea Asociațiilor învățătorilor și a casei corpului didactic. Prin legea nr. 6/1969, sunt reînființate casele corpului didactic, acestea având ca obiect de activitate asigurarea asistenței metodicopedagogică pentru învățământul de cultură generală, profesional și tehnic. La Baia Mare, Casa Corpului Didactic Maramureș (CCD MM) va fi înființată, în Pe plan local, instituția și-a dovedit eficiența, an de an fiind organizate programe de pregătire a dacălilor în vederea susținerii examenelor de grad didactic, acestea având ca 267

264 formatori pedagogi renumiți ai vremii. De asemenea au fost organizate diverse activități culturale, științifice sau metodice la care erau prezenți un număr mare de participanți. Însă, în 1986, caselor județene ale personalului didactic își vor înceta activitatea în baza unui ordin al Ministerului Educației și Învățământului. Deși desființată, în mod abuziv, Casa Corpului Didactic Maramureș își va continua activitatea datorită inspectorilor școlari generali aflați în funcție, aceasta păstrându-și sediul, materialele din dotare, biblioteca, sesiunile de formare și cele științifice organizate nefiind întrerupte. Începând cu , casele corpurilor din țară își vor relua activitatea, prin ordinul ministrului învățământului, Mihai Șora, în Maramureș instituția reluându-și activitatea începând cu 20 martie. 3. Dezvoltarea profesională și personală a învățătorilor maramureșeni La modul general, profesionalizarea activității cadrelor didactice este corelată cu un ansamblu de competențe (metodologice, de comunicare și relaționare, de managementul clasei etc.) dobândite de către dascăli prin participarea la activități specifice fiecărui domeniu profesional și organizate în diferite moduri sau forme. În literatura de specialitate întâlnim formulate diverse definiții ale formării continue, însă toate converg către aceași idee, și anume, asupra ansamblului de activități și de practici care cer implicarea educatorilor pentru amplificarea cunoștințelor proprii, perfecționarea deprinderilor, analiza și dezvoltarea atitudinilor profesionale. Programele de formare propuse de către Casa Corpului Didactic Maramureș se adresează tuturor categoriilor de personal din învățământul preuniversitar, proiectarea acestora făcându-se în concordanță cu nevoile de formare profesionale, personale sau a celor ale organizației școlare din care provin, respectând principiile de bază ale formării continue: adaptabilitatea programului la grupul țintă, respectarea egalităţii de şanse și a calităţii programului, 268

265 transversabilitatea competenţelor, convergenţa şi complementaritatea. În ceea ce privește participarea cadrelor didactice din județ, la activități de formare, de-a lungul timpului, cadrele didactice din învățământul primar au fost extrem de active și interesate de propria dezvoltare profesională și personală. Reprezentările statistice care urmează evidențiază acest fapt. Fig. 1 Număr cadre didactice din învățământul primar participant la activități de formare An școlar Nr. învățători existent în județ Nr învățători participanț i la activități de formare 34,42 38,32 88,78 69,52 59,06 24,88 24,16 96,10 44,98 Procent % % % % % % % % % Tabel nr

266 Comparând situaţiile statistice privind numărul total de cadre didactice care predau la nivel primar în județ, constatăm că, există o scădere a acestuia datorat scăderii numărului de catedre. În aceste condiții numărul de învățători care au participat la programe de formare rămâne semnificativ. În figura nr. 1 și tabelul nr. 1 se remarcă valori care necesită câteva explicații. În anii școlari , , , , numărul de învățători participanți la programe de formare este foarte mare deoarece în acești ani, prin CCD MM, s-au derulat programe naționale strategice ale Ministerului Educației ce au presupus implicarea întregului corp de învățători în activități de formare pentru programele ca: Educație și sănătate, Consiliere și orientare, Educaţia pentru informaţie în medii rurale defavorizate etc. sau participarea la programe de perfecționare periodică, organizate în parteneriat cu universități din țară (Universitatea Babeș Bolyai Cluj Napoca, Universitatea Vasile Goldiș Arad, Universitatea de Nord Baia Mare). De asemenea, perioada este asociată cu derularea programelor cu finanțare europeană, iar pentru această perioadă au fost analizate din punct de vedere statistic doar programele coordonate de către instituția noastră în parteneriat cu alți furnizori și care avut grup țintă învățătorii. În ceea ce privește numărul programelor de formare destinate învățătorilor, pentru perioada mai sus analizată, situația se prezintă astfel -din graficul de mai sus care reiese numărul de programe din Fig. 2 Nr. de programe din Oferta de formare a CCD MM destinate învățătorilor 270