DIMENSIUNI TEORETICE ALE MANAGEMENTULUI IDENTITĂŢII ÎN SOCIOLOGIA LUI MAX WEBER

Transkript

1 DIMENSIUNI TEORETICE ALE MANAGEMENTULUI IDENTITĂŢII ÎN SOCIOLOGIA LUI MAX WEBER ŞTEFAN BUZĂRNESCU Într-o lume care-şi caută reperele în diversitatea deconcertantă a transformărilor aflate în desfăşurare, recursul la clasici se dovedeşte tot mai mult o soluţie practică. În particular, Max Weber este invocat tot mai frecvent nu neapărat ca soluţie efectivă la problematica practicii sociale contemporane, ci în primul rând ca tip de demers focalizat pe exploatarea soluţiilor alternative reclamate de nevoia gestionării arhitecturii complexităţii, pe care noi o definim: sinteză a cerinţelor funcţionale care conferă identitate praxiologică interdependenţelor, conştientizate ca fundamentale, la un moment dat [Ştefan Buzărnescu, 1995]. Reexaminarea critică a operei lui Max Weber a trecut severul examen al duratelor, fapt care-i conferă un loc privilegiat în contextul reevaluărilor teoreticopraxiologice specifice şi ţării noastre. Având în vedere criza de identitate a sistemului nostru social, o nouă lectură, în alt registru de interpretare o apreciem oportună mai ales pentru cei care caută să identifice resursele identitare ale mentalului nostru colectiv într-o posibilă Europă unită. Propunem, deci, o nouă lectură a managementului identităţii integrării europene. În sociologia dominaţiei a lui Weber nu se află nici o expresie mai expusă vulgarizării ca cea de charismă. Chiar şi nespecialiştii, cum ar fi de exemplu ziariştii şi scriitorii, folosesc foarte des acest termen pentru a interpreta îndeosebi fenomene de natură religioasă şi politică. Persoanele cultivate spun deseori, chiar în limbaj cotidian, că liderul unui partid, al unei mişcări sau al unei secte are sau nu charismă. În momentul de faţă, în ochii opiniei publice, orice persoană publică ce are succes trebuie să aibă charismă această calitate aproape indispensabilă. Atât în Germania, cât şi în alte ţări, etnologia s-a preocupat de acest concept, folosindu-l în mai multe rânduri pentru a formula teorii, mai ales în domeniul etnologiei, politicii şi religiei. Nu ne propunem ca în spaţiul acestei lucrări să schiţăm un istoric al diverselor interpretări etnologice ale acestui concept; de la Victor Turner la Wilhelm Emil Mühlmann, trecând prin Georges Balandier şi mulţi alţii, specialişti din domeniile cele mai diverse au făcut referire la sociologia dominaţiei a lui Weber sau chiar au folosit-o ca bază de plecare pentru studii majore ce tratau fenomene politice şi religioase. Expunerea noastră urmăreşte mai Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XI, nr. 5 6, p , Bucureşti, 2000

2 434 Ştefan Buzărnescu 2 degrabă să treacă în revistă contextele specifice de cercetare în care etnologia a folosit într-un mod deosebit de fructuos categoriile weberiene de charismă şi de dominaţie charismatică. Mai întâi se impune reţinut faptul că Weber definea charisma ca fiind o calitate ieşită din comun... a unei personalităţi [Weber, 1956; vol. 1, p. 140]. Altfel spus, charisma se naşte atunci când un grup de indivizi atribuie unei persoane pe care a ales-o calităţi supraumane, supranaturale, eroice sau alte calităţi exemplare. Or, adaugă Weber, în nici un alt tip de dominaţie vocaţia nu întreţine o relaţie atât de strânsă cu necesitatea de a dovedi caracterul excepţional. Cel care a fost ales de semenii săi pentru a deveni şef charismatic este obligat să-şi dovedească în permanenţă capacităţile ieşite din comun dacă ţine să-şi păstreze poziţia. Sfântul este obligat să facă într-una miracole; acelaşi lucru este valabil pentru profeţi, şamani, eroi, oameni de onoare, bandiţi sociali, partizani, terorişti, revoluţionari, sportivi: toţi sunt supuşi unei presiuni permanente ce îi constrânge să-şi dovedească performanţele imposibil de egalat în domeniul lor de competenţă. În caz contrar, îşi pierd cu rapiditate adepţii entuziaşti. În concepţia weberiană a charismei există două aspecte esenţiale, deosebit de frapante şi care au jucat un rol major în domeniul etnologiei pe plan internaţional, deci şi în Germania. Este vorba despre reflexiile privind caracterul ieşit din comun şi capacitatea de a dura a charismei. Aceste reflexii insistă asupra faptului că fenomenele charismatice nu pot exista, după cum Weber însuşi o spune, decât în statu nascendi [Weber, 1956, vol. 1, p. 143], caracterizându-se prin durată scurtă şi precaritate extremă. Charisma, mediul charismatic şi dominaţia charismatică sunt deci, condamnate să se transforme în rutină, raţionalizare, instituţionalizare şi, în cazuri extreme, într-un sistem în care birocraţii şi funcţionarii de partid exercită puterea într-un mod mai mult sau mai puţin totalitar. Teza weberiană a rutinării charismei constituie de fapt o transpunere în domeniul ştiinţelor sociale şi studiului civilizaţiilor a remarcabilului tratat al lui Jakob Burckhardt despre crizele istorice [Burckhardt, 1905 şi 1978]. În acest sens, încercarea lui Weber poate fi înţeleasă nu doar ca o construcţie de tipologie efectiv incompletă a formelor de dominare legitime, [Balandier, 1967], dar mai ales ca o grilă de interpretare largă şi foarte actuală a dinamicii socio-culturale într-o perioadă în care succesiunea evenimentelor se accentuează. Nu este deci surprinzător faptul că, de-a lungul ultimelor patru decenii, o întreagă pleiadă de etnologi şi-au sprijinit studiile pe teoria asaltului a lui Weber [Burckhardt, 1905 şi 1978]. Procesul de decolonizare, cu toate efectele sale secundare, deseori conflictuale şi violente ca de exemplu, revitalizarea culturilor aşa-zise naive a distrus imaginea idilică a comunităţilor izolate, atemporale, constituite din sălbatici pacifişti ocupaţi cu dansul şi cu practicarea magiei. De asemenea, acest proces a indicat sociologilor şi etnologilor impresionantul potenţial de mobilizare a societăţilor din Lumea a treia, cum erau ele etichetate pe atunci.

3 3 Managementul identităţii în sociologia lui Max Weber 435 În acest climat de şoc, de dezorientare şi indignare care releva o dată în plus mustrările de conştiinţă tipice lumii occidentale, a văzut lumina tiparului opera etnologului german Wilhelm Emil Mühlmann, intitulată Milenarism şi nativism. Studii asupra psihologiei, sociologiei şi cazuisticii istorice a mişcărilor revoluţionare, publicată şi în franceză într-o versiune prescurtată tradusă de tânărul, pe atunci, Jean Baudrillard [Mühlmann, 1950 şi 1966]. Această carte, foarte la modă în anii 60 70, este un studiu de mare anvergură asupra fenomenelor charismatice cu caracter milenarist sau nativist ce se produc frecvent cu precădere în timpul crizelor istorice. Bazându-se pe o cantitate surprinzătoare de material, Mühlmann reconstruieşte atât structurile fundamentale de ordin ideologic sau mitic ce apar în mod recurent în gândirea charismatică, cât şi modelele de acţiune colectivă tipice mişcărilor sociale, modele ce se profilează ca vectori ai speranţelor milenariste şi ai motivelor nativiste. Mühlmann merge de altfel puţin mai departe pentru că, bazându-se pe Weber, încearcă să contureze modalităţile după care se derulează mişcările sociale ce duc de la charismă la rutină. El susţine că, în urma creşterii agitaţiei colective provocate de aşteptările nativiste şi milenariste, se atinge un punct culminant care anunţă deja o fază următoare. Se poate trage concluzia că Mühlmann, preluând conceptul rutinării charismei definite de Weber, a încercat să schiţeze o antropologie a revoluţiei şi a crizei politice, bazându-se pe materiale etnografice şi pe surse istorice. În plus, este necesar să adăugăm, în ciuda impresiei înşelătoare induse de titlul traducerii franceze Messianismes révolutionnaires du tiers monde, Mühlmann încearcă să depăşească separarea rigidă dintre culturile europene şi cele extra-europene, separare menţinută prin distincţia artificială dintre Volkskunde [folclor] şi Völkerkunde [etnologie]. Analizele ce se sprijină pe Weber, integrează astfel acestor diverse perioade, atât antichitatea lumii orientale, trecutul medieval şi epoca naţionalismelor, cât şi actualitatea lumii împărţite în trei. Unul dintre primele studii ale lui Mühlmann, care a abordat tema charismei în sensul weberian al termenului, este totuşi monografia lui Mahatma Gandhi [Mühlmann, 1950]. Plecând de la acest studiu biografic, etno-sociologul Dieter Goetze prezintă, douăzeci de ani mai târziu, o remarcabilă analiză comparativă a structurii dominaţiei charismatice în politică, luându-i drept exemplu pe Castro, Nkrumah şi Sukarno [Goetze, 1977]. Imediat după Mühlmann, adică la sfârşitul anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci, Victor Turner a dezvoltat teoria fenomenului de social drama după părerea mea cea mai importantă contribuţie teoretică a sa. Din două motive fac referinţă la un etnolog de origine britanică stabilit în Statele Unite, având aparent puţine puncte comune cu colegii săi de breaslă germani: mai întâi, pentru că în urma internaţionalizării cunoştinţelor etnologice frontierele dintre şcolile naţionale şi diversele tendinţe s-au estompat într-atât, încât nici un cercetător modern nu se mai poate limita exclusiv la cadrul restrâns al discuţiilor dintre

4 436 Ştefan Buzărnescu 4 specialiştii propriei sale ţări. În al doilea rând, cercetările teoretice ale lui Victor Turner, pe care le-am evocat, au avut un asemenea ecou în etnologia ţărilor germanofone, încât scrierile lui au influenţat dezbaterile din acest spaţiu şi s-au impus cu autoritate atât în domeniul Volkskunde, cât şi în domeniul Völkerkunde [Berg, 1991]. Victor Turner este considerat de majoritatea etnologilor ca fiind un cercetător important ce a adus un punct de vedere nou asupra teoriei ritualului şi care a continuat reflexiile lui Arnold van Gennep. Or, acest socio-antropolog britanic a subliniat întotdeauna în scrierile sale faptul că există similitudini importante la nivelul regulilor de desfăşurare între ritualurile practicate în general la micro-nivelul micilor comunităţi locale, pe de o parte, şi social dramas, pe de altă parte, care ţin de cele mai multe ori de macro-nivelul ansamblului societăţii. Social dramas reprezintă, astfel, procesele conflictuale sau distrugătoare de armonie care implică o criză structurală sau una ritualizată. Social dramas este compatibilă cu o fază liminară de-a lungul căreia vechea ordine socială nu mai este valabilă, dar nu s-a instaurat încă o nouă ordine socială. În timpul acestei faze intermediare, în care domnesc, după Turner, forme specifice de coeziune socială numite de el anti-structură şi comunitas, apar fenomene extraordinare, strict legate de charismă şi de dominaţia charismatică. Social drama, ca fenomen de ansamblu al societăţii, se caracterizează fundamental printr-o instabilitate generalizată, printr-o structură socială slabă, prin prăbuşirea vechilor ierarhii etc., dar şi prin simptome charismatice cum ar fi neliniştea colectivă, o agitaţie febrilă şi atitudini ce investesc mari speranţe în persoanele cărora le sunt atribuite capacităţi extraordinare [Turner, 1974]. Fenomenele de social dramas definite de Turner exact ca şi charisma lui Weber se caracterizează printr-o extraordinară precaritate şi o durată foarte limitată, deoarece faza liminară se termina întotdeauna prin reintegrare socială, adică prin structurarea antistructurii sau instituţionalizarea aşa-numitelor communitas. Van Gennep este considerat deseori părintele spiritual al lui Turner. Nu aş ezita însă să afirm că, după cum recunoaşte şi antropologul social britanic, Max Weber a avut o influenţă la fel de mare asupra acestui autor. Deşi puţini etnologi au resimţit-o, teoria privind social drama, după care procesele liminare se desfăşoară în conformitate cu schema tipică ruptură criză compromis reintegrare, poate fi efectiv înţeleasă şi ca o prelungire mai sistematizată şi mai fin elaborată a tezei rutinării a lui Weber [Turner, 1974]. Cercetătoarei Ina-Maria Greverus îi revine meritul de a fi combinat în lucrarea sa Antropologia ca şi critică (1990) teoriile începute de Weber şi Turner cu cele ale lui Mühlmann, ajungând la o analiză a noilor mişcări sociale din societăţile (post)moderne occidentale. Autoarea germană, care se găseşte mult prea des circumscrisă domeniului fermecător, fără îndoială, dar puţin restrâns al etnologiei regionale, a prezentat o întreagă serie de studii avant-gardiste; teoriile sale sunt frecvent inovate şi gravitează în jurul problematicii acelor grupuri

5 5 Managementul identităţii în sociologia lui Max Weber 437 alternative care, după mişcarea studenţească din 1968 cu tendinţă marxist-leninistă sau maoistă, au repus fundamental în discuţie sau chiar au respins complet ordinea capitalistă a lumii occidentale, bazându-se pe metodele de abordare critică a civilizaţiei rezultate din orizonturi foarte diverse şi care au încercat, deci, să scape de civilizaţie, [Greverus & Haindl, 1983]. Aceste proiecte, care constituie piese ale marelui mozaic numit scenă alternativă, fie că este vorba de produse ale mişcărilor New-Age, de secte neospirituale de inspiraţie asiatică, de asociaţii ecologiste şi pacifiste sau de cercuri oculte sau satanice, prezintă toate mărcile tipice ale anti-structurii şi ale fenomenului comunitas definite de Turner; acest lucru este demonstrat într-un mod foarte convingător de Greverus (1990). Observând îndeaproape proiectele utopice construite de aceste grupări alternative, proiecte ce au la bază tradiţii din cele mai diverse şi o tehnică asemănătoare celei a colajului, este constatată prezenţa unor motive ideologice şi a unor mitologii asemănătoare celor remarcate de Mühlman în analiza sa asupra mişcărilor revoluţionare milenariste şi nativiste. Încercarea de a scăpa de civilizaţie se sprijină, după cum remarcă pe bună dreptate Greverus, pe toposul mesianic al lumii inversate, lume în care domneşte o ordine ce prezintă contrariul celei existente în momentul respectiv. Toate aceste aspecte tind să dovedească faptul că scena alternativă caută, de fapt, să evadeze în charismatic pentru a se sustrage omnipotenţei tehnologiei, capitalului, materialismului, şi în primul rând, dominaţiei birocratice. În realitate, analiza lui Greverus vizează în principal, definirea procesului de derutinare. În acest scop, autoarea modifică secvenţa care la Weber ducea de la charismă la rutină, interesându-se deci de drumul invers, de la rutină la charismă. Dar chiar şi aşa, Greverus întâlneşte concepţia lui Weber, raliindu-se teoriei, mai puţin cunoscute şi în acelaşi timp înfricoşătoare, ce i-a servit acestuia din urmă pentru a caracteriza dominaţia birocratică raţională. Într-un pasaj foarte scurt, dar foarte dens, Weber pusese accentul, precum un adevărat vizionar, pe tendinţele totalitare pe care le presupun şi le generează inevitabil structurile birocratice fixe [Weber, 1956, vol. 2]. Pornind de la acest pasaj, Greverus examinează strategiile solicitate pentru a se opune acestei proliferări a principiului birocratic. În concluzie aş evoca cercetările Inei-Maria Greverus vizând fenomenul etnicităţii, cercetări ce se apleacă în mod special asupra noilor naţionalisme în Europa Centrală şi în Europa de Est, cu referire specială la Weber precum şi la Mühlman şi Turner. Pentru a evita ipotezele eronate asupra poziţiei primordialiste, care subliniază implicit sau explicit caracterul atemporal al caracteristicilor şi identităţilor etnice, autoarea propune o concepţie a etnicităţii ca proces, fapt ce ridică întrebări pertinente pentru etnologie, cum ar fi: rolul şi structura agenţilor ce se ocupă de construirea realităţii într-o optică etnică; derularea proceselor sociale iniţiate şi dirijate de aceşti agenţi; caracteristicile argumentelor, frazeologiei şi discursurilor constructive ale cunoaşterii şi capacităţii de cunoaştere a grupurilor sociale, elemente marcate de apartenenţă etnică.

6 438 Ştefan Buzărnescu 6 Ne reîntâlnim aici cu o problematică weberiană a charismei şi a rutinei şi cu întrebarea dacă etnicitatea este conţinută de mişcarea socială sau de managementul identităţii. În primul caz, etnicitatea se naşte din sentimentul de frustrare sau de revoltă spontană şi colectivă resimţit de bază, sentiment care se propagă deci de jos. În al doilea caz, dimpotrivă, etnicitatea poate fi interpretată ca un fenomen indus de o elită care vine deci de sus. Aceste constatări ne conduc la problema celor două forme fundamental diferite, de reorganizare a etnicităţii. Etnicitatea ca mişcare socială este foarte puţin structurată, în cel mai bun caz avem de a face cu absenţa totală a comisioanelor ierarhiilor şi asociaţiilor. Frânele societăţii sunt în mâinile unui lider charismatic, ale cărui calităţi ieşite din comun nu sunt puse la îndoială de nici unul dintre adepţii săi. În plus, în acest caz, etnicitatea nu are scopuri clar exprimate: adepţii idealului charismatic se lasă ghidaţi de entuziasm [Giordano, 1981]. În schimb, identitatea ca management identitar prezintă caracteristici organizatorice puternic marcate; sunt prezentate ierarhiile, structurile stratificate, o direcţie raţională ca finalitate sau ca valoare, aproape birocratică şi, în final, programe şi doctrine clar formulate [Giordano, 1981; Greverus, 1981]. Totuşi, aceste două tipuri de etnicitate nu trebuie considerate ca două faze succesive ale unui proces social: o mişcare socială cu tendinţe etnice poate, printr-un proces de rutinare şi instituţionalizare a charismei, să ducă la un management identitar. Pe de altă parte, este foarte posibil ca un management identitar cu tendinţă etnică să dea naştere unei mişcări sociale: de-rutinarea poate provoca emergenţa unor fenomene charismatice. Putem ilustra aceste două tipuri de procese prin cazuri concrete împrumutate din istoria europeană recentă şi actuală [Giordano, 1996]. Este clar că sociologia dominaţiei concepută de Weber şi probabil mediatizată prin reflexiile lui Mühlmann şi Turner furnizează, se pare, etnologilor instrumentele necesare pentru a conserva în discursul ştiinţelor sociale o categorie atât de importantă, chiar dacă periculoasă, cum este etnicitatea [Wolf, 1993]. Deşi în timpul vieţii sale Max Weber nu a fost deloc un maestru al gândirii care să fi exercitat o influenţă determinată sau chiar limitată asupra meinstream -ului intelectual, preferând o viaţă de erudit, relativ retrasă, în prezent este redescoperit nu numai de sociologi, ci şi de etnologi, antropologi, economişti şi jurişti. Interdisciplinaritatea intrinsecă scrierilor sale îl plasează în plină actualitate ca un adevărat border linear care a deschis orizonturile postmodernităţii ştiinţelor social-umaniste. Recunoscut deja în sociologia americană ca un precursor al sociologiilor interpretative, Max Weber rămâne reper de importanţă majoră în istoria sociologiei şi prin teoria pluralităţii factorilor istorici, prin intermediul căreia a pus bazele unei explicaţii referitoare la importanţa factorilor psihologici în evoluţia vieţii economice şi religioase. Ca erudit care a tematizat cu pertinenţă ideatică şi cu originalitate metodologică sociologia ca disciplină, instituţie şi profesie, Max Weber reprezintă

7 7 Managementul identităţii în sociologia lui Max Weber 439 o permanentă provocare pentru cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale aflate la ora contestării frontierelor epistemice, prin promovarea unei noi tradiţii, în curs de constituire. BIBLIOGRAFIE BALANDIER, G,. Anthropologie politique, Paris, BERG, E., Communitas Zur Brauchbarkeit eines einflussreichen Konzeptes in der Erforschung des Pilgerwessens, în: Berg, E., Lauth, J., Wimmer, A. (Hg.), Ethnologie im Widerstreit. Kontroversen über Macht, Geschaft, Geschlecht in fremdem Kulturen, München, BURCKHARDT, J., Weltgeschichtliche Betrachtungen. Ueber geschichtliches Studium, Berlin und Stuttgart, BURCKHARDT, J., Weltgeschichtliche Betrachtungen. Ueber geschichtliches Studium, Munchen, BUZĂRNESCU ŞTEFAN, Istoria doctrinelor sociologice, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, GIORDANO, Chr, Ethnizität: soziale Bewegung oder Identitätsmanagement, în Revue suisse de sociologie, 2, GOETZE, D., Castro, Nkrumah, Sukarno. Eine vergleichende Untersuchung zur Strukturanalyze charismaticherpolitischer Führung, Berlin, GREVERUS. I.-M., Ethnizität and Identitätsmanagement, în: Schwezerische Zeitschrift für Soziologie, 7, GREVERUS I.-M. & HAINDL, E., Versuche der Zivilisation zu entkommen, München, MÜHLMANN, W.E. & MÜLLER, E.W., Kulturanthropologie, Köln und Berlin, MÜHLMANN, W.E., Mahatma Gandhi. Der Mann, sein Werk und seine Wirkung. Eine Untersuchung Religionssoziologie und politischen Ethik, Tübingen, TURNER, V., Dramas, Fields and Metaphors. Symbolic Action in Human Society, Ithaca und London, WEBER, M., Gesammelte Aufsätze zur Wissenschaftslehre, Tübingen, WEBER, M., Wirtschaft und Gesellschaft, Tübingen, (4 Auflage), WEBER, M., Soziologie, Weltgeschichtliche Analysen, Politik, Stuttgart, WOLF, E.R., Gefährliche Ideen: Rasse, Kultur, Ethnizität, în: Historiche Anthropologie,1-3, 1993.